Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10

8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10

http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 1/61

SPECIALIZARE MASTER: MANAGEMENT FINANCIAR-BANCAR

MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢII DE CREDITARE

PETROŞANI2010



Subiecte deschise:

1 Conceptul de credit şi formele creditului în economia de piaţă

2 Conţinutul şi funcţiile creditului

3 Principiile care stau la baza activităţii de creditare în domeniul bancar 4 Analiza calitatii portofoliului de credite

5 Constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit

6 Tipologia creditelor bancare

Examenul pentru evaluarea cunoştinţelor se va desfăşura astfel:

- un subiect selectat dintre cele menţionate;

- teste grilă din tot cursul.

Conf. univ. dr. ec. ILIE RĂSCOLEAN

2



CAPITOLUL I

CREDITUL ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ

1.1. Conceptul de credit şi formele creditului în economia de piaţă

Relaţiile de credit au apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării producţiei de

mărfuri, şi anume atunci când această dezvoltare a permis trecerea mărfurilor de la

vânzător la cumpărător, fără ca în acel moment să aibă loc şi un transfer de valoare în

sens invers, acest transfer urmând să se facă ulterior, cu un decalaj de timp.

În literatura de specialitate, conceptul de credit este abordat din două puncte de

vedere, şi anume:

- unul juridic, potrivit căruia creditul exprimă o convenţie între creditor şi

debitor care serveşte procesul de producţie şi de circulaţie a mărfurilor;

- unul economic, conform căruia creditul exprimă relaţii de repartiţie a unei

părţi din venitul naţional în vederea satisfacerii unor anumite nevoi de capital.

Definiţia creditului şi accepţiunile care i se acordă în literatura de specialitate,

străină şi română, sunt multiple şi diferite, dintre care amintim câteva. Un modsimplu de a defini conceptul de credit este acela prin care “creditul este o formă

specială de mişcare a valorii, vânzarea de mărfuri cu plata amânată sau cu

transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut”. În concepţia economistului

român Virgil Madgearu, noţiunea de credit este legată de faptul că pe piaţă se

schimbă nu numai mărfurile şi serviciile între ele, ci şi bunurile prezente contra unor

obligaţii viitoare. Una din cele mai complete definiţii este cea dată de economistul

german F. Wagner conform căruia “creditul se concretizează în acel act de schimb

privat-economic, prin care un subiect cedează unui alt subiect valori economice ca:

bunuri materiale sau monedă, cu rezervarea dreptului de a avea pretenţii asupra lor”.

În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra

unei valori monetare viitoare. Deci, creditul este o "relaţie bănească ce apare în

legătură cu acordarea de credite unor persoane juridice sau fizice, care urmează a se

rambursa ulterior, la scadenţă" .

3



Operaţiunea de acordare a creditului exprimă o conexiune directă între

producător şi consumator, între ofertă şi cerere şi între cei doi agenţi economici

reprezentativi ai economiei: furnizorul şi beneficiarul, această relaţie dintre cei doi

parteneri definind întreaga relaţie a procesului de creditare. Sub un alt aspect, creditula apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţi agenţi economici, proces

căruia nu-i poate face faţă moneda lichidă, din aceasta perspectivă creditul

reprezentând o pârghie a desfăşurării oricărui proces economic. La nivelul agentului

economic se constată că, pe lângă capitalul propriu, acesta contractează şi

împrumuturi, în particular bancare, sub forma creditului. Lărgirea şi modernizarea

producţiei spre care tinde orice manager, crearea condiţiilor pentru a rezista

concurenţei şi, nu în ultimul rând, obţinerea unui profit care să-i asigure desfăşurarea

normală a activităţii sunt de neconceput fără existenta creditului.

Victor Slăvescu, oferind o amplă motivare a creditului, accepta unele

interferenţe ale sferei acestuia cu sfera noţiunii de bani, surprinzând totuşi elemente

de conţinut specific ale acestui concept (scadenţa, dobânda). Astfel, în opinia lui V.

Slăvescu, creditul şi operaţiunea de credit constituie acel fapt economic prin care se

cedează o suma de bani, efectuata la un moment dat din partea unui subiect economic,

în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia acestuia din urmă de a restitui mai

târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani, care se cheamă interes

sau dobândă.

Cu toata complexitatea şi varietatea lor, relaţiile de credit au o esenţă comună

dată de trăsăturile lor caracteristice:

- subiecţii relaţiei de credit;

- dobânda;- promisiunea de rambursare;

- acordarea creditului;

- rambursabilitatea;

- consemnarea şi tranferabilitatea acestuia.

Formele principale cu care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt:

- credit bancar;

- credit comercial;

4



a) Creditul comercial este acea formă a creditului de la care pleacă celelalte

relaţii de credit în economia de piaţă. Se individualizează în ansamblul relaţiilor de

credit prin următoarele caracteristici :

- participanţii la relaţia de credit comercial sunt întreprinzători activi din diverseramuri ale economiei care se împrumută reciproc;

- obiectul creditului comercial îl constituie transmiterea de capital de împrumut sub

formă de marfă (vânzare pe datorie a mărfurilor, fără ca în acel moment să fie

transmisă şi suma echivalentă de la cumpărător la vânzător). Capitalul transmis

apare sub formă de marfă, iar transmiterea îmbracă forma bănească şi se

concretizează în documente corespunzătoare (cambii, bilete la ordin) care conţin

valoarea rezultată prin însumarea valorii mărfii vândute pe datorie cu dobânda

cuvenită;

- posibilităţile de acordare a creditului cresc direct proporţional cu creşterea

volumului capitalului industrial.

Deşi reprezintă baza creditului în economia de piaţă, creditul comercial se

confruntă cu anumite limite:

-are volumul limitat la cel mult capitalul disponibil sub formă de marfă;

- proporţiile sale sunt limitate de frecvenţa cu care se întorc la creditor sumele

acordate sub formă de credit;

- direcţiile sale de mişcare se limitează la sensurile mişcărilor mărfurilor în

economie între diversele ramuri/domenii şi între diferiţii întreprinzători

participanţi la astfel de relaţii comerciale .

Aceste limite duc la imposibilitatea creditului comercial de a asigura toate

nevoile de capitaluri din economie, fapt pentru care un rol deosebit de important îl

joacă creditul bancar.

b) Creditul bancar prezintă anumite trăsături ce-l deosebesc de creditul

comercial:

- subiectele raportului de credit sunt pe de o parte băncile, iar pe de altă parte

persoanele fizice sau juridice, adică debitorii;

-

obiectul creditului bancar îl constituie transmiterea de capital de împrumut subformă bănească;

5



- creditul bancar poate servi la redistribuirea capitalului în orice direcţie;

- creditul bancar poate fi privit în două sensuri: ducând la sporirea capitalului

real (dacă vizează obiective de investiţii) sau numai servind mişcarea

capitalului, reprezentând doar simple împrumuturi de sume băneşti.-

1.2 Conţinutul şi funcţiile creditului

Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au

conturat cu privire la acest concept, respectiv:

• creditul ca încredere;

• creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;

• creditul ca formă a relaţiilor de schimb.

Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de

credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora.

Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui

concept. Termenul credit îşi are originea în cuvintele latine „creditum", „de

credere"care desemnează încrederea în ceva sau cineva. In practică, această

încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din

urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din

partea creditorului.

Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb, reprezintă „un acord prin care

anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei

promisiuni de plată viitoare".

Unei asemenea abordări a creditului, îi sunt aduse contraargumente dintre carecel mai puternic, acela potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din

punct de vedere al scopului şi nici al conţinutului material al valorii.

Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care

porneşte de la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei

părţi din produsul social de la unii din participanţii la circuitul economic către alţi

participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire

a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter definitiv, creditul

6



este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar al transferului din

economie.

Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare şi

corelarea acestor trei abordări, ceea ce poate duce la următoarea formulare:Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de

repartiţie a unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se

mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi

mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării

unor obiective ale politicii economice.

În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei

valori monetare viitoare.

Conţinutul şi semnificaţia acestui concept rezultă şi din funcţiile care sunt

atribuite creditului, şi care în funcţie de opiniile care s-au conturat, pot fi grupate

astfel:

a) o primă grupă de opinii abordează funcţiile creditului în acelaşi mod ca şi

funcţiile finanţelor, respectiv funcţiile de repartiţie şi control. Potrivit acestei idei,

relaţiile de credit fac parte din relaţiile financiare în sens larg;

b) o a doua grupă de opinii consideră trei funcţii caracteristice ale creditului

(cele două precedente) plus funcţia de emisiune;

c) a treia grupă analizează funcţiile creditului ca: funcţie de mobilizare şi

funcţie de redistribuire;

d) a patra grupă de opinii apreciază creditul prin aceea că este însoţit

permanent de dobândă, atribuindu-i-se funcţia de purtător de dobândă.

Dintre toate aceste opinii exprimate cu privire la funcţiile creditului, reţin atenţia celecare atribuie creditului următoarele funcţii: - de repartiţie; de control; de emisiune

1.3. Elementele şi trăsăturile creditului

Pentru evidenţierea funcţiilor şi caracteristicilor creditului, este necesară

prezentarea

elementelor incluse în relaţiile de credit, astfel:

7



- participanţii la raportul de credit;

- promisiunea de rambursare;

- scadenţa;

- dobânda (preţul creditului).• Participanţii la raportul de credit, creditorul şi debitorul sunt denumiţi în

literatura de specialitate cu termenul „subiecte ale raportului de credit".

Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a

acestora şi dimensiunile ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei

categorii principale a creditorilor şi debitorilor, se disting: populaţia; statul, agenţii

economici.

Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în

care obţin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi

de plasare pe piaţa monetară sau de capital. Disponibilităţile monetare degajate de

întreprinderi se constituie în resurse de creditare a activităţilor unităţilor deficitare, fie

în mod direct, fie prin intermediul băncilor şi al altor instituţii financiare.

Potenţialul de economisire, implicit de creditare al întreprinderilor poate fi

evidenţiat prin analiza disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de

titluri deţinute ca participaţii la capitalul social al altor agenţi economici şi ca

subscriptori la titlurile emise de stat.

Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor si

debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare.

Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în

situaţia înregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor

importante sume, dirijate către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale ori către altedestinaţii.

În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile

contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare.

• Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a

rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al

creditului.

8



Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate

afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din

acest motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare

pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză temeinică asolicitantului de credite, din mai multe puncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în

cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de îndatorare, forma juridică şi raportul cu

ceilalţi participanţi pe piaţă.

Strâns legată, şi decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea

creditului.

• Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea

acestora, în funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate

face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală.

Garanţia reală are la bază garantarea sau „gajarea" creditului cu valori

materiale, prin a căror valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului.

O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care

debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.

Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti

suma ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.

Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor o constituie garantarea

financiară, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri

suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda

aferentă. In acest scop, se procedează la garantarea creditului cu elementele

patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante).

În practică se utilizează metoda garantării creditelor pe seama portofoliului deefecte comerciale deţinute de agentul economic solicitant de credite.

• Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în

funcţie de particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii

beneficiarilor de credite.

Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pieţei

interbancare) până la durate medii şi lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor

obligatare.

9



Între scadenţă şi modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelaţie,

astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce

creditele pe termen mijlociu şi lung implică rambursarea eşalonată.

• Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum sedesprinde din literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat, sau „chiria", pe care

o plăteşte debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul

împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obţinută de

întreprinzător. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care

se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.

Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce

determină efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat

al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea cererii de

credite. Luarea în considerare a ratei inflaţiei, comparativ cu rata dobânzii utilizată în

contractul de credit, conduce la constatarea faptului, că în perioadele cu inflaţie

sporită, creditele constituie pentru debitori o modalitate perfectă de finanţare.

În funcţie de acelaşi element, inflaţia, se utilizează în raporturile de credit,

două tipuri de dobândă: fixă şi variabilă.

Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi este valabilă pe întreaga

durată a creditului.

Dobânda sensibilă (variabilă) se modifică periodic în funcţie de presiunile

inflaţioniste şi de evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.

Pentru conturile curente ale clienţilor se calculează atât dobânda debitoare, cât şi

dobânda creditoare, ca preţ plătit de client, sau de bancă, pentru utiliza

1.4. Tipologia creditelor bancare

În conformitate cu prevederile legale în domeniu, băncile comerciale din

România, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine, acordă clienţilor

credite în lei şi valută atât persoanelor juridice (agenţi economici), cât şi persoanelor

fizice solicitante. Aceste credite, din punct de vedere al duratei de acordare, pot fi

împărţite în:

10



- credite pe termen scurt - a căror durată de rambursare nu depăşeşte 12 luni;

- credite pe termen mediu - cu durata de rambursare între 1 an şi 5 ani;

- credite pe termen lung - a căror durată de rambursare este mai mare de 5 ani.

Principalele categorii de credite acordate de bănci agenţilor economici sunt:

1. Credite pe termen scurt :

- credite globale de exploatare – acordate pentru acoperirea necesarului

de fonduri în vederea realizării producţiei programate care are desfacere

asigurată prin contracte şi comenzi ferme;

- utilizări din deschideri de credite permanente - linii de credit – care

funcţionează după sistemul revolving, fiind acordate în vederea unei utilizăride fonduri în mod fracţionat, în funcţie de nevoile clientului;

- credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare –

acordate în condiţiile existenţei unor cauze economice care au determinat

formarea cheltuielilor şi stocurilor temporare;

- credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere - acordate

pentru stocurile de provenienţă agricolă şi agroalimentară ce se consumă într-o

perioadă cuprinsă între un trimestru şi un an pentru crea există contracte şi

comenzi ferme;

- credite pentru prefinanţarea exporturilor – acordate pentru satisfacerea

necesităţilor curente sau excepţionale ale clienţilor ocazionate de fabricarea

produselor destinate exportului în cazul unor contracte sau comenzi de export

ferme;

-credite pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra

străinătăţii – acordate exportatorilor pentru desfăşurarea corespunzătoare a

activităţii curente pe perioada de la livrarea produselor şi până la încasarea

contravalorii lor de la partenerii externi;

- credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie –

acordate pentru produsele a căror cicluri tehnologice de execuţie, de la

lansarea în fabricaţie şi până la obţinerea produsului finit, durează mai mult de

12 luni;

11



- credite de scont – acordate pentru finanţarea activităţilor comerciale

prin cumpărarea de către bancă a efectelor de comerţ, cu reţinerea din valoarea

nominală a taxei scontului;

- credite pe documente de plată aflate în curs de încasare – acordate pe baza prezentării documentelor de plată aflate în curs de încasare pentru

produsele expediate, serviciile prestate, lucrările executate, în baza contractelor

existente între părţi;

- factoringul – contractul încheiat între o parte denumită “aderent”,

furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o bancă sau instituţie

financiară specializată, denumită “factor”, prin care aceasta din urmă asigură

finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscului de credit, iar aderentul

cedează factorului, cu titlu de vânzare/gaj, creanţele născute din vânzarea de

bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi;

- credite pentru facilităţi de cont – acordate pe perioade scurte (maxim

30 de zile) agenţilor economici cu situaţii economico-financiare foarte bune,

atunci când aceştia, din anumite cauze justificate economic, nu pot face

temporar faţă plăţilor;

- credite pe descoperit de cont - overdraft – acordate pe perioade foarte

scurte (maxim 7 zile) pentru achitarea unor obligaţii stringente privind

aprovizionarea cu materii prime, combustibil, energie, impozite, taxe şi alte

obligaţii curente.

-

2. Credite pe termen mediu şi lung:

- credite pentru echipament în completarea surselor proprii – acordate în

completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat şi/sau bugetele

locale şi din fonduri speciale, necesare acoperirii cheltuielilor prevăzute în

proiectele de investiţii aprobate;

- credite pentru cumpărarea de acţiuni şi active – acordate pentru

investiţii financiare în valori mobiliare emise de societăţi comerciale la care

statul este acţionar;

12



- credite promotori – acordate persoanelor juridice specializate şi

autorizate în construcţia şi vânzarea de locuinţe, ce poartă denumirea de

promotori imobiliar, în scopul facilitării construirii de locuinţe;

- credite ipotecare – acordate persoanelor juridice române care au caobiect de activitate construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea

imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială, precum şi

persoanelor juridice române care doresc să construiască locuinţe de serviciu

sau de intervenţie salariaţilor lor;

- credite pentru activitatea de leasing – acordate în scopul achiziţionării

de maşini, utilaje, mijloace de transport şi alte bunuri, în vederea închirierii lor

pe o perioadă determinată, contra unei chirii dinainte determinate;

- credite de forfetare – forfetarea este operaţiunea derulată între bancă şi

clientul său, prin care aceasta vinde băncii creanţele în valută pe care le are faţă

de un cumpărător sau beneficiar, în vederea recuperării sumelor înainte de

scadenţă, contra unei taxe de forfetare.

Principalele categorii de credite acordate de bănci persoanelor fizice sunt:

1. Credite pe termen scurt:

a) pentru populaţie:

- credite de trezorerie – punte – acordate unui client, proprietar legal al unei

locuinţe, care solicită o finanţare temporară în scopul achiziţionării altei

proprietăţi imobiliare, vânzând apoi locuinţa deţinută anterior;

- credite de trezorerie pentru plata unor tratamente medicale şi a unor forme de

şcolarizare;

- credite de trezorerie, nenominalizate – maxim 6 salarii sau pensii nete lunare;

- credite pentru petrecerea de sejur în străinătate;

- credite pentru participarea la simpozioane şi conferinţe în străinătate;

- credite pentru cumpărarea de produse tehnico-medicale pentru uz personal .

b) pentru persoane fizice autorizate:

- credite pentru achiziţionarea de materii prime, materiale şi mărfuri.

2. Credite pe termen mediu şi lung:

13



a) pentru populaţie:

- credite pentru cumpărarea de bunuri de echipament menajer ;

- credite pentru cumpărarea de materiale de construcţii, obiecte şi instalaţii

sanitare;

- credite pentru cumpărarea de autoturisme, motociclete şi bărci cu motor noi;

- credite pentru cumpărarea sau construirea de locuinţe şi/sau pentru cumpărarea

de terenuri în intravilan;

- credite ipotecare;

- credite pentru amenajări şi reparaţii de locuinţe;

- credite pentru plata unor forme de şcolarizare în străinătate;

- credite pentru plata unor tratamente medicale în străinătate;

- credite pentru achiziţionarea din import a unor bunuri de folosinţă îndelungată.

b) pentru persoane fizice autorizate:

- credite pentru achiziţionarea de inventar agricol mecanic;

- credite pentru procurarea de animale de producţie şi reproducţie, plantaţii

pomicole şi viticole;

- credite pentru realizarea de investiţii – autovehicule, spaţii, utilaje;

- credite pentru achiziţionarea din import de utilaje de strictă specialitate.

1.5. Principiile care stau la baza activităţii de creditare în domeniul bancar

Creditarea este o activitate de bază care poate genera profituri importante

pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce şi la pierderi. Prin

urmare, creditarea trebuie abordată într-o manieră structurală şi logică. Astfel că, în

14



cazul în care o bancă acordă credit unui client persoană fizică sau juridică, iar aceasta

din anumite motive nu va putea să-şi achite obligaţiile (restituirea creditului plus

dobânda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care trebuie să le suporte din profit.

Pentru a reduce la minim pierderile rezultate din credite neperformante, lucrătorii bancari implicaţi în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la

evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumutului.

Creditarea nu este o ştiinţă exactă; nu este posibil ca prin utilizarea unei

formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că suma acordată unui client va fi

rambursată cu dobânda aferentă. Există totuşi principii generale de creditare care dacă

sunt aplicate consecvent permit reducerea gradului de incertitudine şi a riscului

implicat în creditare. Băncile, pe de o parte, atrag fondurile economisite şi

disponibilităţile, iar, pe de altă parte, satisfac nevoile financiare ale societăţii. În

calitatea lor de intermediari, băncile lucrează în principal cu banii deponenţilor. În

consecinţă, operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la bază prudenţa

bancară, ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate bancară.

Prudenţa bancară presupune că, în primul rând, procesul de luare a deciziilor de

creditare să se bazeze pe cunoaşterea şi înţelegerea activităţii clienţilor băncii.

Cunoaşterea şi analiza activităţii desfăşurate în perioada anterioară, precum şi

a prevederilor pentru viitor, dau posibilitatea băncii, pe de o parte să ofere acestuia

serviciile şi produsele bancare adecvate, iar pe de altă parte, să ia măsuri pentru

diminuarea riscului, în vederea recuperării creditelor şi a încasării dobânzilor. În acest

fel, activitatea de creditare devine avantajoasă atât pentru bancă, ce prin extinderea şi

diversificarea portofoliului de credite obţine profit suplimentar atât pentru bancă, cât

şi pentru client, care pe seama creditelor poate să-şi dezvolte afacerile şi să obţină profit.

La acordarea creditelor băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte

credibilitate, ceea ce înseamnă că în această activitate, trebuie avute în vedere o serie

de principii de bază pentru rambursarea acestora la scadenţă. Aceste principii se

referă la:

1. Solicitantul creditului - acceptul unei bănci de a acorda un credit reflectă

punctul ei de vedere privind capacitatea de rambursare prezentă şi viitoare a

15



clientului. Prin urmare, este esenţial ca banca să obţină cât mai multe informaţii în

legătură cu situaţia financiară a potenţialului client şi să fie sigură că se poate baza pe

toate informaţiile oferite de acesta. În această analiză banca trebuie să ia în

considerare măsura în care îl cunoaşte pe client. Analiza se face diferenţiat pentru unclient nou şi pentru un client tradiţional. Dacă solicitantul este deja un client al băncii,

banca va lua în considerare evidenţele sale referitoare la acesta (de exemplu, referitor

la creditele anterioare: a fost respectat graficul de rambursare a ratelor şi dobânzilor).

Orice solicitant de reînnoire a unui credit se bazează pe relaţiile anterioare cu clientul.

Solicitările noilor clienţi trebuie tratate diferit. Dacă cel care solicită creditul nu este

un client al băncii, trebuie să se obţină referinţe satisfăcătoare despre integritatea şi

situaţia financiară a persoanelor care conduc afacerea. Problemele cheie asupra cărora

banca trebuie să se concentreze când analizează situaţia unui client care a solicitat un

credit se referă la: domeniul de activitate, situaţia financiară, calitatea

managementului, performanţele viitoare. În practică, analiza creditului din punct de

vedere al solicitantului creditului este cunoscută şi sub denumirea de caracterul şi

capacitatea de rambursare a clientului.

2. Cererea de creditare - aspectele care vor fi luate în considerare atunci când

se analizează cererea de creditare se referă la: competenţa legală a solicitantului,

destinaţia creditului (obiectul creditului), estimarea sumei ce ar fi necesară clientului

(valoarea creditului), durata creditării, eşalonarea ratelor scadente, garantarea

creditului solicitat, marja de profit pe care o va încasa banca din credit (dobânda

percepută pentru creditul acordat). De asemenea, banca trebuie să ia în considerare

dacă împrumutul solicitat se înscrie în politica de ansamblu de creditare al băncii.

Destinaţia creditului trebuie clar definită şi înţeleasă atât de către client, cât şi de bancă. Este esenţial ca banca şi clientul să cunoască valoarea creditului pentru că

riscul de nerambursare a unui credit există atât în situaţia în care se solicită un credit

prea mic, cât şi atunci când un client împrumută prea mulţi bani.

3. Rambursarea creditului - prognoza fluxului de fonduri disponibile va

indica durata realistă a acestuia. Pentru ca o afacere să aibă succes, ea trebuie să aibă

suficiente lichidităţi. Dacă clientul încearcă să ramburseze creditul prea repede, s-ar

putea să rămână fără lichidităţi şi să nu-şi poată desfăşura corespunzător activitatea în

16



continuare sau chiar să dea faliment. Perioada de rambursare este legată şi de durata

de viaţă a obiectului creditului. Dacă de exemplu un echipament cu o durată de

funcţionare de cinci ani este achiziţionat pe bază de credit, durata rambursării

creditului nu trebuie să depăşească cinci ani. Tipul de finanţare trebuie să fie adecvatdestinaţiei creditului.

4. Remunerarea creditului (dobânzi şi comisioane) - este foarte importantă

deoarece constituie una dintre modalităţile principale prin care banca realizează

profit. Băncile trebuie să se asigure că percep o rată a dobânzii care să asigure

profitabilitatea fiecărei activităţi de creditare. Riscul asumat prin acordarea unui

credit trebuie reflectat în “recompensa” pe care o primeşte banca. Dacă un credit

presupune un risc mai mare este normal ca banca să perceapă o dobândă mai mare.

Cu toate acestea, banca trebuie să-i permită clientului să dispună de suficient numerar

pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea. În caz contrar, stabilirea unei rate de

dobândă prea mare poate determina un risc de credit sporit.

5. Garantarea creditului - pentru a putea stabili o rată de dobândă mai mică şi

totuşi să reducă pe cât posibil riscul de credit, banca trebuie să solicite debitorului

garanţii. Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare

capacitatea prezentă şi viitoare a clientului de a rambursa creditul din resurse proprii.

Decizia de creditare trebuie să fie luată înainte de a se aduce în discuţie garanţia.

Banca va trebui să ia în considerare valoarea care se poate atribui în mod realist

oricărei garanţii oferite de client şi cât de uşor va fi să transforme în numerar garanţia,

în cazul că apare necesitatea executării ei.

Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor se bazează pe prudenţa

bancară ca principiu fundamental , precum şi pe analiza viabilităţii şi realismuluiafacerilor în vederea evaluării capacităţii debitorului de a rambursa creditul contractat

şi de a plăti dobânda aferentă. De asemenea, cu ocazia acordării unui credit, banca

trebuie să ţină seama de influenţa factorilor externi asupra proiectelor propuse de

solicitanţii de credite, adică aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute

asupra desfăşurării afacerilor şi rambursării creditelor.

Înainte de aprobarea acordării creditului solicitat, banca va analiza toate actele

şi documentele solicitantului de credit din care rezultă natura activităţii desfăşurate,

17



situaţia patrimonială, rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială,

credibilitatea, potenţialul economic, organizatoric şi financiar cu scopul de a evita

înregistrarea unor pierderi însemnate ca urmare a nerambursării creditului de către

debitor. Aceasta deoarece operaţiunile de creditare se derulează pe seama resurselor proprii şi a celor atrase, iar obţinerea unor pierderi din activitatea de creditare

afectează în mod negativ profitul bancar şi întreaga activitate a băncii.

CAPITOLUL II

CALITATEA PORTOFOLILUI DE CREDITE ELEMENT

PRINCIPAL ÎN ANALIZA RISCULUI ÎN ACTIVITATEA DE

CREDITARE

2.1 . Evaluarea riscului global de credit

18



Băncile comerciale se confruntă cu o serie de riscuri legate de operaţiunile lor

curente, iar expunerea acestora la risc poate fi o expunere inerentă activităţii obişnuite

sau o expunere suplimentară, generată de dorinţa de a obţine profit mai mare decât cel

normal. În cazul primei expuneri este vorba de riscuri pure, iar în cel de-al doilea cazde riscuri speculative.

În funcţie de caracteristicile bancare , riscurile se pot clasifica in :

– riscuri financiare – sunt cele mai importante riscuri din aceasta categorie. A

gestiona incorect riscurile financiare inseamna a falimenta treptat o societate bancara .

Principalele riscuri financiare care pot afecta activitatea unei societati bancare

sunt:

- riscul de lichiditate ( de finantare );

- riscul de faliment ( de capital ).

Acestea doua tipuri de risc pot fi analizate sistematic, in stransa lor

interdependenta . Astfel , un risc sporit de creditare genereaza riscul lichiditatii, iar

in conditiile in care societatea bancara in cauza nu poate atrage rapid de pe piata

resurse, apare riscul de faliment ( de capital). O politica excesiva de creditare ,

corelata cu o lichiditate inadecvata , reprezinta o cauza foarte frecventa a falimentului

bancar.

In categoria riscurilor financiare pot fi incluse si riscurile specifice ansamblului

bancilor ,denumit risc sistemic.Acesta este gestionat de catre autoritatea bancara

centrala ( prin reglementari privind rezervele minime obligatorii, indicele de adecvare

a capitalului , indicatorii lichiditatii, creditele de refinantare, acoperirea datoriei

publice ,etc.).

– riscuri de prestare - sunt cele care afecteaza sfera serviciilor bancare.

Acestea pot fi:

19



- riscul operational ,respective incapacitatea bancii de a asigura servirea

profitabila a clientilor;

- riscuri generate de introducerea de noi produse bancare ;

- riscul tehnologic, asociat structurii ofertei de produse financiare;

- riscul strategic , determinat de probabilitatea de a nu alege strategia

optima perioadei si conditiilor date (economice, monetare,financiar-

bancare,valutare,sociale, politice ).

– riscuri ambientale – cuprind acea clasa a riscurilor care este considerateca avand un puternic impact asupra performantei bancare,dar asupra carora

societatea bancara are un control limitat. Aceasta grupa de riscuri cuprinde :

- riscul de frauda ( de ordin intern si extern ) ;

- riscul economic , determinat de evolutia mediului economic in

care functioneaza atat intregul sistem bancar, cat si clientii ;

- riscul concurential , datorat in special modificarii conditiilor de

pe piata , generand schimbarea raportului de forte intre banci ;

- riscul legal – se refera la faptul ca activitatea oricarei societati

bancare trebuie sa se desfasoare in conditii de deplina legalitate

( acest risc se manifesta atat in ceea ce priveste incertitudinea

evolutiei viitoare a cadrului normative ,cat si explozia informatiilor in

acest domeniu ).

2.2. Analiza calitatii portofoliului de credite

Principala operatiune bancară este creditarea, creditele situându-se pe primul loc

între plasamentele băncilor .Felul în care banaca alocă fondurile pe care le

20



gestionează poate influenta în mod hotărâtor dezvoltarea economica la nivel local sau

national .Pe de alta parte, orice bancă îsi asumă , într-o oarecare masură riscuri atunci

când acorda credite şi, în mod cert, toate băncile înregistreaza în mod curent pierderi

la portofoliul de credite , atunci când unii debitori nu îsi onorează obligaţiile .Oricarear fi însă nivelul riscurilor asumate , pierderile la portofoliul de credite pot fi

minimizate daca operatiile de creditare sunt organizate şi gestionate cu

profesionalism.

Riscul de credit (denumit şi risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de

nerambursare) exprimă probabilitatea încasării efective, la scadenţă, a fluxului de

numerar anticipat, determinat de creditare. El este asumat de toate băncile şi poategenera probleme serioase atât băncii în cauză, cât şi întregului sistem bancar, dacă

expunerea la risc este substanţială.

Din acest punct de vedere ,cea mai importantă functie a conducerii băncii este

de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta , deoarece slaba calitate a

creditelor este principala cauza a falimentului bancar.

Este necesara existenta unei informari permanente a conducerii băncii despre

rezultatele procesului de analiza a calitatii creditelor , astfel încât cele cu probleme sa

fie detectate şi corectate ( in limita posibilitatilor ) din timp.

Procesul de analiza a calitatii portofoliului de credite constituie o actiune care se

repeta , parcurgand mai multe momente , dintre care se detaseaza doua:

- a) momentul care precede acordarea creditului şi care include , în principal,analiza finnaciară a clientului , respectiv analiza internă , la care se aduc în

completare şi aspecte nefinanciare ;

- b) etapa acordarii şi postacordarii creditului ,care presupune o atentă

supraveghere a clientului beneficiar de împrumut , a modului în care se

ramburseaza ratele de credit şi dobanzile .

21



Analiza se concentrează , în principal, asupra eventualelor modificări ale

calitatii portofoliului de credite , faţă de momentul acordarii împrumuturilor şi

condiţiile initiate stabilite de bancă pentru derularea acestora, datorita unor factori

imprevizibili. Înainte de toate ,sunt câteva conditii reglementate de care orice bancătrebuie sa tina seama permanent .Ele sunt reglementate atat de catre Banca Natională ,

în virtutea functiei sale de supraveghere bancara , cât şi de propriile norme şi

proceduri .

Politicile de diminuare a riscului de credit, au în vedere limitarea accesului la

credite al agenţilor economici care au rezultate financiare nesatisfăcătoare, desfăşoară

activităţi în sectoare economice cu probleme sau au datorii nereglementate faţă de alţicreditori.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998, cu modificările şi completările

ulterioare, ale Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 3/2009 privind

clasificarea creditelor şi a plasamentelor, instituţiile de credit, sunt obligate ca în

scopul protejării capitalului băncii, precum şi a depozitelor persoanelor fizice şi

juridice şi a acoperirii eventualelor credite care prezintă certitudini în recuperare, săconstituie provizioane specifice de risc de credit şi dobândă. De asemenea, serviciul

datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-şi onora datoriile la scadenţă şi se

exprimă ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei, iar performanţa

financiară evidenţiază potenţialul economic şi soliditatea financiară a unei entităţi

economice şi se determină pe baza datelor din situaţiile financiare periodice.

Serviciul datoriei unui agent economic faţă de banca va fi unic şi se va stabili înfunctie de modul de achitare a datoriilor împrumutatului (credite si dobânzi ) ,

indiferent daca acestea provin de la creditele în lei sau de la cele in valută . De

asemenea , serviciul datoriei unui agent economic este determinat de vechimea cea

mai mare a creditelor şi/sau a dobanzilor neplâtite .

Iniţierea de proceduri juridice este reprezentată de cel puţin una dintre

următoarele măsuri adoptate în scopul recuperării creanţelor:

22



• darea de către instanţă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;

• declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice şi

juridice.

Instituţiile de credit încadrează debitorii din afara sectorului instituţiilor de

credit în categorii de performanţă financiară, care se notează de la A la E, în ordinea

descrescătoare a calităţii acesteia.

Evaluarea performanţei financiare a unui debitor, persoană fizică, se realizează

potrivit criteriilor stabilite de instituţiile de credit prin norme interne, pornindu-se de

la procedura de clasificare a clientelei pe categorii de risc de nerambursare, elaborată

de acestea.

Evaluarea performantei financiare a unui debitor, persoana juridica, din afara

sectorului institutiilor de credit se realizeaza potrivit normelor interne ale institutiilor

de credit, pe baza de punctaj atribuit unor factori cantitativi si calitativi.

Factorii cantitativi se refera in principal la urmatorii indicatori, acolo undeacestia pot fi determinati: lichiditate, solvabilitate, profitabilitate si risc, inclusiv

riscul valutar. Factorii calitativi se refera cel putin la aspecte legate de modul de

administrare a entitatii analizate, de calitatea actionariatului, de garantiile primite

(altele decat cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii fata de debitor), de

conditiile de piata in care aceasta isi desfasoara activitatea

Indicatorii prevazuti de apreciere a factorilor cantitativi se calculează pe baza datelor cuprinse în situatiile financiare ale debitorului, iar categoria de

performanţă financiară se determina şi contribuie la stabilirea categoriei de clasificare

a creditelor în luna urmatoare celei în care institutiei de credit i se prezintă raportarile

respective.

In cazul in care institutiile de credit se gasesc in imposibilitate de a evalua

performanta financiara a unui debitor, persoana juridica, din afara sectoruluiinstitutiilor de credit, aceasta se incadreaza direct in categoria E.

23



Frecventa cu care se determină categoria de performanţă financiara a unui

debitor, persoană juridică, din afara sectorului institutiilor de credit coincide cu

frecvenţa cu care se întocmesc situatiile financiare.

In vederea clasificarii creditelor, pe perioada cuprinsa intre doua intocmiri ale

situatiilor financiare, se mentine ultima categorie de performantă financiară

determinată.

Prima clasificare a creditelor pentru debitorii, persoane juridice, din afara

sectorului institutiilor de credit, ia in considerare categoria de performantă financiară

determinată în functie de ultimele situatii financiare.

In cazul debitorilor din sectorul instituţiilor de credit, performanta financiara se

incadreaza direct in categoria A.

Stabilirea performanţei financiare a solicitanţilor de credite are la bază un sistem

de analiză şi clasificare a acestora în cinci categorii, după cum urmează:

– categoria „A – standard “ – performanţele financiare prezente şi prognozate,

sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratei de credit;

– categoria „B în observaţie“ – performanţele financiare sunt bune sau foarte

bune, dar acest nivel nu se poate menţine într-o perspectivă mai îndelungată;

– categoria „C substandard“ – performanţele sunt satisfăcătoare, dar au o

evidentă tendinţă de înrăutăţire;

– categoria „D îndoielnic“ – performanţele financiare sunt scăzute şi cu o

evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

– categoria „E pierdere“ – performanţele financiare arată pierderi şi există

perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele de credit, nici dobânzile.

24



Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi cele criteriile de clasificare a

creditelor se stabileşte astfel:

Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru expunerile din credite

înregistrate de instituţiilr de credit faţă de debitori din afara sistemului instituţiilor de

credite

Performanţa

financiară/

Serviciul

datoriei

A B C D E

0-15 zile Standard În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere

16-30 zile În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere Pierdere

31-60 zile Substandard Îndoielnic Pierdere Pierdere Pierdere

61-90 zile Îndoielnic Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere

minim 91 de

zilePierdere Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere

Dacă s-au iniţiat proceduri judiciare, toate creditele acordate sectorului

nebancar, indiferent de performanţa financiară a clienţilor, se consideră

credite „pierdere“;

Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru expunerile din credite

înregistrate de instituţiilr de credit faţă de alte instituţii de credite

25



performanta financiara

serviciul datoriei A

banciorganizatii cooperatiste decredit

0 - 7 zile lucratoare 0 - 10 zile lucratoarestandard

minim 8 zilelucratoare minim 31 zile lucratoare

pierdere

Dacă s-au iniţiat proceduri judiciare, toate creditele sunt clasificate ca şi

credite „ pierdere”.

Creditele acordate unui debitor (entitati de risc ) si/sau plasamentele constituite

la acesta , se incadreaza intr-o singura categorie de clasificare pe baza principiuluideclasarii prin contaminare , respectiv prin luarea in considerare a celei mai slabe

dintre categoriile individuale de clasificare.

2.3 Constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de

credit

O forma de asigurare impotriva riscului este provizionarea . Sistemul de

provizionare in cadrul bancilor comerciale , reglementat de normele in vigoare , este

destinat protejarii capitalului bancii , protejarii depozitelor persoanelor fizice si

juridice , acoperirii eventualelor credite cu incertitudini in recuperare.

26



Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecarui credit aprobat, in curs de

derulare la unitatile bancii , si sunt destinate acoperirii eventualelor credite care, in

urma analizei performantelor financiare ale imprumutatilor si a serviciului datoriei ,

prezinta incertitudine in recuperarea lor.

Operaţiunile de provizionare se împart în trei categorii : constituirea,

regularizarea şi utilizarea provizioanelor.

Constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea

acestora şi se realizează prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentand nivelul

necesarului de provizioane specifice de risc de credit.

Regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la modificarea

nivelului existent al acestora în vederea restabilirii egalitatii dintre nivelul existent şi

cel al necesarului şi se realizează prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe

venituri a sumei reprezentând diferenta dintre nivelul existent în sold al

provizioanelor specifice de risc de credit şi nivelul necesarului.

Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la anularea

provizioanelor specifice de risc de credit şi se realizează prin reluarea pe venituri asumei reprezentând nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de

credit aferente creditelor/plasamentelor pentru care este îndeplinită una dintre

urmatoarele conditii:

- au fost epuizate posibilitătile legale de recuperare ori s-a împlinit termenul de

prescripţie;

- au fost transferate drepturile contractuale aferente respectivului credit/plasament.

Împrumutatorii constituie şi/sau regularizează lunar provizioanele specifice de

risc de credit aferente creditelor/plasamentelor evidentiate în sold la finele lunii

respective, prin includerea pe cheltuieli şi/sau prin reluarea pe venituri, indiferent de

rezultatul financiar inregistrat al perioadei.

Împrumutatorii constituie, regularizeaza şi utilizeaza provizioanele specifice

de risc de credit, utilizand moneda de exprimare a creditelor/plasamentelor pe care

le corectează.

Coeficienţii de provizionare aferenţi categoriilor de clasificare sunt următorii:

27



coeficienti de provizionarecredite inregistrate in valutasau indexate la cursul uneivalute acordate debitorilor,

persoane fizice, expusi lariscul valutar

alte creditedecat cele din

coloana precedentacategorii de clasificare

standard 0,07 0in observatie 0,08 0,05substandard 0,23 0,2indoielnic 0,53 0,5

pierdere 1 1

2.4. Acord de la Basel (Basel II )

De la sfârşitul anului 2006 băncile din Uniunea Europeană s-au aliniat

prevederilor Noului Acord de la Basel (Basel II), care vor fi obligatorii şi pentru ţările

aflate în procesul de aderare la Uniunea Europeană, aşa cum este România.

Propunerile privind arhitectura Acordului Basel II se bazează, pe trei pilonistrâns legaţi între ei, respectiv:

• cerinţe minime de fonduri proprii (volumul fondurilor proprii trebuie să se

situeze la un nivel acceptabil; evaluarea riscurilor se face prin prisma ratingurilor

interne şi externe; luarea în calcul a riscurilor operaţionale);

• procesul de supraveghere prudenţială (solvabilitatea trebuie să corespundă

profilului de risc; supraveghetorii trebuie să evalueze calitatea modelelor de

gestionare a riscurilor; deţinerea de fonduri proprii trebuie să depăşească nivelurile

minime);

• disciplina de piaţă (băncile trebuie să comunice informaţii despre: nivelul

fondurilor proprii, practicile de gestionare a riscurilor şi profilul de risc).

28



Definirea fondurilor proprii şi nivelul minim al indicatorului de adecvare a

capitalului au rămas la fel ca în cazul lui Basel I. Însă, spre deosebire de acordul

anterior, în calculul cerinţelor minime de capital a fost introdus, pe lângă riscurile de

credit şi de piaţă şi riscul operaţional.

Ceea ce s-a modificat substanţial a fost faptul că pentru a evalua riscul de credit,

băncile pot să opteze între două metode:

- metoda standardizată

- metoda bazată pe ratinguri sau sisteme interne de notare.

În cazul metodei standardizate, ponderile de risc sunt atribuite de instituţii

externe de rating care, pentru a fi recunoscute de către autorităţile naţionale de

supraveghere trebuie să îndeplinească anumite criterii. Noutatea faţă de prevederile

Acordului Basel I constă în introducerea celei de-a cincea clase de risc – 150%,

pentru activităţile foarte riscante, şi în creşterea flexibilităţii. Astfel, dacă în cazul lui

Basel I, pentru toate creditele acordate se aplica o pondere de risc universală de sută

la sută, prin metoda standardizată a Noului Acord, ponderile de risc conferite

creditelor acordate oscilează între 20% şi 150%, în funcţie de solvabilitatea şi

performanţa fiecărei firme.

În cazul celei de-a doua metode, bazate pe ratinguri sau sisteme interne de

notare, ponderile de risc atribuite creditelor acordate vor fi stabilite chiar de către

băncile comerciale. În această situaţie fiecare bancă comercială, va trebui să dezvolte

sisteme performante de măsurare a riscului de credit, bazate pe observaţii istorice şi

modele probabilistice şi validate de către autorităţile de supraveghere bancară.

Avantajul principal al metodei bazate pe ratinguri sau sisteme interne de notare constă

în faptul că oferă o mai bună corelaţie între profilul de risc şi fondurile proprii

alocate. Studiile efectuate în acest sens sugerează că, în ciuda faptului că necesită o

infrastructură sofisticată şi baze de date pe perioade lungi de timp, cerinţele minimede capital solicitate sunt mai reduse decât prin aplicarea metodei standardizate.

29



Noul Acord are in vedere patru principii:

Principiul I :

Bancile trebuie sa aiba procese si proceduri interne pentru evaluarea capitalului

total al bancii, in conformitate cu profilul de risc al acesteia si o strategie pentru

mentinerea capitalului la un nivel acoperitor.

Acestea includ: politici si proceduri care sa ia in calcul toate riscurile importante ale

bancii; proceduri care sa lege strategiile bancii de nivelul capitalului (stabilit in

functie de risc); controale interne, supraveghere si audit care sa asigure integritatea

sistemului de management global.

Responsabilitatea respectarii acestui principiu revine managementului bancii.

Principiul II

Autoritatile de supraveghere trebuie sa evalueze procedurile interne ale bancilor

referitoare la adecvarea capitalului, strategiile aferente ca si capacitatea acestora de a

monitoriza si a respecta cerintele stabilirii ratelor de capital reglementate.

De asemenea, acestea trebuie sa intreprinda actiuni corespunzatoare atunci cand nu

sunt satisfacute de rezultatele analizelor de mai sus.

Principiul III

Autoritatile de supraveghere trebuie sa se astepte ca bancile sa-si desfasoare

activitatea peste ratele minime de capital reglementate si trebuie sa aiba abilitatea de a

solicita bancilor sa dispuna de capital superior valorii minime.

Astfel, autoritatile de supraveghere pot sa stabileasca anumite tinte ale ratelor de

capital sau sa defineasca anumite categorii superioare ratelor minime de capital

reglementate, cum ar fi de exemplu banca bine capitalizata sau adecvat capitalizata.

De asemenea, anumite tari pot alege sa stabileasca rate superioare celor reglementate

de prezentul Acord.

30



Principiul IV

Autoritatile de supraveghere trebuie sa intervina din timp pentru a preveni scaderea

capitalului sub nivelurile minime solicitate pentru a acoperi caracteristicile de risc ale

unei anumite banci si trebuie sa solicite actiuni de remediere rapida in conditiile in

care volumul capitalului nu este mentinut corespunzator.

Printre mijloacele de aplicare ale acestui principiu se numara: intensificarea

monitorizarii activitatii bancii; restrictionarea platii dividendelor; solicitarea pregatirii

si implementarii de catre banca a unui plan de imbunatatire al nivelului capitalului;

solicitarea ca banca sa-si majoreze imediat capitalul.

2.5. Masurile necesare pentru alinierea la standardele nationale/internationale:

In vederea administrarii riscurilor semnificative care îi pot afecta activitatea si

performantele financiare, instituţia de credit trebuie să întreprindă demersurile

necesare în scopul identificarii surselor de risc, evaluarii si monitorizarii expunerii

bancii, stabilirii de limite de expunere la risc si monitorizarii acestora etc.

Riscurile semnificative sunt identificate si evaluate atat pe ansamblul bancii, cat

si la toate nivelele organizatorice ale acesteia, de la initierea fiecarei tranzactii pana la

finalizarea acesteia, pentru toate activitatile si avand in vedere posibilitatea aparitiei

unor noi activitati.

Pentru identificarea si evaluarea riscurilor semnificative se au in vedere atat factorii interni (ex. complexitatea structurii organizatorice, natura activitatilor

desfasurate, calitatea personalului si fluctuatia acestuia) cat si factorii externi (ex.

conditii economice, schimbari legislative sau legate de mediul concurential in

sectorul bancar, progrese tehnologice).

Procesul de evaluare a riscurilor include identificarea atat a riscurilor care sunt

controlabile de catre banca, cat si a celor necontrolabile.

31



In cazul riscurilor controlabile, banca stabileste daca isi asuma aceste riscuri

sau masura in care doreste sa le reduca prin proceduri de control.

In cazul riscurilor necontrolabile, banca decide daca le accepta, fara a fi

afectati indicatorii de prudenta bancara, sau daca elimina ori reduce nivelul

activitatilor afectate de riscurile respective.

Banca efectueza sistematic o evaluare a riscurilor semnificative, care tine cont si

de :

o implicatiile corelarii fiecarui risc semnificativ cu celelalte riscuri

semnificative la care este expusa;

o previzionarile profitului si fondurilor proprii pe baza unor scenarii

alternative, inclusiv in conditii de criza, care cuprind si o cuantificare a

pierderilor maxime in conditii extreme.

Pentru administrarea corespunzatoare a riscurilor semnificative

banca utilizeaza:

• un sistem de proceduri de autorizare a operatiunilor afectate de riscurile

respective, constand in modul de stabilire a competentelor/limitelor de

autoritate pentru: acordarea de credite si produse tip credit, plasamente

interbancare, operatiuni cu instrumente financiare derivate etc.;

•

un sistem de stabilire a limitelor de expunere la risc si de monitorizare aacestora, care reflecta profilul de risc ales, in conformitate cu legislatia si

reglementarile in vigoare (constand in modul de stabilire a limitelor de expunere

pe clienti, pe ramuri de activitate, pe tari, banci, societati de factoring, societati de

asigurare-reasigurare etc.); Limitele sunt stabilite in contextul profilului de risc

global al bancii, pentru a reflecta aspecte precum adecvarea capitalului,

lichiditatea, calitatea portofoliului de credite etc.

32



• un sistem de raportare a expunerilor la riscuri, precum si a altor aspecte

legate de riscuri, catre nivelele de conducere corespunzatoare (periodic sau ori

de cate ori este nevoie, se inainteaza informari asupra evolutiei expunerii

bancii la riscurile semnificative, modului de incadrare in limitele stabiliteetc.);

• un sistem de proceduri pentru situatii neprevazute/de criza, referitor la

riscurile semnificative, cuprinzand masurile necesar a fi intreprinse de banca,

in vederea depistarii cauzelor crizei respective si limitarii/reducerii efectelor

acesteia;

• un sistem de proceduri care sa previna utilizarea necorespunzatoare a

informatiei, prin care sa se evite :

prejudicierea, directa sau indirecta, a reputatiei bancii;

dezvaluirea informatiilor secrete sau confidentiale;

utilizarea informatiilor de catre personalul bancii pentru obtinerea

unor beneficii personale.

• criterii de recrutare si remunerare a personalului, care sa prevada standarde

ridicate privind pregatirea, experienta si integritatea acestuia;

• programe de instruire a personalului.

Banca intreprinde masurile necesare in vederea mentinerii unui sistem de

informare adecvat pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea si documentarea

sistematica a riscurilor semnificative, atat la nivelul bancii, cat si la nivelul

compartimentelor si sediilor secundare.

Evaluarea riscurilor se realizeaza de catre specialisti din cadrul bancii, care nu au

responsabilitati directe in realizarea performantei comerciale si financiare a acesteia,

urmarindu-se repartizarea corespunzatoare a atributiilor la toate nivelele

33



organizatorice si sa se asigure ca personalului nu ii sunt alocate responsabilitati care

sa duca la conflicte de interese (ex. responsabilitati duale ale unei persoane in

domenii cum ar fi: desfasurarea activitatii atat in front-office cat si in back-office,

aprobarea tragerii fondurilor si tragerea efectiva, evaluarea documentatiei de credit simonitorizarea clientului dupa contractarea creditului, etc.).

Banca asigura o monitorizare sistematica a conformitatii cu procedurile

stabilite pentru riscurile semnificative si intreprinde demersurile necesare in vederea

solutionarii deficientelor constatate.

CAPITOLUL III

FALIMENTUL – CONSECINŢĂ A UNUI MANAGEMENT BANCAR DEFECTUOS

3.1. Falimentul bancar – conţinut, cauze şi consecinţe

În dicţionare sau publicaţii de specialitate, conceptul de faliment se explică

într-o accepţiune mai largă sau mai restrânsă. Astfel, Dicţionarul explicativ al limbii

române defineşte falimentul ca fiind situaţia de insolvabilitate în care se află un agent

economic, declarată de o instanţă de judecată, iar prin „a da faliment” se înţelege

incapacitatea de a mai face plăţi. În Dicţionarul de macroeconomie, noţiunea de

faliment apare ca o stare de insolvabilitate sau imposibilitatea unui agent economic

debitor de a-şi mai onora obligaţiile faţă de creditor, stare declarată de instanţa

judecătorească. Potrivit Dicţionarului enciclopedic, falimentul reprezintă situaţia

debitorului a cărui încetare de plăţi a fost stabilită de tribunal şi a cărui bună credinţă

34



nu mai este recunoscută. Acelaşi dicţionar face trimitere la limba latină unde „fallo,

fallere” înseamnă a trăda, a înşela, a falsifica, a se feri, a evita etc.

În ultimele decenii, un număr tot mai mare de specialişti şi-au îndreptat atenţia

asupra conceptului de faliment, publicaţiile de specialitate dând numeroase definiţiiale falimentului. Literatura în domeniu este extrem de variată în opinii şi abordări,

totuşi se poate spune că există premizele ajungerii la un consens privind scopul

falimentului şi cele mai importante caracteristici ale unei proceduri de faliment

eficiente.

În ceea ce priveşte legislaţia privind falimentul a cunoscut în multe ţări o

evoluţie în paralel cu transformarea structurală a economiei şi cu dezvoltarea istorică

a societăţii în general. Prevederile legislaţiilor naţionale privind falimentul trebuie

adaptate specificităţilor fiecărei ţări. Joseph Stiglitz susţine că nu există nici o

legislaţie naţională privind falimentul care să fie în mod evident cea mai bună pentru

toate părţile interesate din societate.

Dacă regimul privind falimentul nu este unic, în schimb scopurile falimentului

sunt relativ universale. Astfel, Banca Mondială, în cadrul iniţiativelor sale de a

dezvolta cooperarea internaţională în domeniul insolvabilităţii, şi de a stabili o serie

de principii şi recomandări generale, sugerează trei scopuri fundamentale pe care le

are falimentul:

- maximizarea valorii totale distribuite creditorilor, acţionarilor, angajaţilor şi

celorlalte părţi interesate. Firma în cauză poate fi reorganizată, vândută sau

lichidată – oricare dintre opţiuni poate fi aleasă dacă generează maxim de

eficienţă;

- reabilitarea afacerilor viabile şi lichidarea celor neviabile. Legislaţia privindfalimentul nu trebuie să fie nici prea dură cu firmele care pot avea un viitor, nici

prea îngăduitoare cu firmele care au doar trecut;

- prioritizarea cât mai simplă, mai predictibilă, a creanţelor. Creditorii cu credite

garantate ar trebui plătiţi primii, în acest mod consolidându-se instituţia creditului

şi reducându-se semnificativ costurile de creditare.

Plecând de la premiza că un regim funcţional al falimentului este esenţial

pentru eficienţa unei economii de piaţă, J. Stiglitz rezumă 3 principii ale falimentului:

35



- rolul central al falimentului în economiile capitaliste moderne este acela de a

încuraja reorganizarea firmelor;

- în multe ţări nu mai poate fi pus semnul egalităţii între faliment şi lichidare,

simplul transfer de proprietate de la debitor la creditor;- falimentul nu îi afectează doar pe debitori şi creditori, ci şi pe alte părţi interesate

angajaţii firmei debitoare, consumatorii, mai ales în cazul monopolurilor sau

utilităţilor publice.

Producerea riscurilor bancare, ca rezultat al unui management bancar

defectuos, determină reducerea profitului bancar şi, în ultimă instanţă, ieşirea din

afaceri a băncii prin faliment. Falimentul bancar constituie, prin urmare, o expresie a

lipsei de abilitate a managementului unei instituţii bancare, fiind principala afirmare a

riscului asigurat şi a cărui eventualitate este avută în vedere la constituirea şi

dimensionarea fondului de asigurare.

Falimentul bancar presupune închiderea băncii insolvabile de către organele de

supraveghere bancară abilitate. Noţiunea de faliment bancar trebuie abordată în

strânsă corelaţie cu conceptele de insolvabilitate, incapacitate de plată, risc de

insolvabilitate. Insolvabilitatea reprezintă acea stare a instituţiei bancare aflate în una

dintre următoarele situaţii: incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu

disponibilităţile băneşti; scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a instituţiei

de credit; retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit, ca urmare a

imposibilităţii de redresare financiară a unei instituţii de credit aflate în administrare

specială.

Astfel, o bancă este insolvabilă atunci când valoarea obligaţiilor sale este mai

mare decât valoarea realizabilă a activelor sale şi situaţia netă este negativă. O bancăeste ilichidă când nu este în măsură să facă faţă obligaţiilor sale scadente. Instituţiile

bancare pot înregistra pierderi mult mai mari decât capitalul lor (insolvabilitate

tehnică), putând rămâne lichide atâta timp cât fluxurile lor nete de trezorerie sunt

pozitive. De fapt, falimentul bancar reprezintă consecinţa materializării riscului de

insolvabilitate care exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie

insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă, instituţia

bancară ajungând în incapacitate de plată. Riscul de insolvabilitatea al este determinat

36



de slaba calitate a portofoliului de investiţii, de manifestarea unuia sau mai multor

riscuri financiare pe care banca nu le-a prevenit şi constituie riscul ca aceasta să nu

dispună de suficient capital pentru a-şi continua activitatea.

Cauzele care pot duce la falimentul bancar sunt multiple, sistemele bancarefiind puse adeseori în situaţia de a face faţă unor politici macroeconomice sau

sectoriale nefundamentate şi ineficiente promovate de autorităţi care nu au avut în

vedere evoluţiile economice şi financiare externe, segmentul de piaţă extern, precum

şi nivelul pieţei interne şi capacitatea ei de absorbţie. Principalele deficienţe în

funcţionarea sistemelor bancare naţionale privesc rigiditatea în orientarea activităţii şi

capacitatea limitată de adaptare rapidă la cerinţele clienţilor, desfăşurarea unor

activităţi cu o prudenţă redusă, ponderea sporită a creditelor neperformante acordate

unor clienţi din raţiuni politice, unor acţionari neloiali, unor afacerişti corupţi sau

datorate unui management defectuos. Toate acestea pot determina grave probleme de

lichiditate şi solvabilitate instituţiilor bancare, cu efecte dezastruoase asupra

întregului sistem bancar.

Falimentul bancar, consecinţă extremă a riscului de insolvabilitate, este strâns

legat de activitatea de creditare deoarece creditele au cea mai mare pondere în totalul

activelor bancare, iar nerespectarea contractului de credit de către clientul debitor

poate aduce băncii o pierdere definitivă de capital, afectând solvabilitatea acesteia.

În literatura de specialitate se consideră că factorii principali care conduc la

starea de faliment a unei bănci sunt pierderile semnificative înregistrate din activitatea

de creditare care, la rândul lor, determină lipsa de lichiditate. Pierderile din credite pot

duce la faliment în condiţiile în care deponenţii, percepând riscul instituţiei, solicită

restituirea fondurilor.Riscul de lichiditate devine o problemă pentru bancă în situaţia în care

condiţiile existente pe piaţă fac imposibilă onorarea solicitărilor creditorilor instituţiei

bancare, determinând incapacitatea de plată a acesteia. Astfel, se consideră drept

cauză principală a falimentului bancar calitatea inferioară a activelor, care este

prezentă în 98% din situaţii.

La rândul său, aceasta constă în:

- practici liberale în acordarea creditelor;

37



- excepţii de la fundamentarea creditelor prin analiza situaţiei financiare;

- supracreditare;

- excepţii de la controlul aprofundat al garanţiilor;

- deficienţe ale garanţiei de bază a creditelor;- creşterea relativ excesivă a cheltuielilor de management;

- angajarea băncii în sfere din afara preocupărilor sale.

Ceilalţi factori consideraţi ca fiind cauzele falimentului bancar se referă la:

- insuficienţe în planificarea politică şi management,

- abuzuri interne privind preferenţierea,

- influenţa deficienţelor mediului economic, lipsa de corectitudine a reviziei,

controlului şi sistemelor interne,

- fraude materiale, tentative de mascare şi înşelăciune,

- cheltuieli nefundamentate.

Există, de asemene, numeroase cazuri în care frauda a fost factorul

determinant al falimentului unei bănci care, împreună cu managementul inadecvat al

riscurilor financiare, lipsa de informare a conducerii a determinat falimentul unor

bănci mari, cu tradiţii.

În general, sectorul bancar este privit ca fiind mult mai vulnerabil la efectul de

contagiune al falimentului unei societăţi din sistem ca oricare alt sector, dat fiind

faptul că activitatea bancară este considerată foarte riscantă şi, prin urmare,

predispusă la eşec. Din această perspectivă, pentru a identifica consecinţele pe care le

generează falimentul bancar, trebuie abordate, mai întâi, motivele pentru care băncile

sunt considerate instituţii speciale.

Pornind de la particularităţile activităţii bancare şi efectele deosebit denegative generate de falimentul bancar, se poate spune că industria bancară este

unică, iar asigurarea unui sistem bancar sănătos necesită mai multe intervenţii cu

caracter reglator. Numeroase măsuri au fost iniţiate cu scopul de a îmbunătăţii

stabilitatea sistemului bancar, asigurând pentru instituţiile bancare o combinaţie

optimă între disciplina oficială şi cea de piaţă. De asemenea, un punct de vedere larg

răspândit este acela conform căruia disciplina oficială, implementată prin

38



supraveghere şi reglementare, ar trebui direcţionată, în ultimă instanţă, spre

asigurarea stabilităţii întregului sistem bancar.

În general, sectorul bancar este privit ca fiind mult mai vulnerabil la efectul de

contagiune al falimentului unei societăţi din sistem ca oricare alt sector, dat fiindfaptul că activitatea bancară este considerată foarte riscantă şi, prin urmare,

predispusă la eşec. Din această perspectivă, pentru a identifica consecinţele pe care le

generează falimentul bancar, trebuie abordate, mai întâi, motivele pentru care băncile

sunt considerate instituţii speciale.

O primă raţiune rezidă în structura financiară a unei bănci, având în vedere

scadenţa diferită a principalelor elemente de activ şi pasiv. În timp ce majoritatea

depozitelor bancare sunt constituite pe termen scurt, creditele acordate pot fi adeseori

pe termen mediu şi lung. Această neconcordanţă, specifică activităţii bancare, dintre

volumul şi scadenţa resurselor şi plasamentelor face ca banca să fie vulnerabilă la

retragerile masive de disponibilităţi din partea deponenţilor, expunându-se la riscul de

lichiditate.

De aici rezultă o altă particularitate a activităţii bancare, şi anume dependenţa

de câştigarea şi menţinerea încrederii deponenţilor. Pierderea încrederii clienţilor are

efecte negative asupra băncii pentru că generează un val masiv de solicitări de

retragere a depozitelor, afectând solvabilitatea şi stabilitatea băncii. Dacă mulţi clienţi

procedează simultan în acest mod, băncile nu vor mai putea restitui sumele tuturor

solicitanţilor, intrând în incapacitate de plată.

În plus, există o strânsă conexiune între băncile din sistem prin expunerea

directă în cadrul pieţei monetare interbancare şi a sistemului de plăţi, astfel încât

problemele financiare cu care se confruntă una sau mai multe bănci afectează şicelelalte instituţii din sistem. Astfel, orice evoluţie negativă a unei bănci se transmite

prin contagiune cu mare rapiditate în întregul sistem. În condiţii de incertitudine la

nivel macroeconomic, valoarea de piaţă a băncilor este dependentă de variabile pe

care nu le pot controla (rata dobânzii pe piaţa monetară, preţul activelor), apărând

astfel greutăţi în a distinge băncile insolvabile de cele solvabile.

O prăbuşire la scară largă a băncilor duce la costuri economice şi sociale

imense. Crizele bancare au demonstrat nu numai faptul că băncile îşi asumă adesea

39



riscuri excesive, dar şi faptul că modul de asumare a acestor riscuri diferă de la o

instituţie la alta. Unele bănci se angajează în operaţiuni riscante care depăşesc nivelul

capitalului necesar pentru a acoperii pierderile rezultate ca urmare a materializării în

întregime a riscurilor asumate. În acest caz, respectivele bănci necesită intervenţie din partea autorităţii bancare sau trebuie chiar să fie închise. Alte bănci sunt mai

prudente, având capacitatea să facă faţă unei crize din sistemul bancar.

Necesitatea cunoaşterii, reducerii şi eliminării riscurilor bancare decurge din

rolul pe care îl joacă băncile în economie, cunoscut fiind faptul că situaţia economică

şi financiară a agenţilor economici şi persoanelor fizice sunt strâns legate de sistemul

bancar, orice destabilizare în cadrul acestuia putând provoca multiple fenomene de

criză în întreaga economie naţională.

Dereglările din activitatea unei bănci prezintă un puternic pericol de

contagiune. Falimentul unei bănci generează grave repercusiuni în întregul sistem,

având ca primă reacţie scăderea credibilităţii sectorului bancar. Prima consecinţă a

falimentului bancar o reprezintă pierderile financiare mari suportate de creditorii

băncii intrate în stare de faliment, urmată de întreruperea sistemului de plăţi datorită

faptului că o parte din reţeaua bancară va înceta să opereze.

Mult mai gravă este situaţia în care are loc prăbuşirea în acelaşi timp a mai

multor societăţi din sistemul bancar, dat fiind faptul că băncile sunt elementul central

al sistemului de plăţi, iar clienţii lor îşi onorează obligaţiile băneşti prin intermediul

sistemului bancar, iar falimentul mai multor instituţii de credit poate genera un gol în

urma căruia întreaga societate are de suferit.

O altă consecinţă negativă a falimentului bancar constă în pierderea încrederii

publicului în serviciile bancare, ca mijloc de investiţie, determinând importantemutaţii în structura consumului şi destinaţia economiilor. Asemenea modificări

structurale au în vedere:

- orientarea economiilor băneşti către investiţii neproductive (achiziţionarea

de obiecte de artă, aur etc.);

- acordarea din economii a unor credite către public, ceea ce constituie o

ameninţare a atribuţiilor de intermediere financiară a băncilor, determină

scăderea rentabilităţii acestora, periclitând stabilitatea lor;

40



- migrarea economiilor în afara graniţelor ţării unde ar putea exista şansa unei

investiţii mai sigure;

- achiziţionarea de proprietăţi imobiliare sau titluri de valoare.

Prin urmare, falimentul bancar poate genera implicaţii grave asupraagregatelor monetare, cu toate efectele negative care decurg dintr-o asemenea situaţie,

deteriorarea imaginii băncilor ducând la pierderea controlului monetar.

Alături de consecinţele directe şi vizibile, arătate mai sus, falimentul bancar

provoacă o serie de consecinţe indirecte, mai puţin perceptibile, concretizate în

afectarea lichidităţii, rentabilităţii şi solvabilităţii celorlalţi participanţi pe piaţă, ceea

ce conduce la reducerea credibilităţii şi capacităţii acestora de a se confrunta cu

probleme deosebite.

Odată cu abordarea poziţiei băncii în sistem, problematica riscului şi

falimentului se mută de la nivelul instituţiei sau al unor relaţii bilaterale, la nivelul

ansamblului de relaţii existent în cadrul sistemului bancar, apărând astfel riscul

sistemic generat de interacţiunea unei multitudini de factori politici, economici şi

sociali, manifestându-se ca o realitate complexă care afectează orice economie.

Riscul sistemic reprezintă probabilitatea ca dificultăţile financiare apărute la o bancă, care determină creşterea posibilităţii de intrare în stare de faliment, să

genereze efecte negative asupra întregului sistem bancar. Fără nici o îndoială, riscul

sistemic poate apărea în sectorul bancar, ca de altfel în toate componentele sectorului

financiar.

De fapt, băncile sunt privite ca fiind sursa riscului sistemic datorită rolului lor

central în cadrul sistemului de plăţi şi în alocarea resurselor financiare, la care se

adaugă şi fragilitatea structurii lor financiare, băncile dispunând, în general, de pasive

relativ pe termen scurt sub forma depozitelor şi de active relativ ilichide sub forma

creditelor acordate agenţilor economici pe termen mediu şi lung.

O criză financiară poate fi considerată sistemică dacă mai multe bănci intră în

stare de faliment în acelaşi timp sau dacă falimentul unei bănci se propagă prin

contagiune determinând falimentul mai multor instituţii din sistem. Costul economic

şi social al unei asemenea crize este substanţial, astfel încât scopul reglementărilor

41



prudenţiale din domeniul bancar ar trebui să fie asigurarea unei stabilităţi a sistemului

bancar ca întreg şi a băncilor individuale ca părţi componente ale acestui sistem.

Principala provocare constă în stabilirea celor două surse ale riscului sistemic.

Mai întâi, băncile pot avea expuneri corelate şi un şoc economic advers poatedetermina multiple falimente bancare în mod simultan. Apoi, riscul sistemic poate

surveni ca urmare a efectului de contagiune determinat de falimentul unei bănci care

vizează două direcţii, şi anume: cea de expunere reală din cadrul pieţei interbancare şi

sistemului de plăţi şi direcţia informaţională ce constă în faptul că vestea rea cu

privirea la starea unei bănci cu probleme se răspândeşte cu rapiditate, publicul

trăgând concluzia că şi celelalte bănci din sistem se confruntă cu dificultăţi similare.

Insolvabilitatea unei bănci determină o reacţie în lanţ în cadrul sistemului

determinând şi falimentul altor bănci prin producerea a ceea ce în literatura de

specialitate este cunoscut sub numele de „efectul de domino”. Colapsul sistemului

bancar duce la falimentul întregii economii naţionale.

Efectul de domino se produce prin trei mecanisme care arată modul de

propagare a dificultăţilor financiare ca urmare a falimentului unei bănci.

- deponenţii, fie ei persoane fizice, agenţi economici, bănci sau alte

instituţii, care şi-au plasat disponibilităţile băneşti în banca intrată în stare de

faliment, îşi pierd parţial sau total sumele de bani depuse, ceea ce le va afecta

lichiditatea sau chiar rentabilitatea; pierderile suportate de aceşti clienţi ai

băncii falimentare vor determina sporirea vulnerabilităţii lor la şocurile

economice imediate sau viitoare;

- clienţii care şi-au completat disponibilităţile băneşti prin credite, vor fi

de asemenea afectaţi de falimentul băncii; este vorba de acele credite ipotecare pentru care debitorul a garantat prin ipotecarea activelor sale de valori

însemnate care, fiind oferite drept garanţie, nu pot fi scoase de sub incidenţa

ipotecii înainte de achitarea creditului; dar rambursarea creditului este posibilă

doar prin contractarea unui nou credit de la o altă bancă care va solicita garanţii

suplimentare; acest cerc vicios, combinat cu imperfecţiunile sistemului juridic,

costul şi timpul necesar radierii ipotecii, poate fi fatal clientului băncii

falimentare;

42



- pierderea încrederii în viabilitatea şi stabilitatea unei bănci generează

fenomenul de migraţiune a depozitelor, sistemul bancar, perceput de public ca

nesigur, confruntându-se cu o scădere însemnată a resurselor ca urmare a

retragerilor de fonduri de către clienţi; efectul acestui fenomen constă înscăderea lichidităţii bancare, ceea ce poate duce la falimentul băncii respective,

pe fondul unor dificultăţi financiare.

Pornind de la particularităţile activităţii bancare şi efectele deosebit de

negative generate de falimentul bancar, se poate spune că industria bancară este

unică, iar asigurarea unui sistem bancar sănătos necesită mai multe intervenţii cu

caracter reglator. Numeroase măsuri au fost iniţiate cu scopul de a îmbunătăţii

stabilitatea sistemului bancar, asigurând pentru bănci o combinaţie optimă între

disciplina oficială şi cea de piaţă.

De asemenea, un punct de vedere larg răspândit este acela conform căruia

disciplina oficială, implementată prin supraveghere şi reglementare, ar trebuii

direcţionată, în ultimă instanţă, spre asigurarea stabilităţii întregului sistem bancar.

Teoretic, falimentul bancar, ca mecanism de ieşire de pe piaţă, eliberează

resurse care se transferă către utilizări mai productive. În realitatea însă, în cadrul

economiilor în care falimentul are o natură sistemică, pieţele riscă să fie incapabile să

absoarbă noi resurse. Rezultatul net este fie că activele îşi pierd din valoare în

procesul de lichidare sau în aşteptarea unui cumpărător care să ofere o sumă aproape

de valoarea lor nominală, fie că sunt vândute la doar o fracţiune din acea valoare.

Astfel, scopul falimentului de maximizare a valorii totale distribuite nu mai poate fi

atins în cazul falimentului sistemic.

3.2. Soluţionarea falimentului în activitatea bancară

Atunci când, sub efectul unor evoluţii macroeconomice sau microeconomice

defavorabile, o bancă înregistrează o deteriorare puternică a capitalului său, este

necesar să fie luate rapid măsuri corective. În cazul unui deficit de capital, autorităţile

bancare încearcă mai întâi să găsească modalităţi de întărire a bazei de capital a

băncii pentru a evita lichidarea acesteia. În absenţa recapitalizării întreprinse de

43



acţionari, succesul acestor încercări depinde, printre altele, de mărimea deficitului de

capital şi de posibilitatea determinării corecte a acestuia.

Totodată, autorităţile vor analiza dacă prăbuşirea instituţiei bancare în cauză

poate pune în pericol întregul sistem bancar prin riscul de sistem. În perioadaredresării, banca este supusă supravegherii B.N.R., urmărindu-se raportările lunare

înaintate judecătorului sindic. Dacă este clar că situaţia financiară a instituţiei bancare

nu poate fi restabilită, fiind constate pierderi în această perioadă, şi că prăbuşirea ei

nu va crea probleme celorlalte societăţi din sistemul bancar, se va solicita tribunalului

suspendarea continuării activităţii şi declararea procedurii de lichidare judiciară.

După ce lichidarea judiciară a fost admisă de tribunal, B.N.R. retrage autorizaţia de

funcţionare a băncii insolvabile şi se trece la lichidarea propriu-zisă, conform

procedurii falimentului. Această decizie se justifică prin aceea că, într-o economie de

piaţă, libertatea antreprenorială are drept contrapartidă responsabilitatea managerilor

şi a acţionarilor.

Dacă până în anul 1995 procedura falimentului a fost prevăzută prin Codul

comercial român, din august 1995 a intrat vigoare Legea nr.64 privind procedura

reorganizării şi lichidării judiciare, iar din 28 februarie 1996 au intrat în vigoare

Normele Metodologice nr.3 ale B.N.R. privind procedura de reorganizare şi lichidare

judiciară a băncilor. În momentul actual, sectorul bancar are reglementări proprii

legiferate în acest sens, şi anume O.G. nr.10/2004 privind procedura reorganizării

judiciare şi a falimentului instituţiilor de credit , aprobată şi modificată prin Legea

nr.278/2004.

Procedura falimentului se aplică unei bănci aflate în stare de insolvabilitate ca

urmare a incapacităţii vădite de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti,scăderii sub 2% a indicatorului de solvabilitate, retragerii autorizaţiei de funcţionare

ca urmare a imposibilităţii de redresare financiară a băncii aflate în administrare

specială.

Falimentul este declarat de către un tribunal care se sesizează în urma unei

cereri introduse de către instituţia bancară debitoare, de către creditori ai acesteia sau

de către B.N.R. Procedura de lichidarea judiciară se declanşează, de regulă, după ce

B.N.R. constată că măsurile de supraveghere specială nu au putut conduce la evitarea

44



insolvabilităţii. Falimentul băncilor legal constituite în România şi aflate în stare de

insolvabilitate se desfăşoară potrivit unei proceduri particulare instituită prin O.G.

nr.10/2004.

După parcurgerea tuturor etapelor legale, hotărârile tribunalului sunt definitiveşi executorii. Hotărârea tribunalului de începere a falimentului este comunicată

Fondului de garantare a depozitelor din sistemul bancar, în vederea aplicării

reglementărilor privind plata depozitelor garantate. B.N.R. va primi, de asemenea, o

comunicare a hotărârii de începere a procedurii de faliment a băncii debitoare.

Imediat sunt închise conturile băncii respective deschise la Banca Naţională a

României şi se deschide un nou cont cu menţiunea “bancă în faliment” prin care se

vor desfăşura în continuare toate operaţiunile financiare ale instituţiei bancare în

faliment.

Procedura falimentului va fi închisă atunci când judecătorul sindic a aprobat

raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea băncii ajunse în stare de

faliment au fost distribuite şi fondurile nereclamate au fost depuse la B.N.R.

Hotărârea judecătorului sindic de închidere a procedurii falimentului va fi comunicată

în scris tuturor creditorilor, băncii debitoare şi Băncii Naţionale a României, care va

închide contul “bancă în faliment” şi va vira eventualele sume rămase în cont la

bugetul de stat.

Modul de soluţionare a falimentului bancar a condus la două opţiuni şi anume:

lichidarea totală a băncii falimentare; asistenţa bancară deschisă care promovează

continuitatea.

Majoritatea specialiştilor susţin că închiderea băncilor insolvabile este singura

soluţie viabilă, aducând o serie de argumente. În opinia acestora, opţiunea pentrulichidare are în vedere şi faptul că, de regulă, o instituţie bancară care şi-a pierdut

capitalul în întregime sau mare parte din acesta, operează în condiţiile unei structuri

de stimulente mult diferite de cea aplicabilă băncilor sănătoase, putând ameninţa

starea financiară a întregului sistem bancar.

Permisiunea acordată unei bănci insolvabile de a funcţiona în situaţia în care

acţionarii nu mai deţin fonduri supuse riscului încurajează operaţiuni imprudente. În

acest sens, o bancă cu probleme financiare poate oferi rate ale dobânzii mai ridicate

45



decât băncile concurente, pentru a atrage depozite ce vor fi folosite doar la acoperirea

costurilor operaţionale.

O asemenea situaţie introduce distorsiuni competitive în sistemul bancar şi

contribuie la o alocare greşită a resurselor financiare. În scopul obţinerii unei profitabilităţi ridicate, băncile nesănătoase acordă, de regulă, credite cu rate ale

dobânzii mult mai înalte decât cele practicate de alte bănci. Aceste rate determină o

selecţie adversă a clienţilor întrucât ele sunt acceptate doar de clienţii aflaţi în

dificultate şi care nu îşi pot onora obligaţiile. Prin urmare, toate acestea vor contribui

la agravarea situaţiei financiare a băncii insolvabile, cu efecte negative asupra

întregului sistem bancar.

Pentru ca încrederea publicului în sistemul bancar să nu fie afectată, se impune

închiderea timpurie a băncilor cu probleme în scopul de a evita producerea de pierderi

depunătorilor. Cea mai bună protecţie a depunătorilor este scoaterea băncilor

neviabile din sistem cu puţin înainte de epuizarea capitalului prin procedura de

lichidare.

În general, închiderea băncilor şi lichidarea activelor acestora este în viziunea

tuturor o consecinţă firească a falimentului unei bănci. Există însă şi păreri conform

cărora lichidarea nu este o soluţie favorabilă din punct de vedere al duratei de

efectuare şi al gradului de recuperare. Astfel, specialiştii americani, de exemplu,

consideră că durata medie a lichidării unei bănci intrate în stare de faliment este de 12

ani, situându-se între 4-23 ani. De asemenea, analizele efectuate de aceşti specialişti

subliniază faptul că pierderile rezultate prin lichidare se situează în jurul a 30% din

active, în timp ce alte procedee care nu implică lichidarea, ci continuitatea în termeni

iniţiali ai relaţiilor de credit, implică pierderi de numai 20% din active.Prin urmare, specialiştii americani care susţin continuitatea consideră necesară

restrângerea cât mai mult a soluţiilor de lichidare totală, procedee mai agresive şi mai

păgubitoare, şi de a extinde soluţiile de continuitate prin preluarea de către alte

instituţii de credit, soluţii mai puţin costisitoare.

Operaţiunile de salvare au, în opinia specialiştilor americani, anumite funcţii

bine definite:

46



- evitarea sau reducerea pericolului de contaminare a altor bănci şi a altor

sfere de activitate care să afecteze încrederea în stabilitatea sistemului

bancar;

- evaluarea pagubelor prin inventarierea valorică şi documentară asupra bunurilor păgubite, respectiv asupra stării creditelor acordate de băncile

falimentare;

- managementul eficient al activelor în scopul protejării sau sporirii valorii

lor;

- vânzarea la preţuri convenabile (adică la cel mai înalt nivel de recuperare)

prin căutarea cumpărătorilor potenţiali, prin documentări asupra nivelului

preţurilor;

- organizarea de licitaţii şi soldări.

În stabilirea soluţiilor de rezolvare a falimentului bancar (lichidare sau

continuitate) trebuie să se aibă în vedere unele cerinţe cu implicaţii economice şi

sociale:

- necesitatea de a dezvolta încrederea publică în bănci şi stabilitatea

sistemului bancar;

- necesitatea de a asigura imparţialitatea în tratamentul tuturor creditorilor;

- necesitatea de a respecta disciplina de piaţă.

Cele mai utilizate metode de soluţionare a falimentului bancar sunt:

- metoda lichidării şi restituirii depozitelor este cea care corespunde cel mai

bine disciplinei de piaţă, dar nu îndeplineşte cerinţele de confidenţialitate,

stabilitate şi imparţialitate; Fondul de garantare, ca lichidator al băncii

declarată în stare de faliment, trece la lichidarea activelor şi procedează iniţialla restituirea depozitelor în limitele asigurate; după recuperarea cheltuielilor

lichidatorului, se trece la împărţirea sumelor rămase în mod proporţional

creditorilor neasiguraţi; acţionarii băncii vin în ultimul rând la masa

falimentului şi adesea pot rămâne nerambursaţi;

- metoda cumpărării şi asumării este o metodă care asigură confidenţialitate,

stabilitate şi imparţialitate; în cadrul acestei metode, lichidatorul contactează o

bancă competitivă în scopul cumpărării activelor băncii falimentare şi a

47



preluării responsabilităţii asupra tuturor pasivelor; preluarea se face prin

licitaţie la care participă un grup restrâns de amatori, metoda nesatisfăcând

astfel integral cerinţele disciplinei de piaţă, dar oferă avantajul protecţiei

pentru toţi creditorii şi continuitatea oferirii serviciilor bancare către clienţi;- transferul depozitelor asigurate este o formă derivată a metodei lichidării şi

restituirii depozitelor în care depozitele asigurate şi alte pasive garantate sunt

transferate unei alte bănci; organul de asigurare plăteşte o sumă egală

pasivelor preluate acestei bănci care, dacă este interesată în preluarea unor noi

active din patrimoniul băncii falimentare, poate realiza acest lucru prin

efectuarea plăţii imediate;

-asistenţa bancară deschisă este o soluţie care asigură continuitatea şi poate fi

adoptată atunci când costul ei este mai redus decât cel al lichidării, luându-se

în considerare şi lipsa impactului negativ asupra sistemului bancar privind

încrederea şi stabilitatea bancară; opţiunea pentru o asemenea soluţionare a

falimentului bancar implică mai multe posibilităţi şi anume:

o infuzie de capital (disponibilităţi);

o

facilitarea realizării unei fuziuni;o facilitarea unei achiziţii de către o bancă puternică.

Asistenţa bancară deschisă se realizează de o bancă-pod, fiind o soluţie care

promovează continuitatea existenţei băncii sub un fanion provizoriu, acela al băncii-

pod care funcţionează cu toate atributele sale pe baza băncii falimentare până la

găsirea unei soluţii, cea optimă fiind găsirea unui cumpărător care să preia banca cu

toate caracteristicile sale.

Analizând soluţiile adoptate în sistemul bancar american pentru rezolvarea

falimentelor în ultima perioadă, rezultă clar preponderenţa metodelor care

promovează continuitatea şi anume metoda cumpărării şi asumării şi asistenţa

bancară deschisă care împreună reprezintă aproape 80% din total.

Urmărind ca finalitate adoptarea unor soluţii optime pentru rezolvarea

diferitelor cazuri de faliment bancar, autorităţile bancare trebuie să ţină cont de

particularitatea fiecărui caz în parte. În scopul evitării pierderilor continue, în cazul

existenţei unui număr considerabil de bănci cu probleme financiare în sistem, soluţia

48



pentru care optează autoritatea bancară este, de obicei, oferirea de sprijin pentru a

asigura salvarea a cât mai multor bănci aflate în pragul falimentului.

În situaţia în care numărul falimentelor este redus, aceste bănci pot fi

achiziţionate de alte bănci din sistem. Însă, pe măsură ce numărul băncilor falimentare creşte, în timp ce cel al băncilor viabile este în continuă descreştere,

oportunităţile investiţionale ale celor din urmă cresc, dar capacitatea investiţională a

băncilor sănătoase se diminuează. Astfel, în această situaţie, cel mai probabil

autoritatea bancară va opta pentru lichidarea anumitor bănci falimentare şi salvarea

celorlalte.

Un studiu realizat asupra soluţiilor adoptate în rezolvarea a 33 de crize

sistemice din lume înregistrate în perioada 1977-2002 arată că, atunci când au de a

face cu falimente bancare individuale, autorităţile bancare urmăresc adoptarea unor

măsuri care să nu afecteze contribuabilii, pierderile fiind suportate de acţionari,

manageri şi creditorii neasiguraţi.

Totuşi, intervenţia guvernamentală a fost o caracteristică importantă a

proceselor de soluţionare a crizelor bancare sistemice de-a lungul timpului. Sprijinul

financiar oferit de băncile centrale şi garanţiile guvernamentale acoperitoare au fost

acordate băncilor aflate în dificultate pe seama resurselor bugetare, opţiunile pentru

lichidarea bancară fiind foarte puţine, în timp ce apelarea la fuziuni bancare se realiza

numai la finalul procesului de restructurare.

În ceea ce priveşte sistemul bancar românesc, un exemplu decizional pozitiv

referitor la soluţionarea falimentului bancar, în care s-a optat nu pentru lichidare, ci

pentru continuitate, a fost cel oferit de fuziunea bancară dintre B.C.R. şi Bancorex.

În baza O.U.G. nr.39/29.07.1999 a Guvernului României, Banca ComercialăRomână a preluat toate activele şi pasivele Bancorex, în contextul în care statul s-a

îngrijit ca B.C.R. să nu aibă de suferit în urma acestui proces de fuziune prin

absorbţie. În conformitate cu această ordonanţă, la data de 31 iulie 1999 s-a retras

autorizaţia de funcţionare a Bancorex, în acest fel devenind activă perspectiva

unificării, prin fuziune, a celor două bănci.

De la început s-a pus problema stabilirii băncii absorbante şi a celei absorbite.

Dacă s-ar porni de la faptul că în momentul decretării fuziunii prin ordonanţa de

49



urgentă, situaţia financiară a Bancorex era negativă, activele fiind mai mici cu 300

mil. USD decât pasivele băncii, ar rezulta că Bancorex era o bancă falimentară şi că

prin această fuziune s-a urmărit concomitent crearea condiţiilor pentru consolidarea

poziţiei B.C.R., cu perspectiva de a domina piaţa financiar-bancară românească.Aşadar fuziunea între cele două mari bănci ale României a condus la dispariţia

uneia dintre băncile româneşti reprezentative care, chiar şi în condiţii de profundă

criză, dispunea şi beneficia de cel mai mare număr de bănci internaţionale

corespondente. Comercianţii români, dar şi străini, îşi amintesc cu precizie faptul că

orice acreditiv deschis în favoarea unui agent economic român era acceptat numai

dacă era efectuat prin Bancorex.

Un alt exemplu din cadrul sistemului nostru bancar în care s-a optat pentru

continuitate şi nu pentru lichidare este cazul Băncii Agricole. Banca Agricolă a

înregistrat o evoluţie tipică pentru toate băncile româneşti în primii ani ai tranziţiei

1990-1994. Alături de celelalte bănci, Banca Agricolă a devenit instituţia care atrăgea

şi rula mari sume de bani, însă managementul acestei extraordinare oportunităţi a fost

defectuos, având în vedere lipsa experienţei şi rigoarea în lansarea unor politici de

creditare sau de plasamente solide ale resurselor.

Toate acestea au obligat B.N.R. şi Ministerul de Finanţe să convertească la

sfârşitul anului 1997 creditele neperformante acordate de Banca Agricolă, alături de

Bancorex, în titluri de stat în valoare de 8.000 miliarde lei (adică 1 miliard dolari), ca

modalitate de recapitalizare a celor două bănci. Banca Agricolă a reprezentat însă un

caz particular în sectorul bancar românesc, având în vedere faptul că aproximativ

80% din creditele sale neperformante proveneau de la un singur debitor, şi anume

S.C. Comtim S.A.În aceste condiţii în perioada 1996-1997, fluxurile monetare ale Băncii

Agricole au început să aibă un singur sens major, acela dinspre bancă spre marii

clienţi, iar rambursarea creditelor se realiza din ce în ce mai anevoios, determinând

intrarea băncii în stare de insolvabilitate. Ca urmare, în anul 1999 B.N.R. a luat

decizia trecerii Băncii Agricole în regim de supraveghere, considerând această

măsură ca fiind singura opţiune de a amâna pentru moment, pericolul iminent al

falimentului.

50



Astfel, a fost anulat dreptul băncii de a mai acorda credite până la clarificarea

volumului mare al creditelor neperformante, s-au redus costurile de funcţionare, de la

6 milioane dolari/lună la 3 milioane dolari/lună, s-au vândut peste 80 de sedii ale

băncii din localităţile unde nu se justifica menţinerea lor, s-a redus aproape la jumătate personalul, s-a continuat programul de informatizare şi procesul de

recâştigare a încrederii clienţilor în Banca Agricolă prin asigurarea unei oferte

atractive de produse şi servicii bancare.

În ceea ce priveşte costul acestui demers de salvare a Băncii Agricole, cifra

este impresionantă, un miliard de dolari, fiind trecută pe datoria publică pentru

recapitalizarea şi salvarea Băncii Agricole. Numai în anul 2001, costul recapitalizării

băncii s-a ridicat la 4.000 mld. lei. S-a pus şi întrebarea dacă nu ar fi fost mai puţin

costisitoare în asemenea condiţii, lichidarea Băncii Agricole.

Răspunsul oferit de specialişti este însă categoric negativ, ei arătând, pe baza

diferitelor calcule, că lichidarea băncii ar fi însemnat pentru buget o cheltuială

aproape dublă faţă de efortul financiar pentru recapitalizare şi vânzare. De asemenea,

trebuia luat în calcul şi aspectul psihologic, pornind de la considerentul că, după şirul

lung de falimente bancare de după anul 1995 care au afectat sistemul bancar

românesc, încă un faliment ar fi determinat pierderea pe termen lung a încrederii

publicului în băncile româneşti.

Astfel, procesul de restructurare demarat de fapt în anul 1998, a avut ca

finalitate restructurarea şi apoi privatizarea Băncii Agricole, soluţie apreciată ca fiind

mai oportună decât lichidarea băncii. Privatizarea s-a realizat în anul 2001 prin

cumpărarea Băncii Agricole de către banca austriacă Raiffeisen Zentralbank şi

Fondul de Investiţii Româno-American. La data respectivă, privatizarea BănciiAgricole a fost considerată un succes, ţinând seama de situaţia precară în care a ajuns

această bancă cu tradiţie în România, iar pasul pe care l-au făcut bancherii austrieci a

fost apreciat ca un act de curaj, ei investind 52 mil. de dolari, cu hotărârea de a

revitaliza reţeaua acestei bănci aflată în dificultate. Numele ales pentru noua instituţie

a fost de Banca Agricolă-Raiffeisen.

Ca urmare a adoptării Ordonanţei de urgenţă privind finalizarea procesului de

privatizare a Băncii Agricole, aceasta a trecut definitiv în proprietatea privată a

51



prestigioasei bănci austriece Raiffeisen Zentralbank, fiind salvată de la faliment.

Acest lucru a fost rezultatul unei decizii manageriale majore, pe care şi-a asumat-o

Guvernul României, dar şi al unui gest de curaj şi încredere din partea unui investitor

străin redutabil, de talia Raiffeisen Zentralbank, alături de Fondul de InvestiţiiRomâno-American, pentru ca anul 2002 să marcheze încheierea cu succes a

procesului de fuziune dintre Banca Agricolă-Raiffeisen şi Raiffeisenbank Romania şi

dispariţia definitivă din peisaj a numelui Băncii Agricole.

3.4. Posibilităţi de diminuare a falimentelor bancare

Băncile centrale au fost întotdeauna implicate în soluţionarea crizelor care

afectau sistemele bancare, fiind considerate „manageri ai crizelor” care au

posibilitatea de a salva instituţiile bancare care întâmpină dificultăţi financiare. De-a

lungul timpului, băncile centrale prin natura atribuţiilor avute au luat şi unele măsuri

de prevenire a crizelor bancare, inclusiv de combatere a apariţiei falimentelor bancare

sau de reducere a numărului acestora. Există două motive esenţiale care justifică

intervenţia autorităţii bancare în sistemul bancar şi anume necesitatea protejării

deponenţilor şi existenţa riscului sistemic în sectorul bancar.Astfel, cu scopul de a preveni şi reduce falimentele care ar putea afectat

sistemul bancar, băncile centrale elaborează reglementări prudenţiale şi asigură

supravegherea bancară. Pe de o parte, datorită lipsei de informaţii, clienţii bancari nu

au posibilitatea evaluării siguranţei şi sănătăţii instituţiilor financiare, astfel încât

sarcina protejării deponenţilor revine autorităţii bancare, iar, pe de altă parte,

ameninţarea riscului sistemic care ar putea afecta întregul sistem bancar, reprezintă

motive suficiente pentru a demonstra necesitatea reglementărilor prudenţiale şi a

supravegherii exercitate din parte autorităţii bancare. Dacă reglementările prudenţiale

au drept scop asigurarea solvabilităţii şi viabilităţii sistemului bancar, supravegherea

bancară se concentrează asupra evaluării modului în care instituţiile bancare îşi

desfăşoară activitatea.

În ceea ce priveşte reglementările prudenţiale în cadrul ţărilor membre ale

Uniunii Europene, acestea au ca scop reducerea numărului falimentelor bancare şi

52



diminuarea posibilităţii apariţiei unei crize bancare sistemice. Cele mai importante

măsuri adoptate în acest sens privesc:

- reglementarea capitalului bancar - în conformitate cu prevederile Acordului de

la Basel, instituţiile bancare sunt obligate să asigure un raport optim întrenivelul capitalului şi riscurile pe care le implică portofoliul lor;

- elaborarea reglementărilor privind capitalul minim - are drept scop diminuarea

asumării unor riscuri excesive din partea băncilor;

- asigurarea transparenţei - accesul publicului la informaţii privind starea

instituţiilor bancare le determină să devină mai disciplinate, reducându-se în

acest fel posibilitatea asumării unor riscuri excesive inutile;

- reglementări privind lichiditatea - cu scopul de a face faţă solicitărilor

clienţilor de restituire a depozitelor constituite, instituţiile bancare sunt

obligate să deţină o parte a activului bancar sub formă de lichidităţi pentru a

preveni posibilitatea de a ajunge în incapacitate de plată ca urmare a unor

retrageri din partea deponenţilor;

- reglementarea expunerilor mari - datorită faptului că expunerea peste măsură

faţă de o firmă sau un sector induce băncii vulnerabilitate, stabilirea unor

reguli privind expunerile mari urmăreşte limitarea riscului sistemic;

- asigurarea depozitelor - în cazul falimentului unei instituţii bancare, guvernul

garantează în mod direct sau indirect restituirea depozitelor bancare, astfel

încât se reduce probabilitatea asaltării de către deponenţi a băncii intrate în

incapacitate de plată; acordarea facilităţilor de creditare, în cadrul politicii sale

monetare şi de credit, banca centrală poate acţiona ca împrumutător de ultimă

instanţă prin asigurarea lichidităţilor necesare instituţiilor bancare cu problemefinanciare, reducând în acest fel posibilitatea ca o problemă de lichiditate să

degenereze în una de solvabilitate.

În România, în general, majoritatea reglementărilor privind activitatea bancară

au menirea de a asigura protecţia băncilor împotriva riscurilor determinate de

calitatea clienţilor şi acţiunile lor, a clienţilor împotriva incompetenţei şi agresivităţii

managementului bancar, a intereselor acţionarilor faţă de un management defectuos al

53



echipei de conducere a instituţiei bancare, a intereselor societăţii faţă de instabilitatea

sistemului bancar, decurgând dintr-un management neechitabil şi agresiv.

Asemenea reglementări prudenţiale sunt absolut necesare pentru a preveni

înclinaţia managerilor către profituri mari şi rapide care implică renunţarea la celemai elementare măsuri preventive, aceste reglementări având menirea să descurajeze

asumarea riscurilor extreme şi nejustificate. Creşterea continuă a riscurilor bancare

concomitent cu intensificarea relaţiilor de colaborare, a determinat

internaţionalizarea reglementărilor, în sensul elaborării unor norme naţionale potrivit

principiilor acceptate de mai multe ţări, de genul grupurilor internaţionale de studii

organizate de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel sau aplicarea normelor

comunitare, elaborate sub forma directivelor europene.

Ca şi legislaţia altor ţări, legea bancară română stabileşte, prin intermediul

reglementărilor, cerinţele prudenţiale ca norme minime de reducere a expunerii la

risc, de constituire a unor resurse de acoperire a pierderilor rezultate din

materializarea riscurilor sau ca măsuri de limitare a efectelor negative ale realizării

riscurilor în domeniul bancar. Normele bancare impun băncilor un anumit

comportament obligatoriu, vizând aspecte concrete ale activităţii bancare şi asigură,

astfel, o protecţie directă în anumite domenii specifice, cum ar fi creditele, expunerea

valutară, lichiditatea bancară. În scopul reducerii acestui risc instituţiile bancare sunt

obligate să respecte anumite reglementări prudenţiale care se referă la valoarea

minimă absolută a capitalului bancar şi la rata solvabilităţii bancare.

Băncile trebuie să menţină în permanenţă capitalul social şi fondurile proprii

cel puţin la nivelurile minime stabilite de autoritatea bancară. Normele referitoare la

capitalul minim al băncilor sunt actualizate periodic ca urmare a procesuluiinflaţionist. Norma nr.11/2003 privind supravegherea pe bază individuală şi

consolidată a fondurilor proprii reglementează nivelul minim al capitalului iniţial şi al

fondurilor proprii, la nivel individual şi consolidat, precum şi metodologia de calcul

şi de raportare a acestora, abrogând Norma nr.16/2002 privind capitalul minim al

băncilor şi al sucursalelor băncilor străine care introducea pentru prima dată condiţia

ca şi fondurile proprii ale instituţiilor bancare să se situeze cel puţin la acelaşi nivel cu

capitalul social.

54



Având în vedere riscul insolvabilităţii cu care se confruntă orice instituţie

bancară, adecvarea capitalului reprezintă principala modalitate de reducere a acestui

tip de risc. Capitalul este considerat ca fiind adecvat atunci când oferă posibilitatea

reducerii la minim a riscului viitoarei insolvabilităţi. Deoarece diferitele reglementărinaţionale impuneau condiţii diferite de la ţară la ţară, s-a ajuns la un acord

internaţional în domeniul acestor norme de capitalizare, reglementările

concretizându-se în sistemul de norme Cooke. Reglementările hotărâte la Basel între

băncile centrale din grupul celor 10 privind norma Cooke - Directiva 89/647/CEE -

au găsit o deplină înţelegere în întreaga lume, astfel că aderarea a depăşit graniţele

Europei comunitare, fiind aplicată în marea majoritate a ţărilor.

În ţara noastră, adecvarea capitalului constituie o cerinţă prudenţială prin care

B.N.R. obligă băncile să asigure în permanenţă un nivel corespunzător de

solvabilitate, măsură ce reflectă preocuparea de apropiere a sistemului bancar

românesc de standardele europene. Astfel, indicatorul de solvabilitate, calculat ca

raport între totalul activelor şi al elementelor din afara bilanţului, ponderate în funcţie

de gradul de risc şi capitalul bănci, trebuie să reprezinte cel puţin 8%.

Supravegherea sistemului bancar reprezintă o altă cale de diminuare a

numărului falimentelor din sectorul bancar. În cadrul Uniunii Europene, acordurile cu

privire la supravegherea pieţei financiare se bazează pe principiul controlului intern şi

al recunoaşterii mutuale, precum şi pe cooperarea dintre autorităţile naţionale de

supraveghere. Conform principiului controlului intern, fiecare bancă are posibilitatea

să-şi deruleze activitatea pe toată suprafaţa zonei euro pe baza unei singure autorizaţii

de funcţionare emisă de autoritatea bancară, iar cooperarea are loc atât la nivel

bilateral, cât şi multilateral.Menţinerea unui sistem bancar sănătos şi stabil presupune desemnarea de

fiecare ţară a autorităţii răspunzătoare de supravegherea prudenţială a instituţiilor

bancare. În mod tradiţional rolul asigurării supravegherii bancare revine băncii

centrale, considerându-se că, atâta timp cât menirea supravegherii este asigurarea

viabilităţii sistemului bancar, banca centrală reprezintă locul rezonabil de amplasare a

autorităţii de supraveghere. În ultima perioadă însă s-a manifestat tendinţa generală

de înfiinţare a unor instituţii care asigură supravegherea întregului sector financiar

55



(sistemul bancar, sectorul asigurărilor şi piaţa de capital). Astfel, în majoritatea

statelor membre ale Uniunii Europene există o singură autoritate care asigură

supravegherea întregii pieţe financiare. Doar Grecia, Portugalia şi Spania dispun de

trei autorităţi separate pentru asigurarea supravegherii sistemului bancar, a pieţei decapital şi a sectorului asigurărilor.

Având în vedere faptul că dereglarea mecanismului unei bănci poate provoca

convulsii masive, iar falimentul consecutiv al mai multor bănci dintr-un sistem aduce

grave prejudicii economiei în ansamblul ei, dezechilibrând societatea atât din punct

de vedere economic, cât şi social, se acordă o atenţie sporită supravegherii bancare şi

în ţara noastă în care autoritatea în acest domeniu este B.N.R.

În sectorul bancar, cadrul de reglementare respectă, în general, principiile de la

Basel. Cadrul de supraveghere s-a îmbunătăţit substanţial şi a fost modificat în paralel

cu evoluţiile de pe piaţa creditelor, dar trebuie realizată în întregime supravegherea pe

baze consolidate, iar activitatea birourilor de credite trebuie să se extindă. Pentru a

sprijini dezvoltarea sectorului financiar nebancar, autorităţile au întărit cadrul de

reglementare şi supraveghere.

Încă din anii '80 au început să apară idei legate de un sistem unitar de

supraveghere bancară. În timp, sistemul a evoluat şi în perioada 1999-2000 deja

prindea rădăcini în diferite ţări ale lumii. Sistemul Uniform de Rating Bancar,

instrument specific al activităţii de supraveghere, îşi are originea în SUA, fiind

preluat apoi şi de autorităţile de supraveghere din Germania, Italia, Marea Britanie,

care merg pe componente considerate influenţabile de moment în sistemul lor bancar,

pentru ca mai târziu sistemul să fie preluat de marea majoritate a băncilor centrale din

Uniunea Europeană. În ţările unde se aplică, sistemul s-a dovedit a fi util, având învedere faptul că este un model matematic care lucrează pe bază de date bilanţiere

furnizate de bănci prin raportările periodice către băncile centrale. Singura

componentă considerată interpretabilă este managementul, care până la urmă este

judecat însă tot prin intermediul cifrelor.

În România, Sistemul Uniform de Rating Bancar a început să fie implementat

de B.N.R. din anul 2000, componentele specifice analizate fiind: adecvarea

capitalului (C), calitatea activelor (A), managementul (M), profitabilitatea (P),

56



lichiditatea (L), iar din anul 2005 senzitivitatea (S). De aici, prescurtat, sistemul se

numeşte CAMPL. Fiecare componentă este evaluată pe o scară de valori cuprinsă

între 1 şi 5, astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel, iar 5 cel mai scăzut.

Evaluarea acestor componente specifice de performanţă reprezintă criteriul esenţial pe care se bazează stabilirea ratingului compus, care presupune acordarea pentru

fiecare bancă a unui punctaj de la 1 la 5. Pe baza datelor agregate ale indicatorilor

economico-financiari şi de prudenţă bancară se stabileşte un rating compus pentru

sistemul bancar.

De exemplu, având în vedere Sistemul de rating bancar şi de avertizare

timpurie elaborat de Direcţia Supraveghere din B.N.R. şi datele cuprinse în bilanţul

contabil şi contul de profit şi pierdere al băncii comerciale „X” se pot caracteriza

componentele cuantificabile CAPL care stau la baza determinării poziţiei de risc

global pentru banca respectivă:

1. Adecvarea capitalului (C):

- raportul de solvabilitate

=⋅=⋅=

10001058889220

3289988300

100 p

p

N A

C

Rs 31,07%

=⋅=⋅=+

10001464767500

37439107001001

p

p

N A

C Rs 25,56%

- rata capitalului propriu

10001847248200

3289988300100 ⋅=⋅=

TA

C Ep

p

N =17,81%

10002448929230

3743910700

1001⋅=⋅=

+ TA

C

Ep

p

N =15,29%

- raportul dintre capitalul propriu şi capitalul social

1002119692500

3289988300100/ ⋅=⋅=

s

p

N C

C CsCp =155,21%

1002119692500

3743910700100/ 1 ⋅=⋅=

+

s

p

N C

C CsCp =176,63%

- patrimoniul net 32899883000151824937001847248200 =−=−= ai N S TA Pn LEI

57



374391070002074538160024489292301 =−=−=+ ai N S TA Pn LEI

2. Calitatea activelor (A):

- credite acordate clientelei în total active

10001847248200

7882238300100/ ⋅=⋅=

TA

Cr TACr cl

N cl =42,67%

10002448929230

01028877800100/ 1 ⋅=⋅=

+

TA

Cr TACr cl

N cl =42,01%

- credite acordate clientelei în total surse atrase şi împrumutate

1003289988300-01847248200

7882238300100/ ⋅=⋅

−

=

p

cl N aicl

C TP

Cr S Cr =51,91%

1003743910700-02448929230

01028877800100/ 1 ⋅=⋅

−

=+

p

cl N aicl

C TP

Cr S Cr =49,60%

- plasamente şi credite la alte bănci în total active

10001847248200

784532100100/ ⋅=⋅=

TA

Cr TACr bc

N bc =4,25%

10002448929230

751640100100/ 1 ⋅=⋅=

+

TA

Cr TACr bc

N bc =3,07%

3. Profitabilitatea (P):

- rata rentabilităţii economice (ROA)

10001847248200

274233100100

Pr ⋅=⋅=

TA ROA n

N =1,48%

10002448929230

631423400100

Pr 1 ⋅=⋅=

+

TA ROA n

N =2,58%

- rata rentabilităţii financiare (ROE)100

3289988300

274233100100

Pr ⋅=⋅=

p

n N

C ROE =8,34%

1003743910700

631423400100

Pr 1 ⋅=⋅=

+

p

n N

C ROE =16,87%

- rata rentabilităţii activităţii de bază

1001216383100

1759914900100 ⋅=⋅

−

−

=

pe

pe

N ChCh

V V Rrab =144,68%

58



3. Plasamente şi credite la alte bănci în total active 4,25 3,07 1 1

III. Profitabilitatea (P)

1. Rata rentabilităţii economice 1,48 2,58 4 42. Rata rentabilităţii financiare 8,34 16,87 2 13. Rata rentabilităţii activităţii de bază 144,68 193,94 2 14. Rata profitului 21,72 37,8 2 2

IV. Lichiditatea (L)

1. Lichiditatea imediată 51,41 54,43 1 1

2.Credite acordate clienţilor / depozite constituite declienţi

56,50 58,50 1 1

Analiza datelor din tabelul nr.3.4. evidenţiază faptul că, atât în anul N, cât şi în

anul N+1, cu excepţia profitabilităţii, toate celelalte componente cuantificabile ale

Sistemului Uniform de Rating Bancar sunt de rating 1, ceea ce arată faptul că bancacomercială „X” are un nivel puternic al capitalului comparativ cu profilul de risc al

băncii, calitatea activelor şi practicilor de administrare a creditului sunt adecvate,

deficienţele identificate fiind minore şi expunerea la risc referitoare la protecţia

capitalului fiind modestă.

Lichiditatea de rating 1 indică faptul că banca prezintă niveluri de lichiditate

puternice şi practici de administrare a fondurilor bine dezvoltate. Instituţia are acces

sigur la suficiente surse pentru constituirea de fonduri în termeni favorabili pentrunevoile de lichidităţi prezente şi anticipate.

Profitabilitatea de rating 2 desemnează venituri satisfăcătoare care sunt

suficiente să suporte costul operaţiilor, menţinerea adecvării capitalului şi nivelurile

de alocare considerate necesare asigurării calităţii activelor, creşterea acestora şi alţi

factori care afectează calitatea, cantitatea şi trendul veniturilor.

60



BIBLIOGRAFIE

1. 1. Basno C., coordonator – Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 19992. Berea A., Stoica E. - Creditul bancar: coordonate actuale şi perspective, Editura

Expert, Bucureşti, 20033. Cocris V.; Chirlesan D. - Tehnica operaţiunilor bancare, Editura Universiăţii

"Al.I.Cuza", Iaşi, 20064. Cocris V., Chirlesan D. - Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de

creditare, Editura Universiăţii "Al.I.Cuza", Iaşi, 20065. Dăianu D. (coord.) - Aspecte ale falimentului în economia românească, Institutul

European din România, Bucureşti, 2004

6. Dănilă N. - Retail Banking , Editura Expert, Bucureşti, 20047. *** Regulament BNR nr.5 din 22 iulie 2002 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specificede risc de credit

8. *** O.G. nr.10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului

instituţiilor de credit , aprobată şi modificată prin Legea nr.278/2004.

Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10

Documents

Transcript of Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10