Management Financiar Bancar , Ilie Mihai , 2007

ILIE MIHAI MANAGEMENT FINANCIAR-BANCAR

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MIHAI, ILIE Management financiar-bancar / Ilie Mihai. – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

288 p.; 23,5 cm. Bibliogr.

ISBN 978-973-725-645-4

65.012.4:336.71

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007


UNIVERSITATEA SPIRU HARET

ILIE MIHAI

MANAGEMENT FINANCIAR-BANCAR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

BUCUREŞTI, 2007 Universitatea SPIRU HARET

În memoria bunei mele mame MARIA


5

CUPRINS

Cuvânt-înainte ………………………………….…………………………………..…13 Capitolul 1. Conceptul de management ...................................................................... 15 1.1. Managementul ştiinţific şi cel intuitiv .............................................................. … 15 1.2. Niveluri, arii de cuprindere şi funcţiile managementului ...................................... 20 1.3. Managementul financiar – componentă a sistemului managerial al organizaţiei ....................................................................................................... 24 1.4. Necesitatea şi funcţiile managementului bancar ................................................... 26 Noţiuni şi concepte-cheie....................................................................................... 30 Capitolul 2. Rolul şi funcţiile firmei în dezvoltarea economică ................................ 31 2.1. Producţia de bunuri materiale şi de servicii .......................................................... 31 2.2. Rolul (obiectivul) companiei ............................................................................... 33 2.3. Mutaţii în activitatea şi structura companiilor ...................................................... 35

Noţiuni şi concepte-cheie ...................................................................................... 39 Capitolul 3. Banii şi sistemul bancar .......................................................................... 40 3.1. Banii şi evoluţia lor ............................................................................................... 40 3.2. Rolul băncilor ....................................................................................................... 42 3.3. Funcţiile băncilor ................................................................................................... 47 3.4. Sistemul bancar naţional şi cel internaţional ......................................................... 53 Noţiuni şi concepte-cheie...................................................................................... 70 Capitolul 4. Intermedierea bancară............................................................................. 71 4.1. Comerţul cu bani .................................................................................................. 71 4.2. Operaţiuni bancare privind atragerea de depozite ................................................. 71 4.3. Operaţiuni bancare privind acordarea de credite ................................................... 74 4.4. Operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare................................................ 93

Noţiuni şi concepte-cheie ................................................................................... 100 Probleme rezolvate ........................................................................................... 101 Probleme propuse spre rezolvare ...................................................................... 103

Capitolul 5. Operaţiuni (non)cash şi operaţiuni cu instrumente financiare

derivate .................................................................................................. 104 5.1. Operaţiuni bancare cu numerar .......................................................................... 104 5.2. Operaţiuni bancare fără numerar ........................................................................ 107 5.3. Operaţiuni cu instrumente financiare derivate ................................................... 117

Noţiuni şi concepte-cheie .................................................................................. 123 Probleme rezolvate ............................................................................................ 124 Probleme propuse spre rezolvare ...................................................................... 125


6

Capitolul 6. Operaţiuni bancare proprii ................................................................... 127 6.1. Capitalul şi fondurile proprii .............................................................................. 127 6.2. Acordurile de la Basel privind capitalul .............................................................. 129 6.3. Rezervele minime obligatorii ............................................................................. 136 Noţiuni şi concepte-cheie..................................................................................... 139 Probleme rezolvate ............................................................................................. 139 Probleme propuse spre rezolvare ........................................................................ 143 Capitolul 7. Previziune şi planificare financiară într-o companie ......................... 146 7.1. Strategia financiară a companiei ........................................................................ 147 7.2. Planul de afaceri al companiei ........................................................................... 149 7.3. Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei..................................................... 152 Noţiuni şi concepte-cheie.................................................................................... 155 Probleme rezolvate ............................................................................................. 156 Probleme propuse spre rezolvare ....................................................................... 158 Capitolul 8. Previziune şi planificare bancară ........................................................ 159 8.1. Strategia bancară ................................................................................................ 159 8.2. Planul de afaceri al băncii................................................................................... 165 8.3. Planificarea creditelor şi a resurselor de acoperire ale acestora.......................... 169 8.4. Bugetul de venituri şi cheltuieli al băncii ........................................................... 171 Noţiuni şi concepte-cheie.................................................................................... 174 Probleme rezolvate ............................................................................................. 175 Probleme propuse spre rezolvare ....................................................................... 177 Capitolul 9. Organizarea activităţii companiei ........................................................ 178 9.1. Forme de organizare a companiilor româneşti ................................................... 178 9.2. Dizolvarea, fuziunea şi divizarea companiilor .................................................. 186 9.3. Lichidarea companiilor ...................................................................................... 189 9.4. Organizarea activităţii financiare a companiilor ................................................ 191 Noţiuni şi concepte-cheie.................................................................................... 194 Capitolul 10. Organizarea activităţii băncii ............................................................ 195 10.1. Funcţia de organizare ....................................................................................... 195 10.2. Structura organizatorică. Organigrama ............................................................ 196 10.3. Organizarea internă a băncii ............................................................................ 200 10.4. Organizarea băncilor ca grupuri financiare ...................................................... 204 Noţiuni şi concepte-cheie.................................................................................. 205 Capitolul 11. Managementul activelor şi pasivelor bancare, al lichidităţii şi al riscurilor ............................................................... 206 11.1. Managementul activelor şi pasivelor bancare .................................................. 206 11.2. Managementul lichidităţii bancare.................................................................... 209 11.3. Managementul riscurilor şi protejarea băncii împotriva acestora ..................... 216 Noţiuni şi concepte-cheie.................................................................................. 231 Probleme rezolvate ........................................................................................... 232 Probleme propuse spre rezolvare ..................................................................... 239


7

Capitolul 12. Analiza economico-financiară a companiei ...................................... 241 12.1. Structura şi analiza bilanţului .......................................................................... 242 12.2. Analiza performanţei financiare ...................................................................... 244 12.3. Analiza bonităţii companiei .............................................................................. 248 Noţiuni şi concepte-cheie.................................................................................. 253 Probleme rezolvate ........................................................................................... 254 Probleme propuse spre rezolvare ..................................................................... 257 Capitolul 13. Analiza indicatorilor de performanţă financiară a băncii ................ 259 13.1. Profitul, principalul indicator de performanţă financiară.................................. 260 13.2. Indicatori care exprimă profitabilitatea băncii .................................................. 262 13.3. Corelaţii între indicatorii de profitabilitate şi stabilirea

pragului de rentabilitate ................................................................................... 267 Noţiuni şi concepte-cheie ................................................................................. 269 Probleme rezolvate .......................................................................................... 269 Probleme propuse spre rezolvare .................................................................... 271

Capitolul 14. Audit şi control financiar .................................................................... 273 14.1. Principii, obiective, proceduri şi documente de lucru privind auditul intern..................................................................................................... 273 14.2. Auditul situaţiilor financiare.............................................................................. 276 14.3. Evaluarea rezultatelor şi comunicarea concluziilor. Raportul de audit ............. 279

Noţiuni şi concepte-cheie.................................................................................. 283 Bibliografie selectivă ................................................................................................ 285


8


9

CONTENT

Foreword ..................................................................................................................... 13

Chapter 1. Management concept ................................................................................ 15 1.1. Intuitive and scientific management ...................................................................... 15 1.2. Levels, coverage areas and management functions ............................................... 20 1.3. Financial management – part of organization managerial system ........................ 24 1.4. The necessity and functions of the banking management...................................... 26 Notions and key words........................................................................................... 30 Chapter 2. The role and the company’s functions in the economic development.......31 2.1. The Production of material goods and services .................................................... 31 2.2. The role and the company’s object ........................................................................ 33 2.3. Removals in the company structure and activity .................................................. 35 Notions and key words.......................................................................................... 39 Chapter 3. The money and the banking system...........................................................40 3.1. The money and their evolution .............................................................................. 40 3.2. The credit institutions role ..................................................................................... 42 3.3. The credit institutions functions ............................................................................ 47 3.4. The national and international banking system .....................................................53 Notions and key words.......................................................................................... 70 Chapter 4. Banking intermediary ................................................................................ 71 4.1. Money trading.........................................................................................................71 4.2. Banking operations related to deposits from customers .........................................71 4.3. Banking operations related to loans granting .........................................................74 4.4. Treasury and interbank operations.........................................................................93

Notions and key words ........................................................................................100 Solved problems ................................................................................................101 Solved issues / open issues ..................................................................................103

Chapter 5. (Non)cash operations and derivatives with derivation transactions....... 104 5.1. Cash transactions ..................................................................................................104 5.2. Non cash transactions ...........................................................................................107 5.3. Derivatives transactions........................................................................................117

Notions and key words .........................................................................................123 Solved problems ...................................................................................................124 Solved issues / open issues ..................................................................................125


10

Chapter 6. Banking operations ................................................................................. 127 6.1. The shareholder equity and the own funds ....................................................... . 127 6.2. Basel accords related to the shareholder equity.................................................. 129 6.3. Minimum mandatory reserves ........................................................................... 136 Notions and key words....................................................................................... 139

Solved problems ................................................................................................ 139 Solved issues / open issues................................................................................. 143

Chapter 7. Company financial forecast and planning ............................................ 146 7.1. Company financial strategy ............................................................................... 147 7.2. Company business plan ...................................................................................... 149 7.3. Company budget................................................................................................ 152 Notions and key words....................................................................................... 155 Solved problems................................................................................................. 156 Solved issues / open issues................................................................................. 158 Chapter 8. Banking forecast and planning .............................................................. 159 8.1. Banking strategy ................................................................................................. 159 8.2. Credit institution business plan........................................................................... 165 8.3. Loans planning and coverage resources ............................................................. 169 8.4. Credit institution budget ..................................................................................... 171 Notions and key words........................................................................................ 174 Solved problems.................................................................................................. 175 Solved issues / open issues.................................................................................. 177 Chapter 9. Company organization activity ............................................................... 178 9.1. Romanian company organization structure ....................................................... 178 9.2. Dissolving, merging and companies division ................................................... 186 9.3. Companies liquidation........................................................................................ 189 9.4. Companies financial activity organization ......................................................... 191 Notions and key words........................................................................................ 194 Chapter 10. Credit institution organization activity ................................................. 195 10.1. Organizational function .................................................................................... 195 10.2. Organizational chart. Company chart ............................................................... 196 10.3. Credit institution internal organization ............................................................. 200 10.4. Credit institutions organization as financial groups ......................................... 204 Notions and key words..................................................................................... 205 Chapter 11. Banking assets and liabilities management, liquidity and risks management ......................................................................... 206 11.1. Banking assets and liabilities management ..................................................... 206 11.2. Liquidity management ..................................................................................... 209 11.3. Risk management and credit institution protection against risks..................... 216 Notions and key words..................................................................................... 231 Solved problems............................................................................................... 232 Solved issues / open issues............................................................................... 239


11

Chapter 12. Company economical and financial activity ....................................... 241 12.1. Balance-sheet analysis and structure ............................................................... 242 12.2. Financial performance analysis ........................................................................ 244 12.3. Company solvency analysis.............................................................................. 248 Notions and key words...................................................................................... 253 Solved problems................................................................................................ 254 Solved issues / open issues................................................................................ 257 Chapter 13. Credit institution financial performance analysis ............................... 259 13.1. The profit, the most relevant financial performance indicator.......................... 260 13.2. The indicators related to credit institution profitability .................................... 262 13.3. Links between performance indicators and rentability level ............................ 267

Notions and key words ..................................................................................... 269 Solved problems ............................................................................................... 269 Solved issues / open issues ............................................................................... 271

Chapter 14. Audit and financial control.....................................................................273 14.1. Principles, objectives, procedures and working documents related to internal audit .................................................................................................273 14.2. Financial statements audit..................................................................................276 14.3. Results assessment and conclusions. Audit report.............................................279 Notions and key words.......................................................................................283 Selective Bibliography .............................................................................................. 285


12


13

CUVÂNT-ÎNAINTE

Prezenta lucrare, intitulată Management financiar-bancar, este un

instrument ştiinţific şi practic destinat dezvăluirii aspectelor cunoscute şi mai puţin cunoscute din activitatea băncilor şi a companiilor, menit să-i ajute pe cei în formare la însuşirea unor cunoştinţe solide despre ştiinţa şi harul conducerii, dar, în egală măsură, pe practicieni, pe cei care lucrează deja în companii mai mari sau mai mici, ori în „turnurile de fildeş” ale diferitelor societăţi bancare, să-şi aprofundeze cunoştinţele de specialitate.

Construcţia lucrării are la bază o dezvoltare logică a problematicii abordate, pornind de la înţelegerea conceptului de management ca un amestec de ştiinţă şi intuiţie, aplicat în toate funcţiile sale, printr-o tratare bipolară: companie-bancă.

Lucrarea este centrată pe tratarea „în oglindă” a aspectelor de management financiar într-o companie şi într-o societate bancară, aspecte care se întrepătrund de altfel şi în activitatea practică.

După ce prezintă într-o formă sintetică, dar plină de conţinut, aspecte privind rolul şi funcţiile companiei în economie, inclusiv în cea bazată pe cunoştinţe, banii şi sistemul bancar, intermedierea bancară şi principalele operaţiuni ale băncilor, lucrarea pune la dispoziţia celor interesaţi o multitudine de instrumente şi proceduri de management pe toate funcţiile sale (previziune şi planificare, organizare, antrenare, evaluare şi control).

Experienţa internă şi internaţională de aproape 30 ani a autorului în domeniul managementului bancar la toate nivelurile, îmbinată cu cunoaşterea solidă a realităţilor şi evoluţiilor din economia românească şi cea mondială, conferă lucrării un profund caracter aplicativ, menit să ajute studenţii şi pe cei interesaţi să deprindă şi să-şi perfecţioneze „meseria”.

Lucrarea este structurată în 14 capitole, fiecare capitol permiţând studenţilor să înţeleagă noţiunile teoretice de bază în arta managementului.

Fiecare parte a lucrării se încheie cu „noţiuni şi concepte-cheie”, în care sunt cuprinse principalele elemente de reţinut din capitolul respectiv.

Având un pronunţat caracter practic-aplicativ, fiecare capitol cuprinde un set de probleme rezolvate, precum şi probleme propuse spre rezolvare, inspirate din activitatea concretă, nu construite în laborator.

Stilul dinamic al scrierii, modul concret de aşezare în pagină, prin menţionarea aspectelor esenţiale pe „manşetă”, fac din lucrarea Management financiar-bancar un obiect de studiu accesibil.

Doresc să-i asigur pe tinerii absolvenţi care vor reuşi să se familiarizeze cu conţinutul lucrării că au toate şansele să fie admişi la orice interviu pentru a lucra ca finanţişti sau bancheri în diferite companii ori societăţi bancare.

Mulţumesc pe această cale viitorilor cititori, studenţi, cadre didactice, specialişti care vor găsi timp pentru a lectura şi utiliza această carte în activitatea lor, şi nu în cele din urmă acelora care m-au ajutat, într-un fel sau altul, în elaborarea lucrării.

Autorul


14


15

Capitolul 1. CONCEPTUL DE MANAGEMENT

Ce este managementul? Iată o întrebare pe cât de

simplă, pe atât de complicată, al cărei răspuns pare a fi pe buzele tuturor, dar care pune în încurcătură chiar şi pe cei specializaţi.

Trebuie să fie managerul într-o fabrică de pâine cel mai bun brutar? Într-una de confecţii, cel mai bun croitor? Într-un spital, cel mai bun medic? Într-o universitate, cel mai bun profesor?

1.1. Managementul ştiinţific şi cel intuitiv

În sens larg, prin management înţelegem îndeobşte, ştiinţa de a conduce o afacere, o firmă, un sistem.

Dar, oare, în realitate managementul este numai ştiinţa de a conduce? În opinia mea, a considera managementul o sursă de principii, trăiri, proceduri şi reguli bazate exclusiv, cum se întâmplă din ce în ce mai mult în anii din urmă, pe metode statistico-matematice împrumutate din ştiinţele fizice exacte, cred că este o eroare, întrucât afacerea, firma, societatea funcţionează în condiţiile pieţei, supusă influenţei unei multitudini de factori, unii cuantificabili, alţii – cei mai mulţi – necuantificabili.

Incapacitatea economiştilor de a îndruma cu mai bune rezultate economia ,,este strâns legată de înclinaţia lor de a imita”, cât mai fidel, procedeele utilizate cu atâta succes de ştiinţele fizice, ceea ce, în domeniul nostru, nu poate duce decât la concluzii eronate. ,,Spre deosebire de situaţia existentă în ştiinţele fizice, în economia politică şi în alte ştiinţe care tratează fenomene deosebit de complexe, aspectele proceselor de explicat, despre care putem obţine date cantitative, sunt limitate şi, printre acestea s-ar putea să nu figureze aspecte importante.” 1) 1) Von Hayek Fr. August, Economia, vol. IX, reprodus în Laureaţii Nobel în economie, vol. I, Editura Expert, Bucureşti, iunie 2001, p. 245-246.

Conceptul de management

Managementul ştiinţific şi cel

intuitiv


16

De dragul caracterului înalt ,,ştiinţific” al unei trăiri sau alteia se ajunge, în mod absurd, la fundamentarea ei exclusiv prin procedee şi titluri econometrice, prin factori care pot fi măsuraţi, ignorând factorii pe care nu-i putem exprima cantitativ, dar care pot fi importanţi pentru evoluţia afacerii, firmei, sistemului.

Aşa se explică faptul că în viaţa reală întâlnim atâţia manageri cu studii la cele mai înalte universităţi, dar cu mai puţin ori deloc succes în conducerea unor afaceri, alături de alţii, care, bazându-se şi pe fler, pe intuiţie, reuşesc să aibă succes.

În cursa omenirii spre sofisticare am neglijat ceea ce este caracteristic omului, intuiţia, ca cel mai natural mod de a cunoaşte, ca primul mod de a cunoaşte, cu mult înaintea raţionalismului, care nu a apărut decât târziu în istoria gândirii.

,,Să lăsăm din nou ca intuiţia noastră să vorbească şi să ne regăsim unitatea primară pentru a redescoperi capacitatea de a crea lumea pe măsura omului şi de a ne lărgi astfel câmpul lucrurilor posibile.” 2)

Întoarcerea la intuiţie, la simplitate, în procesul de conducere a oricărei activităţi este inevitabilă, contrarul ultrasofisticării nu poate fi altul decât simplitatea.

Iată de ce, fără a nega importanţa teoriilor econome-trice, statistico-matematice în procesul de management, militez pentru împletirea acestora cu metode intuitive, care au în vedere rolul factorilor necomensurabili, dar pe care îi simţim, îi percepem şi care pot avea mare importanţă în luarea deciziilor de management.

Nu sunt pentru un management exclusiv ştiinţific, dar nici pentru unul intuitiv, ci pentru împletirea lor, care, fără a se exclude, sunt complementare.

Ca urmare, cred că managementul este ştiinţa şi arta de a conduce, pe care într-un spital, de exemplu, nu o poate avea neapărat cel mai bun chirurg care, desigur ştie cel mai bine cum să efectueze o intervenţie chirurgicală, dar e greu de presupus că eminentul chirurg ştie să optimizeze procesele de aprovizionare ale instituţiei cu cele mai bune

2) Le Saget Meryem, Managementul intuitiv – o nouă forţă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 11.


17

şi performante materiale la cele mai bune preţuri, să aleagă cei mai buni salariaţi, să motiveze personalul pentru a reda sănătatea celor în suferinţă în condiţiile încadrării în resursele alocate.

Ca un omagiu pentru contribuţia lor fundamentală la crearea şi dezvoltarea practicii şi ştiinţei managementului vom trece în revistă câţiva oameni care, prin intermediul curajului, iniţiativei şi amploarea afacerilor pe care le-au condus, au reuşit să schimbe viaţa omenirii. 3)

Henry Ford (1863-1947). Acesta a fost desemnat unanim cel mai influent om de afaceri al tuturor timpu-rilor. După cum bine se ştie, Ford a fost cel care a revoluţionat industria automobilelor, inventând celebrul model T, o maşină lejeră, practică, accesibilă americanului de rând. De asemenea, cu ajutorul liniei moderne de asamblare, inventată tot de el, producţia a cunoscut o dezvoltare neaşteptată, profiturile crescând odată cu explozia vânzărilor, stimulată de reducerea preţurilor. El este şi autorul revoluţiei în domeniul salarizării, fiind primul patron care a mărit câştigurile muncitorilor pentru a-i urca la un alt nivel de existenţă şi de educaţie.

John D. Rockefeller (1839-1937). Rockefeller este cel care a făcut ordine în haosul industriei petroliere, reuşind să pună bazele unei adevărate „maşinării interna-ţionale”. El a fondat conceptul de „trust internaţional”, înfiinţând concernul Standard Oil, care a dus la reducerea drastică a costurilor de producţie. Rafinăriile au fost mutate în locaţii mai mari şi mai eficiente.

Prin dezvoltarea sa spectaculoasă, Standard Oil a devenit ţinta nr. 1 a politicii anti-monopol şi, printr-o hotărâre istorică a Curţii Supreme din 1911, a fost „spartă” în 34 de mici companii.

Thomas J. Watson Jr. (1914-1993). Poate unul dintre cei mai „luminaţi” oameni de afaceri ai secolului trecut, Watson Jr. a moştenit de la tatăl său o prosperă companie, International Business Machine (IBM), dar a

3) După „Forbes” – prestigioasa revistă americană, celebră prin clasamentele pe care le publică periodic.

Contribuţii la practicaşi ştiinţa

managementului(mai vechi)


18

riscat toţi banii de care dispunea pentru a investi într-un concept – pe atunci – revoluţionar: computerele. El a cheltuit 5 miliarde de dolari, pentru a produce, la începutul anilor ’60, aşa-numitele „computere ştiinţifice”, capabile să realizeze calcule matematice superioare. În 1969, IBM începuse deja să vândă servicii hardware şi software, în funcţie de comenzile clienţilor, dând astfel naştere colosului ce urma să devină industria de servicii software. Chiar dacă IBM-ul a ratat revoluţia PC-urilor, de la începutul anilor ’80, specialiştii consideră că Watson Jr. este cel căruia se datorează conceptul modern de computer.

Walt Disney (1901-1966). Disney a fost un pionier al industriei de „entertainment” pentru copii. El şi-a asumat riscuri foarte costisitoare, dar încununate de succes, fiind primul care a folosit sunetul şi culoarea în filmele de animaţie şi care a creat personaje memorabile de desene animate (Mickey Mouse, Donald Duck sau Bambi). De asemenea, în 1955, el a lansat Disney-land-ul, primul parc de distracţii din lume, urmat de Walt Disney World, în 1971, care au adus profituri uriaşe deja prosperei companii.

Ray Kroc (1902-1984). Nu se ştie exact dacă americanii ar trebui astăzi să-l divinizeze sau să-l deteste pe Kroc, nimeni altul decât inventatorul McDonald’s-ului. După cum arată studiile, un sfert din americani mănâncă astăzi „fast-food”, acest gen de alimentaţie făcându-se vinovat (cel puţin parţial) pentru distrugerea multor siluete. Oricum, fără îndoială Ray Kroc a stârnit o revoluţie în industria alimentară, cu conceptul său unic (pe atunci) de lanţ de magazine fast-food. Unii istorici îl compară cu Ford, spunând că el a reuşit să aducă secretul marelui industriaş în bucătărie: gustări simple, la fel în orice restaurant, un soi de produse alimentare „în serie”, necostisitoare şi rapide.

Alfred Nobel (1833-1896). Nu numai că Nobel a inventat dinamita, dar el şi-a fructificat ulterior invenţia, des-chizând 16 fabrici de explozibili, în 14 ţări diferite. Când între acestea a intervenit competiţia, el s-a unificat şi au luat astfel naştere două companii tip holding – primele de acest fel din lume. Dinamita, cea mai faimoasă invenţie a lui Nobel, a schimbat definitiv lumea, din păcate nu doar în bine.


19

Dar, fără îndoială, cea mai remarcabilă contribuţie a lui Nobel este înfiinţarea premiului cu acelaşi nume, care stimulează cercetarea şi se acordă, în fiecare an, celei mai notabile personalităţi din domeniul fizicii, literaturii, chimiei, economiei, medicinei şi celor angrenaţi în lupta pentru pace.

Dintre personalităţile contemporane care au revolu-ţionat conceptul de management ne vom opri la Peter F. Drucker şi Tom Peters, consideraţi adevăraţi „guru” ai ştiinţei managementului.

Supranumit „Mr. Management”, Peter F. Drucker s-a născut la Viena în anul 1909, luându-şi doctoratul în drept public şi internaţional la Frankfurt în Germania, muncind ca jurnalist şi ca lucrător de bancă la Londra. Din 1971-2003 a lucrat ca profesor de ştiinţe sociale şi management la Universitatea din Claremont – SUA, unde se stabilise din 1937.

Peter F. Drucker a inspirat şi influenţat concepţiile managerilor şi mediului de afaceri, identificând şi exa-minând cele mai actuale probleme cu care se confruntă managerii, începând de la strategia de corporaţie, stilul managerial, până la schimbările sociale.

Iată câteva dintre concepţiile-axiomă, rămase de la celebrul P. Drucker:

• Managementul înseamnă sarcini, management înseamnă, în primul rând, oameni. Orice succes legat de management este de fapt succesul unui manager, aşa cum orice eşec legat de management este eşecul unui manager.

• Treaba managerului nu e să îi placă pe oameni. Nu e să îi schimbe pe oameni. Este să le pună în valoare calităţile.

• Oamenii trebuie trataţi ca resurse, trebuie să întrebi nu cât costă, ci care e randamentul lor, cât de multe pot face ei.

• Oriunde vezi o afacere de succes, cineva odată a luat o decizie curajoasă.

• Creşterea care adaugă volum fără a mări produc-tivitatea este grăsime. Creşterea care scade productivitatea este cancer.

Contribuţii la practica şi ştiinţa

managementului (mai noi)


20

• Profitabilitatea este criteriul suveran al companiei. • Managementul prin obiective funcţionează doar

dacă oamenii ştiu obiectivele. În 90% din cazuri, nu le ştiu. • Timpul este cea mai rară resursă şi dacă nu este

gestionat, nimic altceva nu poate fi gestionat. • Niciun manager nu a suferit vreodată pentru ca

subordonaţii săi sunt puternici şi eficienţi. Tom Peters este un alt personaj care a adus multă

noutate mai ales în domeniul corporaţiilor, fiind denumit chiar „părintele corporaţiilor post-moderne”. Potrivit lui T. Peters, într-o lume în care competiţia este cuvântul de ordine, diferenţierea între companii sau între produse este elementul esenţial pentru a supravieţui pe piaţă. Moda-litatea de a ieşi în evidenţă, valabilă atât pentru companiile mari, cât şi pentru cele mici, este aceea de a oferi servicii profesionale.

„Pentru un manager, două cuvinte trebuie să fie cele mai importante: NU ŞTIU. Orice lider învechit greşeşte atunci când se bazează pe ideea că managerul ştie tot şi dă cele mai bune ordine. Secretul este de a transforma expresia „NU ŞTIU” într-un semn al puterii, mai degrabă decât al slăbiciunii”.

Cei mai buni angajaţi sunt cei care nu încetează să adreseze întrebări, manifestându-şi astfel curiozitatea.

Tom Peters a contribuit mai mult decât oricine altcineva la reorientarea înţelegerii managementului dinspre sectorul limitat căruia i se adresa, reprezentat de cei din conducerea companiilor, spre o audienţă globală.

1.2. Niveluri, arii de cuprindere şi funcţiile

managementului

Înţelegând managementul ca fiind „acel proces prin care se coordonează, se conduc, se planifică şi se contro-lează activităţile desfăşurate într-o organizaţie, astfel încât să se asigure atingerea scopurilor acesteia cu maxim de eficienţă”4), putem accepta caracterul universal al managementului, în sensul că acesta poate fi aplicat la orice entitate, fie economică (companie, firmă de stat ori privată), publică, socială, militară etc.

4) Ceauşu I., Dicţionar enciclopedic managerial, Editura Academică de Management, Bucureşti, 2000.

Niveluri şi arii de cuprindere


21

Din punct de vedere al nivelurilor de management, managementul firmei este cel mai important şi dezvoltat nivel al managementului, fiind considerat nivelul de bază fundamental al managementului.

De altfel, în prezenta lucrare vom aborda diferitele aspecte ale managementului la nivelul unei entităţi (firme) cu accent pe entităţile financiar-bancare.

Considerând managementul firmei ca fiind nivelul de bază al managementului există:

a. Niveluri de management care exced pe cel al firmei:

• managementul grupurilor de firme, care, la rândul lor, pot fi grupuri:

– eterogene – de acelaşi fel (din industria confecţiilor, de exemplu, din industria metalurgică, din sfera bancară etc.);

– heterogene – fără legături economice între ele (firme din turism şi media deţinute de acelaşi acţionar);

– integrate – cu legături economice între ele (exploataţii agricole şi fabrici de prelucrare a produselor agricole, grupuri bancare de tip bank-insurance etc.);

• managementul unor sectoare, subramuri econo-mice (industria de petrol şi gaze, industria mineritului, managementul resurselor minerale etc.);

• managementul unor ramuri economice (industriei, transportului, agriculturii etc.)

• managementul economiei naţionale. Menţionăm că managementul la niveluri superioare

(ramuri, subramuri economice, managementul economiei) se realizează de structurile guvernamentale: ministere, departamente, agenţii guvernamentale, respectiv de către Guvern, în ansamblul său dacă ne referim la economia naţională, iar în cazul ţărilor membre ale Uniunii Europene, de către structurile guvernamentale naţionale împreună cu structurile de conducere unionale (Comisia Europeană, Parlamentul European etc.).

b. Managementul unor procese, activităţi din cadrul firmei sunt:

• managementul activităţii de aprovizionare; • managementul producţiei;

Niveluri de management


22

• managementul costurilor; • managementul desfacerilor (clienţilor); • managementul financiar; • managementul resurselor umane etc.

Desigur că managementul diferitelor activităţi din cadrul firmei au un grad relativ de independenţă, dar ele se întrepătrund în cadrul procesului general de management al firmei.

Esenţa managementului o reprezintă funcţiile şi atributele sale.

Cunoaşterea şi înţelegerea funcţiilor managemen-tului, în mod aprofundat, constituie un factor important pentru utilizarea eficientă în practică a sistemelor, metodelor, tehnicilor, procedurilor şi modalităţilor de exercitare a acestei „meserii”.

Dacă pentru activităţile concrete, cum ar fi: deca-larea, aterizarea unei aeronave, efectuarea operaţiunii de plată a unor facturi, elaborarea unui anumit tip de oţel etc., există proceduri precise de urmat, pentru obţinerea succesului unei companii, concretizat în realizarea unui anumit volum de vânzări şi a unui anumit profit, nu există niciun fel de procedură – reţetă prestabilită.

Aceasta este „meseria” managerului, care, bizuindu-se pe informaţii şi pe oameni, pe metode şi tehnici ştiinţifice, combinată însă şi cu o anumită intuiţie, abilitate, fler, poate realiza obiectivele cerute de acţionari.

În privinţa funcţiilor managementului, specialiştii, începând cu Henry Fayol şi Charles Pringle, converg spre cinci funcţii de bază:

– previziune; – organizare; – coordonare; – antrenare; – control/evaluare. Funcţia de previziune reprezintă multitudinea

proceselor de muncă prin care se stabilesc obiectivele principale ale firmei, precum şi resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor.

Funcţia de organizare cuprinde ansamblul activităţilor prin intermediul cărora se stabilesc şi delimitează procesele

Funcţiile managementului


23

de muncă fizică şi intelectuală, precum şi repartizarea acestora pe posturi, formaţii de lucru, compartimente, secţii şi atribuirea lor personalului corespunzător anumitor criterii tehnice, economice etc., în vederea realizării în cât mai bune condiţii a obiectivelor previzionate.

Funcţia de coordonare constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile şi acţiunile personalului firmei şi ale sistemelor sale, pe baza previziunilor şi în cadrul organizatoric anterior stabilite.

Pentru asigurarea unei coordonări eficace, un rol major revine comunicării la toate nivelurile managementului firmei.

Funcţia de antrenare cuprinde activităţile propriu-zise de muncă prin care personalul firmei contribuie la reali-zarea efectivă a obiectivelor previzionate, în cadrul structurii organizatorice şi atribuţiilor stabilite printr-o comunicare şi coordonare adecvată la toate nivelurile managementului firmei.

Gradul, modul, dorinţa, intensitatea muncii fiecărui salariat al companiei pentru realizarea obiectivelor sta-bilite depinde fireşte de motivarea acestora prin salarii adecvate, necesitatea şi siguranţa postului, accesul la pregătirea continuă, recunoaşterea şi statutul social la care poate accede.

Funcţia de control/evaluare cuprinde ansamblul proceselor şi metodelor prin care performanţele firmei sunt măsurate şi comparate cu obiectivele prestabilite iniţial, determinarea cauzelor care au generat abateri în vederea eliminării deficienţelor, prin efectuarea corecţiilor care se impun şi capitalizării aspectelor pozitive.

De menţionat că, între funcţiile managementului există o interdependenţă puternică în cadrul procesului general de management al firmei. „Tratarea sistemică a funcţiilor managementului, implică, pe lângă luarea în consideraţie a evoluţiilor lor separate, în calitate de entităţi, şi analiza relaţiilor dintre ele (...). O atare necesitate decurge, în primul rând, din caracterul lor complementar, din multiplele conexiuni dintre ele”. 5)

5) Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion, Management, ediţia a III-a revizuită, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 43-49.

Funcţiile managementului


24

Interdependenţele şi complementaritatea funcţiilor managementului pot fi exprimate grafic astfel:

Figura 1 Interdependenţele dintre funcţiile managementului

1.3. Managementul financiar – componentă a sistemului managerial al organizaţiei

Am arătat mai devreme că managementul firmei reprezintă nivelul de bază, fundamental al managementului.

Dar, ce se înţelege prin firmă (companie) al cărei management reprezintă obiectul principal de studiu al lucrării de faţă?

Despre firmă au existat mai multe concepţii (teorii): Teoria economiei costurilor tranzacţionate6),

care are în centru analiza firmei din punct de vedere al costurilor, diminuarea continuă a acestora, îmbunătăţirea calităţii în raport cu preţurile cele mai profitabile pentru produsele firmei.

Teoria agenţilor abordează firma ca o uniune de persoane, care au un scop comun de natură economică,

6) Elaborată în 1937 de Ronald Coase.


25

accentul fiind pus pe latura juridică, ca un portofoliu de contracte dintre partenerii luaţi în considerare.

Teoria firmei bazată pe resurse productive, tangibile şi intangibile, priveşte firma, succesul ei ca pe abilitatea de a pune în valoare aceste resurse, mai bine decât concurenţii.

Teoria firmei bazată pe cunoştinţe este de concepţie mai nouă şi, dezvoltând teoriile existente despre firmă, în special teoria bazată pe resurse, consideră cunoş-tinţele, factorul principal în dezvoltarea şi succesul firmei.

,,Această teorie, aflată în plin proces de cristalizare, porneşte de la următoarele premise:

– cunoştinţele se dobândesc de componenţii firmei, care, în cazul cunoştinţelor implicite, se depozitează;

– componenţii organizaţiei, din cauza posibilităţilor cognitive limitate şi a restricţiilor temporare, este necesar să se specializeze în dobândirea şi utilizarea anumitor cunoştinţe;

– producţia se obţine, de regulă, prin utilizarea a numeroase tipuri diferite de cunoştinţe;

– resursa cunoştinţei tinde să aibă rolul primordial în cadrul organizaţiei.” 7)

Sistemul de management al firmei este format din îmbinarea interactivă a managementului diferitelor procese/activităţi din cadrul acesteia (aprovizionare, producţie, costuri, clienţi, resurse umane, financiare, con-curenţa, imagine etc.).

Desigur, oricare din sistemele de management al

firmei are importanţa sa, dar, în prezenta lucrare, ne vom ocupa de managementul financiar al firmei, care reprezintă ansamblul proceselor şi activităţilor menite să asigure resursele financiare necesare realizării obiectivelor firmei (investiţii productive, neproductive, plata aprovi-zionărilor cu materii prime şi materiale, energie, manoperă, impozitele şi taxele, reconstituirea şi multipli-carea resurselor prin vânzarea producţiei şi obţinerea unui profit pentru acţionari.

7) Niculescu Ovidiu, Niculescu Luminiţa, Economia, firma şi managementul bazate pe cunoştinţe, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 103.

Managementul financiar


26

Ca urmare, managementul financiar al firmei cuprinde câteva componente principale:

– asigurarea resurselor financiare; – utilizarea resurselor financiare; – reconstituirea resurselor financiare; – multiplicarea acestora prin obţinerea de profit. Toate componentele managementului financiar trebuie

desfăşurate în condiţii de eficienţă maximă sub un strict control şi cu repetarea deplină a reglementărilor legale în domeniu.

Cele patru componente ale managementului financiar au la rândul lor subcomponente, care se interacţionează reciproc (vezi figura 2).

În condiţiile globalizării informaţiei prin accesul facil şi neîngrădit la Internet şi la celelalte surse de informare, cunoştinţele tehnice, reţetele de fabricaţie a diferitelor produse, sursele de aprovizionare etc., nu mai constituie o problemă pentru nicio firmă, în schimb managementul financiar şi cel al asigurării desfacerii producţiei reprezintă în opinia noastră, cea mai importantă componentă a managementului firmei

Managementul financiar reprezintă, într-o firmă, ceea ce sistemul bancar reprezintă într-o economie.

1.4. Necesitatea şi funcţiile managementului bancar

Prin natura lor, băncile comerciale8) sunt societăţi comerciale de un fel anume, speciale, a căror activitate reprezintă intermedierea bancară sau comerţul cu bani, cum se mai spune, care constă, în principal, în atragerea de depozite şi acordarea de credite, acceptarea de depuneri de la alte bănci sau firme, operaţiuni valutare pentru persoane fizice sau juridice, finanţarea comerţului exterior etc.

Prin natura lor specială, băncile lucrează cu foarte multe persoane fizice şi juridice care constituie clientela băncii, din ţara de reşedinţa (clienţi interni) sau de oriunde (clienţi internaţionali), iar performanţele, stabilitatea şi încrederea băncii afectează profund interesele sutelor de mii şi milioanelor de clienţi ai săi.

8) Denumire generică dată celorlalte bănci, altele decât banca centrală, în Ceauşu, I., Dicţionar enciclopedic managerial, vol. I, Editura Academică de Management, Bucureşti, 2000, p.130.

Banca, firmă de un fel special


27

Figura 2 Componentele managementului financiar


28

Un faliment bancar pune pe drumuri milioane de deponenţi, care îşi văd năruite eforturile de economisire făcute o viaţă pentru achiziţionarea unei locuinţe, a unui automobil, ori pentru ,,zile negre”.

De aceea, este necesar ca managementul unei bănci să fie asigurat de persoane cu cea mai înaltă calificare profesională, morală şi onestă, mai mult decât la oricare altă firmă, întrucât de performanţele sale nu depinde numai soarta angajaţilor băncii, care, în caz de faliment, îşi pot pierde locurile de muncă, cât şi soarta milioanelor de clienţi care îşi pierd economiile şi, poate ceea ce este cel mai grav, încrederea.

Din această cauză, înfiinţarea şi desfăşurarea acti-vităţii băncilor este supusă în orice ţara unor reguli severe de autorizare, reglementare şi supraveghere, fie de către autoritatea băncii centrale, fie de către autorităţile distincte de banca centrală9).

Ca urmare, pe lângă funcţiile şi atributele specifice managementului oricărei firme, managementul bancar cunoaşte anumite funcţii specifice, dintre care, ne vom opri la trei, considerate a fi cele mai importante:

Managementul activelor şi pasivelor băncii se realizează, de regulă, în cadrul Comitetului de administrare a activelor şi pasivelor10) băncii, care este un organism colectiv specializat, format din profesionişti în domeniul activelor şi pasivelor bancare, care urmăreşte o corelare corespunzătoare între active (plasamente) şi pasive (resurse), din punct de vedere al:

– maturităţii (scadenţei reziduale), cunoscând că, în orice bancă, regula de aur este aceea că se nu pot da împrumuturi pe termen lung pe seama resurselor pe termen scurt;

– structurii pe valute (moneda naţională, valute convertibile: EUR, USD, YEN, CHF etc.);

9) În România, activitatea de autorizare, reglementare, supraveghere, prudenţială a instituţiilor de credit este asigurată de BNR (art. 2, alin. 2 lit. b din Legea privind statutul BNR nr. 312/2004, publicată în „Monitorul Oficial al României”, nr. 582/30 iunie 2004). Un sistem asemănător se întâlneşte în Italia, Olanda, Luxemburg, Portugalia, Spania etc. În unele ţări există un organism specializat de supraveghere bancară (Comisia bancară în Franţa, BAFIN în Germania etc.). În alte state funcţionează un mecanism de reglementare şi supraveghere mixt, care vizează piaţa bancară, piaţa de asigurări şi piaţa de capital (Anglia, Norvegia, Suedia etc.). 10) Cunoscut mai degrabă sub forma prescurtată ALCO (Assets and Liabilities Commitee).

Supraveghereabancară

Managementulactivelor şi pasivelor


29

– activelor purtătoare de dobânzi faţă de pasivele purtătoare de dobânzi;

– activelor cu dobânzi variabile faţă de resursele cu dobânzi variabile;

– activelor cu dobânzi fixe faţă de resursele cu dobânzi fixe;

– raportului surselor proprii (capital) faţă de sursele împrumutate;

– ponderii activelor fixe (clădiri etc.) în total active etc. Managementul riscului este, poate, funcţia cea

mai importantă în cadrul managementului bancar, întrucât, în cazul băncilor se poate afirma cu deplin temei că ,,riscul este meseria mea”.11)

Activitatea de management al riscurilor se realizează în cadrul Comitetului de Administrare a Riscurilor, ca organism colectiv, constituit la nivelul fiecărei societăţi bancare din specialiştii cu cea mai înaltă calificare în domeniu, cu experienţă în diferite sectoare şi nivele de lucru ale băncii, precum şi prin direcţii, servicii specializate în managementul principalelor categorii de riscuri:

– riscul de credit; – riscul de piaţă; – riscul operaţional; – riscul de contrapartidă (de ţară, de bancă etc.).

Managementul lichidităţii bancare Lichiditatea este capitală pentru o bancă, lipsa de lichi-

ditate, chiar incipientă şi temporară, înseamnă începutul sfârşitului pentru banca respectivă.

O lichiditate totală de 100% ar însemna păstrarea în totalitate în seifuri a depunerilor şi resurselor atrase de la clientelă. Dar aşa ceva nu este posibil în cazul unei bănci, nici de formă, pentru că banca, nu este un simplu depozitar, ci o instituţie specializată în intermedierea bancară, în comerţul cu bani, şi nici de fond, pentru că banii păstraţi în seifuri nu produc nimic; pentru a produce venituri ei trebuie plasaţi în economie sub forma creditelor şi a celorlalte categorii de plasamente.

11) Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003, p. 390.

Managementul lichidităţii

bancare

Managementul riscului


30

Dar cât de mult din resursele atrase putem plasa? În ce forme de plasamente? Pe ce termene?

Acestea sunt întrebările la care este chemat să răspundă managementul lichidităţii unei bănci.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE

• Managementul – o ştiinţă în sine care îmbină cunoştinţele şi metodele ştiinţifice cu abilităţile intuitive

• Omagiul celor mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei şi practicii managementului, mai vechi şi mai noi

• Managementul firmei – zona fundamentală de aplicare a ştiinţei managementului. Nivelurile management – exced managementul firmei sau se înglobează, fiind părţi componente ale acesteia din urmă

• Funcţiile managementului: previziune, organizare, coordonare, antrenare, control/evaluare

• Interdependenţa funcţiilor managementului • Managementul financiar – componentă a sistemului

managerial al organizaţiei şi obiect de studiu al prezentei lucrări

• Teorii despre firmă: teoria economiei conturilor tranzacţionate, teoria agenţilor, teoria firmei bazate pe resurse productive, teoria firmei bazate pe cunoştinţe


31

Capitolul 2. ROLUL ŞI FUNCŢIILE FIRMEI ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Potrivit legislaţiei româneşti în vigoare1), în vederea efectuării actelor de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale.

Înainte de decembrie 1989, în timpul economiei centralizate, societăţile comerciale erau cunoscute sub denumirea de întreprinderi; desigur că între cele două entităţi nu există deosebiri, doar de semantică.

În economia de piaţă, capitalistă, este folosită mai larg expresia de companie sau de firmă.

Compania reprezintă, de regulă, o entitate economică de mari dimensiuni, constituită sub forma de trust cu caracter industrial, comercial, de transport, turistic, media etc., care poate deţine controlul unei ramuri/subramuri economice.

Noţiunea de firmă parcurge o perioadă de tranziţie de la conceptul de element de identificare a unei societăţi comerciale, sub care un comerciant este înregistrat la Registrul Comerţului2), la cel de înlocuire al noţiunii de societate comercială de orice fel (trust, companie mare, I.M.M. etc.).

2.1. Producţia de bunuri materiale şi de servicii

Producţia, fie că este vorba de producţia de bunuri materiale sau de servicii, este scopul esenţial al oricărei firme. Dar, firmele nu produc de dragul de a produce, ci cu scopul de a vinde rezultatul muncii şi a obţine un profit în cadrul tipului de economie care funcţionează:

– economie de subzistenţă; – economie predominant agricolă; – economie industrială şi post-industrială; – economie bazată pe cunoştinţe etc.

1) Legea nr. 31/16.11.1990 privind societăţile comerciale, republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 1066/2004, art. 1. 2) Ceauşu I., Dicţionar enciclopedic managerial, Editura Academică de Management, Bucureşti, 2000, p. 199 şi 350.

Companie

Societăţi comerciale

Firmă

Economiaindustrială


32

Referindu-ne la economia de piaţa contemporană, distingem două tipuri de economie:

– economia post-industrială, predominantă şi – economia bazată pe cunoştinţe, care este încă la

început de drum, dar care reprezintă viitorul. Configuraţia structurală a economiei industriale,

predominantă şi în România, cu toate că agricultura continuă să deţină o pondere mare în cadrul populaţiei ocupată şi mai puţin în contribuţia la formarea produsului intern brut, cuprinde ramurile prezentate în tabelul 1:

Tabelul 1

Ramurile economiei industriale

RAMURA DE ACTIVITATE

COD CAEN*)

agricultură, vânătoare, piscicultură şi servicii anexe 01+05 silvicultură, exploatare forestieră şi servicii anexe 02 industrie, din care: Industrie extractivă

extracţia şi prepararea cărbunelui 10 extracţia hidrocarburilor şi servicii anexe 11 extracţia şi prepararea minereurilor radioactive 12 extracţia şi prepararea minereurilor metalifere 13 alte activităţi extractive 14 Industrie prelucrătoare

industria alimentară şi a băuturilor 15 fabricarea produselor din tutun 16 fabricarea produselor textile 17 fabricarea articolelor de îmbrăcăminte, aranjarea şi vopsirea blănurilor

18

tăbăcirea şi finisarea pieilor; fabricarea articolelor de voiaj şi marochinărie, a harnaşamentelor şi inc.

19

fabricarea lemnului şi a produselor din lemn şi plută (exclusiv mobilă)

20

fabricarea celulozei, hârtiei şi produselor din hârtie 21 edituri poligrafie şi reproduselor pe suporţi a înregistrărilor 22 industria prelucrare a ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari

23

fabricarea substanţelor şi a produselor chimice 24 fabricarea produselor din cauciuc şi mase plastice 25 fabricarea altor produse din minerale nemetalice 26 industria metalurgică 27 industria construcţiilor metalice şi a produselor din metal (exclusiv maşini, utilaje şi instalaţii)

28

industria maşini şi echipamente 29


33

Tabelul 1 (continuare)

RAMURA DE ACTIVITATE COD

CAEN*)industria de mijloace ale tehnicii de calcul şi de birou 30 industria maşini şi aparate electrice 31 industria de echipamente pentru radio, tv. şi comunicaţii 32 industria de aparate şi instrumente medicale, de precizie, optice şi foto, ceasornicărie

33

industria mijloace de transport rutier 34 industria altor mijloace de transport 35 produse de mobilier şi alte activităţi industriale neclasificate 36 recuperarea deşeurilor şi materialelor reciclabile 37

Energie electrică şi termică, gaze şi apă producerea şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze şi apă 40 captarea, tratarea şi distribuţia apei 41 construcţii 45 comerţul cu ridicata şi cu amănuntul 50-52 hoteluri şi restaurante 55 transporturi terestre, prin conducte, pe apă, aeriene, activităţi anexe

60-63

poştă şi telecomunicaţii 64 intermedieri financiare, bancare şi de asigurări 65-67 tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate intr.

70-74

administrare publică şi apărare; asigurări sociale din sistemul public

75

învăţământ 80 sănătate şi asistenţă socială 85 alte ramuri ale economiei (inclusiv persoane fizice) 90-99

*) Ordinul nr.601/2002 privind actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională, publicat în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 908/decembrie 2002.

2.2. Rolul (obiectivul) companiei

Compania, ca organizaţie economică, înzestrată la constituirea şi în timpul funcţionării cu factori de producţie, pentru fabricarea şi vânzarea de bunuri şi servicii, se caracterizează prin trei elemente:3)

• asocierea factorilor de producţie necesari (capitalul, munca, natura);

• asumarea riscului întregii afaceri (de profit sau de pierdere) de către întreprinzător;

3) Stancu Ion, Finanţe, pieţe financiare şi gestionarea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 34, 35, 39.

Obiectivul major

al companiei


34

• organizarea întregii activităţi economice şi lucrative pentru atingerea unui scop lucrativ coerent şi motiva-ţional pentru toţi participanţii la afacere.

Rolul (obiectivul) major al companiei poate fi definit diferit, în funcţie de poziţia participanţilor la afacerea respectivă astfel:

a) maximizarea profitului ca sursă principală pentru creşterea valorii întreprinderii, exprimată în cazul, companiilor cotate la bursă, prin maximizarea capitalizării bursiere;

b) maximizarea funcţiei de utilitate din punct de vedere al conducerii companiei, exprimată prin creşterea cifrei de afaceri sau a activului bilanţier total. Mărimea bilanţului (totalul activelor) este, spre exemplu, un criteriu fundamental de clasificare a societăţilor bancare de către prestigioasa publicaţie vest-europeană „The Banker”;

c) atingerea unui prag minim de rentabilitate, de cota de piaţă, de productivitate etc. Obiectivul firmei, în cadrul acestei teorii, este rezultatul negocierilor dintre indiviziuni şi grupurile care îl formează, fiecare dintre ei având obiective specifice. Negocierile vizează: producţia, stocajul, vânzările, cota de piaţă, profitul;

d) armonizarea intereselor dintre diferitele categorii de participanţi la activitatea companiei: acţionari, manageri, salariaţi, creditori, care sunt uneori destul de divergente. Pentru armonizarea acestor interese au apărut modalităţi noi de stimulare şi motivare a participanţilor la viaţa companiei, spre exemplu: pachete de acţiuni deţinute de salariaţi şi de management; obligaţiuni convertibile în acţiuni, instrument de natură să ţină aproape creditorii de performanţele companiei etc.;

e) maximizarea valorii de piaţă a investitorilor de capital (acţionari, bănci, cumpărători de obligaţiuni).

Spuneam, mai devreme, că obiectivul fundamental al companiei poate fi unul sau altul din cele enumerate, în funcţie de poziţia de pe care priviţi, oscilând între maximizarea profitului şi maximizarea valorii de piaţă a investitorilor de capital.


35

În opinia noastră, apreciem că nu trebuie absolutizat niciunul dintre obiectivele firmei, întrucât firmele acţionează practic în toate sectoarele de activitate, cu profitabilităţi mai mari sau mai mici, iar, pe de altă parte, nu toate firmele sunt cotate la bursă pentru a stabili valoarea de piaţă a capitalurilor investite şi chiar dacă ar fi, bursele sunt „barometre” foarte sensibile, care reacţio-nează deseori nu numai pe baza unor informaţii funda-mentate, dar şi unor simple „zvonuri”, care pot fi uneori „manipulate”, existând deci posibilitatea ca valoarea capitalurilor investite să crească sau să scadă semnificativ de la o zi la alta, de la o oră la alta, fără ca, în fond, să se schimbe ceva semnificativ în viaţa reală a companiei cotată la bursă.

Credem că, în formularea obiectivului fundamental al companiei, interesele de creştere a profitului şi a valorii capitalurilor investite trebuie îmbinate cu asigurarea unei creşteri durabile concretizate în motivarea adecvată a personalului, creşterea gradului de pregătire, educaţie şi cultură al acestuia, a duratei medii de viaţă, cu luarea tot mai mult în calcul a asigurării unor condiţii de mediu corespunzătoare.

2.3. Mutaţii în activitatea şi structura companiilor

Viaţa economică şi socială este supusă permanent schimbării, transformării, ceea ce face ca şi activitatea şi structura companiilor să fie supusă unui proces de transformare.

Pe plan global este luată în considerare Agenda Lisabona4), care determină mutaţii în economia europeană şi, evident, în cea a României, ca viitoare membră a Uniunii Europene.

4) În contextul globalizării tot mai puternice a vieţii economico-sociale, a decalajelor între economia Statelor Unite ale Americii şi cea europeană, al ascensiunii crescânde a Asiei, reprezentanţii autorităţilor din ţările vest-europene s-au întâlnit la Lisabona – Portugalia şi au adoptat aşa-numita Agenda Lisabona – un ghid de program politic, menit să asigure ţărilor europene o dezvoltare susţinută şi durabilă pentru a putea balansa influenţa Statelor Unite ale Americii şi expansiunea ţărilor asiatice.

Creştere durabilă

Obiectivul companiei

Condiţii de mediu

Agenda Lisabona


36

Contextul economic5) actual în România arată că cca 70% din produsul intern brut este obţinut în sectorul privat, cca 2/3 din comerţul exterior al României se realizează cu Uniunea Europeană.

Economia este deschisă capitalului străin, care a pătruns masiv în sectorul bancar şi telecomunicaţii. Sistemul bancar este consolidat după asanările făcute în anii ’90 prin falimentul sau preluarea unor bănci cu probleme.

O schimbare majoră în politica fiscală a fost intro-ducerea, din anul 2005, a cotei unice de impozitare (16%).

Banca Centrală a continuat politica de liberalizare a conturilor de capital.

Deficitul de cont curent a crescut la 6,9% în 2004, faţă de 5,6% în 2003 şi 3,6% în 2002.

Punctele slabe ale economiei: • pierderile din activitatea unor companii vor presa

în continuare deficitul cvasifiscal; • costurile înalte de producţie de energie; • climatul instituţional este încă afectat de unele

bariere (birocraţie, corupţie); • sistemul de pensii, reducerea numărului de salariaţi şi creşterea numărului pensionarilor;

• problema agricolă (35% din populaţie trăieşte în mediul rural, în timp ce agricultura contribuie doar cu 12-13% la formarea produsului intern brut);

• piaţa forţei de muncă este rigidă, rata şomajului este relativ scăzută, pentru că mulţi români lucrează în străinătate (cca 1 milion de oameni).

Deficitul de cont curent a continuat să crească, în anul 2005 ajungând la cca 8,5% din produsul intern brut, de aproape 3 ori mai mare decât în Bulgaria şi de 2 ori decât în Polonia.

5) Dăianu D. şi colaboratorii, Romania and Lisabona Agenda (3 rd Report) GEA, Bucharest, October 2005, p. 17-20.

Puncte slabe

Deficitul de cont curent


37

Situaţia contului curent, în anii 2004 şi 2005, în România, comparativ cu Bulgaria şi Polonia, se prezintă astfel:

Tabelul 2 Deficitul de cont curent

(în %) ROMÂNIA BULGARIA POLONIA

2004 2005 2004 2005 2004 2005 Contul curent (sold) (a+b+c)

-5.099,0

-6.891,0

-1131,3 -2.530,6 -8.403,0 -3.788,0

a) bunuri si servicii (sold)

-5.536,0 -8.240,0

-2.261,0 -3.702,3 -3.759,0 -562,0

b) venituri (sold)

-2.535,0 -2.309,0

+238,3 +247,2 -9.165,0 -8.712,0

c) transferuri curente (sold)

+2.972,0 +3.658,0

+891,3 +924,5 +4.521,0 +5.486,0

Sursa: Date ale băncilor centrale din ţările respective

Deşi a înregistrat un trend descendent, inflaţia în România continuă să fie ridicată, comparativ cu unele ţări din centrul şi sud-estul Europei.

Evoluţia ratei inflaţiei în perioada 2000-2005 în România, comparativ cu situaţia din Bulgaria, Ungaria şi Polonia, este prezentată în tabelul următor:

Tabelul 3 Evoluţia ratei inflaţiei

– creşteri anuale (dec/dec) – % –

2000 2001 2002 2003 2004 2005

România 40,7 30,3 17,8 14,1 9,3 8,6 Bulgaria 11,3 4,8 3,8 5,6 4,0 6,5 Ungaria 10,1 6,8 5,0 5,8 5,6 3,3 Polonia 8,5 3,6 0,8 1,7 4,4 0,7

Sursa: Date ale băncilor centrale din ţările respective

Pregătirea firmelor româneşti pentru aderare la Uniunea Europeană6) este o altă provocare majoră, ţinând seama de faptul că aderarea la Uniunea Europeană

6) Zaman Gh., Pregătirea firmelor româneşti pentru aderarea la U.E., Societatea Română de Economie, Institutul Român pentru Libera Întreprindere, în „Economica” nr. 3/2004, p. 5-7 şi p. 15.

Inflaţia


38

nu înseamnă numai beneficii, dar şi costuri şi mai ales creşterea capacităţii concurenţiale a agenţilor economici din România care, până în prezent, se situează pe poziţii inferioare, comparativ cu competitivitatea firmelor din Europa de Vest.

Gradul de informare a firmelor româneşti în legătură cu legislaţia Uniunii Europene şi prevederile acquis-ului comunitar, dobândit pe parcursul celor patru ani de negocieri, se dovedeşte destul de scăzut în comparaţie cu alte ţări care au aderat recent sau se află în perioada de preaderare la Uniunea Europeană astfel:

Tabelul 4

Ponderea nivelului de informare (în %)

Total Parţial Neinformat Nu interesează

Nu ştiu

România 4 52 32 5 7 Bulgaria 9 69 13 7 2 Ungaria 16 46 17 18 3

Sursa: Corporate Readiness for Enlargement in Central Europe, fourth edition, 2004.

În schimb, din studiul efectuat, rezultă că în România

evaluarea perspectivelor de afaceri ale companiilor în condiţiile aderării la Uniunea Europeană este foarte optimistă, astfel:

Tabelul 5 Evaluarea perspectivelor de afaceri (în %)

Foarte optimist

Nu are importanţă

Foarte pesimist

Nu ştiu

România 78 7 12 3 Bulgaria 74 14 10 2 Ungaria 57 13 24 6

Sursa: Corporate Readiness for Enlargement in Central Europe, fourth edition, 2004.

Pe măsură ce teoria firmei bazate pe cunoştinţe va

prinde contur şi amploare şi în economia românească, caracteristicile firmei se vor schimba radical în raport cu cele care predomină în etapa actuală.

Evaluarea perspectivei afacerilor

Pregătirea firmelor pentru aderare

Gradul de informare


39

Ca urmare, în activitatea şi structura firmelor sunt de aşteptat tendinţe care privesc7):

• principalele funcţiuni ale firmei devin conceperea, protecţia şi înţelegerea cunoştinţelor;

• activităţile şi procesele care implică niveluri ridicate de specializare şi cunoştinţe implicite (proprii) se menţin în cadrul firmei;

• activităţile care implică cunoştinţe specializate explicite (comune) se externalizează;

• proprietatea (acţionarii) şi conducerea (manage-mentul) firmei devin convergente;

• legăturile dintre învăţământ, activitatea economică şi pregătirea proprie a personalului se redefinesc;

• creşterea simplităţii, flexibilităţii şi reducerea nivelurilor ierarhice.


• Noţiunea de întreprindere, companie, firmă • Tipuri de economie: de subzistenţă, predominant

agricolă, industrială, post-industrială, economie bazată pe cunoştinţe

• Configuraţia structurală a economiei: ramuri, subramuri, sectoare economice

• Rolul (obiectivul) fundamental al firmei: maxi-mizarea profitului; maximizarea capitalizării bur-siere; maximizarea funcţiei de utilitate; atingerea pragului minim; armonizarea intereselor diferitelor categorii de participanţi la viaţa firmei; maximi-zarea valorii de piaţă a investitorilor de capital; luarea în considerare a creşterii durabile şi a condiţiilor de mediu

• Mutaţii în activitatea şi structura companiei pe plan global, european, naţional

• Agenda Lisabona • Contextul actual al economiei româneşti: puncte

slabe, provocări, deficitul de cont curent, inflaţia • Pregătirea firmelor româneşti pentru aderare la

Uniunea Europeană, aquis-ul comunitar 7) Niculescu Ovidiu, Niculescu Luminiţa, Economia, firma şi managementul bazate pe cunoştinţe, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 105-106.


40

Capitolul 3. BANII ŞI SISTEMUL BANCAR

3.1. Banii şi evoluţia lor

Din cele mai vechi timpuri, oamenii, triburile şi mai apoi naţiunile au simţit nevoia de a schimba între ele bunuri şi servicii care, datorită condiţiilor naturale, culturale, religioase diferite, existau din abundenţă în unele zone şi lipseau total sau parţial în altele.

Aceste schimburi s-au efectuat la început între bunuri ca atare, pe baza unui raport de schimb stabilit ad-hoc. Pe parcursul evoluţiei istorice, unele bunuri – pieile de animale, vitele sau unele metale, precum arama – au devenit, mai mult sau mai puţin, produse etalon care serveau la mijlocirea schimbului altor bunuri.

Desigur că pieile de animale sau oricare alte bunuri nu puteau fi un mijloc universal de schimb, fiind greu de manipulat, transportat, depozitat etc.

Ca o consecinţă a anumitor relaţii de producţie, istoriceşte determinate, pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii au apărut banii, ca un produs necesar al procesului de schimb1).

Banii, sub forma monedelor metalice, au apărut cu mult înainte de Hristos (secolul X înainte de Hristos în China şi secolele VII – VI înainte de Hristos în Europa), existenţa lor fiind confirmată de izvoare istorice credibile (Lexicograful Pollux, Cronica din Parox etc.).

Încă din acele timpuri străvechi au circulat şi pe teritoriul României de astăzi monede greco-macedonene (drahmele de argint). Geto-dacii au emis primele monede autohtone în jurul anului 300 înainte de Hristos, mai întâi imitând drahmele greceşti, apoi cu simboluri locale originale.

Ca atare, de aproape 3000 de ani, omenirea are la dispoziţie banii sub diferitele lor forme, la început de metal (aramă, argint, aur), mai apoi de hârtie, de cont, „de plastic” (cărţile de credit) şi moneda electronică, în prezent.

1) Kiriţescu C. Costin, Dobrescu M. Emilian, Băncile – mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 35.

Scurt istoric despre apariţia banilor


41

Moneda2), ca formă superioară a banilor de metal (înainte, banii de metal, aveau forma obiectelor: inele, vârfuri de săgeţi, chiar lingouri), a fost bătută la început de căpeteniile importante, de preoţi, de oraşe, apoi de regi.

Prin formarea şi consolidarea statelor unitare, acest drept de a bate, de a emite monedă, a revenit puterii centrale.

Apariţia banilor a adus după sine şi necesitatea creării unor instituţii specializate care să se îndeletnicească cu gestionarea lor, consacrate sub numele de bănci.

După unele păreri, apariţia băncilor ar coincide cu apariţia monedelor metalice de multiple provenienţe şi valori care trebuiau schimbate între ele de către persoane „specializate”, cunoscătoare. Aceste persoane reprezintă embrionul viitorilor bancheri.

Alte opinii converg către a plasa apariţia băncilor în legătură cu preocuparea de a facilita acumularea de disponibilităţi şi depozite băneşti temporar disponibile de către persoane şi plasarea lor sub forma creditelor, a împrumuturilor acordate altor persoane, care au nevoie suplimentară de fonduri pe perioade mai mici sau mai mari de timp.

În acest context, existenţa băncilor ar putea fi legată de apariţia activităţii de intermediere între cei care au resurse băneşti temporar disponibile (deponenţi) şi cei care au nevoie temporară de resurse băneşti suplimentare (împrumutaţi).

De altfel, Legea bancară românească actuală3)3) defineşte banca drept persoană autorizată să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite şi acordare de credite în nume şi cont propriu.

În sfârşit, o a treia opinie priveşte apariţia băncilor ca instituţii care fac posibilă mijlocirea plăţilor între titularul unui cont (plătitor) şi titularul altui cont (beneficiar).

Astfel de bănci de viramente au apărut mai întâi în oraşele-republică italiene Veneţia (1171), Genova (1407) şi apoi în Amsterdam (1609), Hamburg (1619), Rotterdam (1635) etc. 2) Numele de monedă a fost împrumutat de la locul unde era amplasat atelierul de batere a banilor din metal în timpul Imperiului Roman, respectiv lângă templul Junona Moneta, din Roma. 3) Legea nr. 58/1998, art.3, lit.b, republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 78/24 ianuarie 2005.

Apariţia băncilor

Băncile şi intermedierea

bancară


42

În România, prima bancă de acest tip a apărut în 1857 – Banca Naţională a Moldovei.

Apariţia băncilor centrale s-a produs relativ târziu. Din punct de vedere istoric, băncile centrale au apărut fie prin transformarea unei bănci comerciale şi prin modifi-carea obiectivelor acesteia, fie ca instituţii nou-create, având un mandat clar şi obiective specifice.4)

În ceea ce priveşte existenţa primei bănci centrale, opiniile cercetătorilor sunt împărţite. Unii consideră Banca Regală Suedeză (1656) ca fiind prima bancă centrală din lume cu drept de a emite monedă. Ea a dat însă faliment în scurt timp din cauza emisiunii fără acoperire.

3.2. Rolul băncilor

Pe măsura evoluţiei societăţii, băncile au evoluat şi ele de la banca de emisiune la cea de viramente, de depozite, de afaceri, bancă comercială, de instituţie de reglementare etc. până la banca electronică.

În multe state, evoluţia băncilor, a sistemului bancar, în general, a premers dezvoltarea economică, băncile acţionând ca adevărate locomotive care trag după ele eco-nomia. Fiecare ţară dispune de un sistem bancar naţional constituit, în general, pe două paliere:

• banca centrală (naţională) a ţării respective cu rol de emisiune, de control al stabilităţii preţurilor, de menţi-nere a puterii de cumpărare a monedei naţionale, de regle-mentare şi autorizare a celorlalte bănci din sistem etc.;

• băncile comerciale care sunt răspunzătoare de îndeplinirea funcţiei de intermediere pe care o are sistemul bancar.

În sens larg, ansamblul sistemelor bancare naţionale formează sistemul bancar internaţional (mondial).

Având în vedere creşterea interdependenţei economice dintre ţări, care a cunoscut o adevărată explozie în secolul XX, a apărut necesitatea reglementării la nivel internaţional a raporturilor de plăţi, împrumuturi şi alte angajamente existente între diverse ţări, ca urmare a schimburilor comer-ciale, de capitaluri şi finanţare a diverselor proiecte menite să contribuie la dezvoltarea economică generală.

4) Isărescu C. Mugur, Reflecţii economice. Pieţe, bani, bănci, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 170-171.

Banca centrală

Banca centrală

Bănci comerciale


43

Pe lângă necesităţile izvorâte din economia reală, apariţia unor reglementări internaţionale în domeniul monetar-bancar a fost impusă şi de rezolvarea contradicţiei dintre caracterul internaţional al schimburilor economice şi caracterul naţional al mijloacelor de plată (banilor).

În lipsa unor reglementări internaţionale adecvate, o ţară sau alta şi-ar fi putut impune punctul de vedere în scopul apărării propriilor interese naţionale.

Primele încercări de reglementare în domeniul relaţiilor monetare internaţionale s-au limitat la o anumită zonă geografică şi au apărut sub forma uniunilor monetare sau blocurilor monetare încă din prima jumătate a secolului trecut.

În evoluţia sistemului bancar mondial şi a relaţiilor monetare internaţionale din ultimii 100 de ani, ne vom opri la câteva momente care, în opinia noastră, sunt semnificative.

Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods55), ale cărei lucrări s-au desfăşurat în perioada 1-22 iulie 1944, a reunit reprezentanţi a 45 de state din coaliţia antifascistă, fiind impusă de necesitatea găsirii unor noi mijloace, entităţi şi reglementări financiare pentru susţinerea reformei economiei mondiale distruse de cel de-al Doilea Război Mondial al cărui sfârşit începea a se întrezări.

Conferinţa de la Bretton Woods a pus bazele unei cooperări cât mai largi pentru realizarea stabilităţii monetare, formarea mecanismului de ajustare ordonată a cursurilor valutare, echilibrarea plăţilor internaţionale.

Cu această ocazie au fost puse bazele Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, instituţii care aveau să joace un rol important în lumea finanţelor internaţionale după al Doilea Război Mondial. România a devenit membru al Fondului Monetar Internaţional în anul 1972.

Acordurile de la Bretton Woods au plasat în centrul Sistemului Monetar Internaţional dolarul SUA împreună

5) Bretton Woods – sat de munte din statul federal New Hampshire din SUA, unde s-au întâlnit puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru stabilirea unui acord privind ordinea economică internaţională.

Conferinţa de la

Bretton Woods


44

cu aurul, deci o monedă naţională căreia i se dă rol internaţional6).

Pornind de la teoria lui A. Hayes, potrivit căreia o economie care se dezvoltă sănătos are nevoie de o stabilitate rezonabilă a riscurilor valutare, la Bretton Woods s-au stabilit parităţi fixe ale monedelor şi cursurilor valutare în conformitate cu care monedele naţionale aveau o valoare paritară stabilită în aur sau în dolari (1 USD = 0,8886 g aur fin la 1 iulie 1944) aurul, dintr-un metal preţios, devine un metal monetar (monetizarea aurului).

Dezvoltarea diferită a ţărilor lumii care au aderat la acordul de la Bretton Woods a făcut anevoioasă menţinerea fixităţii parităţilor şi cursurilor valutare, convertibilitatea promisă nefiind asigurată decât parţial.

Practic, în anul 1971, convertibilitatea în aur a dolarului a încetat.

Preocupate de a găsi o contrapondere la expansiunea SUA, nu numai economică, dar şi în domeniul monetar, principalele ţări europene, care ieşiseră oarecum în pierdere prin aplicarea sistemului monetar adoptat la Bretton Woods, au pus, în anul 1979, bazele Sistemului Monetar European, iar mai târziu a unei Uniuni Economice şi Monetare prin semnarea la 7 februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht7) prin care s-au formulat următoarele principii8):

• Uniunea Europeană formează o piaţă liberă, bazată pe stabilitate monetară şi creştere economică, noi locuri de muncă, protecţia mediului înconjurător, raporturi bugetare şi financiare ferme, coeziune socială;

• trecerea de la Uniunea Economică la Uniunea Economică şi Monetară prin crearea unei monede europene unice (euro), crearea unei noi instituţii financiare (Banca Centrală Europeană), responsabilă cu politica

6) Kiriţescu C. Costin şi Dobrescu M. Emilian în lucrarea Băncile – mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 392, consideră că „atâta timp cât un sistem monetar internaţional se foloseşte de o monedă naţională, el este de fapt un sistem valutar internaţional şi numai atunci când va dispune de o monedă internaţională considerăm că îşi va merita numele”. 7) Kuznets Simon, Modern Economic Growth, reluată parţial de Postolache Tudorel şi Isărescu C. Mugur în lucrarea Laureaţii Nobel în economie, vol.I, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 123. 8) Domocoş Erno, Katona Levente, Paşi către integrarea europeană, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 18-20.

Tratatul de la Maastricht


45

monetară comună şi îndeosebi cu controlul stabilităţii preţurilor, domeniu în care are autoritate deplină;

• libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, servi-ciilor şi capitalurilor în cadrul unei pieţe comune, în care să funcţioneze o monedă unică;

• politica comună a ţărilor membre în domeniul financiar şi monetar, bazată pe îndeplinirea unor criterii de convergenţă:

− deficitul bugetar să nu depăşească 3% din produsul intern brut;

− datoria publică (internă şi externă) să fie mai mică de 60% din produsul intern brut;

− rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale inflaţia medie a trei state din cadrul uniunii economice şi monetare cu inflaţia cea mai scăzută;

− dobânda pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media dobânzilor pe termen lung din trei state ale uniunii cu dobânzile cele mai mici;

− rata de schimb a monedelor naţionale trebuia să rămână, în perioada premergătoare introducerii monedei unice europene, în interiorul limitelor de fluctuaţie stabilite, fără presiuni sau devalorizări.

În conformitate cu termenii Tratatului de la Maastricht, Uniunea Economică şi Monetară a ţărilor vest-europene trebuia înfăptuită până în anul 1999.

Conform deciziilor ţărilor membre ale Uniunii Europene, începând de la 1 ianuarie 1999 a fost introdusă şi utilizată moneda unică – euro – ca monedă de cont a statelor membre ale Uniunii Economice şi Monetare Europene.

Din cele 15 state membre ale Uniunii Europene, 11 state au aderat iniţial la Uniunea Monetară (Austria, Belgia, Germania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, iar începând cu 1 ianuarie 2001 şi Grecia, astfel încât, în prezent, au rămas în afara Uniunii Monetare 3 state – Marea Britanie, Danemarca, Suedia).

Între 1 ianuarie 1999 şi 31 decembrie 2001 a existat o perioadă de tranziţie de 3 ani în care moneda unică a funcţionat ca monedă de cont alături de monedele naţionale.

IntroducereaEURO


46

De la 1 ianuarie 2002, euro a devenit şi monedă efectivă, înlocuind practic monedele naţionale din ţările care au aderat la Uniunea Economică şi Monetară, unele cu tradiţii multiseculare (drahma grecească, francul francez, peseta spaniolă, marca germană etc.).

Statele care au aderat la euro au stabilit perioade diferite de retragere efectivă din circulaţie a monedelor naţionale, astfel:

Tabelul 1 Moneda naţională

Ţara

Denumire Simbol Data limită

legală de încetare a

puterii circulatorii

Schimbul la bănci după data limită legală de încetare a puterii

circulatorii

Perioada de răscumpărare a monedelor

naţionale după data de

încetare a puterii

circulatorii*) Austria Tiling austriac ATS 28.02.2002 Nelimitat Belgia Franc belgian BEF 28.02.2002

ora 24:00 31.12.2002 Bancnote:

nelimitat Monede: sfârşitul anului 2004

Finlanda Marca finlandeză

FIM 28.02.2002 Nicio dată oficială

Bancnote şi Monede: 10 ani

Franţa Franc francez FRF 17.02.2002 30.06.2002 Bancnote: 10 ani Monede: cel puţin 1 an

Germania Marca germană DEM 31.12.2001 28.12.2002 Nelimitat Grecia Drahma

grecească GRD 28.12.2002 Perioadă

necomunicată

Bancnote: 10 ani Monede: 2 ani

Irlanda Lira irlandeză IEP Sâmbătă 09.02.2002 ora 24:00

Perioadă nespecificată

Nelimitat

Italia Lira italiană ITL 28.12.2002 10 ani Luxemburg Franc

luxemburghez

LUF 28.02.2002 31.12.2002 Bancnote: nelimitat Monede: sfârşitul anului 2004

Olanda Gulden olandez NLG 28.02.2002 ora 24:00

Bancnote: până la 01.01.2032 Monede: până la 01.01.2007

Portugalia Escudo portughez

PTE 28.02.2002 Bancnote: 20 ani Monede: 1 an

Spania Peseta spaniolă ESP 28.02.2002 30.06.2002 Nelimitat *) la băncile centrale


47

Pentru început, Banca Centrală Europeană a stabilit un curs de schimb 1 euro = 1,20 USD, curs care nu a rezistat prea mult, noua monedă aflată în perioada de început nu s-a bucurat de o încredere prea mare, ceea ce a făcut ca raportul de schimb să ajungă la 25 octombrie 2000 la un minim istoric de 1 euro = 0,827 USD. După anul 2000, cursul EUR/USD a evoluat astfel:

Tabelul 2 cCC 31 dec.

2001 31

dec. 2002

31 dec. 2003

31 dec. 2004

31 dec. 2005

15 april. 2006

Curs de schimb EUR/ USD

0,8824 1,0424 1,2615 1,3645 1,1832 1,2105

3.3. Funcţiile băncilor

Când circulaţia numerarului era importantă, iar sarcinile băncilor erau restrânse, se vorbea despre banca de emisiune. „În prezent, când ponderea principală în circulaţie o deţin alte semne băneşti decât cele emise de banca de emisiune, iar sarcinile acestei bănci au devenit general-economice, se utilizează termenul de bancă centrală.” 9)

Activitatea de emisiune a băncii centrale şi-a pierdut oarecum din importanţă odată cu apariţia banilor de cont (scripturali) emişi de băncile comerciale.

Banca centrală este definită ca: (1) instituţia bancară aflată în fruntea aparatului

bancar, cu rol de supraveghere şi organizare a relaţiilor monetar-financiare ale unui stat, pe plan intern şi în relaţie cu alte sisteme monetare10);

(2) institut bancar aflat în fruntea întregului aparat bancar în aproape toate statele11);

(3) instituţia abilitată să conducă politica monetară a unei ţări, aceasta fiind una din părţile unui sistem bancar modern constituit pe două niveluri12). 9) Kiriţescu C. Costin, Dobrescu M. Emilian, op.cit. , p. 26-27. 10) Ceauşu I., Dicţionar enciclopedic managerial, vol.I, Editura Academică de Management, Bucureşti, 2000, p. 130. 11) Kiriţescu C. Costin, Dobrescu M. Emilian, op.cit. , p. 26. 12) Isărescu C. Mugur, op.cit., p. 171.

Evoluţia cursului

EUR/USD

Funcţiile băncilor


48

Băncile centrale au fost create de state pentru a promova şi apăra interesele lor, care au funcţionat şi au rămas până în zilele noastre sub umbrela statului (Banca Angliei, spre exemplu, a devenit independentă de Trezo-reria Angliei, respectiv Ministerul Finanţelor, abia în 1997), altele, de fapt cea mai mare parte din băncile centrale, sunt independente de guvernul statelor respective.

Poate cel mai ilustrativ exemplu de independenţă a băncii centrale este cel al Bundesbank, Banca Centrală a Germaniei, a cărei independenţă a fost asigurată prin lege, ca urmare a presiunilor populaţiei, grav afectată de hiper-inflaţia apărută în ţară după cele două războaie mondiale.

De un grad destul de înalt de autonomie se bucură şi Banca Naţională a României, independenţă conferită prin legea de aprobare a statutului acesteia (Legea nr. 312/2004) şi care constă în faptul că: răspunde în faţa Parlamentului prin prezentarea de rapoarte, Consiliul de Administraţie şi Guvernatorul sunt numiţi/revocaţi de Parlament pe o peri-oadă (mandat) de 6 ani, capitalul este deţinut integral de statul român, cu Executivul are relaţii de consultări etc.

Funcţiile principale ale unei bănci centrale sunt următoarele:

• funcţia de emisiune de bancnote care, deşi ca semne ale creditului ies din circulaţia comercială propriu-zisă şi intră în circulaţia generală ca mijloace de plată legale;

• concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor şi acor-darea de credite, ca împrumutător de ultimă instanţă acestor bănci;

• influenţarea directă sau indirectă a costului credi-tului în ţara respectivă;

• acordă împrumuturi statului şi păstrează tezaurul statului;

• elaborează şi aplică politica monetară în ţara respectivă;

• veghează asupra circulaţiei băneşti şi stabilităţii nivelului preţurilor;

• sprijină creşterea economică şi asigură echilibrul extern;

• cooperarea şi întărirea relaţiilor monetare inter-naţionale;

• supravegherea întregului sistem bancar din ţara respectivă, fie direct, fie în colaborare cu alte instituţii specializate.

Funcţiile băncii centrale


49

Funcţiile Băncii Naţionale a României, ca bancă centrală a statului român, se circumscriu funcţiilor generale ale oricărei bănci centrale, fiind stabilite prin Legea nr. 312/2004, astfel:13)

● Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

● Banca Naţională a României este banca băncilor, pe care le autorizează să funcţioneze pe teritoriul României, le reglementează şi le supraveghează activitatea;

● Banca Naţională a României este casier general şi bancher al statului, participă la procesul execuţiei bugetului de stat şi ţine evidenţa contului curent al Trezoreriei Statului;

● elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară a ţării, care vizează creditul, operaţiunile de piaţă, volumul şi structura masei monetare, nivelul dobânzilor, cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte valute, situaţia balanţei de plăţi externe a ţării;

● stabileşte şi conduce politica valutară şi gestionează rezervele internaţionale ale ţării (aur, valută, drepturi speciale de tragere);

● supraveghează şi reglementează sistemul de plăţi al ţării.

Oricât de importantă ar fi o bancă centrală, pentru ca măsurile şi acţiunile sale în domeniul politicii monetare să fie corect înţelese, aplicate şi să aibă efectul scontat, este necesar ca în realizarea funcţiilor sale, aceasta să conlucreze strâns cu celelalte instituţii legislative sau executive ale statului şi nu în ultimul rând cu băncile comerciale, cu agenţii economici şi populaţia.

Băncile comerciale au funcţia de a asigura inter-medierea bancară, de a pune în legătură – pe baze comerciale – persoanele fizice şi juridice care se află în căutare de fonduri, cu cele care caută să-şi plaseze fondurile băneşti temporar disponibile.

De altfel, însăşi legea care reglementează activitatea bancară în România14) defineşte banca comercială ca fiind „persoana juridică autorizată să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi cont propriu”. 13) Isărescu C. Mugur, op.cit., p. 189-194. 14) Legea nr. 58/1998, art.3, lit.b, republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 78/24 ianuarie 2005.

Funcţiile Băncii

Naţionale a României


50

În Franţa, băncile comerciale se numesc chiar bănci de depozite (banques de depots).

Unii specialişti numesc această funcţie de intermediere bancară drept „funcţia distributivă a creditului”15).

În cadrul rolului fundamental de intermediere bancară, băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcţii (operaţiuni) tradiţionale consacrate prin lege:

a) acceptarea de depozite; b) contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi

scontarea efectelor de comerţ, inclusiv forfetare; c) emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de

credit; d) plăţi şi decontări; e) leasing financiar; f) transferuri de fonduri; g) emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente; h) tranzacţii în cont propriu al clienţilor cu: • instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii,

bilete la ordin, certificate de depozit); • valută; • instrumente financiare derivate; • metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea,

pietre preţioase; • valori mobiliare; i) intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi

oferirea de servicii legate de acestea; j) administrarea de portofolii ale clienţilor, în

numele şi pe riscul acestora; k) custodia şi administrarea de valori mobiliare; l) depozitar pentru organismele de plasament

colectiv de valori mobiliare; m)închirierea de casete de siguranţă; n) consultanţă financiar-bancară; o) operaţiuni de mandat.

15) Kiriţescu C. Costin, Dobrescu M. Emilian, op.cit., p. 90: în această funcţie, creditul apare ca un sistem de relaţii între firme şi bănci – mijloacele băneşti ale firmelor care, în circuitul lor, devin temporar disponibile în conturile bancare ale acestor firme, cele ale sistemului financiar care se eliberează, de asemenea, temporar în cadrul operaţiunilor efectuate de acest sistem, economiile populaţiei depuse la casele de economii şi bănci devin, prin utilizarea lor de către bănci, resurse ale sistemului de credit. Acordarea de credite bancare din aceste resurse reprezintă, deci, o redistribuire a mijloacelor băneşti temporar disponibile ale diferitelor firme în favoarea beneficiarilor de credite.

Funcţiile tradiţionale ale băncilor comerciale


51

Băncile pot desfăşura activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin societăţi distincte, specifice pieţei de capital, care vor funcţiona sub reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, cu excepţia activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci.

Operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de către bănci prin societăţi distincte constituite.

În afara funcţiilor tradiţionale, băncile comerciale mai îndeplinesc şi unele funcţii neconvenţionale între care menţionăm:

1. Funcţia de redistribuire; deşi această funcţie este specifică finanţelor publice, activităţilor fiscale, care, prin pârghia taxelor şi impozitelor directe şi indirecte colectează cu titlu gratuit resurse financiare de la contribuabilii persoane fizice şi juridice şi le redistribuie tot cu titlu gratuit pentru finanţarea cheltuielilor bugetului central şi bugetelor locale; după părerea noastră şi băncile comerciale îndeplinesc această funcţie cvasifiscală, prin câteva pârghii, astfel:

a. Pe calea dobânzilor practicate la resursele atrase de la persoanele fizice şi juridice (dobânzi pasive) şi a celor percepute pentru creditele acordate clienţilor (dobânzi active), băncile realizează în fapt o redistribuire între cei care economisesc şi cei care se împrumută.

Când dobânzile plătite de bănci la resursele atrase sunt mai mici decât rata inflaţiei (aşa-numitele dobânzi real negative), cei care economisesc prin depunerea banilor la bănci pierd, iar cei care se împrumută câştigă.

Din analiza evoluţiei multianuale a dobânzilor medii lunare comparativ cu cea a ratei lunare a inflaţiei, a rezultat că până spre finalul anilor ’90, dobânzile s-au situat sub rata inflaţiei, au fost deci real negative, ceea ce denotă că, practic, pe calea dobânzilor s-a realizat în fapt un transfer dinspre cei care au economisit şi ale căror economii au fost erodate de inflaţie, în favoarea celor care s-au împrumutat, iar la scadenţă au plătit, în termeni reali, mai puţin decât au primit de fapt ca împrumut.16)

16) Mihai Ilie, Probleme financiare ale unităţilor economice din industrie în perioada de tranziţie la economia de piaţă, Editura Tipo Lith, Bucureşti, 1998, p. 72.

Funcţiile neconvenţionale

ale băncilor comerciale


52

Lucrurile s-au schimbat după 1999, când, pe fondul calmării inflaţiei, băncile au continuat să menţină dobânzile la un nivel ridicat, cu mult peste nivelul inflaţiei. În aceşti ani, dobânzile au fost suprareal pozitive, pe calea lor efectuându-se un transfer de resurse de la cei care se împrumută spre cei care economisesc.

b. Pe calea marjei de dobândă, înţeleasă ca diferenţă între dobânda percepută la credite (activă) şi cea bonificată la resursele atrase de la clientelă (pasivă), băncile reali-zează, de asemenea, o redistribuire a resurselor, de data aceasta, între diferite categorii de împrumutaţi.

Astfel, este cunoscut faptul că, în structura marjei de dobândă, o parte importantă, de 20-25%, este destinată acoperirii diferitelor riscuri care pot apărea în activitatea de creditare.

Cu alte cuvinte, băncile îşi constituie rezerve (provi-zioane), din care să poată amortiza creditele neperformante, respectiv cele care nu se plătesc de către împrumutaţi la scadenţele stabilite. În acest fel, practic toţi împrumutaţii plătesc ,,ceva” în plus la dobândă din care băncile să acopere „găurile” create de debitorii rău-platnici, cărora aceleaşi bănci le-au acordat credite.

Procedura este legală, dar aceasta nu elimină caracterul de redistribuire ce se realizează prin marja dobânzii între unii împrumutaţi care îşi onorează obli-gaţiile la scadenţă – cei mai mulţi – şi alţii, care uită să mai plătească împrumutul şi dobânda băncii.

c. În sfârşit, băncile mai contribuie la o redistribuire de resurse pe calea cotizaţiilor anuale plătite la Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, de data aceasta de la o bancă la alta, de la cele performante către cele administrate defectuos, care intră în încetare de plăţi şi ai căror depunători, persoane fizice, trebuie plătiţi în limita plafonului de garantare stabilit (echivalentul a 15 mii euro, în prezent) din contribuţia celorlalte bănci.

Menţionăm că aceste cotizaţii anuale sunt destul de însemnate.

Pentru exemplificare, în ultimii 6 ani, cea mai mare bancă din sistem a contribuit la fondul de garantare a depozitelor cu cca 100 milioane echivalent USD.


53

2. Funcţia de derulare pe care o practică băncile performante din sistem, care, în urma unor licitaţii şi selecţii interne şi internaţionale, dobândesc dreptul de a derula o serie întreagă de programe guvernamentale ori finanţate de Uniunea Europeană (SAPARD, PHARE, RICOP, MARR, FIDA etc.).

Această funcţie este specifică băncilor din ţările cu economie în tranziţie, aflate în proces de aderare la structurile europene, fiind, în fond, o variantă a activităţii generale de intermediere bancară.

3.4. Sistemul bancar naţional şi cel internaţional

În România, activitatea bancară şi-a făcut apariţia la jumătatea secolului XIX, Banca Naţională a Moldovei fiind prima bancă înfiinţată în ţara noastră la 12/24 martie 1857, cu sediul central la Iaşi şi sucursale la Galaţi şi Bucureşti.17) 8).

Capitalul băncii a fost de 10 milioane taleri de Prusia, împărţit în 50.000 de acţiuni.

Deşi Banca Naţională a Moldovei a obţinut privilegiul de a emite monedă, nu a făcut acest lucru, iar afacerile speculative în care au intrat conducătorii băncii au determinat, după numai 1 an şi 3 luni de funcţionare (14/26 iunie 1858), falimentul acestei bănci a cărei înfiinţare fusese considerată un succes al expansionismului capitalului german. În acea perioadă, capitalul de împrumut era strâns împletit cu cel cămătăresc, iar cei care deţineau aceste capitaluri şi se îndeletniceau cu astfel de activităţi pre-bancare se numeau zarafi, zălogari sau bancheri-cămătari.

Potrivit statisticilor, în anul 1860 existau în Bucureşti 96 de astfel de afacerişti, din care 39 erau bancheri-cămătari.18)

17) Kiriţescu C. Costin, Dobrescu M. Emilian, op.cit., p. 27, arată că iniţiator al Băncii Naţionale a Moldovei a fost F.W. Nulandt, bancher din Prusia, directorul Creditului Mobiliar din Dessau, care a subscris 90% din acţiunile băncii din Iaşi. Conducerea băncii realizată de la Dessau a achiziţionat concesionarea încasării impozitelor într-o provincie din Asia Mică, cumpărarea de cămile în contul armatei coloniale britanice din India şi alte afaceri speculative care au determinat până la urmă falimentul băncii. 18) Kiriţescu C. Costin, Dobrescu M. Emilian, op.cit., p. 27.

Scurt istoric privind

sistemul bancar

românesc


54

Pe măsura coagulării afacerilor cu capital de

împrumut, au apărut atât în Moldova, dar şi în Ţara Românească şi Transilvania – provinciile istorice din cea de-a doua jumătate a secolului XIX – diferite societăţi bancare cu capital străin sau autohton care au avut o viaţă mai lungă sau mai scurtă, creându-se premisele înfiinţării Băncii Naţionale a României.

Ca urmare, prin Decretul Domnesc din aprilie 1880, se înfiinţează Banca Naţională a României, ca bancă cu capital privat autohton şi cu participarea statului.

„Cu titlu de curiozitate, merită amintit faptul că Banca Naţională a României este una din cele mai vechi din lume (în fapt, a şaisprezecea bancă centrală), devansând în timp instituţii prestigioase, precum Banca Japoniei (1882), Banca Italiei (1883), Federale Reserve – Banca Centrală a SUA (1913) sau Banca Naţională a Elveţiei.”19) 0).

Înfiinţarea Băncii Naţionale a României a dat un nou avânt dezvoltării capitalului bancar. „Avântul capitalului bancar este poate cel mai semnificativ. Dintr-un număr de 1.102 bănci comerciale în 1930, s-a ajuns în 1938 la numai 484 bănci, iar în anul 1940 (înainte de cedările teritoriale) la 446 bănci, restul băncilor au dispărut prin lichidare şi fuziune. Cinci bănci concentrau, însă, 25% din capitalul total şi 45% din cifra bilanţurilor.”20) 1).

În cei 45 de ani de economie de comandă, sistemul bancar a fost excesiv de centralizat, majoritatea funcţiilor bancare fiind îndeplinite de Banca Naţională, care avea atât rol de bancă centrală de emisiune, dar şi de bancă comercială, numai câteva domenii fiind acoperite de câteva bănci specializate (Banca Română de Comerţ Exterior pentru operaţiunile de import-export ale statului, Banca de Investiţii pentru finanţarea investiţiilor pe termen lung făcute de stat, Banca Agricolă pentru susţinerea operaţiunilor în domeniul agriculturii şi industriei alimentare, în vreme ce, Casa de Economii şi Consemnaţiuni a preluat operaţiunile de depunere ale persoanelor fizice şi cele de creditare a acestora, exclusiv pentru cumpărarea de locuinţe din fondul statului).

19) Isărescu C. Mugur, op.cit., p. 174. 20) Odobescu Emanuel, Titluri de valoare româneşti 1900-1950, Editura Sigma, Bucureşti, 2000.


55

Prin Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi Legea nr. 34/1991 privind statutul Băncii Naţionale a României, s-au pus bazele creării în România democratică a sistemului bancar actual format pe două paliere:

• Banca Naţională, ca bancă centrală, cu atribuţii de emisiune, control şi supraveghere, menţinerea stabilităţii preţurilor.

• Sistemul băncilor comerciale, care funcţionează ca bănci de afaceri, universale ori specializate. La 1 decembrie 1990 a fost înfiinţată Banca Comercială Română, prin preluarea tuturor operaţiunilor comerciale de la Banca Naţională a României, constituindu-se astfel nucleul sistemului băncilor comerciale.

Cadrul normativ care reglementează activitatea bancară în România a fost modificat şi completat prin Legea bancară nr. 58/1998, iar statutul Băncii Naţionale a României, care conferă acesteia independenţă în raport cu guvernul, a fost modificat şi completat prin Legea nr. 101/1998.

În 1998 s-a ajuns la un număr de 45 de bănci autorizate să funcţioneze în România, din care, 32 de bănci erau constituite cu capital integral sau majoritar românesc.

„Dimensiunea cantitativă a evoluţiei sistemului bancar din România nu este însă caracteristica principală a acestei perioade. Aparent contrar realităţii, se poate afirma că principala caracteristică a dezvoltării sistemului bancar românesc a fost coerenţa dezvoltării structurale şi calitatea activităţii băncilor în sensul direcţiei ascendente, dictate de adaptarea la cerinţele economiei de piaţă.” 21)22).

Dificultăţile tranziţiei şi-au pus amprenta şi pe evoluţia sistemului bancar din România, multe din băncile înfiinţate înainte şi mai ales după 1989 fiind nevoite să-şi înceteze activitatea, să se restructureze sau să fie preluate prin fuziune de alte bănci.

Au fost închise o serie de societăţi bancare mai mari sau mai mici (Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Turco-Română, Credit Bank, Banca Albina, Banca

21) Dănilă Nicolae, Berea Aurel Octavian, Managementul bancar – fundamente şi orientări, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 19.

Sistemul bancar

românesc actual


56

Română de Scont, Banca de Investiţii şi Dezvoltare etc.), iar Banca Română de Comerţ Exterior, datorită problemelor grave cu care s-a confruntat, a fost preluată prin fuziune de Banca Comercială Română la finele anului 1999.22)

Procesul de asanare a sistemului bancar românesc în perioada postdecembristă a costat statul român peste 3 miliarde echivalent USD, respectiv cca 10% din produsul intern brut.

Şi în alte ţări central şi est europene aflate pe calea tranziţiei de la economia de comandă la cea de piaţă statul a cheltuit sume importante pentru asanarea şi reforma sistemului bancar.

Unii specialişti consideră însă că o parte din aceste cheltuieli puteau fi evitate sau în orice caz micşorate, dacă băncile în cauză ar fi fost mai bine conduse, iar autorităţile de supraveghere ar fi exercitat mai riguros această activitate.

„Desigur că falimentul înregistrat de acele bănci cu capital privat dovedeşte atât administrarea deficitară a acestora, cât şi slaba supraveghere a sistemului bancar din partea băncii centrale.23)

În prezent, putem aprecia că sistemul bancar românesc este un sistem sănătos, procesul de restructurare şi asanare fiind încheiat în linii generale. Reforma sistemului bancar a devansat în România reforma altor sectoare economice, băncile fiind în poziţia de a trage după ele economia reală, la a cărei relansare a contribuit fiecare bancă, mai mult sau mai puţin, după puterea şi mai ales după interesele şi strategia sa.

La finele anului 2005, erau operaţionale în România 39 de societăţi bancare, a căror structură este prezentată în tabelul următor:

22) Ordonanţa Guvernului nr. 39/1999 privind finalizarea procesului de restructurare a Băncii Române de Comerţ Exterior – Bancorex SA şi fuziunea prin absorbire a acestei bănci cu Banca Comercială Română SA, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 363/30 iulie 1999, p.2-4. 23) Georgescu Florin, Starea economico-socială a României în anul 2000, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 128.


57

Tabelul 3 Numărul băncilor şi sucursalelor băncilor străine

din România

1990 1995 2000 2005 Bănci româneşti, din care:

7 24 33 33

• cu capital majoritar de stat

5 7 4 2

• cu capital privat, din care:

2 17 29 31

– majoritar autohton

2 9 8 6

– majoritar străin

- 8 21 25

Sucursale bănci străine

5 7 8 6

Total sistem bancar

12 31 41 39

Sursa: Banca Naţională a României

În urma privatizării BCR SA, cea mai mare bancă comercială din România cu Grupul austriac ERSTE BANK, statul mai deţine capital majoritar de stat la două bănci (Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi Banca de Export-Import a României), prima dintre ele, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, aflându-se deja şi ea în proces de privatizare.

Trebuie recunoscut faptul că, pe calea privatizării, băncile străine prezente în România concurează puternic cu băncile româneşti.

„Eficienţa băncilor străine din punct de vedere al costurilor şi know-how-ul financiar mai bun vor oferi acestora un avantaj net în raport cu băncile interne.”24) 25)

Concurenţa, faptul că cel mai bun supravieţuieşte, este poate cel mai bun proces pe care îl aduce economia de piaţă, iar aceasta face ca fiecare jucător de pe piaţă să-şi perfecţioneze continuu gama de produse şi servicii, să-şi diminueze costurile, să se orienteze mai mult spre nece-sităţile clienţilor pentru a se putea menţine, ori, acesta este chiar motorul dezvoltării.

24) Dănilă Nicolae, Privatizarea băncilor, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 130.


58

Provenienţa capitalului străin în sistemul bancar românesc, după finalizarea privatizării Băncii Comerciale Române, este de peste 90%.

Dinamica structurii capitalului străin în România, înregistrată pe parcursul ultimilor ani, apreciem a fi favorabilă, în sensul întăririi prezenţei ţărilor cu economii şi sisteme bancare solide, cu un know-how superior.

Deşi sistemul bancar românesc cuprinde un număr relativ mic de bănci, în comparaţie cu ce a fost în România în perioada interbelică, dar şi cu situaţia din alte ţări, gradul de concentrare al sistemului bancar este ridicat, în sensul că primele 5 bănci deţin aproape 2/3 din piaţa bancară, iar o singură bancă deţine cca 30 din piaţă.

Pentru a fi complet, trebuie precizat că în ultimii ani, sistemul bancar românesc a înglobat şi organizaţiile coope-ratiste de credit25), care au luat locul fostelor bănci populare.

În înţelesul reglementărilor actuale, cooperativa de credit reprezintă instituţia de credit constituită ca o aso-ciaţie autonomă de persoane fizice unite voluntar, în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori.

Legat de etapele de dezvoltare a sistemului bancar, piaţa monetară a reprezentat prima verigă funcţională de-a lungul perioadei de tranziţie şi, în prezent, cu toate evoluţiile favorabile determinate de crearea şi dezvoltarea pieţei de capital, îşi menţine rolul important în ceea ce priveşte procesul de intermediere financiară.

Volumul resurselor financiare care pot fi puse în mişcare în folosul economiei, în general, şi al actorilor pieţei, aşa-numita intermediere bancară, este o rezultantă a gradului de dezvoltare economică şi a capacităţii economiei de a crea şi redistribui valoare.

Gradul de intermediere bancară, exprimat prin pon-derea creditului neguvernamental în produsul intern brut în România, a evoluat astfel:

25) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 97/29 iunie 2000, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 330/14 iulie 2000, aprobată şi completată prin Legea nr. 200/16 aprilie 2002, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 300/8 mai 2002, stabileşte cadrul legal de funcţionare a cooperativelor de credit.

Perspectivele dezvoltării activităţii bancare în România


59

Tabelul 4 Gradul de intermediere bancară

2000 2001 2002 2003 2004 2005 Credit

neguvernamental (mil. RON) 7.500,7 11.825,4 17.962,6 30.287,9 41.762,4 60.672,8

dinamica (%) 100,0 157,7 239,5 403,8 556,8 808,9

pondere în PIB (%) 9,3 10,1 11,9 15,9 17,5 21,6

Deşi a înregistrat o anumită creştere în ultimii ani,

intermedierea bancară în România este redusă în comparaţie cu ţările care au aderat recent la Uniunea Europeană, care înregistrează un grad de intermediere aproape dublu decât România, ca să nu mai vorbim de ţările vest-europene, unde gradul de intermediere bancară este de peste 100% din produsul intern brut al ţărilor respective.

Din acest punct de vedere, apreciem că în România există un potenţial imens de dezvoltare a activităţii bancare.

Nivelul destul de ridicat al rezervelor minime obli-gatorii constituite la Banca Naţională a României reprezintă o problemă pentru băncile comerciale, dar şi pentru economie, care este privată de un volum important de resurse de creditare (16% pentru resursele în lei, respectiv 40% pentru cele în valută).

Activitatea bancară va fi influenţată şi de continuarea procesului de dezinflaţie care, în anul 2005, a înregistrat o oarecare stagnare, inflaţia în România fiind însă ridicată în comparaţie cu unele ţări din Europa Centrală şi de Sud-Est, astfel:

Tabelul 5 Evoluţia ratei inflaţiei

– creşteri anuale (dec/dec) – % – 2000 2002 2004 2005 2006*)

România 40,7 17,8 9,3 8,6 5,5

Bulgaria 11,3 3,8 4,0 6,5 5

Ungaria 10,1 5,0 5,6 3,3 6

Polonia 8,5 0,8 4,4 0,7 1,5

(în sept.)

*) Prelucrat/prognoze Sursa: Date ale băncilor centrale din ţările respective

Gradul de intermediere

bancară

Inflaţia


60

Măsurile adoptate pentru temperarea expansiunii creditului de consum au avut ca ţinte motivate preîntâmpi-narea unor dezechilibre economice, stabilitatea preţurilor şi echilibrarea balanţei externe. Aceste măsuri administrative, restrictive au fost aplicate având în vedere că unele pârghii şi-au pierdut din eficienţă, fiind necesare altele pentru moderarea ritmului de creştere a creditului de consum.

Măsurile stabilite de BNR au avut în vedere un dublu aspect. Pe de o parte s-au ţintit resursele în valută ale băncilor prin majorarea ratei rezervei minime obligatorii la 35% şi recent la 40% pentru mijloace băneşti în valută, concomitent cu reducerea ratei pentru mijloacele băneşti în moneda naţională de 18% la 16%. Pe de altă parte se ţinteşte cererea de credite în valută pentru reducerea acesteia prin introducerea de limite lunare ale rambursării datoriei.

Situaţia este contradictorie. Creditul de consum are o pondere în PIB de 10 ori mai mică decât în zona euro, unde acesta deţine o pondere de peste 50%. Evoluţia tot mai abruptă a deficitului comercial şi implicit a contului curent îşi au suport într-o mică măsură în creşterea creditului de consum, adevaratele cauze trebuie căutate în economia reală, în slaba competitivitate a produselor româneşti.

Evoluţia în anul 2005 a creditului neguvernamental şi a componentelor sale în lei şi valută se prezintă în tabelul următor:26)

26) Mihai Ilie, The Evolutions and Prospects in the Romanian Economy, în „The Banker”, mai 2005 (supliment), p. 94 -99.

Evoluţii pe piaţa creditului


61

Tabelul 6 Evoluţia creditului neguvernamental

Dec.

2004 Mart.2005

Iun. 2005

Sept. 2005

Dec. 2005

Credit neguvernamental total • mil. lei • % (dec. 2004 = 100)

41.762,4 100,0

43.296,6 103,7

48.956,4 117,2 (113,1)*

55.012,1 131,7 (112,4)*

60.672,8 145,3 (110,2)*

1. Credit în lei • mil. lei • % (dec. 2004 = 100)

16.386,7 100,0

17.121,2 104,5

19.543,1 119,3 (114,1)*

22.536,2 137,5 (115,3)*

27.910,6 170,3 (123,8)*

1.1. Populaţie • mil. lei • % (dec. 2004 = 100)

6.421,8 100,0

6.642,3 103,4

8.036,8 125,1 (121,0)*

9.608,4 149,6 (119,6)*

11.948,2 186,1 (124,4)*

2. Credit în valută • mil. lei • % (dec. 2004 = 100)

25.375,7 100,0

26.175,4 103,2

29.413,3 115,9 (112,4)*

32.475,9 127,9 (110,4)*

32.762,1 129,1 (100,9)*

2.1. Populaţie – mil. lei – % (dec. 2004 = 100)

5.452,4 100,0

6.410,9 117,6

8.024,2 147,2 (125,2)*

9763,4 179,1 (121,7)*

9.422,6 172,8 (96,5)*

* datele din paranteze reprezintă indici calculaţi cu baza în lanţ

Pe măsura creşterii gradului de educare a publicului şi a

familiarizării cu mecanismele funcţionale ale pieţei de capital, apreciem că o parte tot mai mare a resurselor temporar disponibile din economie se va orienta către plasa-mente în acţiuni, obligaţiuni şi unităţi ale fondurilor mutuale, fără a elimina din competiţie depozitele bancare, care – indiferent de tipul acestora – vor continua să fie o formă relativ comodă de fructificare a excedentului de disponibil.

În schimb, piaţa de capital – prin segmentul secundar al acesteia – asigură tranzacţionarea titlurilor deţinute, care pot fi valorificate, în funcţie de lichiditatea lor, ori de câte ori posesorul doreşte să obţină lichidităţi.

Creşterea concurenţei între băncile comerciale, pe de o parte, şi între acestea şi celelalte instituţii financiare, pe de altă parte, va conduce la diversificarea instrumentelor de plasament puse la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice, astfel încât piaţa financiar-bancară din România va câştiga în volum şi adâncime.


62

Extinderea finanţărilor structurate (incluzând aici şi emisiunile obligatare), dezvoltarea leasingului, asigurărilor şi operaţiunilor imobiliare sunt numai câteva elemente care creează premisele consolidării şi dezvoltării pieţei financiare în România, în condiţiile în care vor apărea şi alte instituţii specializate – fonduri ipotecare, bănci de investiţii – care să creeze cadrul concurenţial specific economiilor de piaţă mature.

Sfârşitul celui de-al doilea mileniu a adus omenirii o nouă problemă, cea a globalizării. Acest fenomen a cuprins, ca o „caracatiţă în tentaculele sale”, toate sferele vieţii economice, sociale, de mediu, cultură etc.

De fapt, nu există o globalizare, ci mai multe, cea a informaţiei, a drogurilor, a epidemiilor, a mediului şi, fireşte, în primul rând, cea a finanţei.27)

Puterea tot mai mare pe care o capătă firmele internaţionale, unele state sau grupuri de state, unele colectivităţi în defavoarea altora, fac din fenomenul globalizării o stare contradictorie, râvnită şi susţinută prin toate mijloacele de cei care domină şi a căror dominaţie sporeşte, şi respinsă, uneori cu brutalitate, de cei care se opun globalizării şi simbolurilor ei.

Practic, în ultimii 10 ani, nu a existat reuniune a Fondului Monetar Internaţional, a Băncii Mondiale, a Grupului principalelor state industrializate sau a altor organisme internaţionale de acest fel care să nu fie însoţită de manifestaţii de amploare ale unor grupuri numeroase care se opun globalizării.

Mişcarea liberă a capitalurilor a fost poate una din primele liberalizări, înfăptuită înainte de circulaţia liberă a mărfurilor care este supusă însă unor importante bariere vamale, contingentări, restricţii, sau libera circulaţie a persoanelor, care, pentru cea mai mare parte a populaţiei globului este încă un vis irealizabil.

Aceasta a făcut ca fenomenul globalizării să cuprindă, în primul rând, lumea finanţei, deţinătorii marilor capitaluri financiare fiind interesaţi în a putea transfera rapid şi fără

27) Ghali Butros Butros – discurs susţinut în calitate de secretar general al ONU, preluat de Hans Peter Martin şi Schumann Harold în Capcana globalizării, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 300-301.

Globalizarea pieţei financiare


63

oprelişti fondurile dintr-o zonă în alta, dintr-o ţară în alta, spre a le pune la adăpost de crize, devalorizări, confiscări, decizii ale autorităţilor naţionale şi alte pericole.

Ţări considerate adevărate paradisuri pentru investitorii internaţionali s-au trezit peste noapte, la cele mai mici semne de slăbiciune, golite de zeci, sute de miliarde de USD, pradă unor puternice crize economice, Mexicul, Argentina fiind exemple mai vechi sau mai noi în acest sens.

În sfera financiară, globalizarea este mai accentuată şi mai rapidă ca oriunde. Marile bănci şi grupuri financiare, şi aşa gigantice, sunt cuprinse de o frenezie a fuziunilor. Asistăm astăzi la o aşa-numită „mergermanie” (mania fuziu-nilor), cei mari devenind tot mai mari şi mai puternici. 28)

Mărimea capitalurilor şi activelor la câteva bănci sunt grăitoare în acest sens:

Tabelul 7

Primele bănci din lume, din Europa şi din Europa Centrală

– milioane USD –

Denumirea băncii

Data de referinţă

Total capitaluri

Total active Poziţia

Citigroup, New York, SUA

31.12.2004 74.415 1.484.101 Locul 1 în lume

HSBC Holdings, Londra, Anglia

31.12.2004 67.259 1.276.778 Locul 1 în Europa

(locul 3 în lume)

National Savings and Commercial Bank, Budapesta, Ungaria

31.12.2004 2.158 23.087 Locul 1 în Europa Centrală

(locul 223 în lume)

Sursa: „The Banker”, iulie 2005.

Din punct de vedere al capitalurilor, ierarhia dintre

cele 3 bănci se prezintă grafic astfel:

28) Mihai I., Mihai T., Trade Finance – finanţarea comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 28-32.

Cele mai mari bănci


64

Graficul 1

Total capitaluri

Citigroup, New York,SUAHSBC Holdings,Londra, Anglia National Savings andCommercial Bank

Din punct de vedere al totalului activelor, ierarhia

dintre cele 3 bănci se prezintă grafic astfel:

Graficul 2

Total active

Citigroup, New York,SUAHSBC Holdings,Londra, Anglia National Savings andCommercial Bank

Globalizarea finanţei internaţionale se realizează nu numai geografic, la scară planetară, dar şi structural, marile grupuri financiare internaţionale fiind adevărate conglomerate care includ pe lângă bănci, societăţi de asigurare-reasigurare, fonduri de investiţii ori de pensii, activităţi pe piaţa de capital, leasing, capabile să ofere aşa-numitele servicii financiare integrate.


65

În domeniul finanţei internaţionale, globalizarea se realizează la nivel regional, continental şi, respectiv, la scara întregii planete, de aici şi caracterul de bănci naţionale, regionale şi, respectiv, internaţionale sau globale.

Spre exemplu, în regiunea central şi est-europeană, poziţia primelor 3 bănci cu activele şi capitalurile deţinute de fiecare, era următoarea:

Tabelul 8

Poziţia primelor 3 bănci din Europa Centrală şi de Est

– milioane USD –

Nr. crt.

Denumirea băncii

Sediul central

Capital Active Data de referinţă

1. Naţional Savings and Commercial Bank (locul 223 în lume)

Budapesta 2.158 23.087 31.12.2004

2. PKO Bank Polski (locul 247 în lume)

Varşovia 1.865 29.405 31.12.2004

3. Banca Comercială Română (locul 332 în lume)

Bucureşti 1.231 8.693 31.12.2004

Total 5.254 61.185 Sursa: „The Banker”, iulie 2005.

Este uşor de observat că primele 3 bănci din Europa

Centrală şi de Est (exclusiv Rusia) deţin active totale de circa 61 miliarde USD, aproape la nivelul PIB al României.

Din punct de vedere al capitalurilor, ierarhia dintre cele 3 bănci se prezintă grafic astfel:

Cele mai mari bănci din Europa

Centrală


66

Graficul 3

Capital

National Savings andCommercial Bank PKO Bank Polski

Banca ComercialaRomana

Din punct de vedere al totalului activelor, ierarhia

dintre cele 3 bănci se prezintă grafic astfel: Graficul 4

Active

National Savings andCommercial Bank PKO Bank Polski

Banca ComercialaRomana

Se remarcă poziţia extrem de bună a Băncii Comerciale Române, care se plasează pe locul 3 în rândul băncilor din regiune.

De menţionat că piaţa central-europeană nu este lăsată la dispoziţia acestor bănci. În această piaţă concurează puternic cu băncile naţionale şi băncile internaţionale.

Din cele cca 350 miliarde euro cât reprezentau activele bancare din zona central şi est-europeană la finele anului 2001, cca 207 miliarde euro, respectiv 57%, erau deţinute de băncile internaţionale cu afaceri în această regiune.29) 29) Hans Peter Martin, Schumann Harold, Capcana globalizării, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 82.


67

Ţările cu cele mai multe bănci clasate în primele 1.000 de bănci internaţionale din lume, se prezintă astfel:

Tabelul 9 Dispersia primelor 1.000 de bănci din lume pe ţări

Nr. crt. Ţara Număr bănci 1. SUA 197 2. Japonia 106 3. Germania 91 4. Spania 45 5. Italia 38 6. Anglia 23 7. Rusia 22

Sursa: „The Banker”, iulie 2005 Grafic, situaţia se prezintă astfel:

Graficul 5

Număr bănci

SUA

JaponiaGermania

SpaniaItalia Anglia Rusia

SUAJaponiaGermaniaSpaniaItaliaAngliaRusia

Distribuirea pe regiuni a primelor 1.000 de bănci în

lume se prezintă astfel: Tabelul 10

Dispersia primelor 1.000 de bănci din lume pe zone geografice - % -

Nr. crt.

Zona geografică Capital Total active

1. Uniunea Europeană (25) 43 50 2. SUA 21 14 3. Japonia 11 13 4. Asia (exclusiv Japonia) 12 11 5. Orientul Mijlociu 3 2 6. Restul Europei 5 6 7. Restul lumii 5 4

Sursa: „The Banker”, iulie 2005.

Dispersia primelor 1.000 de bănci din lume pe ţări

Dispersia primelor 1.000 de bănci din lume pe zone geografice


68

Grafic, în funcţie de nivelul capitalului, situaţia se prezintă astfel:

Graficul 6

Capital

Uniunea Europeană (25)

Restul lumii

Restul Europei

SUA

Orientul MijlociuAsia

(exclusiv Japonia)

Japonia

Uniunea Europeană(25)SUA

Japonia

Asia (exclusivJaponia) Orientul Mijlociu

Restul Europei

Restul lumii

Grafic, în funcţie de nivelul total al activelor, situaţia

se prezintă astfel: Graficul 7

Total active

Uniunea Europeană (25)

Restul lumii

Restul Europei

SUA

Orientul MijlociuAsia

(exclusiv Japonia)

Japonia

Uniunea Europeană(25)SUA

Japonia

Asia (exclusivJaponia) Orientul Mijlociu

Restul Europei

Restul lumii

Globalizarea, mai ales în domeniul finanţei interna-

ţionale, dar şi al industriei, telecomunicaţiilor, mass-media etc. are efecte, care ajung să îngrijoreze nu numai pe opozanţii globalizării, dar şi pe cei mai aprigi susţinători ai acesteia.


69

Desfiinţarea (cvasi)totală a barierelor în circulaţia liberă a capitalurilor a făcut din piaţa financiară internaţională o adevărată forţă a naturii.

„Acum, nicio ideologie, niciun fenomen cultural, pop, nicio organizaţie internaţională şi nici măcar ecologia nu leagă naţiunile lumii mai strâns unele de altele ca maşinile de bani ale băncilor, societăţilor de asigurare şi fondurilor de investiţii internaţionale interconectate electronic cu întreaga lume.”30)

În încercarea de a stăvili drumul bulgărelui globalizării, Uniunea Europeană a introdus, din anul 2003, reguli stricte pentru fuziunile globale.

Fuziunile care creează companii cu o cotă de piaţă de peste 50% au şanse mari de a fi blocate, conform noilor măsuri de reglementare a competiţiei pe piaţa europeană.

Aceste măsuri includ şi proceduri privind situaţiile de oligopol, precizând că fuziunile pot fi blocate în situaţia în care companiile se angajează în mod tacit să nu concureze una împotriva alteia.15)

Între giganţii pieţei financiare internaţionale există o luptă acerbă pentru supremaţie, poziţia acestora schim-bându-se de la o perioadă la alta.

Desigur că orice fenomen economico-socio-politic, globalizarea are aspecte pozitive, dar şi efecte nefavorabile, de multe ori, raţiuni de ordin global contravin unor interese interne, naţionale.

Cert este că nicio ţară în actualul context economic şi politic mondial nu mai poate folosi „politica struţului”, nu-i mai pot fi indiferente acţiunile celorlalţi parteneri şi modul în care acestea influenţează climatul general.

„În timp ce unii construiesc cadrul globalizării şi se preocupă ca să se adapteze din mers acestui cadru, alte ţări, companii, persoane, sunt pur şi simplu surprinse de efectele uneori pozitive, alteori negative ale globalizării. (…) şansele României de a extrage ceea ce este mai bun din acest fenomen depind, în mod esenţial, de crearea cadrului care să permită exploatarea beneficiilor aduse de globalizare şi

30) Monti Mario (comisarul european pentru concurenţă), Actele normative privind regulile de aprobare a fuziunilor de companii, expuse la Reuniunea Comisiei Europene în decembrie 2002, prezentate de „Ziarul Financiar”/11 decembrie 2002 . Universitatea SPIRU HARET

70

diminuarea efectelor negative sau a costurilor, a constrân-gerilor acestui fenomen de globalizare şi ale integrării, care este o subcomponentă a globalizării”.31)


Banii şi băncile. Banca centrală şi băncile comerciale

Momente-cheie în evoluţia sistemului bancar:

• Conferinţa de la Bretton Woods, Tratatul de la Maastrich

• Uniunea Economică Europeană (U.E.), Uniunea Economică şi Monetară Europeană (U.E.M.)

• Funcţiile băncilor: funcţiile băncii centrale; funcţiile băncilor comerciale (funcţii tradiţionale, funcţii neconvenţionale)

• Sistemul bancar naţional şi cel internaţional • Sistemul bancar românesc actual şi perspectivele

dezvoltării activităţii bancare în România • Evoluţii pe piaţa creditului neguvernamental şi a

inflaţiei • Globalizarea pieţei financiare: top 1.000 bănci

Concepte-cheie: credit (ne)guvernamental, dobânda, marja de dobândă, deficit bugetar, datorie publică, rată inflaţie, rată (curs) de schimb, euro, emisiune monetară, politică monetară, rezerve valutare, trezorerie, depozit bancar, leasing, cambie, bilet la ordin, valori mobiliare, risc, provizioane, grad de intermediere bancară, bănci naţionale, bănci regionale, bănci globale, produs intern brut

31) Isărescu C. Mugur, op.cit., p. 75.


71

Capitolul 4. INTERMEDIEREA BANCARĂ

4.1. Comerţul cu bani Pentru a putea exista ca entitate juridică, orice

societate bancară are mai întâi nevoie de dotarea cu capi-taluri de către acţionari şi apoi de atragerea de pe piaţă de resurse disponibile.

Volumul operaţiunilor active ale unei bănci (credite, plasamente pe piaţa interbancară, titluri de stat, alte active), structura activelor (lei, valută) şi maturitatea lor (pe termen scurt, mediu sau lung) sunt determinate de volumul, structura şi maturitatea resurselor atrase de bancă (operaţiunile pasive).

Aceasta este motivaţia logică fundamentală pentru care vom începe tratarea operaţiunilor bancare mai întâi cu cele de atragere de resurse (operaţiunile pasive) şi vom continua cu cele de plasare a resurselor (operaţiunile active).

Este adevărat, însă, că existenţa pe piaţă a unor opor-tunităţi de afaceri atractive privind acordarea unor credite, plasamente, garanţii şi alte facilităţi în favoarea clienţilor performanţi, impune măsuri pentru atragerea de resurse suplimentare pe structura de valute şi maturităţi menite să satisfacă oportunităţile oferite de clienţi.

Ca urmare, deşi volumul şi structura resurselor pe maturităţi şi valute determină volumul şi structura plasa-mentelor şi acestea din urmă exercită o influenţă activă asupra volumului şi structurii resurselor, fiind vorba până la urmă de o relaţie biunivocă între cele două mari categorii de operaţiuni bancare.

4.2. Operaţiuni bancare privind atragerea de depozite

Operaţiunile de acceptare de depozite sunt princi-pala categorie de operaţiuni prin care societăţile bancare îşi atrag resursele necesare desfăşurării activităţii de inter-mediere pe piaţă.

Comerţulcu bani

Acceptareade depozite


72

Prin depozit1) se înţelege o sumă de bani încredinţată în următoarele condiţii:

– să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă şi orice alte facilităţi, la cerere sau la un termen convenit de către deponent cu depozitarul;

– să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanţii.

Aşadar, cele două părţi ale contractului (convenţiei) de depozit sunt deponentul, pe de o parte, şi depozitarul, respectiv banca, pe de altă parte.

Principalele categorii de depozite utilizate atât pe plan naţional, cât şi internaţional sunt următoarele:

Contul curent în lei şi în valută

Se adresează clienţilor băncii, persoane fizice şi juridice sau entităţi fără personalitate juridică rezidente/nerezidente în România, care încheie cu banca o convenţie în acest sens. Prin contul curent se pot efectua operaţiuni de alimentare în numerar sau prin virament; eliberare de sume în numerar la cererea şi în favoarea deponentului; operaţiuni de plăţi prin virament în limita soldului disponibil.

Conturile în valută se deschid numai pentru valutele cotate de Banca Naţională a României.

Ţinând cont de cerinţele privind identificarea clienţilor2), impuse de prevenirea şi combaterea spălării banilor şi lupta împotriva terorismului. La deschiderea de conturi bancare, cât şi cu ocazia efectuării operaţiunilor dispuse prin aceste conturi, titularii trebuie să prezinte băncii următoarele documente: 50)44):– declaraţia privind beneficiarul real al sumei;

– informaţii privind sursa (provenienţa) fondurilor.

Contul de depozit la termen în lei şi în valută se deschide la solicitarea clienţilor care stabilesc cu banca prin convenţii: suma, dobânda fixă sau variabilă, scadenţa şi persoanele autorizate/împuternicite să efectueze operaţiuni. Retragerea sumelor se face după expirarea scadenţei, în caz contrar, clientul putând beneficia numai de dobânda la vedere pe perioada de existenţă efectivă a depozitului.

1) Legea nr. 58/1998, art. 3, lit. f, republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 78/24 ianuarie 2005. 2) Normele BNR nr. 3/26 februarie 2002 privind standardele de cunoaştere a clientelei, publicate în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 154/4 martie 2002.

Contul curent

Contul de depozit


73

Certificatul de depozit Certificatul de depozit reprezintă un titlu de credit pe

termen emis de bancă, care atestă depunerea unei sume de bani pe baza căreia, la scadenţă, se poate încasa atât suma depusă, cât şi dobânda aferentă.

Certificatele de depozit pot fi nominale, prin înscrierea pe acesta şi pe cotor a datelor de identificare ale cumpărătorului; cu parolă) prin înscrierea pe cotor a unei parole alese de cumpărător, formată din cel mult 3 cuvinte, ca element de identificare, pe baza căreia la scadenţă, împreună cu certificatul de depozit, se poate răscumpăra valoarea acestuia.

Certificatul de depozit cu discount

Certificatul de depozit cu discont este un instrument bancar ce oferă posibilitatea cumpărătorului să intre în posesia unui astfel de titlu, plătind o sumă mai mică decât valoarea lui nominală care se va încasa la scadenţă. Diferenţa între suma de cumpărare şi valoarea nominală a certificatului de depozit cu discount o reprezintă tocmai „dobânda” care este „avansată” de bancă încă din momentul cumpărării. Deţinătorul unui astfel de titlu, care doreşte să-l răscumpere înainte de scadenţă, nu mai este „penalizat” prin plata unei dobânzi la vedere, aşa cum se întâmplă în cazul depozitelor la termen, ci, banca oferă dobânda la termen aferentă perioadei cât a fost deţinut efectiv certificatul.

Depozitul pentru minori

Depozitul pentru minori se adresează persoanelor fizice cu vârste cuprinse între 14-18 ani. Potrivit legislaţiei româneşti, capacităţile juridice totale se dobândesc la vârsta de 18 ani. Numai de la 18 ani în sus, persoanele fizice au dreptul să constituie la bănci depozite la vedere sau la termen în condiţiile legale. Depozitul pentru minori este destinat persoanelor care nu au împlinit încă 18 ani, dar sunt mai mari de 14 ani, respectiv sunt în situaţia de a avea capacităţi juridice limitate. Retragerile se pot face de minor numai cu acordul părinţilor (tutorelui/curatorului) dat în scris în faţa notarului public. Avantajul acestui tip de depozit este acela de a antrena, educa tinerii în spiritul economisirii şi gestionării responsabile a unor sume de bani de care pot beneficia cu ocazia majoratului.

Certificatul de depozit

Certificatul de depozit

cu discount

Depozitul pentru minori


74

Depozitul escrow

Contul de depozit escrow este un cont de depozit temporar, deschis în vederea păstrării/depozitării unor sume de bani în lei sau valută până la încheierea unui contract, livrarea unor mărfuri sau îndeplinirea unor condiţii specificate într-un contract/angajament încheiat între două părţi. În cadrul acestei operaţiuni, banca îndeplineşte rolul de agent escrow, iar deponentul sumelor este titularul depozitului. Eliberarea de către bancă a sumelor din contul escrow se va efectua în baza certificării îndeplinirii condiţi-ilor convenite de către părţile semnatare ale acordului încheiat, conform instrucţiunilor comune ale acestora. În cazul neîndeplinirii clauzelor la termenele şi în condiţiile prevăzute în contractul încheiat, sumele depozitate în contul escrow vor fi restituite depozitarului împreună cu dobânzile bonificate pe perioada existenţei depozitului.

4.3. Operaţiuni bancare privind acordarea de credite

În cadrul activităţii de intermediere, pe care o realizează băncile comerciale, operaţiunile de acordare de credite ocupă un loc deosebit de important, acestea fiind principalele operaţiuni de activ ale băncilor comerciale.

Operaţiunea de creditare reprezintă actul prin care banca pune sau se obligă să pună la dispoziţia clienţilor, fondurile solicitate sau îşi ia un angajament prin semnătură, de natura avalului, cauţiunii sau garanţiei în favoarea acestora. Sunt asimilate operaţiunilor de creditare, opera-ţiunile de leasing şi toate operaţiunile de locaţie însoţite de opţiunea de cumpărare.3)

Legea bancară nr. 58/1998 defineşte creditul ca fiind orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani.

3) Ordinul Ministerului Finanţelor Publice şi Băncii Naţionale a României nr. 1418/344/1 august 1997 privind aprobarea Planului de conturi pentru societăţile bancare şi a Normelor metodologice de utilizare a acestuia, publicat în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 212 bis/27 august 1997, p. 13-14.

Depozitul escrow


75

Prin credite pe termen scurt se înţeleg operaţiunile de împrumut a unor sume de bani pe o durată ce nu depăşeşte 12 luni, cu excepţia creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie.

Creditele a căror durată de rambursare este între un an şi cinci ani sunt considerate credite pe termen mediu, iar cele care depăşesc durata de 5 ani sunt credite pe termen lung.

Durata de creditare, cuprinde: – perioada de tragere, în care creditul se angajează,

respectiv de la data stabilită prin contract de punere a creditului la dispoziţia împrumutatului şi până la angajarea integrală a creditului;

– perioada de utilizare, care cuprinde durata de timp dintre angajarea (tragerea) integrală a creditului şi data primei rate scadente conform contractului încheiat. În cadrul perioadei de utilizare a creditului poate exista perioada de graţie;

– perioada de graţie este cuprinsă între data pre-văzută prin contract pentru utilizarea integrală a creditului şi data prevăzută pentru rambursarea primei rate de credit. În cadrul perioadei de graţie, împrumutatul achită băncii dobânzile datorate, comisioanele şi taxele, fără a rambursa ratele de credit.

Perioada de graţie se acordă în cazul creditelor pentru echipament la care, potrivit documentaţiei tehnice, s-a prevăzut un termen de atingere a parametrilor proiectaţi. Perioada de graţie poate fi de 1-3 ani de la termenul de punere în funcţiune a investiţiilor.

În cazul investiţiilor care produc imediat după punerea în funcţiune, cum sunt utilajele, maşinile şi instalaţiile, perioada de graţie este, de regulă, de 6 luni de la livrare.

Împrumutaţii, cunoscuţi şi sub denumirea de clienţi ai băncii, sunt persoane juridice, indiferent de forma de organizare şi natura capitalului social, înregistrate în România, care desfăşoară activităţi legale, precum şi persoane fizice, care au conturi deschise la bancă şi îşi derulează operaţiunile prin aceste conturi.

Categoriile de clienţi ai băncii care pot beneficia de credite sunt:

– regii autonome, companii şi societăţi naţionale, constituite potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea

Durata de creditare

Perioada de graţie

Împrumutaţii

Tipuri decredite, după

maturitate


76

unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, Ordonanţei de Urgenţă nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome şi actelor normative privind înfiinţarea companiilor naţionale;

– societăţi comerciale cu capital de stat sau privat şi alte unităţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul economiei naţionale, constituite potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată şi completată;

– societăţi comerciale cu capital integral străin sau mixt constituite potrivit legii;

– societăţi agricole cu personalitate juridică, constituite potrivit Legii nr. 36/1991 privind societăţile agricole;

– unităţi administrativ-teritoriale organizate potrivit legii;

– asociaţii de proprietari şi alte forme de asociere prevăzute de lege;

– alte persoane juridice, organizate în conformitate cu legea şi care desfăşoară activităţi legale;

– persoane fizice. Documentaţia pe care clienţii – persoane juridice – o

prezintă băncii în vederea obţinerii de credite, trebuie să cuprindă:

− cererea de credite semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul economic solicitant, care cuprinde şi descrierea condiţiilor creditului;

− bilanţul raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, încheiate pentru ultimii ani;

− situaţia prognozată a plăţilor şi încasărilor (cash flow) aferente perioadei pentru care agentul economic solicită împrumutul şi bugetul de venituri şi cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului Finanţelor Publice;

− situaţia stocurilor şi cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care să cuprindă cantităţile, valorile, cauzele formării şi termenele de valorificare;

− situaţia contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectul creditului;

− proiectul graficului de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor;

− lista garanţiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat şi evaluarea acestora;

− planul de afaceri; − orice alte documente necesare, solicitate de bancă.

Documentaţia


77

Principalele categorii de credite acordate de bănci clienţilor persoane juridice (corporate banking):4)

Utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credite)

Utilizările din deschideri de credite permanente (liniile de credite) reprezintă o modalitate de creditare a agenţilor economici, care funcţionează după sistemul revolving, în baza unui contract de credit prin care banca se angajează ca pe o anumită perioadă de timp să împrumute clientelei fonduri utilizabile în mod fracţionat, în funcţie de nevoile acesteia, în limita unui nivel global de credit, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite aprobat, cu posibilitatea prelungirii în mod repetat pe noi perioade de creditare dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite.

Volumul liniei de credit se determină în funcţie de cifra de afaceri şi durata medie de încasare a clienţilor, după formula:

,Pc

NzCaLc ×=

unde:

Lc = utilizări din deschideri de credite permanente; Ca = cifra de afaceri pe perioada creditării; Nz = durata medie de încasare a clienţilor (în zile); Pc = perioada de creditare (în zile).

Durata medie de încasare a clienţilor, exprimată în număr de zile (Nz), reprezintă amânarea medie a plăţii, acordată clienţilor, şi se calculează utilizând următoarea formulă:

,Ca

PcScNz ×=

unde: Sc = soldul mediu lunar al clienţilor neîncasaţi pe o

perioadă precedentă egală cu perioada de creditare; Nz, Pc şi Ca – au semnificaţia de la formula anterioară.

4) Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003, p.143-180.

Liniile de credit


78

Credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare

Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare se acordă clientelei pentru finanţarea opera-ţiunilor cu caracter temporar pe baza documentaţiei prezentate din care să rezulte situaţia stocurilor şi cheltuie-lilor care fac obiectul creditării şi cauzele economice care au determinat formarea stocurilor respective (primirea de la furnizori a unor materii prime şi materiale în avans faţă de termenele din contracte, aprovizionări în loturi optime, întreruperea producţiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutăţi în expedierea produselor la intern sau la export etc.).

Fac obiectul acestei categorii de credite, stocurile care au fost aprovizionate deja în perioada precedentă fără a fi achitate, stocurile care urmează a fi aprovizionate de agenţii economici pe baza de contracte ferme cu desfacere asigurată, cât şi cheltuielile temporare aferente acestor stocuri.

Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor

sezoniere Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor

sezoniere de materii prime şi produse se acordă agenţilor economici care constituie astfel de stocuri (produse agricole, agroalimentare, de provenienţă vegetală sau animală, precum şi orice alte stocuri care nu sunt de natura celor curente şi se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăşi 12 luni de la constituire), pe baza cererilor şi documentaţiilor prezentate de aceştia.

Băncile nu creditează stocurile sezoniere pe perioade care să depăşească intervalul dintre două sezoane (cicluri) de producţie naturale.

Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu

lung de fabricaţie Produsele cu ciclu lung de fabricaţie sunt cele ale căror

cicluri tehnologice de execuţie, de la lansarea în fabricaţie până la obţinerea produsului finit, durează mai mult de 12 luni. În această categorie de produse se încadrează construcţia şi reparaţiile de nave maritime şi fluviale, aeronave, elicoptere, instalaţii şi utilaje complexe etc.

Credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare

Credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere

Credite pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie


79

Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie se pot acorda pe termene mai mari de 12 luni, fără a depăşi însă ciclurile tehnologice de execuţie stabilite prin documentaţia tehnică.

Punerea la dispoziţie a creditelor de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie se efectuează eşalonat în funcţie de evoluţia cheltuielilor cu producţia în curs de fabricaţie aferentă produselor respective.

Creditele pentru prefinanţarea exporturilor Creditele pentru prefinanţarea exporturilor au ca

destinaţie satisfacerea necesităţilor curente sau excepţio-nale ale clienţilor, ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului şi se aprobă pe baza documentaţiei prezentate de agenţii economici, cu condiţia existenţei contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul unor comisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantitatea şi felul mărfii, condiţiile şi graficul de livrare, modalitatea şi termenele de plată, preţul mărfii în valută la valoarea CIF sau FOB, după caz.

Creditele se pot acordă numai după prezentarea comunicării de la o societate bancară din ţară sau străinătate, agreată, a deschiderii acreditivului de export irevocabil, în favoarea beneficiarului de credit, sau alte forme de plată garantate bancar (scrisoare de garanţie bancară, efecte de comerţ avalizate de alte societăţi bancare agreate etc.).

Incasso-ul documentar se poate accepta ca modalitate de plată, dacă din analiza efectuată rezultă că între parteneri sunt relaţii de colaborare tradiţionale şi nu au existat situaţii de întârziere sau neefectuare a plăţii.

Acordarea creditelor pentru prefinanţarea expor-turilor va fi condiţionată de asigurarea acestora împotriva riscului comercial de neplată, atunci când banca consideră necesar, pe toată perioada de creditare, de către Eximbank sau orice alte instituţii specializate.

Asigurarea împotriva riscului de ţară este obligatorie pentru contractele de export încheiate cu parteneri din alte

Credite pentru

prefinanţarea exporturilor


80

ţări, cu excepţia celor din categoria „A”, nominalizate de Banca Naţională a României.5)

Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii în lei şi valută

Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii se acordă exportatorilor pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii curente pe perioada de la livrarea produselor şi până la încasarea contravalorii lor de la partenerii externi, fără a depăşi 12 luni de la acordarea creditului.

Acordarea creditelor pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii este condiţionată de asigurarea acestora împotriva riscului comercial de neplată, atunci când banca consideră necesar, pe toată perioada de creditare, de către Eximbank sau orice alte instituţii specializate.

Acordarea acestor credite se face prin cesionarea/ gajarea efectelor de comerţ (cambii şi bilete la ordin) sau a acreditivelor doveditoare ale existenţei creanţelor expor-tatorilor asupra partenerilor din străinătate.

Creditele de scont Scontul reprezintă operaţiunea prin care, în schimbul

unui efect de comerţ (cambie sau bilet la ordin), banca pune la dispoziţia posesorului creanţei, valoarea efectului, mai puţin agio (dobânda şi comisioanele aferente), înainte de scadenţa efectului respectiv.

Cambia reprezintă, potrivit reglementărilor legale în vigoare, titlul de credit care pune în legătură trei persoane: a) trăgătorul, persoana (fizică sau juridică) care emite cambia; b) trasul, persoana indicată sau obligată de trăgător să plătească cambia şi c) beneficiarul, persoana în favoarea căreia se emite cambia.

5) În înţelesul Legii nr. 58/1998 şi a normelor de prudenţialitate şi de limitare a riscului de credit în activitatea bancară:

– ţările din categoria „A” sunt: ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (O.E.C.D.), nominalizate prin reglementările în domeniu ale Băncii Naţionale a României, şi care în prezent sunt: Australia, Austria, Belgia, Canada, Cehia, Coreea, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, Portugalia, Marea Britanie, Mexic, Spania, Statele Unite ale Americii, Slovacia, Suedia, Turcia, Ungaria;

– ţările din categoria „B” sunt: toate ţările, cu excepţia celor din categoria „A” şi a României.

Credite garantate cu creanţe asupra străinătăţii

Credite de scont


81

Biletul la ordin reprezintă, potrivit reglementărilor legale în vigoare, titlul de credit care pune în legătură două persoane: a) trăgătorul, persoana (fizică sau juridică) care emite biletul la ordin şi b) beneficiarul, persoana în favoarea căreia a fost emis biletul la ordin. În cazul biletului la ordin, trăgătorul şi trasul sunt una şi aceeaşi persoană.

Cambia şi biletul la ordin, ca titluri de credit, cuprind ca elemente definitorii obligaţia trasului de a plăti beneficiarului o anumită sumă de bani la o dată stabilită (scadenţă).

În cazul în care posesorul legal al unei cambii sau bilet la ordin (beneficiarul sau ultimul giratar într-un şir neîntrerupt de giruri) doreşte încasarea sumei înscrise în titlul de credit mai înainte de scadenţă, acesta poate gira titlul către o societate bancară, operaţiune ce poartă denumirea de scontare.

Expunerea băncii dintr-un credit de scont este atât faţă de tras (debitorul principal), cât şi, pe cale de regres, faţă de clientul care a solicitat efectuarea operaţiunii de scontare (beneficiarul titlului) şi faţă de avalist, în cazul titlurilor avalizate.

Operaţiunea de scontare propriu-zisă a titlurilor se va efectua de bancă prin debitarea contului „credite de scont şi operaţiuni asimilate” şi creditarea contului curent al clien-tului cu valoarea nominală a efectelor de comerţ scontate. Concomitent, din contul curent al clientului se încasează dobânda (taxa scontului) care se calculează astfel: Vn x Dc x Nz Ds = 360 X 100

unde: Ds = dobânda cuvenită băncii; Vn = valoarea nominală a titlului înscrisă la rubrica special rezervată pe faţa titlului; Dc = nivelul dobânzii aferente creditelor pe termen scurt; Nz = număr de zile calendaristice dintre data scontării şi ziua scadenţei, inclusiv. În vederea încasării la scadenţă a valorii titlurilor

scontate, banca care a primit titlul la scont se va îngriji de remiterea acestuia la plată la banca trasului, pe circuit bancar, în timp util, astfel încât titlul să fie achitat în ziua plătibilă şi să se recupereze astfel creditul acordat prin mecanismul scontării.


82

În caz de neplată la scadenţă, banca, în calitate de giratar, se poate îndrepta pe cale de regres contra oricăruia dintre obligaţi şi giranţi, respectiv, către cel mai solvabil dintre aceştia.

Creditele pe cecuri remise spre încasare Creditele pe cecuri remise spre încasare în lei se

acordă pe baza cererilor de credite, prezentate de agenţii economici la care vor fi anexate borderourile, care fac dovada remiterii cecurilor la plată prin circuit bancar sau a depunerii cecurilor spre încasare de către beneficiari direct la băncile plătitorilor.

Ca o condiţie prealabilă a acordării creditelor pe cecuri remise spre încasare, banca va trebui să se asigure că cecurile respective îndeplinesc toate condiţiile de formă şi fond prevăzute de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83/1994 şi Normele cadru nr. 7/1994 ale Băncii Naţionale a României şi vor ajunge la tras (banca plătitorului) în cadrul termenelor de prezentare la plată, aşa cum sunt stabilite prin legea menţionată, respectiv în termen de 8 zile, dacă cecul este plătibil chiar în localitatea unde a fost emis, şi 15 zile, dacă cecul este plătibil în altă localitate decât cea în care a fost emis.

Băncile acceptă, de regulă, să fie admise la creditare cecurile certificate, existând însă posibilitatea acordării de credite şi pentru cecurile simple emise de agenţii economici cu o bună reputaţie în ceea ce priveşte onorarea obligaţiilor asumate.

Băncile nu admit acordarea de astfel de credite pentru agenţii economici care au fost înregistraţi în „Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc” din cadrul Centralei Incidentelor de Plăţi, gestionată de Banca Naţională a României.

Factoringul Potrivit legii româneşti (Legea nr. 469/9 iulie 2002

privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale), factoringul este un contract încheiat între o parte denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau presta-toare de servicii şi o societate bancară sau instituţie financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din

Credite pe cecuri remise la încasare


83

urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.

În practica internaţională (Convenţia de la Ottawa/mai 1988 – International Institute for Unification of Private Law in Rome), factoringul este definit ca fiind o relaţie contrac-tuală între un vânzător şi un factor prin care:

a) vânzătorul cesionează factorului toate creanţele rezultate din contracte de vânzare/prestări servicii pe care acesta le are cu diverşi parteneri (altele decât cele pentru consum personal) şi notifică debitorii privind această cesiune;

b) factorul va presta cel puţin două dintre următoarele servicii:

− finanţare pe baza facturilor (în general, 80% din valoare);

− administrarea creanţelor; − colectarea creanţelor la scadenţă; − protecţie împotriva riscului de neplată. Factoringul se adresează, în special, companiilor

interesate în creşterea producţiei şi a cifrei de afaceri, care apelează pentru urmărirea încasării creanţelor, colectării acestora şi protecţia împotriva riscului de neplată la instituţii specializate (factor).

Ca urmare, în timp ce creditul poate oferi numai finanţare, factoringul presupune un ansamblu de servicii (finanţare, urmărire, colectare, protecţie împotriva riscului).

În cazul creditelor, accentul analizei se pune pe bonitatea solicitantului (împrumutatului), în timp ce factoringul presupune, în primul rând, analiza bonităţii partenerilor solicitantului (aderent).

Cedarea creanţelor se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale, prin simpla transmitere a facturilor, fără nicio altă formalitate, factorul devenind proprietarul creanţelor.

Factorul nu garantează buna execuţie a contractului economic, care rămâne în sarcina exclusivă a aderentului.

Factoringul


84

În cazul factoringului de export, pentru a fi acceptate, facturile externe trebuie să îndeplinească una din următoarele condiţii:

− contractul comercial de export sau alt document cu efecte juridice similare, să aibă prevăzută o modalitate de plată asiguratorie (acreditiv şi scrisoare de garanţie bancară);

− riscul de neplată al debitorilor externi să fie acoperit de o societate internaţională de factoring, agreată de bancă;

− să existe asigurarea Eximbank împotriva riscului de ţară (cu excepţia ţărilor din categoria „A”, nominalizate de Banca Naţională a României) şi împotriva riscului de neplată al debitorilor externi, la orice altă societate de asigurare-reasigurare agreată de bancă.

Creditele pentru facilităţi de cont Creditele pentru facilităţi de cont reprezintă credite pe

perioade scurte şi foarte scurte de timp, până la 30 zile calen-daristice, acordate agenţilor economici care, din anumite cauze justificate economic, nu pot face temporar faţă plăţilor.

Creditele pentru facilităţi de cont se acordă pentru acoperirea decalajului intervenit în fluxul de lichidităţi, ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucră-rilor executate sau serviciilor prestate.

Nivelul creditului se va stabili în funcţie de valoarea totală a mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate de client până la data solicitării creditului, cu condiţii certe de încasare până la expirarea duratei de creditare, influenţată cu obligaţiile care urmează a se plăti în următoarele 30 zile de la aprobarea creditului, către salariaţi, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale, către bancă sau alte bănci (rate scadente şi dobânzi datorate la credite), către furnizorii de materii prime, energie, gaze naturale etc.

Creditele pe descoperit de cont (overdraft) Creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot

acorda de către bancă agenţilor economici solicitanţi pe perioade de timp foarte scurte, care nu vor putea depăşi, de regulă, 7 zile calendaristice, pentru achitarea unor obligaţii stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili, energie, manoperă, impozite, taxe curente şi alte obligaţii curente.

Credite overdraft

Credite pentru facilităţi de cont


85

Creditul pe descoperit de cont este un împrumut marginal, acordat în condiţii deosebite, pentru care dobânda curentă percepută de bancă este mai mare decât dobânda de bază practicată la creditele pe termen scurt, acordate clienţilor.

Această categorie de credite este destinată, în principal, marilor companii (inter)naţionale şi firmelor cu un prestigiu recunoscut în mediul de afaceri, al căror flux de lichidităţi (cash flow) este cesionat în favoarea băncii.

Creditele pentru echipament (investiţii) în comple-

tarea surselor proprii Creditele pentru echipament (investiţii) se acordă în

completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat şi/sau bugetele locale şi din fondurile speciale, necesare acoperirii cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiţii aprobate, pentru:

a) realizarea de noi capacităţi de producţie, precum şi dezvoltarea celor existente, inclusiv finanţarea cheltuielilor privind efectuarea probelor tehnologice;

b) modernizarea şi/sau retehnologizarea capacităţilor de producţie, a utilajelor, maşinilor, instalaţiilor, clădirilor şi construcţiilor existente etc.;

c) realizarea de investiţii prin: − procurarea de maşini, utilaje şi mijloace de

transport; − asigurarea utilităţilor necesare funcţionării obiecti-

velor şi capacităţilor noi sau existente; − cumpărarea de clădiri, construcţii, unităţi de

producţie etc.; − cumpărarea de materiale şi piese de schimb; − achiziţii de licenţe, brevete, programe informatice

etc.; − procurarea de animale de producţie şi reproducţie; − plantaţii pomicole, viticole şi de alte specii; − alte investiţii. În vederea obţinerii creditelor pentru echipament

(investiţii) în completarea surselor proprii, clienţii vor prezenta băncii documentele specifice investiţiei (studiu de fezabilitate, memoriu justificativ, documentaţia tehnico-economică, autorizaţia de construcţie cu avizele necesare etc.).

Credite pentru

investiţii


86

Creditele pentru echipament (investiţii) în comple-tarea surselor proprii se acordă pentru finanţarea a cel mult 85% din valoarea totală a investiţiei, diferenţa de cel puţin 15% reprezentând aportul propriu al agentului economic care, de regulă, trebuie cheltuit înainte de punerea la dispoziţie a creditului. Aportul propriu al agentului economic constă fie în lichidităţi înregistrate în contul curent, fie în realizarea efectivă a unei părţi din investiţia respectivă.

În vederea fundamentării deciziei de creditare, pe lângă analiza aspectelor financiare, a celor nefinanciare şi a indicatorilor de bonitate, banca va analiza indicatorii specifici privind investiţia, astfel:

– investiţia totală; – investiţia specifică; – durata medie a plăţii furnizorilor pentru investiţii; – pragul de rentabilitate; – cursul de revenire net actualizat; – rata internă de rentabilitate; – durata de recuperare a investiţiei.

Creditele promotor Creditele promotor se acordă de bănci persoanelor

juridice specializate şi autorizate în construcţia şi vânzarea de locuinţe, ce poartă denumirea de promotori imobiliari, în scopul facilitării construirii de locuinţe.

Promovarea imobiliară constă în a cumpăra/ concesiona suprafeţe de teren, a le parcela şi a construi imobile de locuinţe – din iniţiativa promotorului sau la comanda beneficiarului, opţiunea putându-se face dintr-un portofoliu de proiecte prestabilit.

Promotorii imobiliari de construcţii de locuinţe sunt agenţi economici specializaţi, având ca obiect de activitate, definit prin statutul propriu de organizare şi funcţionare, construcţia de locuinţe şi vânzarea acestora direct către persoane fizice.

Creditul promotor pentru construcţii de locuinţe se poate contracta numai de către persoane juridice, agenţi economici specializaţi în atragerea şi administrarea de resurse pentru construirea, cumpărarea/vânzarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea locuinţelor, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere, în scopul valorificării acestora.

Credite promotor


87

Volumul maxim al creditelor ce se poate acorda pentru finanţarea construcţiilor de locuinţe este de cel mult 85% şi, respectiv, 80% din costurile totale din devizul general, stabilit la nivelul deficitului de lichidităţi net, ce rezultă din proiecţia surselor pentru investiţii şi a utilizării acestora.

Creditele ipotecare Creditele ipotecare se pot acorda persoanelor juridice

române pentru construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială, precum şi persoanelor juridice române care doresc să construiască locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru salariaţii lor, cât şi persoanelor fizice care doresc să-şi dobândească o locuinţă.

Creditele ipotecare se acordă cu respectarea Legii nr. 190/19996) privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Creditele ipotecare se garantează cu ipotecă legală de rangul I pe imobilul pentru care se acordă împrumutul.

Ca o particularitate a creditului ipotecar, băncile pot derula astfel de credite pe baza fondurilor puse la dispoziţie de Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL) sau alte instituţii financiare abilitate prin lege, inclusiv fondurile ipotecare, pe bază de convenţii speciale încheiate între finanţator şi derulator (banca). În această situaţie, banca va efectua numai operaţiunile de derulare şi urmărire a creditelor acordate pe baza resurselor puse la dispoziţie de finanţator, precum şi recuperarea creanţelor la scadenţă.

Creditele pentru activitatea de leasing Leasingul este forma specială de închiriere a

bunurilor imobile sau mobile de către societăţi financiare specializate, care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea acestei activităţi, către agenţii economici care, în general, nu dispun de suficiente fonduri proprii sau împrumutate pentru a-şi achiziţiona astfel de bunuri cu plata integrală, sau nu doresc să-şi achiziţioneze aceste bunuri întrucât le sunt necesare numai pentru perioade scurte de timp. 6) Modificată şi completată prin Legea nr. 34/2006, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 2000/03 martie 2006.

Creditede leasing

Crediteipotecare


88

Leasingul reprezintă o convenţie prin care locatorul/ finanţatorul (în calitate de proprietar) transmite locatarului/ utilizatorului (persoana care ia cu chirie), pentru o perioadă determinată, dreptul de posesie sau de folosinţă a unui bun mobiliar, imobiliar sau a unui activ necorporal destinat desfăşurării activităţii de exploatare a locatarului/ utilizatorului, contra unei chirii (rata de leasing), cu opţiunea de cumpărare la scadenţă, la un preţ convenit prin contractul iniţial între părţi.

Locator poate fi o societate de leasing, persoană juridică română sau străină, iar utilizator, orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

Activele de valori mari care fac obiectul operaţiunilor de leasing sunt, în cele mai frecvente cazuri, următoarele:

− mijloace de transport (nave, avioane, camioane etc.); − utilaje de ridicat; − echipamente de transport; − automobile, computere; − echipamente medicale; − echipamente industriale specializate; − echipamente energetice; − instalaţii şi utilaje de extracţie; − hale şi chiar uzine întregi; − alte asemenea. La sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul

se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a decide asupra următoarelor variante:

− de a cumpăra bunul; − de a prelungi contractul de leasing; − de a înceta raporturile contractuale. După natura contractului se disting două forme de

leasing, respectiv leasingul financiar şi cel operaţional. Legea defineşte leasingul financiar drept operaţiunile

de leasing care trebuie să îndeplinească una sau mai multe dintre condiţii, astfel:

− riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprie-tate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

− părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;


89

− utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;

− perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel puţin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.

Leasingul operaţional este operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească leasingul financiar şi presupune o închiriere pe o perioadă mai scurtă, iar la sfârşitul contractului părţile pot opta pentru:

− prelungirea duratei de închiriere, prin încheierea unui nou contract de leasing;

− încetarea contractului şi returnarea activului societăţii de leasing.

Banca poate acorda astfel de credite pentru societăţile de leasing care au încheiat cu utilizatorii contracte de leasing financiar, volumul maxim al creditului pentru activitatea de leasing ce se acordă nu poate depăşi:

− 85% din preţul de achiziţie (inclusiv TVA) a bunurilor ce urmează a fi cumpărate şi închiriate în regim de leasing în cazul societăţilor de leasing de intermediere;

− costul de producţie efectiv al utilajului ce urmează a fi închiriat în regim de leasing în cazul societăţilor de leasing integrate.

Principalele categorii de credite acordate de bănci

clienţilor persoane fizice (retail banking): 1. Creditele de consum reprezintă orice credit

contractat de o persoana fizică, în vederea satisfacerii nevoilor personale ale solicitantului şi/sau ale familiei acestuia ori pentru achiziţionarea de bunuri, altele decât cele care se circumscriu unei investiţii imobiliare 7).

7) Obligatitivatea instituţiilor de credit privind încadrarea creditelor destinate persoanelor fizice în credite de consum şi credite pentru investiţii imobiliare este reglementată prin Normele BNR nr.10/2005 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.


90

La determinarea capacităţii de rambursare a solici-tantului se va avea în vedere ca angajamentele de plată lunare, respectiv principalul şi dobânda, decurgând din credite de consum, precum şi din alte contracte de natura creditului de consum (indiferent de creditor), să nu depăşească 30% din veniturile nete ale solicitantului şi, după caz, ale familiei acestuia.

Dintre creditele de consum menţionăm: a. Liniile de credite se acordă pentru satisfacerea

nevoilor personale ale împrumutatului. Suma maximă de creditare reprezintă 90% din valoarea garanţiei constituite. Tipurile de garanţii acceptate de bancă: depozite colaterale, certificate de depozit cu discount, certificate de depozit la purtător cu parolă, constituite la bancă de către solicitant. Liniile de credit se acordă pe perioade de maxim un an, dar se pot prelungi la cererea clienţilor pe noi perioade de creditare, dacă sunt îndeplinite condiţiile de eligibilitate.

b. Creditele nenominalizate se acordă pentru satis-

facerea nevoilor personale ale împrumutatului. Tipurile de garanţii acceptate de bancă: risc financiar de

neplată sau alte garanţii prevăzute de lege, sau garanţie imobiliară (construcţie şi/sau teren), sau depozite colaterale/certificate de depozit/titluri de stat.

Termenul de creditare este de regulă 10 ani în cazul creditului nenominalizat şi 20 de ani în cazul credit nenominalizat garantat cu garanţii reale.

c. Creditele pentru nevoi personale se acordă, atât în

lei, cât şi în valută, pentru: plata costurilor pentru petrecerea de sejururi în ţară sau străinătate, plata costului şcolarizării/ cursurilor (taxe de studii), plata costurilor pentru participarea la conferinţe şi/sau simpozioane, plata costurilor unor trata-mente medicale.

Suma maximă de creditare este cuprinsă, de regulă, între 10.000 euro în echivalent şi 30.000 euro în echivalent.

Tipurile de garanţii solicitate de bancă: risc financiar de neplată sau alte garanţii prevăzute de lege.

Termenul de creditare este de maxim 10 ani, în cazul creditului pentru studii, şi de maxim 5 ani pentru celelalte categorii.

Linii de credite

Credite nenominalizate

Credite pentru nevoi personale


91

d. Creditele pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii se acordă, în lei sau în valută pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii din ţară sau străinătate, sau pentru achiziţionarea de vehicule noi, din producţia internă sau din import, comercializate în ţară de către producători/ dealeri autorizaţi şi de vehicule rulate din producţia internă şi din import.

Tipurile de garanţii solicitate de bancă: risc financiar de neplată sau alte garanţii prevăzute de lege.

Termenul de creditare este de regulă 5 ani, în cazul creditului pentru vehicule, şi de 7 ani, în cazul creditului pentru bunuri.

e. Credit cardul reprezintă un credit de consum sub forma unei linii de credit acordată prin card de credit clientului – deţinător pentru efectuarea de operaţiuni (plata bunuri/sevicii, retragere numerar) până la nivelul unui plafon prestabilit. Plafonul liniei de credit se determină în funcţie de capacitatea de rambursare a clientului.

Tipurile de garanţii acceptate de bancă: poliţă pentru riscul financiar de neplată sau alte garanţii prevăzute le lege.

Perioada pentru care se acordă creditul este de regulă 5 ani cu posibilitatea de prelungire automată, dacă clientul îşi respectă condiţiile din contract.

f. Ca o variantă a creditului pe card, menţionăm şi descoperitul de cont care reprezintă o sumă cuprinsă între 75% din salariu net şi maxim 6 salarii nete acordate prin card de debit în lei, dar fără depăşirea unei limite maxime stabilită de fiecare societate bancară.

Creditul se acordă numai dacă drepturile băneşti ale deţinătorului (salariul) sunt virate lunar de către angajator în contul asociat cardului de debit, în baza unui Protocol încheiat cu banca.

Perioada pe care se acordă descoperitul de cont este nedeterminată, atât timp cât beneficiarul îşi păstrează calitatea de salariat şi respectă condiţiile contractuale.

2. Creditele pentru investiţii imobiliare reprezintă orice credit contractat de o persoană fizică, inclusiv credit ipotecar, având ca destinaţie dobândirea sau menţinerea drepturilor de proprietate asupra unui teren şi/sau a unei construcţii, realizate sau care urmează să se realizeze, precum şi creditul acordat în scopul reabilitării, modernizării, consolidării sau extinderii unei construcţii ori pentru viabilizarea unui teren.

Descoperitul de cont

Credite pentru

achiziţionrea de bunuri şi servicii

Credit cardul


92

La determinarea capacităţii de rambursare a solicitan-tului se are în vedere ca angajamentele de plată lunare, respectiv principalul şi dobânda, decurgând din credite pentru investiţii imobiliare, precum şi din alte contracte de natura creditului pentru investiţii imobiliare (indiferent de creditor), să nu depăşească 35% din veniturile nete ale solicitantului şi, după caz, ale familiei acestuia.

a. Creditul imobiliar se acordă, în lei şi în valută,

pentru achiziţionarea sau construirea de imobile, precum şi pentru cumpărarea de teren intravilan, pentru achiziţionarea de teren extravilan (agricol, pădure, păşune etc.).

De asemenea, se acordă proprietarului legal al unui imobil care solicită o finanţare în scopul achiziţionării/ construirii unui nou imobil.

Tipurile de garanţii acceptate de bancă: toate tipurile de garanţii prevăzute de lege, cu condiţia ca valoarea acestora să nu fie mai mică de 133% din valoarea creditului.

Termenul de creditare este cuprins, de regulă, între 12 luni şi 25 ani, după caz, în funcţie de tipul creditului şi de moneda de finanţare.

b. Creditul ipotecar se acordă în baza Legii nr.

190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imo-biliare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 34/2006) pentru:

− cumpărare/construire/reabilitare/modernizare/consolidare sau extindere de imobile cu destinaţia de locuinţe permanente, temporare sau case de vacanţă;

– cumpărare terenuri situate în intravilan şi locuinţe construite/pentru construirea ulterioară pe acestea;

– efectuarea de lucrări de viabilizare, finalizarea unei construcţii aflate într-un anumit stadiu de execuţie etc.

Valoarea creditului reprezintă maxim 75% din valoarea imobilului/terenului ce urmează a fi achiziţionat sau maxim 75% din valoarea devizului estimativ al construcţiei/amenajărilor/modernizărilor/viabilizărilor/repa-raţiilor de locuinţe, precum şi în funcţie de capacitatea de rambursare a solicitantului şi a familiei acestuia, dacă este cazul şi de garanţiile constituite.

Credit imobiliar

Credit ipotecar


93

Garanţiile acceptate de bancă, conform legii: ipoteci de gradul 1 şi privilegii, precum şi alte garanţii reale şi/sau personale în completare.

Termenul maxim de acordare este de: 25 ani. Schematic, principalele categorii de credite destinate

persoanelor fizice (retail) se prezintă astfel: Figura 1

Categorii de credite destinate persoanelor fizice

4.4. Operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare Pe lângă capitalurile proprii şi depozitele atrase de la

clienţii persoane fizice şi juridice, în completarea resurselor necesare desfăşurării şi dezvoltării activităţii proprii de intermediere, băncile pot apela pe termene mai scurte sau mai lungi la împrumuturi ori depozite atrase de la banca centrală sau de la alte instituţii bancare de pe piaţa internă sau internaţională.

Piaţa pe care băncile se împrumută între ele, în special, pe termene scurte, fără a depăşi cel mult 12 luni este denumită piaţa monetară.

Piaţa monetară8)5este una din principalele pieţe alături de piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa forţei de muncă şi piaţa de capital care presupune tranzacţii pe perioade mai lungi de timp, în toate cazurile peste 12 luni. 8) Kiriţescu C. Costin, Dobrescu M. Emilian, Băncile – mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 193-194: „existenţa pieţei monetare se datorează faptului că unele bănci au un surplus de încasări, iar altele au un surplus de plăţi. Acest fapt este de altfel regula generală, deoarece unele instituţii, cum ar fi casele de economii sau băncile ipotecare sunt, prin natura lor, creditoare, iar altele, cum ar fi băncile comerciale sau bancherii particulari, sunt adeseori debitoare”.


94

Practic, pe piaţa monetară se compensează exce-dentele cu deficitele de lichiditate de la o instituţie bancară la alta, fie prin acordarea de credite, fie prin cumpărarea de hârtii de valoare specifice pieţei monetare.

Împrumuturile şi alte facilităţi de la Banca

Centrală: Banca Centrală intervine deseori pe piaţa monetară,

fie pentru preluarea excedentului net de lichidităţi, fie pentru injectarea de lichidităţi în scopul acoperirii deficitului net rezultat din operaţiunile interbancare ale băncilor comerciale. Un alt scop major al intervenţiei Băncii Centrale pe piaţa monetară îl reprezintă atingerea obiectivelor politicii monetare prin influenţarea dobânzii.

Deşi marja dintre rata dobânzii la depozitele atrase şi cea la depozitele plasate pe piaţa monetară este determinată liber pe piaţă, Banca Centrală poate, prin intermediul său, să determine, să amplifice sau să frâneze o anumită tendinţă a dobânzii pe piaţa monetară (interbancară).

Întrucât suntem la categoria operaţiunilor de pasiv, ne vom ocupa în acest subcapitol de operaţiunile de împrumuturi şi alte facilităţi pe care Banca Centrală le pune la dispoziţia băncilor comerciale în calitatea sa de „împrumutător de ultimă instanţă”.

Metodele, procedurile şi mecanismele prin care Banca Centrală reglementează şi supraveghează piaţa monetară interbancară au evoluat pe parcursul perioadei postdecembriste, odată cu evoluţia de ansamblu a siste-mului bancar şi a economiei, de la cea de comandă la economia de piaţă funcţională.

Facilitatea de creditare (creditul lombard) Pentru a obţine lichidităţi pe termene scurte şi foarte

scurte de timp, băncile comerciale pot apela la facilitatea de creditare – credit lombard – acordată de Banca Naţională a României.

Nivelul ratei dobânzii pentru creditul lombard, cunoscut şi ca rata lombard, este stabilit de Banca Naţională a României în funcţie de obiectivele politicii monetare din perioada respectivă, fiind, de regulă, nivelul maxim al dobânzii practicate în sistemul bancar.

Credit lombard


95

Potrivit reglementărilor legale în vigoare, acordarea creditului lombard este condiţionată de colateralizarea acestuia cu active eligibile pentru garantare.

Valoarea garanţiilor aduse de banca comercială, care solicită un credit lombard, trebuie să acopere în proporţie de 100% valoarea creditului şi a dobânzii aferente şi trebuie constituite înainte de acordarea creditului.

Activele eligibile pentru tranzacţionare şi garantare sunt titlurile de stat, precum şi alte categorii de active eligibile negociabile stabilite de Banca Centrală.

Activele eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• să fie proprietatea băncii prezentatoare; • să nu fie gajate sau sechestrate în favoarea unui terţ; • să aibă o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii

efectuate; • să aibă cupoane scadente ulterior scadenţei opera-

ţiunii efectuate; • să nu fie emise de banca prezentatoare. Deşi este o facilitate de creditare oferită permanent de

Banca Centrală băncilor comerciale, în anumite situaţii, Banca Naţională a României poate limita sau suspenda accesul băncilor la creditul lombard.

Cumpărări reversibile (REPO) de active eligibile

pentru tranzacţionare (pensiuni) – tranzacţii în cadrul cărora Banca Naţională a României cumpără de la băncile comerciale interesate active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul ferm al băncilor comerciale de a-şi răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară stabilită de comun acord şi la un preţ stabilit la data încheierii tranzacţiei.

Şi în acest caz, activele eligibile pentru tranzacţionare trebuie să îndeplinească condiţiile arătate la activele eligibile pentru garantare, prezentate la creditul lombard. Aceste active eligibile sunt titlurile de stat sau alte active stabilite de Banca Centrală.

De menţionat faptul că în cazul operaţiunilor rever-sibile (REPO), băncile comerciale îşi menţin dreptul de proprietate asupra activelor eligibile tranzacţionate, fiind obligate ca la scadenţa stabilită să le răscumpere.

Operaţiuni REPO


96

Cumpărările de active eligibile pentru tranzacţio-nare – tranzacţii în cadrul cărora, în scopul injectării de lichidităţi pe piaţă, Banca Centrală cumpără efectiv active eligibile pentru tranzacţionare oferite de băncile comerciale. Prin aceste operaţiuni, dreptul de proprietate asupra activelor eligibile pentru tranzacţionare se transferă de la vânzător la cumpărător prin mecanismul „livrare contra plată”.

Prin operaţiunile de piaţă monetară REPO şi livrare contra plată, nu se modifică în sensul creşterii sau diminuării bilanţurile societăţilor bancare, ci se schimbă doar structura, prin cedarea temporară sau definitivă a unor active (titluri de stat) cu scadenţă în perioada următoare, contra lichidităţii imediate.

Pe lângă asigurarea de lichidităţi imediate, aceste operaţiuni pot duce – dacă sunt bine făcute – şi la câştiguri din diferenţa de marjă de dobândă, aspecte asupra cărora vom reveni la partea de management al operaţiunilor bancare.

Toate operaţiunile de piaţă monetară, atât de pasiv, cât şi de activ se desfăşoară astfel:

• prin licitaţie pe baze multilaterale competitive; • prin proceduri bilaterale în cazul operaţiunilor de

cumpărări/vânzări de active eligibile pentru tranzacţionare „livrare contra plată”.

Operaţiuni între bănci (interbancare) Din necesităţi de asigurare a unor resurse suplimentare

ori de plasare a excedentelor temporare de lichidităţi, socie-tăţile bancare intervin activ pe piaţa monetară nu numai prin raporturi cu Banca Centrală, dar şi prin raporturi bancă-bancă (interbancare).

Raporturile interbancare pot avea loc atât pe piaţa internă, dar şi pe piaţa internaţională.

Speculând diferenţa între împrumuturile atrase de pe piaţa interbancară şi plasamentele efectuate, în condiţiile în care riscurile asumate faţă de o bancă sunt, cel puţin teoretic, mult mai reduse decât plasamentele în credite, multe societăţi bancare au o cotă însemnată din activ alocată operaţiunilor interbancare.

O societate bancară se poate afla în acelaşi timp atât în poziţia de împrumutat, cât şi în poziţia de plasator pe piaţa interbancară.

Cumpărări de active eligibile

Operaţiuni interbancare


97

Poziţia netă rezultată din soldarea la o anumită dată a împrumuturilor atrase cu cea a plasamentelor efectuate pe piaţa interbancară de către o bancă nu poate fi decât ori de împrumutat ori de plasator.

Prin natura şi specificul lor, unele bănci, cum sunt cele de economii sau cele ipotecare, se află, de regulă, în poziţia de plasator pe piaţa interbancară, unde îşi fructifică excedentul de lichidităţi, iar alte bănci, specializate în acordarea de credite, se găsesc, de regulă, în poziţia de împrumutat pe piaţa interbancară, de unde îşi asigură astfel o parte din necesarul de resurse.

Piaţa valutară interbancară se defineşte ca o piaţă continuă în care se efectuează vânzări şi cumpărări de valute la vedere (outright/spot) şi la termen (outright/forward) efectuate de către bănci în nume şi cont propriu sau în nume propriu şi contul clienţilor.

Tranzacţiile pe piaţa valutară interbancară pot fi la

vedere (spot) şi la termen (forward). Cea mai obişnuită tranzacţie prin care o valută este

schimbată în mod direct cu alta, poartă denumirea de „spot”. Practic, tranzacţia spot reprezintă forma de bază a pieţei valutare şi constă în cumpărarea/vânzarea unei sume dintr-o anumită valută contra altei valute la un anumit nivel al cursului valutelor implicate în tranzacţie (cursul spot), plăţile propriu-zise fiind efectuate la două zile lucrătoare de la data tranzacţiei. Mai mult de două treimi din tranzacţiile efectuate pe piaţa valutară au data valutei „spot”. Acest interval de două zile lucrătoare între momentul încheierii tranzacţiei şi momentul efectuării plăţilor este necesar părţilor implicate (băncilor participante la efectuarea tranzacţiei) pentru înregistrarea în evidenţele proprii a modificărilor antrenate de cumpărarea/vânzarea de valută şi pentru a emite, trimite şi executa instrucţiunile de încasare/plată.

Contractul forward pe cursul de schimb este un contract încheiat între banca A şi o altă bancă B prin care cele două părţi (vânzător şi cumpărător) îşi exprimă acordul asupra schimbului la o dată viitoare (mai mult de două zile de la data încheierii tranzacţiei) a unei sume specificate, exprimate într-o anumită valută, la o rată de schimb prestabilită.

Tranzacţii spot

Contractul forward

pe cursul de schimb


98

În esenţă, acest instrument financiar dă dreptul cumpărătorului (respectiv vânzătorului acestuia), de a cumpăra/vinde o anumită sumă în valută, la o dată viitoare prestabilită, la o rată de schimb fixă, stabilită în momentul încheierii contractului.

Scopul principal al contractului forward pe cursul de schimb este acela de a-l ajuta pe cumpărătorul sau pe vânzătorul acestuia la gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare adverse a cursului de schimb, prin stabilirea unei rate fixe de schimb valutar sau de a obţine profit de pe urma previziunilor asupra sensului de evoluţie a cursului valutei respective.

Astfel, principalele avantaje pentru un cumpă-rător al unui contract forward pe cursul de schimb sunt:

– protejarea împotriva creşterii ratei de schimb pentru valuta de referinţă;

– fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă pe piaţă – mai mare) şi rata contractului forward (mai mică).

Principalele avantaje ale vânzătorului contractului forward pe cursul de schimb sunt:

– protejarea împotriva reducerii în viitor a ratei de schimb pentru valuta de referinţă;

– fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă pe piaţă – mai mică) şi rata contractului forward (mai mare).

Tranzacţiile swap pe devize Contractul swap pe devize este un contract încheiat

între banca A şi o altă bancă B, prin care cele două părţi îşi exprimă acordul asupra schimbului unei sume în devize (contra RON sau altă deviză) pe baza a două cursuri diferite, corespunzătoare la două date de valută diferite, stabilite la data încheierii contractului.

În esenţă, această operaţiune constă în cumpărarea şi vânzarea simultană a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valută diferite la cursuri de schimb stabilite la data tranzacţiei. Pe perioada dintre cele două operaţiuni nu se calculează şi nu se plătesc dobânzi,

Tranzacţii swap pe devize


99

deoarece valoarea acestora a fost inclusă în cursurile de tranzacţionare prin operaţiunea swap, cursuri care ţin cont de diferenţa de dobânzi dintre valutele tranzacţionate.

Contractul swap pe devize presupune două decontări efectuate la cele două date de valută stabilite la data tranzacţiei.

Contractele swap pe devize sunt utilizate, în general (atât de cumpărător, cât şi de vânzător), pentru:

– obţinerea pe o perioadă specificată de timp a unei anumite valute de care au nevoie, prin schimbul contra altei valute de care dispun, urmând ca la o dată viitoare să facă schimbul simetric, prin care fiecare obţine valuta pe care o avea înainte de operaţiunea swap;

– gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare adverse a cursului de schimb aferent valutei de care dispune, în special în perspectivă, ca având nevoie de o altă valută pe o anumită perioadă, o schimbă pe prima la cursul spot, iar la scadenţă ar trebui să facă schimbul simetric la cursul la vedere valabil în acel moment (conform prognozelor sale, acesta poate creşte). Astfel, prin stabilirea unei rate fixe de schimb valutar (forward) la care îşi obţine din nou valuta de care dispunea la începutul swap-ului, se evită posibilitatea deprecierii cursului de schimb al valutei respective;

– fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între cursul forward stabilit conform contractului swap şi cursul spot existent în acel moment pe piaţă.

Piaţa monetară interbancară se defineşte ca o piaţă

continuă în care se efectuează operaţiuni de atragere şi plasare de depozite la vedere şi la termen în monedă naţională, la nivele ale ratelor dobânzii determinate liber de societăţile bancare participante.

Banca Naţională a României publică zilnic un nivel de referinţă al ratei dobânzii pentru depozitele atrase (BUBID) şi plasate (BUBOR).

Toate societăţile bancare, participante la piaţa mone-tară interbancară, au obligaţia de a afişa permanent, prin sistemele de difuzare a informaţiei (Reuters, Telerate), nivelurile orientative ale ratelor dobânzilor pentru următoarele scadenţe:

Piaţa monetară

interbancară


100

– o săptămână; – o lună; – trei luni; – şase luni; – un an. Băncile au obligaţia de a cota pentru celelalte bănci

participante la piaţa monetară interbancară, niveluri de dobânzi ferme sau informative. În situaţia în care cotaţia fermă a unei bănci este acceptată de banca parteneră, tranzacţia este considerată încheiată şi se execută necondiţionat.

Rolul pieţei monetare interbancare este acela de a realiza plasarea excedentelor financiare, temporar disponibile, sau de a acoperi eventuale deficite financiare, generate de activitatea curentă a băncii. Tranzacţionarea pe piaţa monetară se realizează în acord cu limitele de lucru stabilite de Departamentul de Risc şi aprobate de organele de conducere colectivă ale băncii.

Tranzacţiile interbancare pe piaţa monetară românească se axează pe atragerea/plasarea disponibili-tăţilor în moneda naţională la termene cuprinse între o zi (overnight, tom/next, spot/next) şi un an, tranzacţionarea concentrându-se, de obicei, asupra depozitelor pe perioade scurte de la o zi (overnight, tom/next), la o săptămână şi cel mult o lună de zile. Dobânzile sunt stabilite şi fluctuează în funcţie de raportul cerere/ofertă de monedă naţională aferente perioadelor de tranzacţionare. Pentru perioade de peste o lună de zile, dobânzile sunt stabilite de către piaţă, ţinând cont de nivelurile operaţiunilor de politică monetară efectuate de Banca Naţională a României şi de emisiunile de titluri de stat ale Ministerului Finanţelor Publice.


• Resurse; plasamente; comerţul cu bani • Depozit bancar; discount; depozitar; depozit la

termen; scadenţa; maturitate; dobândă; escrow • Certificat de depozit; nominal; parola; discount • Credite pe termen scurt, mediu şi lung • Perioada de creditare; tragere; utilizare; rambursare


101

• Linie de credit; credite pentru cheltuieli şi stocuri temporare; credite pentru cheltuieli şi stocuri sezoniere; credite pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie; credite pentru (pre)finanţarea exportului; credite garantate cu creanţe asupra străinătăţii; credite de scont; credite pe cecuri remise spre încasare; factoring; credite pentru facilităţi de cont; credite overdraft; credite pentru investiţii, credite promotor; leasingul operaţional; financiar; credite de consum; credite pentru investiţii imobiliare (imobiliar, ipotecar)

• Piaţa monetară; piaţa valutară; piaţa interbancară • Creditul lombard; operaţiuni repo • Tranzacţii spot; tranzacţii forward; operaţiuni

swap

PROBLEME REZOLVATE PROBLEMA 1 Societatea comercială Star S.A. solicită băncii Beta

Bank o linie de credit (Lc) pentru acoperirea necesităţilor de trezorerie, pe o perioadă (Pc2) de 180 zile (01 iulie – 31 decembrie 2006).

Cunoscând următoarele: − soldul mediu lunar al clienţilor neîncasaţi (Sc), pe

perioadă (Pc1) 1 ianuarie – 30 iunie 2006, este de 10 mil. lei; − cifra de afaceri realizată (Car), pe perioada (Pc1)

01 ianuarie – 30 iunie 2006, este de 100 mil. lei; − cifra de afaceri planificată (Cap), pe perioada

(Pc2) 01 iulie – 31 decembrie 2006, este de 120 mil. lei. Se cere: să se determine volumul liniei de credit,

necesar acoperirii nevoilor financiare, solicitată de S.C. Star S.A. pe semestrul al II-lea al anului 2006.

Rezolvare: Calculăm mai întâi numărul de zile (Nz) de încasare

a clienţilor în perioada 01 ianuarie – 30 iunie 2006, astfel:

Sc x Pc1 Nz = Car


102

10 x 180 Nz = = 18 zile 100 Apoi, utilizând formula: Cap x Nz Lc = , Pc2

obţinem: 110 x 18 Lc = = 11 mil. lei 180 PROBLEMA 2 Societatea comercială Star S.A., la data de 15 iulie

2006, a livrat unui partener al său mărfuri în valoare nominală (Vn) de 40 mil. lei, pentru care a primit în schimb o cambie în valoare egală cu scadenţa în data de 15 septembrie 2006.

Cunoscând următoarele: − pe data de 01 august 2006, firma solicită băncii

Beta Bank scontarea cambiei, taxa scontului (Dc) fiind de 10% pe an.

Se cere: să se stabilească suma efectivă de bani pe care o primeşte firma prin scontarea titlului, după reţinerea dobânzii (Ds).

Rezolvare: Utilizând formula:

Vn x Dc x Nz Ds = = 0,5 mil. lei, 360 x 100

iar suma primită de firmă, obţinută prin scăderea dobânzii din valoarea nominală a cambiei, este de: 39,5 mil. lei.


103

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE PROBLEMA 1 Societatea comercială Star S.A. a realizat în anul 2005

o cifră de afaceri în suma de 250 mil. lei şi a înregistrat un sold mediu lunar al clienţilor neîncasaţi de 12 mil. lei.

Se cere: să se calculeze volumul liniei de credit pentru acoperirea necesităţilor curente de trezorerie pe anul 2006, în scopul obţinerii unei cifre de afaceri planificate de 300 mil. lei.

PROBLEMA 2 Beta Bank a realizat în anul 2006 trei operaţiuni de

scontare pentru următoarele titluri: − titlul 1 = 25 mil. lei, cu 30 de zile până la

scadenţă; − titlul 2 = 10 mil. lei, cu 60 zile până la scadenţă; − titlul 3 = 40 mil. lei, cu 45 zile până la scadenţă,

iar taxa scontului a fost de 10% pe an. Se cere: să se calculeze veniturile realizate de bancă

din operaţiuni de scont pe anul 2006.


104

Capitolul 5. OPERAŢIUNI (NON)CASH ŞI OPERAŢIUNI CU INSTRUMENTE

FINANCIARE DERIVATE

5.1. Operaţiuni bancare cu numerar1)

Numerarul reprezintă expresia materială a banilor pe care autorităţile monetare din fiecare ţară îi emit în conformitate cu propriile reglementări, fiind cunoscute generic ca bancnote în cazul celor de hârtie, sau ca monedă în cazul celor de metal.

Funcţia de bază a numerarului, în etapa actuală, este cea de instrument de plată şi mai puţin de mijloc de tezaurizare.

De fapt, însăşi funcţia de instrument de plată a nume-rarului îşi diminuează treptat importanţa pe măsura dezvoltării economico-sociale, ponderea numerarului în activele bancare, ca şi a plăţilor cu numerar în totalul plăţilor din economie, reducându-se simţitor.

De fapt, plăţile în numerar sunt, de regulă, asociate cu tranzacţiile de mică valoare efectuate între persoane fizice sau între persoane fizice şi o firmă de detaliu.2)35)

Funcţia numerarului ca instrument de plată este preluată din ce în ce mai mult, chiar şi în cazul tranzacţiilor de valori mai mici, de „bani de plastic” (cardurile) sau de transferurile bancare sub forma decontărilor fără numerar.

Ponderea numerarului în circulaţie în totalul masei monetare reprezintă un indicator care exprimă gradul de dez-voltare, de cultură şi civilizaţie bancară într-o ţară sau alta.

În ţările cu o economie stabilă, este redusă nu numai ponderea numerarului în totalul plăţilor, dar şi valoarea nominală a bancnotelor este redusă. În Anglia de exemplu, bancnota cu valoare maximă este cea de 50 GBP (Great

1) Mihai Ilie, Operaţiuni de încasări şi plăţi – instrumente, modalităţi, tehnici, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 139-156. 2) Hurduc Nataliţa, Optimizarea activităţii băncii de reţea, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 97.


105

Britain Pounds), în Statele Unite ale Americii, bancnota cu valoare maximă este cea de 100 USD (dolari SUA) etc.

În ce priveşte funcţia de tezaurizare a banilor, în prezent aceasta a dispărut aproape complet, odată cu dispariţia cvasitotală a monezilor cu conţinut intrinsec de metale preţioase (aur, argint etc.).

Deşi funcţia de instrument de plată s-a restrâns, iar cea de mijloc de tezaurizare a dispărut aproape complet, numerarul joacă, în continuare, un rol important în economia oricărei ţări, mai mult sau mai puţin dezvoltată.

Operaţiuni privind încasarea de numerar Prin casieriile proprii, organizate în cadrul sucursa-

lelor şi agenţiilor din subordine, băncile comerciale primesc depunerile de numerar de la clienţii lor, pentru diverse operaţiuni.

Operaţiunile de primire a numerarului se efectuează pe baza următoarelor documente, numite acte de casă:

− foaie de vărsământ cu chitanţă; − ordin de încasare; − borderou însoţitor. Întrucât, în prezent, tot mai multe societăţi bancare

şi-au informatizat operaţiunile, documentele tipizate utilizate în operaţiunile cu numerar pot fi înlocuite cu documente elaborate automat de sistemul I.T., cu respectarea tuturor rubricilor şi coloanelor prevăzute în documentele tipizate.

Operaţiuni de plăţi în numerar (cash) Toate operaţiunile de plăţi în numerar către clienţii

băncii se efectuează prin casele de plăţi organizate de bănci la toate unităţile teritoriale (sucursale şi agenţii), în timpul de lucru (orar) stabilit de bancă. Toate sumele de bani plătite în numerar trebuie înregistrate în evidenţele casieriei şi cele contabile ale băncii.

Operaţiunile de eliberare a numerarului prin casele de plăţi se efectuează pe baza următoarelor documente (acte de casă):

− cec simplu; − ordin de plată.

Încasări de numerar

Plăţi cash


106

Operaţiuni de încasări şi plăţi cash în valută Societăţile bancare organizează case de circulaţie în

valută, prin care clienţii pot efectua: − încasări şi plăţi în conturile valutare ale persoanelor

fizice şi juridice; − operaţiuni de schimb între valute pentru persoane

fizice; − plăţi pentru diverse taxe, contribuţii şi cotizaţii; − încasări şi transferuri de cecuri de călătorie şi

comerciale; − încasări din ordine de plată şi mandate poştale

externe; − alte operaţiuni valutare. Operaţiuni la case de schimb Societăţile bancare pot efectua operaţiuni de vânzare

şi cumpărare de valute contra lei, de la rezidenţi şi nere-zidenţi, persoane fizice, atât prin unităţile bancare teritoriale, cât şi prin puncte de schimb valutar, organizate în zone turistice, centre comerciale, gări etc.

Casele de schimb în valută pot cumpăra în mod liber, fără limitări, contra lei, oricare din valutele cotate de Banca Naţională a României, sub formă de numerar şi cecuri de călătorie, de la persoane fizice rezidente şi nerezidente.

Cursurile de vânzare şi de cumpărare pentru toate valutele, trebuie afişate la loc vizibil, la începutul progra-mului de lucru, dar pentru acestea există posibilitatea de modificare pe parcursul zilei de lucru respective.

Pentru operaţiunile de vânzare/cumpărare de valută pot fi percepute sau nu comisioane; în general, se preferă neaplicarea acestora, societăţile bancare înregistrând câşti-guri din marja dintre preţul de cumpărare (mai mic) şi cel de vânzare (mai mare).

Pentru fiecare tranzacţie de vânzare/cumpărare de valută, casele de schimb întocmesc un Buletin de schimb valutar.

Operaţiuni cu casete de valori Societăţile bancare pot oferi clienţilor, persoane fizice

şi juridice, posibilitatea de depozitare în casete de valori, a diverselor valori/documente, cum ar fi:

Operaţiuni la casele de schimb

Casetele de valori

Încasări şi plăţi cash în valută


107

− bijuterii din metal şi pietre preţioase, diverse colecţii (de monede româneşti şi străine, obiecte istorice vechi etc.);

− bilete de bancă şi valută cash, obiecte fără valoare determinată, testamente;

− documente de valoare, titluri, acţiuni, obligaţiuni, certificate de proprietate, certificate de depozit etc.

În acest scop, se organizează un tezaur distinct de cel în care se păstrează numerarul şi alte valori, dotat cu dulapuri speciale compartimentate cu casete de diverse mărimi.

Dulapurile şi casetele trebuie prevăzute cu încuietori, cu chei distincte (independente una de alta), cheia fiecărei casete repartizate fiind deţinută de deponent, iar cheile de la dulapuri de către bancă.

Acolo unde, din fabricaţie, casetele de valori sunt prevăzute cu două chei, acestea se înmânează deponentului.

Introducerea şi scoaterea valorilor în şi din casete se va face de către deponenţi, după care aceştia vor încuia casetele respective, păstrând cheile.

5.2. Operaţiuni bancare fără numerar

În procesul de efectuare a operaţiunilor de încasări şi plăţi fără numerar, operatorii economici (persoane fizice şi juridice) utilizează o multitudine de instrumente şi modalităţi de decontare puse la dispoziţie de societăţile bancare, în conformitate cu prevederile legale care reglementează aceste operaţiuni.

INSTRUMENTELE DE DECONTARE:

1. Din punct de vedere al ordonatorului plăţii:

a) instrumente de plată de credit, care circulă de la unitatea bancară a plătitorului către unitatea bancară a beneficiarului, având ca efect debitarea contului plătitorului şi creditarea contului beneficiarului – ordinul de plată;

Instrumente de decontare


108

b) instrumente de plată de debit, care circulă de la unitatea bancară a beneficiarului către unitatea bancară a plătitorului, având ca efect debitarea contului plătitorului şi creditarea contului beneficiarului – cec, cambie, bilet la ordin.

2. Din punct de vedere al transmisibilităţii: a) netransferabile – ordinul de plată; b) transferabile (pot fi transmise pe temeiuri economice

de la o persoană la altă, cu obligaţia remanentă pentru fiecare fost deţinător de a răspunde solidar pentru plata instrumentului): cecul, cambia şi biletul la ordin.

3. Din punct de vedere al fermităţii ordinului dat băncii de a efectua plata:

a) revocabile: ordinul de plată; b) irevocabile: cecul, cambia, biletul la ordin.

4. Din punct de vedere al titlului de credit pe care îl reprezintă:

a) titlu de credit obiectivizat – localizat la un singur raport de plată, pentru o sumă dată şi cu un circuit unic: ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin;

b) titlu de credit multiplu (universal) – de-a lungul terme-nului de valabilitate, titularul îl poate utiliza în exerci-tarea dispoziţiilor de plată succesive – cartea de credit.

5. Din punct de vedere al momentului decontării: a) plătibile la vedere: ordinul de plată, cecul; b) plătibile la termen: cambia, biletul la ordin.

6. Din punct de vedere al certitudinii încasării sumei: a) instrumente certe:

– ordinul de plată; – cecul certificat.

b) instrumente cu un anumit grad de risc al încasării: – cec, cambie, bilet la ordin.


109

7. Din punct de vedere al utilizării instrumentului de decontare ca mijloc de finanţare:

a) efecte de comerţ, în lei şi valută, scontabile: cambia şi biletul la ordin;

b) instrumente de decontare creditabile: ordinul de plată, cecul.

8. Din punct de vedere al compensării multilaterale a plăţilor interbancare fără numerar, pe suport hârtie:

a) instrumente compensabile: – de credit – ordinul de plată de mică valoare (cu

valoare mai mică de 500 mil. lei); – de debit – cec, cambie, bilet la ordin – indiferent de

valoare; b) instrumente necompensabile: − ordine de plată de mare valoare şi/sau urgente.

MODALITĂŢILE DE DECONTARE 3):60):

1. Din punct de vedere al naturii plăţilor: a) plată în avans; b) plată după livrare; c) plăţi recurente:

− Standing order (ordin de plată programată); − Direct debit (aviz de prelevare directă).

2. Din punct de vedere al caracteristicilor legale, orice instrucţiune de transfer de fonduri poate fi încadrată în una dintre categoriile: a) ordin de transfer credit; b) ordin de transfer debit.

3. Din punct de vedere al tehnologiei implicate, transfe-rurile de fonduri pot fi clasificate: a) după modul în care sunt prezentate instrucţiunile de

plată: • pe suport hârtie:

– ordin de plată; – cec, cambie, bilet la ordin;

• fără suport hârtie: – moneda electronică;

3) Mihai Ilie, op.cit., p. 49-72.

Modalităţi de decontare


110

b) după canalele de transmisie a instrucţiunilor de plată: − manual; − telefonic; − telex; − electronic; − alte forme de telecomunicaţie.

4. Din punct de vedere al momentului în care are loc decontarea efectivă a plăţilor, în cazul operaţiunilor cu carduri de plată, acestea se clasifică în: a) cu plata înainte – carduri prealimentate; b) cu plata acum – carduri de debit; c) cu plata mai târziu:

− carduri de credit; − carduri de comerciant (retailer card); − carduri de cheltuieli (charge card).

5. Din punct de vedere al băncilor implicate în circuitul de decontare:

a) decontare intrabancară – efectuată între două unităţi bancare care aparţin aceleiaşi societăţi bancare:

a1) decontare locală – efectuată între două unităţi bancare situate în aceeaşi localitate;

a2) decontare intrajudeţeană – efectuată între două unităţi bancare situate pe teritoriul aceluiaşi judeţ, dar în aceeaşi localitate;

a3) decontare interjudeţeană – efectuată între două unităţi bancare situate pe teritoriul a două judeţe. Instrumente de debit:

Sistem bancar X

Instrumente de credit:

Sistem bancar X


111

b) decontare interbancară – efectuată între două unităţi bancare care nu aparţin aceleiaşi societăţi bancare:

b1) decontare locală; b2) decontare intrajudeţeană; b3) decontare interjudeţeană.

Instrumente de debit:

Sistem bancar X Sistem bancar Y

Instrumente de credit:

6. După data efectuării plăţii:

a) plata la cerere; b) plata la o dată fixă (scadenţă); c) plata la o dată determinabilă în viitor (scadenţă).

7. După natura instrumentului de plată utilizat:

a) decontări cu numerar – prin intermediul bancnotelor; b) decontări cu monedă de cont – prin intermediul

instrumentelor de decontare: • materializate – ordin de plată, cec, cambie, bilet la

ordin; • dematerializate – moneda electronică.

8. Modalităţi de plată în comerţul internaţional: a) ordin de plată:

a1) în avans (payment in advance): – cu garanţie de restituire a avansului; – fără garanţie de restituire a avansului;

a2) după livrare: – simplu (open account); – documentar;


112

b) incasso: b1) simplu – numai cu documente financiare (cambie,

trată, bilet la ordin); b2) documentar – documentele financiare sunt însoţite

de documentele comerciale: − cu documente de livrare; − cu documente de livrare şi documente financiare;

c) acreditiv documentar (letter of credit – L/C): c1) din punct de vedere al fermităţii angajamentului băncii:

− revocabil/irevocabil; − confirmat/neconfirmat;

c2) din punct de vedere al clauzelor pe care le conţine: − transferabil/netransferabil; − reînnoibil (revolving); − scrisoare de credit (acreditiv documentar

stand-by). c3) din punct de vedere al stingerii obligaţiei de plată:

− cu plată la vedere/cu plată diferată (la termen/ scadenţă).

În decontările specifice comerţului internaţional sunt utilizate instrumentele de decontare consacrate: cambie, trată, bilet la ordin, cec, ordin de plată.

PRINCIPALELE INSTRUMENTE DE DECONTARE

Cecul, denumit şi titlu în reglementările legale în vigoare, este un instrument de plată, inclusiv un titlu de credit, care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă ordin necondiţionat acesteia, care se află în poziţie de tras, să plătească la prezentare, o sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar.

Conceptul de cec se defineşte ca fiind o filă de cec, iar conceptul de carnet de cecuri se defineşte ca numărul filelor de cec înseriate, numerotate etc., care compun un carnet.

Cecul trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de reglementările legale în vigoare referitoare la condiţiile de formă şi de fond.4)

4) Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83/1994.

Cecul


113

1. Din punct de vedere al modului în care este stipulat beneficiarul:

• cec plătibil unei anumite persoane cu sau fără clauza „la ordin” (cec girabil). Clauza „la ordin” nu este obligatoriu să figureze pe instrument, deoarece simpla înscriere a cuvântului „cec” implică prin ea însăşi posibilitatea transmiterii prin gir. Cecul girabil se poate transfera prin gir cu toate drepturile care decurg din aceasta;

• cec plătibil unei anumite persoane cu clauza „nu la ordin”. Acest tip de cec nu poate fi transmis prin gir, ci numai pe calea cesiunii ordinare;

• cec la purtător. Cecurile care fac parte din această categorie, în momentul emiterii, nu indică expres beneficiarul sau poartă menţiunea „la purtător”. Acest cec va fi plătit fie persoanei desemnată ca beneficiar, fie purtătorului instrumentului. Cecul la purtător se transmite prin simpla remitere a titlului de la un purtător la altul.

2. După modul de încasare: • cec simplu (se poate plăti în numerar, devenind

cec numerar, în condiţiile legii, sau în cont; se poate transforma în cec barat şi în cec certificat);

• cec barat (se utilizează pentru plata în cont bancar; poate fi cu barare generală sau barare specială);

• cec certificat (reprezintă cecul pe care o societate bancară aflată în poziţia de tras confirmă, înaintea remiterii cecului către beneficiar, existenţa fondurilor necesare efectuării plăţii ordonate prin respectivul instrument de plată; certificarea poate fi solicitată societăţii bancare de către trăgătorul emitent sau un posesor ulterior, beneficiar al cecului, înainte de a-l da la plată;

• cec de călătorie (în momentul emiterii unui cec, trăgătorul poate condiţiona plata acestuia de identitatea dintre semnătura persoanei care a primit cecul şi semnătura persoanei care încasează respectivul cec la prezentare).

3. În funcţie de părţile angajate în derularea plăţilor: • cec personal (tras de o persoana fizică sau juridică

asupra unei bănci); • cec circular (este un titlu de credit la ordin, emis de

către o societate bancară asupra unităţilor sale teritoriale sau asupra altei societăţi bancare).


114

Cambia şi biletul la ordin sunt titluri de credit nego-ciabile şi instrumente de plată care constată obligaţia asumată de către debitor de a plăti la vedere sau la o scadenţă fixată, beneficiarului sau la ordinul acestuia, o sumă de bani determinată.

Cambia este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.

Titlul este creat de trăgător în calitate de creditor care dă ordin debitorului său, numit tras, să plătească o sumă fixată la o dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia din urmă.

Cambia se emite de trăgător, care, de regulă, este în poziţia de debitor faţă de beneficiar şi în cea de creditor faţă de tras.

Beneficiarul cambiei poate fie să încaseze suma înscrisă în cambie sau, prin girarea acesteia, să-şi achite alte obligaţii ale sale.

Cambiile trebuie să fie completate în întregime cu cerneală sau pix de culoare albastră sau neagră sau prin dactilografiere.

Este interzisă tragerea unei cambii, asupra altei cambii sau asupra unui titlu de credit.

Cambia trebuie să cuprindă cel puţin elementele obligatorii prevăzute în reglementările legale în vigoare privind cambia şi biletul la ordin.

În momentul prezentării la plată, cambia trebuie să cuprindă toate elemente obligatorii (denumirea de cambie, ordinul necondiţionat de a plăti, numele trasului, numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută, semnătura trăgătorului, data emiterii, locul plăţii, clauza domiciliului, suma de plată, menţiuni privind dobânda).

Girul este un act prin care posesorul titlului, numit

girant, transferă altei persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi subscrisă pe titlu odată cu predarea acestuia, toate drepturile decurgând din titlul astfel redactat şi completat.

Prin gir, posesorul cambiei dă ordin trasului să plătească suma menţionată în titlul persoanei în favoarea cărei a transmis cambia. Cambiile cuprinzând sau nu menţiunea „la ordin” pot circula prin gir.

Cambia

Girarea cambiei


115

Dacă trăgătorul a înscris în cambie cuvintele: „nu la ordin”, titlul este transmisibil numai în forma şi cu efectele unei cesiuni de creanţă ordinare.

Girul poate fi făcut chiar în folosul trasului, indiferent dacă a acceptat sau nu, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat. Aceştia pot să gireze din nou cambia.

Menţiunile privind circulaţia cambiei prin gir se fac, de regulă, pe spatele (verso) titlului, ceea ce face ca operaţia de girare să mai poarte şi denumirea de andosare.

Pe titlu pot fi arătaţi mai mulţi giratari, fie în mod cumulativ, caz în care exercitarea drepturilor cambiale se va face de către toţi de comun acord, fie alternativ, caz în care oricare dintre giratarii care se află în posesia titlului poate să exercite drepturile cambiale.

Dacă în gir au fost indicaţi mai mulţi giratari în mod cumulativ, atunci, pentru transmiterea titlului mai departe prin gir, trebuie ca titlul să poarte semnătura tuturor giratarilor care devin astfel, la rândul lor, giranţi.

Girul trebuie să fie necondiţionat, neputând fi grevat de contraprestaţii sau de raporturi cauzale care ar schimba caracterul abstract al obligaţiei cambiale încorporate în titlu.

Cambia fiind indivizibilă, girul parţial este nul, deoarece nu se poate admite ca o parte a creanţei încorporată în el să aparţină girantului, iar cealaltă parte giratarului.

În cazul în care posesorul legal al cambiei (beneficiarul

sau ultimul giratar într-un şir neîntrerupt de giruri) doreşte încasarea banilor înainte de scadenţă, acesta poate gira titlul către o societate bancară, operaţiune ce poartă denumirea de scontare.

Girul „în alb” permite prezentarea cambiei la scont. În vederea scontării, posesorul unei cambii (beneficiarul

iniţial sau ultimul giratar) poate intra în relaţie cu banca astfel: a) prin girarea cambiei în favoarea băncii cu

menţiunea „în garanţie”, „valoarea în gaj” sau „valoarea în garanţie”, prin aceasta, posesorul putând să garanteze o altă obligaţie (împrumut) către bancă, iar banca să-şi asigure o creanţă a sa, faţă de posesorul cambiei;

b) prin girarea propriu-zisă a cambiei către o societate bancară (scontare), în care caz, posesorul poate să-şi procure bani înainte de scadenţă.

Scoaterea cambiei


116

Avalul este o garanţie personală dată de către o

persoană denumită avalist, care garantează obligaţia unuia dintre obligaţii cambiali, direcţi sau pe cale de regres, numit avalizat, pentru suma menţionată pe titlu sau pentru o parte din ea. Pentru a putea da un aval, avalistul trebuie să aibă capacitatea juridică deplină.

Aceeaşi persoană poate beneficia de mai multe avaluri. Între avaliştii care garantează pentru aceeaşi persoană nu există niciun fel de raporturi cambiale, ci numai raporturi de drept comun. Raporturile dintre avalist şi avalizat nu au caracter cambial, ele putând izvorî din raporturi variate existente între ei sau între aceştia şi posesorul cambiei.

Obligaţia avalistului poate fi la rândul său garantată printr-un aval. În acest caz, acest al doilea avalist, dacă plăteşte cambia, se poate folosi de procedura cambială atât în contra primului avalist, cât şi în contra avalizatului şi a obligaţilor cambiali anteriori.

Avalul poate fi dat de către un terţ, dar poate fi dat chiar de către un semnatar al cambiei, cu excepţia trăgătorului sau acceptantului, deoarece aceştia s-au obligat deja cambial faţă de persoanele faţă de care s-ar mai putea obliga încă o dată prin aval. În calitate de terţ, poate apare şi o societate bancară ca avalist.

Girantul va putea da un aval, deoarece el este obligat numai faţă de posesorii care dobândesc cambia ulterior semnăturii sale.

Menţiunea „AVALIZAT” se inscripţionează pe faţa, pe spatele sau pe o alonje a cambiei.

Biletul la ordin este un instrument de plată şi titlu de

credit, sub semnătură privată, prin care o persoană, numită subscriitor sau emitent, în calitate de debitor, se obligă să plătească unei persoane, numită beneficiar, care are calitatea de creditor, o sumă fixă de bani, la un anumit termen sau la prezentare.

Obligaţia subscriitorului (emitentului) unui bilet la ordin este identică cu aceea a trasului acceptant al unei cambii, în sensul că se obligă, în mod necondiţionat, să plătească la scadenţă suma înscrisă pe titlu.

Avalizarea cambiei

Biletul la ordin


117

Biletul la ordin trebuie să cuprindă toate menţiunile obligatorii (denumirea de bilet la ordin, promisiunea necon-diţionată de a plăti o sumă determinată, numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută, data emiterii, semnătura emitentului, locul de plată, scadenţa, locul unde a fost emis).

Toate operaţiunile privind girarea, scontarea, avalizarea cambiei sunt valabile şi în cazul biletului la ordin.

5.3. Operaţiuni cu instrumente financiare derivate5)

Instrumentele financiare derivate sunt acele instru-mente (contracte/produse) a căror valoare depinde de evoluţia unui element suport, respectiv cursul de schimb sau rata dobânzii.

Acestea pot fi utilizate de bancă şi de clienţii săi, în special pentru managementul (acoperirea) riscului valutar şi a celui de dobândă, dar şi pentru fructificarea prognozelor privind evoluţia viitoare a elementelor suport.

În cadrul operaţiunilor cu instrumente financiare derivate, se utilizează următoarele tipuri de contracte:

1. Contractul forward la termen pe cursul de schimb

este un contract încheiat între bancă şi un client persoană fizică sau juridică, prin care cele două părţi (vânzător şi cumpărător) îşi exprimă acordul asupra schimbului la o dată viitoare a unei sume specificate, exprimate într-o anumită valută, la o rată de schimb prestabilită.

În esenţă, acest instrument financiar derivat dă dreptul cumpărătorului (respectiv vânzătorului acestuia), de a cumpăra/vinde o anumită sumă în valută, la o dată viitoare prestabilită, la o rată de schimb fixă, stabilită în momentul încheierii contractului.

Scopul principal al contractului forward pe cursul de schimb este acela de a-l ajuta pe cumpărătorul sau pe vânzătorul acestuia la gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare adverse a cursului de schimb, prin stabilirea unei rate fixe de schimb valutar.

5) Operaţiunile cu instrumente financiare derivate au fost reglementate prin Normele Băncii Naţionale a României nr. 5/2004 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit, publicate în „Monitorul Oficialal României” partea I, nr. 768/23 august 2004.

Instrumente financiare

derivate

Contractul forward

pe cursul de schimb


118

Astfel, principalele avantaje pentru un cumpărător al unui contract forward pe cursul de schimb sunt:

• protejarea împotriva creşterii cursului de schimb pentru valuta de referinţă (de exemplu, dolarul SUA), în situaţia în care acesta (un agent economic, de exemplu) trebuie să efectueze la un moment dat în viitor o plată în valuta respectivă (un import, o rată la credit etc.) şi prevede o posibilă creştere a cursului valutar în perioada viitoare. În situaţia în care rata de schimb a valutei respective creşte în viitor (peste rata forward), clientul va achiziţiona suma în valută de care are nevoie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale la o rată de schimb mai mică (rata forward);

• fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă pe piaţă – mai mare) şi rata contractului forward (mai mică); astfel, clientul poate cumpăra suma în valută la rata forward (mai mică) şi o poate revinde pe piaţă la rata spot (mai mare).

Principalele avantaje ale vânzătorului contractului forward pe cursul de schimb sunt:

• protejarea împotriva reducerii în viitor a ratei de schimb pentru valuta de referinţă în situaţia în care acesta (de exemplu, un agent economic), urmează ca la un moment dat în viitor să primească o sumă în valuta respectivă (încasarea unui export etc.), iar acesta prevede o posibilă reducere a cursului valutar în perioada viitoare. În situaţia în care rata de schimb a valutei respective scade în viitor (sub rata forward), clientul va vinde suma în valută primită la o rată de schimb mai mare (rata forward stabilită în contract);

• fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă pe piaţa – mai mică) şi rata contractului forward (mai mare); astfel, clientul poate cumpăra suma în valută pe piaţă la rata spot (mai mică) şi o poate revinde la rata forward (mai mare).

Termenii specifici contractului forward pe cursul de schimb sunt următorii:

Cumpărătorul (buyer) – este un partener (o bancă, un client etc.), care încearcă, prin achiziţionarea acestui contract, să se protejeze împotriva unei creşteri viitoare a ratei de schimb a valutei de referinţă, să fructifice marja pozitivă prognozată dintre rata de referinţă şi cea a contractului forward etc.

Avantaje pentru cumpărător

Avantaje pentru vânzător


119

Vânzătorul (seller) – este un partener (o bancă, un client etc.), care doreşte să se protejeze împotriva unei scăderi viitoare a ratei de schimb a valutei de referinţă, să fructifice marja pozitivă prognozată dintre rata contractului forward şi rata de referinţă etc.

Data tranzacţiei – este data la care se stabilesc termenii contractului forward pe cursul de schimb (se încheie tranzacţia), cum ar fi: data contractului, scadenţa tranzacţiei, valutele tranzacţionate, suma tranzacţionată, nivelul garanţiei, apelul de marjă etc.

Data contractului – este data de la care intră în vigoare tranzacţia forward; cea mai frecventă dată de contract este data spot, respectiv două zile lucrătoare de la data tranzacţiei.

Data valutei (scadenţa tranzacţiei) – este data la care are loc schimbul valutar propriu-zis, respectiv debitarea şi creditarea conturilor valutare ale părţilor implicate în tranzacţia forward.

Perioada – reprezintă intervalul de timp, exprimat în număr de zile, dintre data contractului şi data valutei.

Curs forward (curs la termen) – reprezintă cursul la care are loc tranzacţia forward; cursul forward se calculează adău-gând punctele de swap (pozitive sau negative) la cursul spot.

Curs forward (la termen) = Curs spot + Puncte swap

Curs spot x (Dob. B – Dob. A) x Nr. zile Puncte swap = , 36.000 + Dob. A x nr. zile

unde: puncte swap – reprezintă punctele (pozitive sau negative)

care se adaugă la cursul spot în vederea determinării cursului forward şi are la bază diferenţe de dobânzi dintre valutele implicate în tranzacţia la termen, aferente perioadei;

Dob. A = dobânda valutei principale din tranzacţia forward; Dob. B = dobânda valutei secundare.

În aceste condiţii, cotaţia prezentată clientului este expresia diferenţei de dobânzi dintre valutele tranzacţionate şi reprezintă suma plătită de către beneficiarul valutei care are dobânda mai mare, exprimată în unităţi valută secundară, ce revine fiecărei unităţi din valuta principală.


120

Cursul spot – reprezintă baza de calcul a cursului la termen, se determină prin tranzacţionare pe piaţa valutară şi este rezultatul raportului cerere-ofertă pentru valuta respectivă pe piaţa financiară.

Pe piaţa valutară, diferenţa pozitivă dintre rata spot şi rata forward se numeşte prima, iar diferenţa negativă discount.

Garanţia contractului – reprezintă suma existentă în contul/conturile clientului (sub forma de depozit colateral, titluri de stat sau certificate de depozit) şi blocată la dispoziţia băncii, în vederea acoperirii potenţialelor pierderi generate de fluctuaţia pieţei.

2. Contractul swap pe rata dobânzii este un contract

încheiat între bancă şi un client persoană fizică sau juridică prin care cele două părţi (vânzător şi cumpărător) îşi exprimă acordul asupra efectuării la anumite date viitoare prestabilite a unor plăţi de dobândă, calculate pe baza unei sume noţionale (principal), în următoarele condiţii:

• una dintre părţi este „plătitorul ratei fixe”; rata de dobânda fixă este stabilită la data încheierii contractului swap pe rata dobânzii (data contractului);

• cealaltă parte este „plătitorul ratei fluctuante/ variabile”; rata de dobândă fluctuantă (variabilă) se va determina pe durata de viaţă a swap-ului, pe baza unei rate de referinţă de pe o anumită piaţă, asupra căreia cele două părţi au căzut de acord la data contractului (de exemplu, LIBOR);

• nu se face în niciun moment plata principalului, ci se fac numai plăţi de dobândă la valoarea netă, în funcţie de evoluţia celor două rate stabilite prin contract (rata fixă şi cea variabilă);

• toate plăţile se fac în aceeaşi monedă ca şi principalul. Scopul principal al contractului swap pe rata

dobânzii este acela de a-l ajuta pe cumpărătorul sau pe vânzătorul acestuia la gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare adverse a ratei dobânzii, în funcţie de structura portofoliului propriu de active şi pasive (acesta are active cu dobânda fixă şi scadenţa pe termen lung, iar resursele/pasivele sunt pe termen scurt şi cu dobânda variabilă sau invers), sau de a obţine profit de pe urma previziunilor asupra sensului de evoluţie a ratei dobânzii.

Contractul swap pe rata dobânzii


121

Principalele avantaje pentru un cumpărător al unui contract swap pe rata dobânzii (plătitorul ratei fixe) sunt:

• Protejarea împotriva creşterii ratei dobânzii fluctuante (de exemplu, LIBOR), în situaţia în care acesta are resurse atrase cu o rată de dobândă variabilă şi plasamente cu dobândă fixă şi prognozează o posibilă creştere a dobânzii fluctuante în perioada viitoare.

Astfel, în situaţia în care rata dobânzii variabile creşte, costul resurselor atrase se majorează, iar marja, faţă de dobânda fixă aferentă plasamentelor, se reduce sau chiar devine negativă.

Prin cumpărarea unui contract swap pe rata dobânzii, cumpărătorul cedează rata de dobândă fixă (care, conform exemplului de mai sus, este nefavorabilă) şi primeşte în schimb rata dobânzii variabile (mai mare), care-i permite menţinerea marjei de dobândă.

• Fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata dobânzii variabile şi rata fixă a dobânzii stabilită prin contractul swap pe rata dobânzii.

Principalele avantaje ale unui vânzător al unui contract

swap pe rata dobânzii (plătitorul ratei de dobândă variabilă) sunt:

• Protejarea împotriva reducerii ratei dobânzii fluctuante (de exemplu, LIBOR), în situaţia în care acesta are plasamente cu dobândă variabilă şi resurse atrase cu o rată de dobândă fixă şi prognozează o posibilă reducere a dobânzii fluctuante în perioada viitoare.

Astfel, în situaţia în care, rata dobânzii variabile se va reduce, veniturile aferente plasamentelor sale se vor reduce, în timp ce costul resurselor atrase rămâne constant (e calculat pe baza dobânzii fixe); în aceste condiţii, marja de dobândă a entităţii respective se reduce sau chiar devine negativă.

Prin vânzarea unui contract swap pe rata dobânzii, acesta cedează rata de dobândă variabilă (care, conform exemplului de mai sus, este nefavorabilă) şi primeşte în schimb rata dobânzii fixe (mai mare în condiţiile reducerii nivelului dobânzilor pe piaţă), care-i permite menţinerea marjei de dobândă.

Avantaje pentru

cumpărător

Avantaje pentru

vânzător


122

• Fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata contractului swap pe rata dobânzii şi rata dobânzii variabile.

Pe lângă transformarea unei rate de dobândă fixă într-una fluctuantă, contractele swap pe rata dobânzii pot prevede şi schimbarea unei rate variabile cu o alta tot variabilă (de exemplu, LIBOR la 3 luni cu LIBOR la 1 lună).

Termenii specifici contractului swap pe rata dobânzii sunt:

Cumpărătorul (buyer sau plătitorul ratei fixe) – este un partener (o bancă, un client etc.), care încearcă, prin achiziţionarea acestui contract, să se protejeze împotriva unei creşteri viitoare a ratei dobânzii, să fructifice marja pozitivă prognozată dintre dobânzi (rata dobânzii variabile > rata fixă a contractului swap pe rata dobânzii) etc.

Vânzătorul (seller sau plătitorul ratei variabile) – este un partener (o bancă, un client etc.), care doreşte să se protejeze împotriva unei scăderi viitoare a ratei dobânzii, să fructifice marja pozitivă prognozată dintre dobânzi (rata fixă a contractului swap > rata dobânzii variabile) etc.

Rata fixă a dobânzii contractului swap (contracte rate) – reprezintă rata dobânzii ce se negociază între cele două părţi (vânzător şi cumpărător) la încheierea acestuia.

Data tranzacţiei (trade date) – este data la care se stabilesc termenii contractului swap pe rata dobânzii, de comun acord între părţile implicate (vânzător şi cumpărător).

Datele de referinţă (fixing date) – sunt datele la care se stabilesc ratele dobânzii variabile, care sunt necesare la calculul sumei de plată între cele două părţi ale contractului.

Datele de decontare – sunt datele la care se face plata sumelor de regularizat (diferenţa între dobânda fixă şi cea variabilă), de către una din părţile contractului (vânzătorul, dacă rata variabilă este mai mare decât rata fixă şi cumpărătorul, în situaţia inversă).

Scadenţa contractului (maturity date) – este data la care expiră contractul swap pe rata dobânzii (este echivalentă cu ultima dată de decontare).

Suma de plată (netă) – este suma egală cu diferenţa dintre:

− suma reprezentând dobânda calculată pe baza ratei fixe a contractului swap pe rata dobânzii, aplicată la valoarea noţionalului pe perioada de calcul (numărul de zile) şi


123

− suma reprezentând dobânda calculată pe baza ratei dobânzii variabile, în funcţie de perioada de calcul şi valoarea noţionalului.

Conform clauzelor contractuale, această diferenţă se regularizează/plăteşte de partea contractuală debitoare (cea în defavoarea căreia a evoluat rata dobânzii variabile), iar plata respectivă se face la datele de decontare periodice.

Garanţia contractului – reprezintă suma existentă în contul/conturile clientului (sub forma de depozit colateral, titluri de stat sau certificate de depozit) şi blocată la dispoziţia băncii, în vederea acoperirii potenţialelor pierderi generate de fluctuaţia pieţei:

• LIBOR: dobânda fluctuantă (variabilă) cotată pe piaţa internaţională pentru valuta euro pentru tranzacţii flat (la vedere), la 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni etc.

• BUBOR: dobânda fluctuantă (variabilă) cotată de BNR pentru valuta naţională RON pentru tranzacţia flat (la vedere), la 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni etc.


• Operaţiuni cu numerar (cash); încasări de numerar; ordin de încasare; borderou; eliberare de numerar; ordinul de plată

• Încasări şi plăţi în lei; încasări şi plăţi în valută. • Case de schimb (valutar) • Casete de valori • Instrumente de plată (fără numerar): de credit; de

debit • Ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin • Decontare intrabancară; decontare interbancară • Decontări locale, intrajudeţene, interjudeţene • Incasso; acreditiv • Girare; scontare; avalizare • Instrumente financiare derivate; contractul

forward pe cursul de schimb; contractul swap pe rata dobânzii, curs spot; curs la termen (forward)

• Punctele swap


124

PROBLEME REZOLVATE

Exemple de utilizare a contractelor forward pe cursul de schimb

PROBLEMA 1 Agentul economic Star realizează exporturi în sumă de

1 mil. euro până la finele lunii august a.c., sumele efective în valută urmând a se încasa peste 30 zile şi vor fi utilizate prin schimb valutar în lei, la plata unor furnizori interni.

Datorită fluctuaţiilor intervenite în aceste 30 zile pe piaţa valutară internaţională şi internă, există riscul de a se înregistra peste 30 zile un curs de schimb EUR/RON care să fie cu mult diferit de cel prognozat de exportator cu 30 zile în urma (în momentul încasării exportului, datorită deprecierii euro, clientul va obţine prin schimb valutar, mai puţini lei decât în momentul de faţă).

În aceasta situaţie, exportatorul poate să înregistreze un profit inferior faţă de cel prognozat iniţial sau chiar o pierdere.

Această situaţie poate fi evitată prin efectuarea unei tranzacţii forward prin care clientul va vinde băncii sumele încasate în euro la un curs valutar forward EUR/RON, stabilit de comun acord, valabil peste 30 zile, indiferent de fluctuaţiile intervenite în piaţa valutară internaţională şi internă.

În aceste condiţii, exportatorul va putea să-şi progno-zeze cu exactitate fluxurile financiare ce se vor realiza peste 30 zile, precum şi marja de profit a activităţii de bază.

Considerând: • Cursul actual (spot) al pieţei valutare EUR/RON

= 3,300 • Rata dobânzii EUR la termen de 1 lună (Dob. A)

= 2,0% • Rata dobânzii RON la termen de 1 lună (Dob. B)

= 20% • Cursul forward (la termen) peste 30 zile se determină

astfel: Curs forward = Curs spot (la vedere) + Nr. puncte

swap, iar

Curs spot x (Dob. B – Dob. A) x Nr. zile nr. puncte swap

= 36.000 + Dob. A x Nr. zile


125

Înlocuind, obţinem: 3,3 x (20-2) x 30 36.000 + 2 x 30 Curs forward = 3,300 + 0,0017 = 3,3017 RON/EUR PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE PROBLEMA 1 Exportatorul Star realizează până la finele lunii

august un export de 1 mil. euro pe care îl încasează efectiv peste 3 luni.

Considerând că în prezent cursul EUR/RON este 3,500, iar dobânda valutei principale (euro), respectiv dobânda A, este de 3% şi dobânda B este de 15%, să se calculeze cursul forward (la termen) peste 3 luni.

Exemple de utilizare a contractelor swap pe rata de dobândă

PROBLEMA 2 Compania Star se împrumută la bancă cu o sumă

(noţional sau principal) de 100.000 RON. • Având două posibilităţi/opţiuni de plată a dobânzii: − o dobândă fixă ……. 15% an; − o dobândă fluctuantă (variabilă) ….. BUBOR/flat;

• Termenul împrumutului ………3 ani; • Data tranzacţiei ……………….1 ianuarie 2005; • Data scadenţei………………..31 decembrie 2007; • Termenul de plată a dobânzii …… semianual la 30

iunie şi 31 decembrie. Evoluţia dobânzii fluctuante pentru cele 6

perioade va fi următoarea: Perioada 1 ……..20%

2 ……..18% 3 ……..17% 4 ……..15% 5 ……..13% 6 ……..11%

Se cere: să se stabilească volumul plăţilor de dobândă pe cele două variante şi diferenţa netă.

Dobânda se calculează prin înmulţirea sumelor princi-palului (noţionalului) cu rata de dobânda şi nr. de zile, iar rezultatul de raportează la un basis de 360 zile.

= 0,001


126

Din analiza rezultatelor obţinute se observă că în cazul opţiunii de plată la dobânda fixă Compania Star ar efectua pe parcursul celor 3 ani plăţi de dobânda cu 1994 RON, decât în varianta dobânzii fluctuante (variabile).

Rata Data Nr. zile fluctuantă

% fixă %

30 iun. 2005 30 dec. 2005 30 iun. 2006 30 dec. 2006 30 iun. 2007 30 dec. 2007

181 zile 184 zile 181 zile 184 zile 181 zile 184 zile

20 18 17 15 13 11

15 15 15 15 15 15

Plata de dobândă Diferenţa netă fluctuantă fixă

10055 9200 8547 7667 6536 5622

7544 7667 7544 7667 7544 7667

2511 1533 1003

0 -1008 -2045

47627 45633 1994 PROBLEMA 3 Compania Star contractează un împrumut în sumă de

200.000 RON. • Termenul împrumutului ……… 2 ani; • Data tranzacţiei …………..….. 1 iulie 2005; • Data scadenţei . …………….. 30 iulie 2007; • Termenul de plată a dobânzii ………. trimestrial, pe

31 martie/30 iunie/30 septembrie/31 decembrie ale fiecărui an. Se cere: să se ia o decizie favorabilă companiei din

punct de vedere al plăţilor de dobândă cunoscând: − dobânda fixă ……………..12% − dobânda fluctuantă pe perioada: 1 …. 15% 2 …. 14% 3 …. 13% 4 …. 12% 5 …. 11% 6 …. 10% 7 …. 9%

8 …. 8%


127

Capitolul 6. OPERAŢIUNI BANCARE PROPRII

Pentru a putea funcţiona legal, orice societate bancară trebuie autorizată de Banca Naţională a României.

Documentaţia1) care trebuie să însoţească cererea de autorizare va cuprinde, fără a fi limitativă:

a) calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii;

b) nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat în formă bănească, în totalitate, la momentul constituirii;

c) studiul de fezabilitate al băncii; d) acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii; e) structura acţionariatului; f) sediul băncii; g) auditorul independent.

6.1. Capitalul şi fondurile proprii

Limita minimă a capitalului social şi cea a fondurilor proprii ale unei bănci se stabileşte la 370 mld lei (ROL).2)

La înfiinţarea unei bănci, vărsămintele în contul capitalului social trebuie efectuate în totalitate în formă bănească la momentul constituirii.

De asemenea, potrivit reglementărilor în vigoare, şi la majorarea capitalului social al unei bănci, vărsămintele în contul capitalului social al unei bănci se vor efectua integral în formă bănească la momentul majorării (subscrierii), fiind interzisă majorarea artificială a capitalului băncilor cu diferenţe din reevaluarea activelor fixe şi circulante sau cu diferenţele de curs valutar, aşa cum s-a întâmplat în anii precedenţi, reglemetare ce a pus unele bănci în situaţia de a avea capitaluri mari pe hârtie, dar de a se confrunta cu lipsa de lichidităţi. 1) Legea nr. 58/1998, art. 11, republică în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 78/24 ianuarie 2005. 2))Normele BNR nr. 11/2004 privind modificările în situaţia băncilor, instituţiilor emitente de monedă electronică, altele decât băncile, a caselor de economii pentru domeniul locativ sau sucursalelor instituţiilor de credit străine.

Capitalulsocial


128

Relaţia dintre capitalul social şi fondurile proprii se stabileşte luând în considerare următoarele elemente:

Fondurile proprii = capitalul social vărsat la care se adaugă următoarele elemente:

• rezerve legale; • rezerva generală pentru riscul de credit; • rezerve din diferenţe favorabile din reevaluarea

patrimoniului; • fondul imobilizărilor corporale; • fondul pentru creşterea surselor proprii de finanţare; • rezultatul net al exerciţiului financiar curent (profit); • diferenţe din reevaluare (terenuri, clădiri etc.); • rezerve statutare etc.,

din care se deduc următoarele elemente: • repartizarea profitului; • credite subordonate acordate altor bănci şi societăţi

financiare; • participaţii deţinute la bănci şi societăţi financiare; • cheltuieli de repartizat şi cheltuieli înregistrate în

avans; • valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire etc. Aşadar, capitalul social reprezintă principala compo-

nentă a fondurilor proprii ale unei bănci. În mod normal, fondurile proprii ar trebui să fie mai mari decât capitalul social al unei bănci, întrucât există o serie întreagă de rezerve şi alte fonduri care se adaugă la capitalul social pentru a forma fondurile proprii.

Există, însă, şi situaţii în care fondurile proprii sunt mai mici decât capitalul social, datorită, în principal, politicii de participaţii a fiecărei bănci, în baza căreia banca respectivă îşi consumă o bună parte din capital prin cumpărarea de acţiuni la alte societăţi (ne)bancare sau în plasamente sub forma împrumuturilor subordonate (împrumuturi care se retrag numai în anumite condiţii şi, de regulă, sunt pe termen lung).

Capitalul social reprezintă fondurile avansate iniţial de acţionari, din care băncile îşi acoperă cheltuielile de constituire, achiziţionarea de sedii, logistică etc., fiind însă important ca acesta să nu fie imobilizat în întregime în astfel de active nepurtătoare de dobândă, o parte cât mai mare a capitalului social trebuie să rămână liber pentru demararea şi iniţierea afacerilor aducătoare de venituri (dobânzi).

Fondurile proprii


129

6.2. Acordurile de la Basel privind capitalul

Prin reglementări ale autorităţilor naţionale sau internaţionale (Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel3) se stabilesc standarde privind mărimea capitalului necesar unei bănci în raport de activele bancare ponderate cu gradul de risc.

Acordul de la Basel asupra Capitalului (the Basel Capital Accord), care, împreună cu completările şi amendamentele ulterioare, este cunoscut sub numele de Acordul Basel I, a fost prima oară publicat în decembrie 1987, sub forma unor propuneri ale Comitetului privind unificarea măsurării cerinţelor de capital şi stabilirea unor standarde ale adecvării capitalului pentru băncile active pe plan internaţional.

După publicarea acestor propuneri a fost iniţiat un amplu proces consultativ în toate statele membre ale Grupului celor 10 şi aceste propuneri au fost, de asemenea, transmise autorităţilor de supraveghere din întreaga lume. Ca urmare a consultărilor pe marginea lor, Comitetul a redactat documentul Unificarea Internaţională a Măsurării Capitalului şi Standarde de Capital (International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards). Acest docu-ment, publicat în 1988, reprezintă o declaraţie a Comitetului, agreată de toţi membrii săi. El a stabilit detaliile unui cadru de măsurare a adecvării capitalului, precum şi un standard minim pe care băncile internaţionale trebuie să îl respecte şi pe care autorităţile de supraveghere reprezentate în Comitet intenţionau să îl impună în ţările lor. Acest cadru şi standard au fost acceptate de guvernatorii băncilor centrale din statele Grupului celor 10 care au stabilit ca acestea să fie imple-mentate în cel mai scurt timp. În acest moment, docu-mentul a dobândit statutul/numele de Acordul Basel I, 3) Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel este un organism internaţional format din reprezentanţii autorităţilor de supraveghere bancară şi ai băncilor centrale din principalele ţări industrializate care îşi desfăşoară activitatea prin întruniri periodice (la fiecare 3 luni), efectuate la sediul Băncii Reglementelor Internaţionale de la Basel (Elveţia): Belgia, Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Suedia, Spania, Elveţia, Marea Britanie şi SUA. Acest Comitet a fost înfiinţat la sfârşitul anului 1974 de guvernatorii băncilor centrale din Grupul celor 10, are aproximativ 30 grupuri de lucru pe diverse domenii care se întâlnesc regulat, iar secretariatul Comitetului este asigurat de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel.

Basel I


130

din 1988. Acest document a fost transmis din nou autorităţilor de supraveghere din lumea întreagă, în vederea încurajării adoptării prevederilor lui şi în ţări din afara Grupului celor 10 pentru reglementarea activităţii băncilor care desfăşoară o activitate internaţională semnificativă.

Obiectivele fundamentale ale Comitetului în privinţa unificării reglementative au fost ca noul cadru regle-mentativ:

1) să conducă la întărirea stabilităţii şi a sănătăţii sistemului bancar internaţional;

2) să fie aplicat uniform, cu consistenţă şi stricteţe tuturor băncilor internaţionale din ţările care îl adoptă în vederea eliminării unei surse de inegalitate concurenţială între acestea.

Comitetul a recomandat ca prevederile Acordului să fie aplicate cât mai uniform cu putinţă la nivel naţional, totuşi, în anumite privinţe bine definite (de exemplu, în ceea ce priveşte unele ponderi de risc), cadrul reglementativ al Acordului permite o oarecare flexibilitate la dispoziţia autorităţilor de supraveghere naţionale. De asemenea, este evidenţiat faptul că Acordul stabileşte un nivel minim al capitalului pentru băncile cu activitate pe plan internaţional, însă autorităţile naţionale pot impune condiţii mai restrictive, dacă consideră a fi necesar.

Acordul Basel I a ţinut cont la evaluarea adecvării capitalului numai de riscul de credit şi a acoperit următoarele aspecte:

• Constituenţii capitalului – capitalul de rang I (tier I) şi capitalul de rang II (tier II).

• Sistemul de ponderare la risc – Comitetul a considerat că cea mai bună abordare în vederea măsurării adecvării capitalului este cea bazată pe un sistem de ponderi, asociate diferitelor categorii de active întrucât aceasta:

− permite să se ţină cont de gradele diferite de risc pe care le au diferite categorii de active;

− furnizează o bază de analiză şi comparaţie mai adec-vată a sistemelor bancare internaţionale a căror structură diferă;

− permite includerea mai facilă a expunerilor extra-bilanţiere în procesul de măsurare a riscului;


131

− încurajează băncile să menţină un nivel cores-punzător al activelor lichide sau cu un nivel de risc scăzut.

Sistemul de ponderi propus este: 0%, 20%, 50% şi 100%.

• Standardul adecvării capitalului – raportul dintre capital şi activele ponderate la risc trebuie să fie cel puţin 8%. În România este stabilită o limită mai restrictivă, şi anume 12%.

• Implementarea Acordului – perioada de tranziţie fixată a fost 1988-1992.

Principalele amendamente făcute asupra Acordului au fost:

• în noiembrie 1991 – referitor la includerea provizi-oanelor/rezervelor generale pentru acoperirea pierderilor din credite în capital;

• în iulie 1994 – referitor la tratarea din punctul de vedere al adecvării capitalului a riscului de credit asociat unor elemente din afara bilanţului;

• în aprilie 1995 – referitor la tratarea din punctul de vedere al adecvării capitalului a riscului de credit asociat unor expuneri potenţiale aferente unor elemente din afara bilanţului;

• în ianuarie 1996 – referitor la includerea în procesul de evaluare a adecvării capitalului, pe lângă cerinţa de capital pentru acoperirea riscului de credit, şi a unei cerinţe de capital pentru acoperirea riscului de piaţă. De asemenea, acest amendament propune şi două metode alternative de calcul a cerinţei de capital pentru acoperirea riscului de piaţă: (i) metoda standardizată, (ii) metoda bazată pe modele interne. În perioada de tranziţie aferentă implementării metodei bazate pe modele interne este permisă, în anumite condiţii, o combinaţie a celor două metode menţionate. Acest amendament, la rândul său, a fost modificat în septembrie 1997.

În iunie 1999, Comitetul a emis prima rundă de propuneri în vederea revizuirii cadrului de măsurare unitară a cerinţelor de capital şi de stabilire a unor standarde ale adecvării capitalului pentru băncile active pe plan internaţional. Ca urmare, a început un amplu proces consultativ la care au participat, pe de o parte, Comitetul


132

şi, pe de altă parte, autorităţile de supraveghere din statele G10. Acest proces s-a materializat prin emiterea de către Comitet de noi propuneri, reflectând observaţiile şi propunerile partenerilor de discuţie, în ianuarie 2001 şi aprilie 2003. De asemenea, Comitetul a realizat trei studii cantitative de impact. Documentul final – Acordul Basel II – emis în iunie 2004, este rezultatul a cinci ani de eforturi susţinute în vederea îmbunătăţirii propunerilor iniţiale ale Comitetului. Acesta reprezintă o declaraţie a Comitetului agreată de toţi membrii săi şi a fost acceptat de guvernatorii băncilor centrale din statele Grupului celor 10 care au stabilit ca acesta să fie implementat până la sfârşitul anului 2006. Totuşi, Comitetul consideră că ar putea fi necesar încă un an de studiere a impactului şi calcul paralel al indicatorilor în cazul abordărilor celor mai complexe, astfel încât implementarea acestora ar trebui să se încheie la sfârşitul anului 2007. Acest document a fost transmis autorităţilor de supraveghere din lumea întreagă în vederea încurajării adoptării prevederilor lui şi în ţări din afara G10.

Obiectivul fundamental al Comitetului a fost întărirea, în continuare, a stabilităţii sistemului bancar internaţional şi, în acelaşi timp, menţinerea unei unifor-mităţi în evaluarea adecvării capitalului, astfel încât diferenţele existente între diferitele reglementări naţionale să nu constituie sursa unor inegalităţi competitive între băncile active pe plan internaţional.

Noul Acord păstrează elementele-cheie ale Acordului

Basel I din 1988, cu modificările şi completările ulterioare, cum ar fi:

(i) standardul general conform căruia băncile trebuie să menţină un capital de cel puţin 8% din totalul activelor ponderate la risc;

(ii) structura de bază stabilită prin Amendamentul din 1996 referitoare la cerinţa de capital pentru acoperirea riscului de piaţă;

(iii) definiţia capitalului eligibil.

Basel II


133

Principalele noutăţi aduse de Acordul Basel II sunt: introducerea cerinţelor de capital pentru acoperirea

riscului operaţional. Riscul operaţional este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de factori interni (derularea neadecvată a unor activităţi interne, existenţa unui personal sau unor sisteme necorespunzătoare, fraudă etc.) sau de factori externi (condiţii economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice, terorism etc.). În sensul Noului Acord de la Basel, riscul operaţional include riscul legal, însă nu include riscul strategic şi pe cel reputaţional (care sunt dificil de evaluat);

propunerea a câte trei abordări/modele/metodologii de evaluare a cerinţelor de capital pentru acoperirea riscului de credit şi a celui operaţional, aşa încât băncile să poată opta pentru una sau alta în funcţie atât de posibilităţile şi necesităţile lor, cât şi de liniile directoare trasate de autorităţile de supraveghere din ţările respective. Aceste abordări prezintă grade de complexitate diferite. Ele au fost propuse astfel încât, odată cu creşterea complexităţii, să crească şi senzitivitatea cerinţei de capital calculate ca funcţie de riscul efectiv/real la care este supusă banca (deci să scadă gradul de standardizare);

evidenţierea legăturii strânse care trebuie să existe între:

− metodologiile de calcul şi standardul de adecvare a capitalului;

− activitatea de supraveghere exercitată de către autorităţile de supraveghere;

− disciplina de piaţă. Accentul deosebit pe care Comitetul a dorit să-l pună

pe evidenţierea acestei legături se poate observa din însăşi structura Noului Acord, acesta fiind organizat şi bazându-se pe trei piloni/principii:

(i) cerinţa minimă de capital; (ii) revizuirea procesului de supraveghere; (iii) întărirea disciplinei de piaţă. Cerinţele Acordului Basel II pe cei trei piloni, sunt

următoarele:


134

Pilonul 1 – Cerinţe minime de capital Abordare cantitativă a cerinţelor prudenţiale Reguli flexibile şi avansate pentru cerinţele de capital:

Riscul de credit: – abordarea standardizată; – abordările bazate pe modele interne de rating

(IRB). Riscul operaţional:

– abordarea indicatorului de bază; – abordarea standardizată; – abordarea evaluării avansate.

Riscul de piaţă: – abordarea standardizată; – modele interne (Value at Risk).

Pilonul 2 – supravegherea proceselor de adecvare a capitalului

Abordare calitativă a cerinţelor prudenţiale • Procese interne de adecvare a capitalului la profilul

de risc • Verificarea proceselor interne de către autoritatea de

supraveghere • Băncile să menţină capital superior faţă de nivelul

minim • Mecanisme de intervenţie timpurie ale autorităţii de

supraveghere Pilonul 3 – Disciplina de piaţă Disciplina pieţei Cerinţe de raportare detaliate:

• structura acţionariat; • expuneri la risc; • adecvarea capitalului la profilul de risc.

Comparativ, principalele diferenţe între cele două acorduri se prezintă astfel:

Basel I insuficient de flexibil pentru stabilirea profilului

de risc al instituţiilor de credit: − grad de complexitate redus al metodelor de

evaluare a riscului de credit; − număr restrâns al ponderilor de risc de credit (0%,

20%, 50% şi 100%); − nu abordează riscul operaţional.


135

Basel II cadru flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital –

metode avansate: − riscul de credit (Internal Rating Based); − riscul de piaţă (Value at Risk); − riscul operaţional (Advanced Measurement Approach); − cerinţe de capital mai reduse dacă metodele sunt mai

avansate; − extinde gama ponderilor de risc de credit (0%, 10%,

20%, 50%, 100% şi 150%) în abordarea standardizată; − ratinguri stabilite de agenţii de rating independente

(de exemplu, pentru autorităţi centrale, corporaţii, instituţii de credit etc.).

În ceea ce priveşte gradele de risc asociate diferitelor categorii de expuneri, situaţia se prezintă după cum urmează:

Tabelul 1

Risc de credit Expunere Basel I Basel II

Administraţii centrale, bănci centrale (pentru expuneri exprimate şi finanţate în moneda locală)

0% 0%

Administraţii centrale, bănci centrale (pentru expuneri altele decât în moneda locală)

0% 50%

Instituţii de credit – expuneri pe termen scurt finanţate şi exprimate în moneda locală

20% 20%

Instituţii de credit – expuneri pe termen lung

20% 50%

SSIF*-uri – expuneri pe termen scurt finanţate şi exprimate în moneda locală

100% 20%

SSIF-uri – expuneri pe termen lung 100% 50% Expuneri faţă de instituţiile** din grup 20%-100% 20%-100% Administraţii regionale şi locale 20% 100% Entităţi ale sectorului public 100% 100% Expuneri retail 100% 75% Expuneri faţă de corporaţii 100% 100% Credite garantate cu proprietăţi comerciale 100% 100% Credite garantate cu proprietăţi imobiliare

50% 35%

Expuneri cu grad de risc ridicat (investiţii în titluri de participare la entităţi necotate)

100% 150%

* Societăţi de servicii de investiţii financiare (SSIF) * * Instituţii de credit şi SSIF-uri


136

Gradul de adecvare a capitalului sau indicatorul de rentabilitate a băncii reprezintă un indicator-cheie, de maximă importanţă în activitatea bancară, al cărui nivel standard este strict reglementat de autorităţile interne (Banca Naţională a României) sau internaţionale (Comitetul de la Basel), în cazul ţărilor membre ale Uniunii Europene.

Gradul de adecvare a capitalului (Ga) se calculează după formula:

Capitalul propriu Ga = x 100 Active bilanţiere şi din afara bilanţului ponderate la risc În prezent, nivelul standard minim stabilit pentru

România este de 12%, iar pentru ţările membre UE, de 8%. În condiţiile în care gradul de adecvare a capitalului se

apropie de limita minimă stabilită, societatea bancară în cauză trebuie:

− să-şi majoreze capitalul propriu; − să îmbunătăţească structura activelor în favoarea

celor cu grade de risc mai mici; − să-şi încetinească, până la a-şi îngheţa afacerile. Nerespectarea nivelului minim al indicatorului de

solvabilitate stabilit, atrage după sine sancţiuni severe din partea Autorităţii de supraveghere, care pot merge până la suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare a societăţii bancare în cauză.

6.3. Rezervele minime obligatorii

Autorităţile de reglementare, în cazul României – Banca Naţională, folosesc printre diferitele pârghii de politică monetară şi pe cea a rezervelor minime obligatorii.

Rezervele minime obligatorii sunt sume de bani în lei şi în valută, pe care societăţile bancare sunt obligate să le păstreze în forma lichidă la Banca Centrală.

Nivelul rezervelor obligatorii (Nro) se determină prin înmulţirea bazei de calcul (Bro) a rezervelor obligatorii cu rata de constituire (Rro) a acestora, exprimată în procente, după formula:

Bro x Rro Nro =

100

Gradul de adecvare a capitalului

Rezervele minime obligatorii


137

Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o constituie nivelul resurselor atrase de banca comercială de la clientela nebancară (persoane fizice şi juridice) şi de la societăţile bancare nerezidente, în lei şi în valută, înregistrate în perioada de observare, care este, de regulă, egală cu 30 de zile precedente.

Baza de calcul se determină de către bănci pe seama situaţiilor contabile interne, separat pentru resursele în lei şi separat pentru cele în valută.

Rata de constituire a rezervelor obligatorii repre-zintă un procent mai mare sau mai mic stabilit de Autoritatea de reglementare din ţara respectivă, în funcţie de situaţia economico-financiară de ansamblu, de nivelul inflaţiei, de obiectivele politicii monetare etc.

Rata de constituire a rezervelor obligatorii diferă, aşadar, de la o ţară la alta, dar şi în cazul aceleiaşi ţări, aceasta poate varia în timp, în funcţie de obiectivele concrete ale politicii monetare.

Sunt ţări cu economie stabilă, la care rata de constituire a rezervelor obligatorii este zero sau câteva procente, dar şi ţări în tranziţie, în care această rata este ridicată. Acesta este şi cazul României, unde, în prezent, nivelul ratei de constituire a rezervelor minime obligatorii a înregistrat o tendinţă agresivă de creştere, astfel:

– % – Rezerva August

2005 Ianuarie

2006 Martie 2006

– în valută (EUR/USD)

30 35 40

– în lei 16 16 16

Dobânda pe care băncile comerciale o primesc de la Banca Centrală, pentru resursele constituite sub forma rezervelor minime obligatorii, este în prezent de 1,7% pe an, pentru rezervele în lei, 0,7% pe an, pentru resursele în euro, şi de 0,95% pe an, pentru cele în USD.

Asemănător ratei de constituire, nivelul dobânzii bonificate pentru aceasta, diferă în timp, în funcţie de obiectivele specifice ale politicii monetare practicată de Autoritatea de reglementare.

Rata de constituire


138

Pentru neconstituirea rezervelor minime la nivelul stabilit, societăţile bancare pot suporta sancţiuni drastice din partea Autorităţii de supraveghere, care, pot merge de la penalizări substanţiale, până la suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare.

Concepută ca o pârghie de politică monetară şi de prudenţialitate, pe lângă efectele pozitive de menţinere sub control a expansiunii creditului şi a nivelului preţurilor politica rezervelor minime obligatorii poate avea efecte contradictorii, uneori adverse în piaţă.

Dintre efectele adverse ale unei politici agresive de rezerve obligatorii menţionăm:

• lipsirea economiei reale, de o parte importanţa resurselor de finanţare atrase de bănci, care în loc să fie injectate în economie sub forma creditului, „zac” în tezaurele băncilor centrale;

• scumpirea creditului, urmare a faptului că orice bancă comercială, pentru a-şi recupera diferenţa de venituri determinată de dobânda redusă pe care o primeşte de la Banca Centrală pentru rezerva obligatorie depozitată la aceasta, este nevoită ca, pentru partea rămasă din totalul resurselor atrase, să practice o dobândă la credite mai mare decât ar fi necesar acoperirii cheltuielilor proprii (dobânzile plătite la resursele atrase, cheltuieli de întreţinere şi funcţionare, riscuri);

• descurajarea economisirii determinată de faptul că societăţile bancare, neputând creşte semnificativ dobânzile la credite, întrucât acestea nu ar mai fi atractive, apelează şi la reducerea dobânzilor plătite pentru resursele atrase de la clientele bancară şi nebancară, uneori sub nivelul inflaţiei, ceea ce face ca depunătorii, cei care economisesc, să nu mai fie interesaţi în menţinerea procesului de economisire;

• permit o concurenţă neloială pe piaţă, determinată de faptul că pe piaţa bancară a unei ţări acţionează şi subsidiare, sucursale ale unor bănci străine, sau societăţi financiare nebancare, care nu intră în totalitate sub incidenţa reglementărilor interne ale unei ţări sau alta.

Efectele rezervelor obligatorii


139


• Capital social, fonduri proprii, rezerve şi provizioane, credite subordonate, participaţii

• Acordul asupra capitalului: Basel I; Basel II • Riscul de credit, riscul de piaţă, riscul operaţional • Cei trei piloni ai Noului Acord de la Basel • Cerinţe minime de capital; supravegherea bancară;

disciplina de piaţă • Gradele de risc asociate diferitelor categorii de

expuneri • Rezervele minime obligatorii: baza de calcul;

rata de constituire; dobânda bonificată • Efectele adverse: scoaterea din circuitul financiar a

unor resurse; scumpirea creditului; descurajarea economisirii; concurenţa neloială

PROBLEME REZOLVATE PROBLEMA 1

Societatea bancară Beta Bank a înregistrat pe parcursul lunii martie 2006 următoarele niveluri medii ale resurselor atrase de la clientela nebancară (persoane fizice şi persoane juridice):

– resurse în lei: 35 mil. lei (RON); – resurse în euro: 10 mil. EUR; – resurse în dolari: 5 mil. USD,

pentru care a plătit o dobândă medie de: − 10% pe an pentru resursele în lei (RON); − 3% pe an pentru resursele în EUR; − 4% pe an pentru resursele în USD. Cunoscând că rata de constituire a rezervei obligatorii,

stabilită de Autoritatea de reglementare este de: − 16% pentru resursele în lei; − 40% pentru resursele în valută;

iar nivelul dobânzii bonificate de Banca Centrală este de: − 1,7% pe an pentru rezervele constituite în lei (RON); − 0,7% pe an pentru rezervele constituite în EUR; − 0,95% pe an pentru rezervele constituite în USD,


140

să se calculeze: a) nivelul rezervelor minime obligatorii pe care Beta

Bank trebuie să le păstreze la Banca Centrală, aferente perioadei de observare – luna martie 2006;

b) influenţa nivelului ridicat al rezervelor obligatorii asupra costului creditului în lei şi, separat, în valută.

Rezolvare: a. Utilizând formula: Bro x Rro Nro = 100 Obţinem: 35 mil. x 16 – pentru lei: = 5,6 mil. lei (RON) 100 10 mil. x 40 – pentru valută: = 4,0 mil. EUR 100 5 mil. x 40 = 2,0 mil. USD 100 Ţinând seama că pentru resursele în lei, rezervele

trebuie constituite în lei, iar pentru cele în valută, rezervele pot fi constituite în valută (EUR sau USD), cu posibilitatea convertibilităţii între ele, iar cursul EUR este de 1,20 USD, rezultă că Beta Bank trebuie să depună în conturile sale deschise la Banca Centrală, sub forma rezervelor obligatorii:

varianta I: 5,6 mil. lei (RON) plus 4,0 mil. EUR plus 2,0 USD sau

varianta II: 5,6 mil. lei (RON) plus 5,67 mil. EUR, dacă optează pentru constituirea rezervei în valută în euro sau

varianta III: 5,6 mil. lei (RON) plus 6,8 mil. USD, dacă optează pentru constituirea rezervei în valută în USD.

b. Influenţa rezervei obligatorii asupra costului creditului o vom determina luând în considerare:

• cheltuielile Beta Bank cu dobânzile plătite pentru resursele atrase:


141

35 mil. x 10 = 3,5 mil. lei (RON);

100

10 mil. x 3 = 0,3 mil. EUR;

100

5 mil. x 16 = 0,2 mil. USD.

100 • Resursele rămase disponibile pentru activitatea de

creditare din totalul resurselor atrase: – LEI: 35 mil. – 5,6 mil. = 29,4 mil. lei (RON); – EUR: 10 mil. – 4,0 mil. = 6 mil. EUR; – USD: 5 mil. – 2,0 mil. = 3 mil. USD. • Punctul de echilibru în care Beta Bank nu înregis-

trează nici profit, dar nici pierdere din afacerea respectivă se determină utilizând ecuaţia:

Veniturile Cheltuieli din dobânzile = cu dobânzile la plasamente la resursele atrase,

care, transpusă în cifre, conduce la:

– LEI:

Rezolvând ecuaţia, rezultă: X = 11,6 % – EUR:

Rezolvând ecuaţia, rezultă: X = 4,5% – USD:

Rezolvând ecuaţia, rezultă: X = 6,2%

– LEI

– USD


142

Aşadar, pentru a-şi acoperi cheltuielile cu dobânzile la resursele atrase, Beta Bank va fi nevoită să practice la credite o dobândă mai mare cu:

• 1,6 procente (11,6-10), pentru creditele în lei; • 1,5 procente (4,5-3), pentru creditele în EUR; • 2,2 procente (6,2-4), pentru creditele în USD. În realitate, Beta Bank trebuie, din dobânzile încasate

la credite, să acopere, pe lângă costul rezervei obligatorii, şi cheltuielile cu provizioanele pentru riscurile inerente activităţii de creditare, cheltuieli cu întreţinerea şi funcţio-narea băncii (salarii, amortizări etc.) şi să obţină şi un profit rezonabil, ceea ce va face ca, dobânzile practicate la credite să fie mult mai ridicate decât cele plătite pentru resursele atrase.

PROBLEMA 2 Societatea bancară Beta Bank înregistra la 31 decem-

brie 2005 următoarea structură a activului bilanţier: – mil. lei (RON) –

TOTAL ACTIVE, din care: 3.800 Credite acordate corporaţiilor 1.000 Credite acordate persoanelor fizice, garantate cu ipoteci imobiliare

500

Credite de consum acordate persoanelor fizice 750 Rezerve obligatorii 800 Depozite la Banca Centrală 300 Plasamente pe piaţa interbancară pe termen scurt 200 Plasamente pe piaţa interbancară pe termen lung 100 Plasamente pe piaţa de capital (acţiuni necotate) 150

Capitalurile proprii înregistrate la aceeaşi dată însumau 300 mil. lei (RON).

Se cere: să se calculeze gradul de adecvare a capitalului la societatea bancară Beta Bank pentru 31 decembrie 2005, în condiţiile standardelor aplicabile în prezent (Basel I) şi perspectivele acestuia în condiţiile aplicării noului acord de capital (Basel II).

Rezolvare: Vom determina mai întâi gradul de risc asociat

fiecărei categorii de active (expuneri), în conformitate cu acordurile asupra capitalului, astfel:


143

– mil. lei (RON) – Grad de risc asociat Conform

bilanţului % Basel I % Basel II Total active, din care: 3800 2210 1957 Credite corporaţii 1000 100 1000 100 1000 Credite retail, ipoteci 500 50 250 35 175 Credite de consum pentru populaţie

750 100 750 75 562

Rezerve obligatorii în lei 800 0 0 0 0 Depozite la Banca Centrală 300 0 0 0 0 Plasamente interbancare pe termen scurt

200 20 40 20 20

Plasamente interbancare pe termen lung

100 20 20 50 50

Plasamente acţiuni necotate 150 100 150 150 150

Apoi, utilizând formula: Capitaluri proprii Ga = x 100 Active ponderabile la risc obţinem: 300 Ga pentru = x 100 = 13,57% 31.12.2005 2210 300 Ga în perspectivă = x 100 = 15,3% 1957 Ga se situează peste nivelul standard minim de 12%,

în prezent.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

PROBLEMA 1 Societatea bancară Beta Bank a înregistrat în perioada

de observare (luna aprilie 2006) următoarele solduri medii la resursele atrase de la clienţi, persoane fizice şi juridice:

– resurse în lei: 100 mil. lei (RON); – resurse în euro: 40 mil. EUR; – resurse în USD: 15 mil. USD.


144

Cunoscând că rata de constituire a rezervelor obli-gatorii şi dobânda bonificată de Banca Centrală pentru rezervele obligatorii sunt:

Rata constituirii Dobânda bonificată lei 20% 2%/ an EUR 40% 0,5%/an USD 40% 1,0%/an

Dobânzile medii practicate de bancă pentru resursele

atrase sunt de 8%/an, pentru resursele în lei, 2%/an pentru cele în euro, şi 3%/an pentru resursele atrase în USD, iar cursul EUR/USD este de 1 EUR = 1,25 USD.

Se cere să se stabilească: a) nivelul rezervelor minime obligatorii pe care Beta

Bank trebuie să le păstreze la Banca Centrală în condiţiile în care dispune, în valută, numai de lichidităţi în euro;

b) nivelul dobânzii pe care va trebui să-l practice Beta Bank la creditele acordate clienţilor, ţinând cont, pe lângă influenţa costului rezervei obligatorii şi de nece-sitatea acoperirii costului riscului (provizioane), care este de 1,0%/an, pentru creditele în lei şi de 1,2%/an, pentru cele în valută, cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea băncii repartizate, de 0,8%/an, iar marja planificată de profit este de 1,5%/an.

PROBLEMA 2 Societatea bancară Beta Bank înregistrează la finele

anului 2005 următoarea structură a conturilor bilanţiere:

Total active, din care: 5.000 Credite corporaţii 1.500 Credite retail, garantate cu ipoteci 500 Credite retail pentru consum 750 Rezerve obligatorii 800 Depozite la Banca Centrală 300 Plasamente interbancare pe termen scurt 200 Plasamente interbancare pe termen lung 400 Plasamente acţiuni necotate 300 Plasamente la comunităţile publice locale 250


145

Capitalurile proprii evidenţiate conform bilanţului la 31 decembrie 2005 însumau 350 mil. lei (RON).

Se cere: a) să se calculeze gradul de adecvare a capitalului

potrivit reglementărilor în vigoare (Basel I) şi a celor în perspectiva (Basel II);

b) să se calculeze necesarul de capital suplimentar dacă, pentru anul 2006, acţionarii au solicitat managementului executiv al băncii să crească plasamentele la comunităţile publice locale, cu 50%, la corporaţii, cu 30% şi creditele ipotecare cu 60%, în condiţiile în care, standardul minim acceptat privind adecvarea capitalului este de 12%.


146

Capitolul 7. PREVIZIUNE ŞI PLANIFICARE

FINANCIARĂ ÎNTR-O COMPANIE În lumea contemporană, caracterizată prin schimbări

rapide ale condiţiilor de afaceri (tehnologie, resurse, mediu) ca efect al globalizării, nicio companie, indiferent cât ar fi de puternică, nu-şi poate permite să se dezvolte haotic, necontrolat în afara unor strategii, pe termene mai lungi sau mai scurte, a unei planificări financiare riguroase.

Dacă, în economia de comandă, planificarea, îndeosebi, cea la nivelul macroeconomic, aveau un caracter strict reglementat prin acte normative care aprobau planuri cincinale sau anuale, în economia de piaţă, rigoarea plani-ficării se deplasează de la nivelul macroeconomic, la nivelul companiilor şi firmelor, care nu pot supravieţui în afara unui management profesionist, în cadrul căruia funcţia de previziune are un rol deosebit de important.

Planificarea activităţii într-o firmă, fie ea mare sau chiar din categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, este de natură să confere avantaje competitive în domeniul:1)21

− studiului pieţei (identificarea clienţilor, necesităţile şi aşteptările lor, preţurile şi evoluţia lor pe piaţă, marketing, căi de atragere a clientului etc.);

− personal (atribuţii, răspunderi, drepturi ale manage-mentului, pe de o parte, şi ale salariaţilor, pe de altă parte, politici de angajare/concediere, motivarea personalului etc.);

− financiar (elaborarea cash-flow-ului, bilanţul, planul financiar, contul de profit şi pierderi, analize de profita-bilitate etc.).

Deşi mulţi întreprinzători cred că „planificarea este o activitate prostească şi plicticoasă”2) riscul de neplanificare este imens în succesul unor afaceri, fie că este vorba despre o firmă mare sau de una din categoria IMM-urilor.

1) Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003, p. 351. 2) Pojoran Dumitru, Bişa Cristian, Planul de afaceri – concepte, metode, tehnici, proceduri, Editura IRECSON, Bucureşti, 2002, p. 15.

Previziune şi planificare


147

7.1. Strategia financiară a companiei

Strategia financiară a companiei este deosebit de importantă, atât pentru firmă în sine, cât şi pentru investitori (în cazul companiilor pe acţiuni), dar şi pentru finanţatori (instituţiile de credit).

Elaborarea proiecţiilor strategiei companiei este atributul managementului executiv care, împreună cu premisele, ipotezele şi fundamentările necesare sunt supuse dezbaterii şi aprobării acţionarilor.

Conceptul de strategie vizează, de regulă, intervalele de timp mai îndelungate 3-5 ani, sau chiar 10-15 ori 20 ani, în timp ce activitatea de planificare se referă la intervale mai scurte de timp, de regulă un an, dar poate ajunge şi la intervale mult mai mici (trimestru, lună, săptămână, zi, schimb, oră etc.).

Atât strategia, cât şi planificarea financiară se constituie ca subprocese în cadrul procesului general de strategie/planificare şi vizează latura bănească a acestora, concretizată în necesarul de fonduri pentru asigurarea aprovizionărilor cu resurse materiale, energie, plata forţei de munca, investiţii şi posibilităţile de dobândire a acestor fonduri, pe de o parte, şi resursele financiare generate din vânzarea produselor rezultate şi modul de utilizare a acestor resurse, pe de altă parte.

Spre exemplu, în cazul companiei Star S.A., prin strategia aprobată de acţionari, se prevede că, în perspectiva anului 2009, aceasta va deveni dintr-o firmă locală, una regională, cu reţea de vânzări în mai multe judeţe.

Strategia financiară, menită a susţine acest obiectiv strategic general, trebuie să vizeze modul de asigurare a necesităţilor suplimentare de fonduri pentru dezvoltarea producţiei (investiţii tehnologice), dar şi a spaţiilor de vânzare (clădiri) etc., fonduri care pot fi obţinute:

− de la acţionari prin emitere de acţiuni (majorare de capital);

− de la investitori prin emitere de obligaţiuni (pe termen mediu sau lung);

− împrumuturi de la instituţiile de credit.

Necesarul de fonduri

Resursele financiare generale

Strategie financiară

Strategia financiară

a companiei


148

Pentru ca acţionarii, investitorii sau instituţiile de credit să fie interesaţi în a aloca fondurile respective, este necesar ca afacerea să fie viabilă, respectiv să permită obţinerea de produse de calitate care să poate fi vândute şi să genereze resurse financiare corespunzătoare, care să acopere:

− reluarea cel puţin la aceeaşi scară a ciclului de aprovizionare, producţie, desfacere;

− remunerarea adecvată a acţionarilor prin plata unor dividende corespunzătoare pe seama unui profit substanţial;

− plata cupoanelor periodice pentru deţinătorii de obligaţiuni;

− plata dobânzilor şi restituirea ratelor scadente la împrumuturile bancare.

Strategia unei companii include: − obiectivele strategice generale; − obiectivele strategice pe activităţi (producţie, investiţii

etc.); − ţinte strategice pe orizontul de timp prognozat; − obiective suport ale strategiei firmei. Între strategie şi planificare există o relaţie de interde-

pendenţă şi de incluziune, în sensul că, în cadrul activităţii de planificare, se detaliază pe orizonturi mai scurte de timp, obiectivele din strategia generală, şi fiecare dintre ele, atât strategia, cât şi planificarea au drept o componentă importantă strategia financiară şi, respectiv, planificarea financiară.

Grafic, această relaţie se poate exprima astfel: Figura 1

Relaţia de interdependenţă dintre strategie şi planificare

2005 2006 2007 2008 2009

Componentelestrategiei firmei


149

Unde triunghiul mare simbolizează strategia, cele mici, planificarea, iar partea haşurată din fiecare triunghi (mare şi mic) reprezintă componenta financiară a activităţii de strategie şi, respectiv, a celei de planificare.

7.2. Planul de afaceri al companiei

Planul de afaceri este un instrument al prezentului, elaborat prin aproximaţii succesive, utilizând experienţa şi realizările din trecut ale firmei, pentru a prezenta, în mod realist, calea spre viitor. Are drept scop, cel mai avantajos şi realizabil compromis între ceea ce doreşte şi ceea ce poate să facă firma respectivă.3)

Planul de afaceri este un instrument indispensabil investitorilor care doresc să înceapă sau să dezvolte o afacere, dar şi managerilor executivi pentru susţinerea şi consolidarea poziţiei de piaţă a firmelor deja existente.

Nicio instituţie de credit nu va accepta finanţarea unei afaceri dacă aceasta nu este fundamentată într-un plan de afaceri, care „reprezintă un sistem complex bazat pe interdepedenţă şi care reflectă de o manieră accesibilă, ideea de afaceri şi evoluţia acesteia în timp.”4)

Orizontul de timp, luat în considerare în cadrul planului de afaceri, este, de regulă, de 3 ani.

Atât planul de afaceri, cât şi bugetul de venituri şi cheltuieli, despre care vom vorbi în subcapitolul următor, sunt instrumente în care se concretizează activitatea de previziune şi planificare financiară.

Există mai multe modalităţi de întocmire a planului de afaceri, unele mai detaliate, altele mai restrânse, sau chiar o sinteză a planului de afaceri în funcţie de destinaţia acestuia (pentru management, pentru acţionari/investitori/finanţatori, pentru consultanţi/analişti financiari, pentru media etc).

Planul de afaceri al unei companii trebuie să cuprindă: • Istoricul firmei şi activitatea sa prezentă cu accent

pe nuanţele care au marcat semnificativ viaţa companiei. • Descrierea afacerii cu evidenţierea următoarelor

aspecte:

3) West Alan, Planul de afaceri, Editura Teora, Bucureşti, 2002, p. 17. 4) Pojoran Dumitru, Bişa Cristian, op.cit., p. 10.

Conţinutul planului

de afaceri

Definiţie


150

− caracteristicii afacerii; − descrierea ideii şi strategiei alese; − oportunitatea afacerii; − scopul şi obiectivele urmărite; − precizarea produselor/serviciilor vizate a se obţine/

realiza; − localizare, condiţii de mediu. • Piaţa: − descrierea pieţei; − segmentul/nişa de piaţă, ţinta; − concurenţa; − planul de marketing; − prognoza vânzărilor. • Echipa managerială şi resursele umane: − guvernanţa corporativă; − descrierea echipei manageriale; − consultanţi/auditori; − politica de management a resurselor umane. • Constrângerile şi riscurile asociate: − riscuri legislative (modificarea fiscalităţii, de

exemplu, a unor prevederi legale); − riscuri de piaţă (raportul cerere/ofertă, evoluţia

preţurilor); − riscuri de mediu; − riscuri contractuale (cu furnizorii, cu clienţii); − analiza punctelor tari şi slabe (SWOT). • Planul financiar, ca parte a planului de afaceri,

trebuie să cuprindă: − bilanţul şi contul de profit şi pierdere la finele

ultimului an încheiat (şi chiar pe ultimii trei ani dacă este posibil);

− ipotezele pe care se bazează previziunile; − situaţiile financiare prognozate:

– bilanţul previzionat, – contul de profit şi pierdere previzionat, – cash-flow-ul previzionat.

• Alte informaţii relevante pentru afacere: − facilităţi fiscale; − zone defavorizate; − programe guvernamentale; − programe de (pre)post aderare; − impactul aderării la U.E. etc.


151

Schematic, conţinutul şi structura unui plan de afaceri

se prezintă astfel:

Figura 2 Planul de afaceri

Elementul central al planului de afaceri şi al planificării financiare îl reprezintă previziunea vânzărilor.5)6)

Într-adevăr, în economia de piaţă, o firmă există şi se poate dezvolta dacă are piaţă, respectiv dacă poate vinde. Economia de piaţă este la dispoziţia cumpărătorului, pentru satisfacerea căruia se concurează asiduu nenumăraţi producători.

În prognozarea vânzărilor se parcurg următoarele etape: • Analiza evoluţiei vânzărilor companiei pe ultimii

ani, uneori chiar pe ultimii 10 ani. Concluziile analizei se sistematizează în tabele

dinamice cu cifre absolute şi/sau cu creşteri procentuale, precum şi în reprezentări grafice care sunt mult mai sugestive.

• Stabilirea trendului pentru perioada următoare pe baza informaţiilor culese din surse interne (cum ar fi,

5) Halpern Paul, Weston J. Fred, Brigham F. Eugene, Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 145-147.

Istoricul firmei

Descrierea afacerii

Piaţa

Planul de

afaceri

Resurseleumane

Planul financiar

Alte aspecte

relevante

Manage-mentul

Constrân-geri şi riscuri

Previziunea vânzărilor


152

cerinţele clienţilor rezultate din cercetările agenţilor proprii de vânzări) şi surse externe în rândul cărora trebuie identificate: concurenţa, resursele materiale, condiţiile, restricţiile de mediu, şi chiar aspecte, precum moda, tendinţe culturale etc.

Cu ocazia analizei, trebuie acordată atenţie comen-zilor neonorate şi a celor la care beneficiarii au renunţat, precum şi cauzele acestor neonorări/renunţări.

• Luarea în considerare a politicii firmei vizavi de cota de piaţă (menţinere, consolidare etc.).

Toate aceste judecăţi şi analize se efectuează pe total produse, şi pe grupe şi chiar subgrupe de produse.

7.3. Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei

Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei este un instrument de planificare financiară care detaliază, pe de o parte, veniturile companiei, pe principalele surse de constituire, iar, pe de altă parte, cheltuielile, pe princi-palele destinaţii, şi rezultatul economic al activităţii desfăşurate (profit/pierdere), pe un orizont de timp de un an de zile, cu defalcare pe trimestre.

În cadrul bugetului de venituri şi cheltuieli al companiei atât veniturile, cât şi cheltuielile sunt structurate pe 3 mari categorii astfel:

Figura 3

Structura bugetului de venituri şi cheltuieli

În situaţia în care veniturile sunt mai mari decât

cheltuielile, activitatea companiei este profitabilă, în caz contrar, activitatea este cu pierderi şi nu-şi are rostul eco-nomic să mai existe.

Definiţie

Structura bugetului de venituri şi cheltuieli


153

Veniturile din exploatare cuprind veniturile realizate de companie din activitatea de vânzare a produselor/ lucrărilor/serviciilor pe care acesta le livrează/execută sau prestează pentru clienţii săi. Tot în categoria veniturilor din exploatare sunt incluse şi unele subvenţii pentru anumite produse şi activităţi, prime pentru producătorii agricoli etc.

Veniturile financiare reprezintă câştigurile realizate de companie din plasamente pe piaţa bancară şi de capital de felul dobânzilor.

Veniturile excepţionale sunt veniturile realizate de companie din activităţi întâmplătoare (încasări din penalităţi şi amenzi aplicate partenerilor pentru neexecutarea, exe-cutarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale sau care nu au legătură cu activitatea de bază, cum ar fi încasări din valorificarea unor bunuri dezafectate.

Cheltuielile de exploatare cuprind cheltuielile pe care compania le face cu plata aprovizionărilor cu resurse mate-riale, energie, plata forţei de muncă, amortizări, impozite etc.

Cheltuielile financiare includ cheltuielile cu plata dobânzilor, comisioanelor, taxelor şi spezelor pentru creditele obţinute de la bănci.

Cheltuielile excepţionale includ acele cheltuieli care apar întâmplător şi nu au legătură cu activitatea curentă de bază a companiei (amenzi şi penalităţi plătite pentru neres-pectarea obligaţiilor contractuale şi de plată către parteneri, buget etc.).

Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei are drept scop final punerea în echilibru a veniturilor şi cheltuielilor, în scopul obţinerii unui profit din activitatea desfăşurată, ca diferenţa între venituri (mai mari) şi cheltuieli (mai mici).

Şi profitul, la rândul său, poate fi structurat pe cele trei surse de formare: din activitatea de exploatare, din cea financiară şi excepţională.

Desigur că, cea mai mare importanţă în activitatea unei companii o are activitatea de exploatare, celelalte activităţi (financiară şi excepţională) având un caracter întâmplător, secundar faţă de activitatea de exploatare.

Cu ocazia elaborării bugetului de venituri şi cheltuieli al companiei se porneşte de la strategia firmei şi planul de afaceri al acesteia pentru anul vizat, care se detaliază pe structură şi orizont de timp în conformitate cu cerinţele bugetului de venituri şi cheltuieli astfel:


154

Tabelul 1 Bugetul activităţii generale

– mil. lei –

SPECIFICAŢIE

Nr. rând

REALIZAT

ANUL PRECEDENT

Prel. *)

AN

Trim. I

anul din

Trim. II

2… care: Trim.

III

Trim. IV

I. VENITURI TOTALE, din care:

rd.1(rd.2+rd.8+rd.9

1. Venituri din exploatare, din care:

rd.2

a) subvenţii pentru produse şi activităţi

rd.3

b) subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi tarife

rd.4

c) transferuri rd.5 d) prime acordate producătorilor agricoli

rd.6

e) alte venituri rd.7 2. Venituri financiare

rd.8

3. Venituri excepţionale

rd.9

II. CHELTUIELI TOTALE, din care:

rd. 11+18 la 22

1. Cheltuieli pentru exploatare, total din care:

rd.11

a) cheltuieli materiale

rd.12

b) cheltuieli de personal, total din care:

rd.13

– salarii brute rd.14 – asigurări sociale şi protecţie socială

rd.15

c) cheltuieli de exploatare privind amortizarea şi provizioanele

rd.16

d) cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate

rd.17

2. Cheltuieli financiare

rd.18

3. Cheltuieli excepţionale

rd.19

4. Rezerve legale rd.20 5. Acoperirea pierderilor din anii precedenţi

rd.21

6. Impozitul pe profit

rd.22

III. REZULTATUL NET AL EXER-CIŢIULUI (rd. 01-10)

rd.23 (rd.1-rd.10)

*) preliminat


155

La elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli al companiei se parcurg următoarele etape:

• analiza bugetului de venituri şi cheltuieli din perioada anterioară şi a principalelor poziţii (venituri şi cheltuieli) care, în actualul buget, prezintă modificări importante (inclusiv o prezentare a cauzelor acestor diferenţe);

• analiza principalelor venituri şi cheltuieli propuse pentru anul respectiv şi a premiselor macroeconomice (creşterea economică, inflaţie etc.), cele ale sectorului din care face parte (comercial, industrial etc.) şi cele specifice entităţii respective (ce derivă din strategia pentru perioada următoare, cum ar fi creşterea cotei de piaţă, efectuarea de investiţii etc.), care au stat la baza fundamentării acestuia;

• analiza efectuată în cursul perioadei pentru care s-a stabilit bugetul de venituri şi cheltuieli asupra evoluţiei şi cheltuielilor entităţii economice în comparaţie cu ţintele stabilite (realizările faţă de plan), precum şi a principalelor măsuri corective întreprinse pentru încadrarea în prevederile bugetului de venituri şi cheltuieli.


• Strategia companiei: componentele strategiei firmei, strategie financiară

• Previziune şi planificare, previziune şi planificare financiară

• Necesar de fonduri, resurse financiare • Planul de afaceri al companiei • Conţinutul planului de afaceri: istoricul firmei,

descrierea afacerii, piaţa, echipa managerială şi personalul, constrângerile şi riscurile asociate, planul financiar, informaţii relevante

• Previziunea vânzărilor: analiza trendului pe anii precedenţi, informaţii din surse interne şi externe, cota de piaţă

• Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei: activitatea de exploatare, activitatea financiară, activitatea excepţională, venituri, cheltuieli, profit


156

PROBLEME REZOLVATE

PROBLEMA 1 Societatea comercială Star S.A., specializată în confecţii

damă, a înregistrat următoarea evoluţie a cifrei de afaceri:

– mil. lei –

2001 2002 2003 2004 2005 Total confecţii damă, din care:

1.500 1.520 1.600 1.650 1.700

– fibre naturale 1.000 900 1.000 1.100 1.200 – fibre sintetice 500 620 600 550 500

La finele anului 2005, compania deţinea o cotă de

piaţă de 40% la confecţii damă, iar principalii săi concurenţi şi-au prevăzut pentru anul 2006 o creştere a vânzărilor cu minim 10%.

Se cere: să se previzioneze cifra de afaceri a companiei pe anul 2006 în condiţiile creşterii cotei de piaţă cu 2 puncte procentuale faţă de anul precedent.

Rezolvare: Mai întâi determinăm trendul cifrei de afaceri al companiei pe ultimii 5 ani şi obţinem tabelul dinamic:

– creşteri anuale –

2002 suma %

2003 suma %

2004 suma %

2005 suma %

Total confecţii, din care:

+ 20 + 1,3

+ 80 + 5,2

+ 50 + 3,1

+ 50 + 3,0

– fibre naturale – 100 – 10,0 + 100 + 11,1 – 100 + 11,0 + 100 + 9,0

– fibre sintetice + 120 +12,4 – 20 – 3,3 – 50 – 8,4 – 50 – 9,1


157

şi graficul:

Se observă atât din tabelul dinamic, cât şi din repre-zentarea grafică evoluţia favorabilă a vânzărilor la confecţiile din fibre naturale şi declinul vânzărilor la cele din fibre sintetice.

Apoi, cunoscând cota de piaţă a S.C. Star S.A., putem determina mărimea pieţei, astfel:

40%................1.500 mil. lei 100%....................X mil. lei

şi rezolvând, obţinem X = 3.750 mil. lei, din care: 1.500 mil. lei ..................S.C. Star S.A.

2.200 mil. lei ..................concurenţi

Piaţa previzionată pentru anul 2006 o determinăm astfel: − pentru concurenţi:

2.220 mil. lei x 110% = 2.442 mil. lei. − pentru S.C. Star S.A.:

58%...........2.442 42%.............X

şi rezolvând, obţinem X = 1.768 mil. lei Total piaţa previzionată = 4.210 mil. lei. Deci, S.C. Star S.A. pentru a-şi consolida cota de piaţă

trebuie să realizeze în anul 2006 o cifră de vânzări în total de 1768 mil. lei (+4,0% faţă de anul 2005), iar pe structură:


158

– 1.318 mil. lei la confecţii din fibre naturale (+9,8%); – 450 mil. lei la cele din fibre sintetice (-10,0%), ca

urmare a declinului vânzărilor din acest tip de fibre. PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE PROBLEMA 1 Compania S.C. Star S.A. a înregistrat în ultimii trei

ani următoarea evoluţie a cifrei de afaceri:

– mil. lei – 2003 2004 2005 Total cifră de afaceri, din care:

2.000 2.300 2.500

– confecţii fibre naturale 1.500 1.900 2.200 – confecţii fibre sintetice 500 400 300

Se cere: să se prognozeze cifra de afaceri a companiei

pentru anul 2006, în condiţiile creşterii cotei de piaţă de la 40% la 45% şi a menţinerii declinului la vânzările de confecţii din fibre sintetice, cunoscând că partenerii şi-au propus o creştere a vânzărilor lor cu 15%.

PROBLEMA 2 Pe baza cifrei de afaceri previzionată, se cere să se

determine profitul prognozat al companiei S.C. Star S.A. în anul 2006, cunoscând că firma înregistrează: – venituri excepţionale ........................ 100 mil. lei; – cheltuieli cu materia primă............… 1.000 mil. lei; – cheltuieli cu energie şi amortizare..... 500 mil. lei; – cheltuieli cu salarii şi asimilate.......... 500 mil. lei; – cheltuieli cu dobânzile bancare.......... 200 mil. lei;


159

Capitolul 8. PREVIZIUNE ŞI PLANIFICARE BANCARĂ

Ca orice activitate economică, activitatea bancară nu

poate fi concepută în afara previziunii şi planificării. Mai mult decât în cazul unei companii, activitatea de planificare şi previziune în cazul unei societăţi bancare este cu mult mai importantă şi mai complexă datorită, pe de o parte, caracterului complex al activităţii bancare în raport cu oricare altă activitate economică dar, mai ales implicaţiilor majore pe care le are bunul mers al unei bănci asupra economiei în ansamblul său, prin relaţiile de atragere de depozite şi acordare de credite pe care acesta le are cu milioane de clienţi, pe de altă parte.

8.1. Strategia bancară

Elaborarea strategiei constituie prima fază a activităţii de previziune şi planificare într-o bancă în cadrul căreia se determină obiectivele generale ale băncii pe o perioadă viitoare, de regulă 3-5 ani sau chiar mai mulţi.

Pilonii strategiei cuprind: − obiective strategice generale; − obiective strategice pe activităţi; − ţinte strategice pentru orizontul de timp prognozat; − obiective suport ale strategiei bancare. În funcţie de natura mediului economic în care

operează, de evoluţia acestuia, băncile îşi pot elabora strategii ofensive sau defensive.

Se poate vorbi de o strategie ofensivă „în condiţiile unui scenariu de piaţă optimist, astfel: atunci când se realizează o relativă stabilitate pe plan economic, financiar şi politic, practicarea unei politici monetare de succes, o creştere a PIB de minimum 4-5%, o descreştere însemnată a nivelului inflaţiei, care să reprezinte nu mai mult de 15-20%, conso-lidarea sistemului bancar şi a componentelor sale, întărirea economico-financiară şi a capacităţii de export a firmelor”.1)

1) Berea Aurel Octavian, Strategie bancară, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 33-34.

Strategia bancară


160

Desigur că obiectivele strategice generale depind de la o societate bancară la alta, fiind diferenţiate în raport cu mărimea băncii, vechimea activităţilor desfăşurate, caracterul şi specificul fiecărei bănci etc.

Pentru o bancă comercială, care are tradiţie, fiind bine cunoscută pe piaţă şi cu o cotă semnificativă de piaţă, printre obiectivele strategice generale nu vor putea lipsi:

creşterea valorii băncii, prin: • extinderea afacerilor băncii, prin: − majorarea bilanţului; − structura optimă a activelor; − creşterea sănătoasă a portofoliului de împru-

muturi; creşterea capacităţii de a genera profit; consolidarea resurselor şi asigurarea unui raport

optim între resursele proprii şi cele atrase, prin: • creşterea capitalurilor proprii; • creşterea resurselor atrase de la clientela neban-

cară (persoane fizice şi persoane juridice); • prezenţa activă pe piaţa interbancară (internă şi

internaţională); îmbunătăţirea eficienţei activităţilor: • creşterea veniturilor din exploatare, prin: − lărgirea bazei de clienţi; − diversificarea ofertei de produse şi servicii; − majorarea afacerilor pe client; promovarea

vânzărilor printr-un marketing mai agresiv; − venituri din comisioane/venituri din dobânzi;

• controlul costurilor: − îmbunătăţirea indicatorului cost/venit; − evitarea deteriorării calităţii portofoliului

de împrumuturi; − orientarea către surse de finanţare mai

puţin costisitoare; îmbunătăţirea/consolidarea poziţiei pe piaţă: • extinderea ofertei de produse şi servicii finan-

ciare integrate (bancare, de asigurări, leasing, piaţa de capital): − produse şi servicii standard, alături de cele

personalizate;

Obiective strategice generale


161

− operativitate şi flexibilitate în raport cu cerinţele clienţilor;

− pachete integrate de produse şi servicii bancare;

− produse e_banking; − extinderea serviciilor de consultanţă;

• corporate banking/retail banking: − extinderea bazei de clienţi pe criterii de

profitabilitate; − profesionalism şi transparenţă deplină în

relaţiile cu clienţii; − monitorizarea concurenţei şi prevenirea

pierderii clienţilor şi afacerilor în favoarea acesteia;

− marketing agresiv; întărirea prudenţei bancare: • monitorizarea şi gestionarea tuturor categoriilor

de riscuri semnificative şi asociate; • perfecţionarea instrumentelor utilizate pentru

cuantificare/evaluarea riscurilor; • practici de protecţie împotriva riscurilor: − menţinerea riscului de lichiditate adecvat; − asigurarea unei structuri optime a bilanţului; − evitarea concentrării riscului de credit; − analiza financiară/nefinanciară a activităţii

clientului; − perfecţionarea analizei şi previziunii cash-

flow-ului pentru evaluarea corectă a capacităţii de plată a împrumutaţilor;

− menţinerea unei marje corespunzătoare a dobânzii;

− corelarea activelor cu dobândă fixă cu resur-sele cu dobândă fixă;

− supravegherea poziţiilor valutare; − structura pe valute a resurselor şi plasamentelor; − menţinerea unui grad corespunzător de adec-

vare a capitalului în raport cu standardele interne, dar şi cu cele internaţionale (Acordul Basel II).


162

În cazul activităţii de corporate banking, o bancă dornică să-şi întărească poziţia pe piaţă, trebuie să vizeze obiective strategice de felul:

clientul în centrul atenţiei: • segmentarea bazei de clienţi în:

– clienţi strategici; – societăţi comerciale; – IMM-uri; – autorităţi publice locale;

creşterea afacerilor (credite, scrisori de garanţie, avaluri, acreditive etc.) cu clienţii şi îmbunătăţirea calităţii portofoliului:

− credite în sfera producţiei; − credite în sfera circulaţiei (scontare, forfetare,

credite pe documente în curs de încasare); − operaţiuni de factoring; − pre(finanţarea) activităţilor de export şi a pro-

ducţiei pentru export; − credite pentru programe speciale în colaborare

cu alte bănci; − cofinanţări; − afaceri structurate;

modernizarea ofertei de produse şi servicii: − servicii integrate, după conceptul „one stop

shoping”, specific grupurilor financiare care îmbină produse tip credit cu produse de asigurări (bancassurance), de leasing, piaţa de capital;

− extinderea serviciilor din gama e_banking (electronic banking);

− dezvoltarea treptată a operaţiunilor din categoria derivativelor;

− servicii de consultanţă şi evaluare etc. Obiectivele strategice pentru activitatea de retail

banking includ: segmentarea bazei de clienţi: − persoane fizice (populaţia); − medici, avocaţi, notari publici, liber profesionişti

etc.; − private banking;

Obiective strategice în activitatea de corporate banking

Obiective strategice în activitatea de retail banking


163

îmbunătăţirea ofertei de produse şi servicii: • pachete de produse standard, pe fiecare segment; • produse destinate atragerii resurselor populaţiei şi

creşterii gradului de economisire; • produse de tip credit:

– creditul de consum, prin care stimulându-se cererea, se stimulează indirect şi oferta, producţia de bunuri şi servicii;

– creditul imobiliar şi cel ipotecar pot constitui un adevarat „boom” în condiţiile crizei acute de locuinţe din ţară;

– telefon banking, home banking; • personalizarea pachetelor de produse şi servicii

pentru segmentul private banking: – vânzări încrucişate;

− îmbunătăţirea relaţiei bancă-client: – persoane dedicate (manageri de relaţii).

În domeniul activităţii internaţionale, obiectivele strategice ale oricărei bănci respectabile trebuie să includă:

extinderea şi dezvoltarea reţelei de bănci cores-pondente;

obţinerea de facilităţi şi linii de finanţare externe, în condiţii avantajoase pentru dezvoltarea activităţii interne de creditare pe termen scurt, dar mai ales pentru retehnologizări şi investiţii noi (green field);

parteneriate strategice cu bănci străine care să asigure un transfer eficient de know-how în domeniul afacerilor, managementului riscurilor şi tehnologiei informaţiei;

cofinanţarea şi derularea programelor finanţate de Uniunea Europeană şi organismele financiare interna-ţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare etc.), care se focalizează, în mod deosebit, pe ţările aflate în perioada de preaderare la Uniunea Europeană.

În funcţie de specificul fiecărei bănci, se pot elabora obiective strategice şi pentru alte activităţi, cum ar fi: activitatea de carduri, activitatea pe piaţa de capital, activitatea de trezorerie etc.

Obiective strategice

în activitatea internaţională


164

În cadrul obiectivelor suport ale strategiei bancare, un loc deosebit revine:

• managementului băncii; • organizarea băncii; • resursele umane; • profitabilitate; • obţinerea şi prelucrarea informaţiei. Ţintele strategice reprezintă o sinteză a strategiei

unei băncii, care pot fi exprimate ca în figura următoare:

Figura 1 Ţintele strategice

Elaborarea strategiei de dezvoltare pe termen mediu

şi lung este sarcina principală a echipei manageriale din fruntea oricărei bănci.

Conducerea fără abordare strategică înseamnă condu-cere fără obiectiv, ceea ce se reflectă, cu siguranţă, în pierderi.

„Conducerea unei bănci fără o strategie este com- parabilă cu conducerea unei nave fără busolă sau a unui automobil fără sistemul de direcţie.

Inexorabil, nava pluteşte în derivă, automobilul iese de pe carosabil, iar banca se prăbuşeşte.”2)

2) Dănilă Nicolae, Berea Aurel Octavian, Managementul bancar – fundamente şi orientări, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 49-50.

Obiective suport ale strategiei bancare

Ţinte strategice


165

8.2. Planul de afaceri al băncii

Bunul mers al oricărei activităţi economice, cu atât mai mult al celei bancare, supuse acţiunii unor multitudini de riscuri, este necesar a fi definit, parametrizat, încadrat riguros într-o evoluţie prognozată pe baze ştiinţifice, pentru a face posibile rezultatele preconizate a fi obţinute.

Elaborarea planului de afaceri trebuie să înceapă întotdeauna cu analiza diagnostic a situaţiei actuale a afacerilor, a firmei (analiza retrospectivă).

În cadrul acestei prime etape se analizează şi se sintetizează în scris următoarele aspecte:

istoricul băncii (când a fost înfiinţată, capitalul existent, acţionarii etc.);

principalele operaţiuni efectuate; evoluţia multianuală a bilanţului băncii şi a princi-

palelor poziţii de activ şi pasiv, care trebuie să includă cel puţin:

Tabelul 1 Evoluţia multianuală a bilanţului şi a principalelor

posturi de activ şi pasiv – mld. lei –

– în mil. echivalent euro –

2003 2004 2005 TOTAL ACTIV, din care: − credite neguvernamentale în sumă netă

(diminuate cu provizioanele de risc) − plasamente pe piaţa interbacară (internă

şi internaţională) − rezerva obligatorie la B.N.R. − plasamente în titluri de stat − active fixe – alte active

TOTAL PASIV, din care: − capitaluri proprii − resurse la vedere şi la termen de la clientela nebancară − obligaţiuni − transferuri de la bănci – alte pasive

evoluţia numărului şi structurii clienţilor băncii şi

a conturilor deţinute de aceştia.

Analiza retrospectivă


166

Etapa următoare în elaborarea planului de afaceri o constituie analiza evoluţiei mediului economic de afaceri care trebuie să cuprindă:

analiza în evoluţie, cel puţin pe ultimii trei ani, a principalilor indicatori macroeconomici, astfel:

Tabelul 2 Evoluţia indicatorilor macroeconomici

în perioada 2003-2005 – u.m.–

2003 2004 2005 Produsul intern brut mld. lei Producţia industrială mld. lei Producţia agricolă mld. lei Volumul investiţiilor mld. lei Comerţ exterior mil. EUR Exporturi FOB mil. EUR Importuri CIF mil. EUR Vânzări de mărfuri cu amănuntul mld. lei Servicii prestate populaţiei mld. lei Salariul mediu net lei Indicele preţurilor de consum ale populaţiei %

piaţa pe care operează banca: − evoluţia mediului economic; − stadiul restructurării şi privatizării; − sistemul bancar concurenţial; − piaţa clienţilor, segmentarea pieţei; − piaţa produselor şi serviciilor bancare; − concentrarea pe piaţă; − principalii competitori; − poziţia băncii în piaţă (cota de piaţă);

managementul riscurilor şi politici de protecţie a băncii împotriva acestora:

− monitorizarea tuturor categoriilor de riscuri: • riscul de lichiditate; • riscul de credit: • riscul ratei dobânzii; • riscul de insolvabilitate;

Analiza evoluţiei mediului economic


167

• riscul de mediu; • riscul reputaţional; • riscuri operaţionale; • riscul valutar; • riscul de ţară şi de bancă (parteneră);

resursele băncii: − conducerea şi organizarea băncii; − personalul; − reţeaua de subunităţi; − norme, proceduri interne de lucru; − tehnologia informaţiei.

În sfârşit, după efectuarea analizei diagnostic retrospec-tive, cu luarea în calcul a evoluţiei mediului economic şi de afaceri în care operează banca, a punctelor tari şi slabe, se trece la etapa a III-a şi ultima, în elaborarea planului de afaceri, respectiv, analiza şi evaluarea prospectivă a băncii, pentru un orizont viitor de timp, de regulă de 3-5 ani, care poate include:

stabilirea obiectivelor strategice ale băncii pentru orizontul de timp luat în considerare în planul de afaceri, cum ar fi:

• creşterea valorii băncii pentru acţionari şi pentru clienţi;

• creşterea cotei de piaţă; • clienţii; • activitatea de creditare: − corporate banking; − retail banking;

• produse şi servicii noncredit; • carduri; • personalul (motivare); • creşterea profitului şi îmbunătăţirea eficienţei

activităţii băncii; situaţia financiară prognozată se fundamentează, în

primul rând, pe realizările băncii în anii precedenţi, care se proiectează în viitor, ţinând cont de prognozele macroeconomice guvernamentale privind evoluţia indica-torilor macroeconomici, îndeosebi a produsului intern brut şi a ratei inflaţiei. Pentru bănci, evoluţia inflaţiei este deosebit de importantă întrucât, acest indicator acţionează ca regulator al riscului dobânzilor, care stă la baza prognozării veniturilor şi cheltuielilor băncii.

Evaluarea prospectivă

a băncii


168

Pe baza evoluţiei prognozate a principalelor elemente de activ şi pasiv şi a dobânzilor prognozate, se fundamen-tează situaţia financiară a băncii pentru următorii 3-5 ani, după modelul din tabelul următor:

Tabelul 3

Situaţia financiară prognozată

– mil. lei – 2006 2007 2008 Venituri totale, din care: − dobânzi:

- la credite - plasamente interbancare - plasamente în titluri

− din comisioane şi taxe − din provizioane, inclusiv − recuperare creanţe amortizate − din plasamente pe pieţe de capital – alte venituri Cheltuieli totale, din care: − cu dobânzile − cu provizioane − cu creanţe nerecuperabile, − acoperite din provizioane − cu funcţionarea băncii − alte cheltuieli Profit brut Impozit pe profit Profit net

În finalul planului de afaceri, ca o sinteză a evoluţiei

prognozate (cantitative şi calitative), este necesară inclu-derea unei secţiuni cuprinzând principalii indicatori de eficienţă, determinaţi pe baza rezultatelor prognozate pentru următorii 3-5 ani, care trebuie să includă cel puţin indicatorii prezentaţi în tabelul următor, precum şi o comparaţie cu nivelul standard de plan internaţional.

Situaţia financiară prognozată


169

Tabelul 4

Principalii indicatori de eficienţă ai băncii

– % –

2006 2007 2008 Nivelul

standard internaţional

Rata profitului brut 15 Rentabilitatea capitalurilor proprii (ROE)

1-2

Adecvarea capitalului

8*)

Lichiditate 30

*) Pentru băncile româneşti, standardul privind adecvarea capitalului stabilit de Banca Naţională a României este de minim 12%.

8.3. Planificarea creditelor şi a resurselor de acoperire ale acestora

Sursele de date şi informaţiile utilizate în procesul de fundamentare şi elaborare a planurilor de credit sunt:

• strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu;

• prognozele de date sectoriale furnizate de Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională şi Comisia de Statistică;

• programele economice prioritare la nivel macroeco-nomic;

• cerinţele economiei naţionale; • strategia de dezvoltare şi planul de afaceri al băncii

pe termen mediu; • politica proprie a băncii în domeniul alocării resur-

selor şi creditelor; • propunerile sucursalelor judeţene; • alte surse de date la nivel local.

Sursele de date

Indicatorii de eficienţă

ai băncii


170

Tabelul 5 Structura planului de credite şi resursele de acoperire

ale acestora – mil. lei –

Anul

Trim. I

Trim.II

Trim. III

Trim. IV

Total plasamente 1. Credite

neguvernamentale

1.1. Credite pe termen scurt

1.2. Credite pe termen mediu şi lung

2. Titluri de stat – portofoliu rezidual

3. Disponibilităţi şi depozite la bănci

4. Cont curent la BNR (rezerva minimă obligatorie)

5. Numerar în casierie 6. Plasamente pe piaţa

de capital

7. Participaţii 8. Alte plasamente

Total resurse 1. Disponibilităţi la

vedere – agenţi economici

2. Depozite la termen – agenţi economici

3. Depozite la vedere – populaţie

4. Depozite la termen – populaţie

5. Certificate de depozit

6. Certificate cu discount

7. Linii de finanţare/refinanţare externă

8. Depozite colaterale – clienţi nebancari

9. Disponibilităţi şi depozite de la bănci

10. Capital şi rezerve 11. Provizioane pentru

risc credit

12. Alte resurse

Notă: Totalul resurselor trebuie să fie întotdeauna egal cu totalul plasamentelor şi invers.

Structura planului de credite


171

8.4. Bugetul de venituri şi cheltuieli al băncii

Prin bugete sau prin activitatea bugetată practic, obiectivele din strategia şi planul afaceri al băncii, care vizează, de regulă, perioade mai mari de timp, se detaliază şi se concretizează în instrumente de planificare pe perioade mai scurte de timp.

Bugetul de venituri şi cheltuieli reprezintă „forma sintetică în care se concretizează planificarea profitului. Elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli într-o bancă este precedată de preliminarea evoluţiilor structurilor bilanţiere ale băncii, generatoare de venituri şi cheltuieli. Respectând, de regulă, modelul contului de rezultate, bugetul de venituri şi cheltuieli reprezintă un „cont provizoriu” al veniturilor şi cheltuielilor şi, deci, al profitabilităţii băncii.”3)

Elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli presupune două etape importante:

− preliminarea realizărilor pe anul în curs; − elaborarea propunerilor de buget pentru anul

următor. Realizările (preliminate) pe anul în curs se vor analiza

comparativ cu rezultatele înregistrate în anul precedent. Analiza se va axa pe principalele cauze care au

determinat realizarea/nerealizarea indicatorilor programaţi, astfel:

− evoluţia dobânzilor active şi pasive; − evoluţia cursului monedei naţionale în raport cu

dolarul SUA şi cu euro; − evoluţia activelor şi pasivelor băncii, în special a

celor purtătoare de dobânzi; − nivelul comisioanelor încasate în raport cu cele

plătite; − creşterea preţurilor de consum (rata inflaţiei) în

raport cu cele prognozate pentru anul în curs; − cheltuielile de funcţionare ale băncii înregistrate

în cursul anului curent;

3) Manolescu Gheorghe, Sîrbea Diaconescu Adriana, Management bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, p. 204-205.


172

− contribuţia băncii la constituirea fondului de garantare a depozitelor populaţiei;

− modificările intervenite în legislaţie privind majorarea salariului mediu pe economie;

− influenţele din reevaluarea imobilizărilor corporale. Proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli se

fundamentează pe baza următoarelor elemente: − prevederile cuprinse în strategia şi planul de

afaceri al băncii; − planul de credite şi al resurselor de acoperire ale

acestora; − programele operaţionale pentru anul următor:

programe de investiţii şi reparaţii, programul privind acţiunile de reclamă şi publicitate;

− nivelul prognozat al dobânzilor active şi pasive ce se vor practica de bancă în anul următor;

− analiza critică a programelor prezentate de unităţile din reţea privind propunerile pentru cheltuieli şi venituri;

Totodată, la elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli se vor avea în vedere perspectiva pentru anul de plan a tuturor elementelor de evoluţie macroeconomică şi de politică monetară, analizate cu ocazia execuţiei preli-minate a bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul în curs.

Elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli al băncii este o lucrare laborioasă în care trebuie să fie atraşi cei mai buni specialişti.

O mare importanţă o reprezintă faptul că, după aprobare, bugetul de venituri şi cheltuieli să nu fie uitat într-un sertar, ci să se urmărească permanent şi sistematic realizarea prevederilor înscrise în acesta, prin:

− compararea realizărilor cu obiectivele bugetare, pentru a determina gradul de realizare şi a permite analiza ecarturilor;

− prezentarea măsurilor, a mijloacelor necesare recu-perării nerealizărilor sau ajustării obiectivelor bugetare;

− reactualizarea adaptativă a obiectivelor, mijloacelor şi structurilor bugetare în funcţie de necesităţile impuse în perspectiva realizării finalităţilor strategice.


173

Tabelul 6

Bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul _______

– mld. lei – din care:

Diferenţe faţă de anul curentDenumire indicatori Prel. an

curent Propus an următor Trim.

I Trim.

II Trim.

III Trim.

IV Suma %

Venituri din dobânzi

Venituri din titluri de plasament

Venituri din titluri de investiţii

Venituri din R.M.O. Venituri din dobânzi la plasamente la bănci

Venituri din titluri de participaţie

Venituri din diferenţe de curs şi operaţiuni de schimb şi arbitraj

Comisioane, taxe Venituri din provizioane

Venituri din recuperări de creanţe amortizate

Alte venituri 1. TOTAL VENITURI DIN EXPLOATARE

Cheltuieli cu dob. ct. disp. şi dep.

Cheltuieli cu dob. ct. disp. şi dep. bănci

Cheltuieli cu dob. la impr. de refinanţare în valută

Cheltuieli cu titlurile de investiţii

Pierderi la titlurile de tranzacţie

Pierderi din diferenţe de curs şi operaţiuni de schimb şi arbitraj

Cheltuieli comisioane, speze şi taxe

Alte cheltuieli cu operaţiuni

Cheltuieli de funcţionare

Cheltuieli cu salariile


174

Tabelul 6 (continuare) Cheltuieli CAS, protecţie socială, fond de sănătate, fond de risc

Cheltuieli cu provizioanele

Pierderi din creanţe nerecuperabile acoperite cu provizioane

Pierderi din creanţe nerecuperabile neacoperite cu provizioane

2. TOTAL CHELTUIELI DE EXPLOATARE

3. PROFIT EXPLOATARE (1-2)

4. Venituri excepţionale 5. Cheltuieli excepţionale

6. PROFIT EXCEPŢIONAL

7. TOTAL VENITURI (1+4)

8. TOTAL CHELTUIELI (2+5)

9. PROFIT BRUT (7-8) 10. Fond de rezervă 11. Fond de risc 12. Venituri neimpozabile

13. Cheltuieli nedeductibile

14. PROFIT IMPOZABIL (9-10-11-12+13)

15. Impozit pe profit 16. PROFIT (PIERDERE) NET RĂMAS DE REPARTIZAT (9-10-11-15)


• Pilonii strategiei bancare: obiective strategice generale, obiective strategice pe activităţi, ţinte strategice, obiective suport al strategiei

• Obiective strategice în activitatea de corporate banking (operaţiuni cu clienţi de natura companiilor)


175

• Obiective strategice în activitatea de retail banking (operaţiuni cu clienţi de natura persoanelor fizice)

• Segmentarea clientelei: marile companii (inter)na-ţionale, societăţi comerciale, întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri), autorităţi publice locale

• Private banking • Planul de afaceri al băncii: analiza retrospectivă,

analiza mediului economic general – indicatorii macroeconomici, evaluarea prospectivă a băncii

• Situaţia financiară prognozată: venituri (din dobânzi, din comisioane, din recuperări de creanţe, din plasamente pe piaţa de capital etc.), cheltuieli (cu dobânzile plătite, cu provizioanele, cu funcţionarea băncii etc.), profit brut, impozite, cheltuieli nede-ductibile, profit net

• Indicatorii de eficienţă ai băncii: rata profitului, rentabilitatea activelor, adecvarea capitalului, lichiditate

• Planul de credite şi resursele de acoperire ale acestora

• Bugetul de venituri şi cheltuieli al băncii: realiză-rile pe perioada precedentă, proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul următor

PROBLEME REZOLVATE PROBLEMA 1 Societatea bancară Beta Bank a încheiat anul 2005 cu

un portofoliu de credite în sumă de 3.500 milioane lei cu următoarea structură:

Total credite, din care: 3.500 mil. lei – credite pe termen scurt: 2.000 mil. lei – credite pe termen mediu şi lung: 1.500 mil. lei Acoperite cu resurse de: 3.500 mil. lei din care: − depozite clienţi cu termen de până la un an: 2.300 mil. lei – depozite clienţi cu termen de 1-3 ani: 500 mil. lei − linie de finanţare

de la instituţiile financiare internaţionale (BERD): 500 mil. lei – capital propriu: 200 mil. lei


176

Cunoscând că, pentru anul 2006, Beta Bank şi-a propus o creştere a volumului creditelor cu 20%, din care creditele ipotecare imobiliare cu 30%.

Se cere: să se elaboreze proiectul planului de credite şi al resurselor de acoperire ale acestora pentru anul 2006 la Societatea bancară Beta Bank.

Rezolvare: În primul rând, analizând situaţia creditelor şi a resurselor de acoperire ale acestora existente la finele anului 2005, se constată un GAP (diferenţă) pe maturităţi (scadenţe) între creditele pe termen mediu şi lung (1.500 mil. lei) care sunt acoperite cu resurse pe termen mediu şi lung (linie de finanţare de la BERD şi capital propriu) în proporţie doar de 46,2%:

(500 + 200 ) 1500

Chiar dacă se iau în calcul şi depozitele de la clienţi cu maturitate de 1-3 ani (500 mil. lei), gradul de acoperire a creditelor pe termen mediu şi lung rămâne necores-punzător, respectiv 80%:

(500 + 200 + 500), acest aspect urmând a fi avut în 1500

vedere şi soluţionat la elaborarea proiectului planului de credite şi a resurselor de acoperire a acestora pentru anul 2006.

Stabilirea planului de credite pentru anul 2006:

– mil. lei –

credite existente la 31 dec. 2005

% creştere

credite planificate

pe anul 2006

3.500 20% 4.200 din care: – pe termen scurt

2.000 x 2.250

– pe termen mediu şi lung

1.500 30% 1.950

Planificarea resurselor de acoperire: – depozite de la clienţi cu termen de până un an: 2.000 2.250 – depozite de la clienţi pe

termen de 1-3 ani: 500 700 Universitatea SPIRU HARET

177

– linie de finanţare de la BERD: 500 500 – capital propriu: 200 200 – alte resurse pe termen mediu şi lung, 550

care, în funcţie de opţiunile şi strategia băncii, pot fi asigurate prin:

− contractarea unei noi linii de finanţare pe termen mediu şi lung,

− introducerea unor noi tipuri de depozite cu maturităţi de 3-5 ani,

− majorare de capital.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

PROBLEMA 1

Cunoscând că societatea bancară Beta Bank înregistra la finele anului 2005 următoarea structură a creditelor şi a resurselor de acoperire ale acestora:

Total credite, din care: 5.000 mil. lei – pe termen scurt: 3.000 mil. lei – pe termen mediu şi lung: 2.000 mil. lei Acoperite cu resurse astfel: − disponibilităţi la vedere: 500 mil. lei – depozite de la clienţi cu termen de până un an: 2.000 mil. lei – împrumuturi de pe piaţa interbancară pe 30 zile: 500 mil. lei – depozite de la clienţi pe termen de 1-3 ani: 1.000 mil. lei − linie de finanţare de la Banca Mondială: 1.500 mil. lei − capitaluri proprii: 500 mil. lei

Se cere: să se elaboreze proiectul planului de credite şi al resurselor de acoperire a acestora al Beta Bank pentru anul 2006, avându-se în vedere că, potrivit strategiei băncii, creditele pe termen scurt vor creşte cu 25%, iar cele pe termen mediu şi lung cu 35%, în timp ce depozitele atrase de la clienţi (pe termen mediu şi lung) vor înregistra un ritm mediu de creştere anual de 20%.


178

Capitolul 9. ORGANIZAREA ACTIVIŢĂŢII

COMPANIEI În funcţie de natura activităţii desfăşurate (patrimonială,

nepatrimonială), de mărimea afacerilor desfăşurate, de modul de asociere, de natura capitalului social şi modul de administrare şi conducere, în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale.

9.1. Forme de organizare a companiilor româneşti

„Totalitatea actelor de comerţ şi a actelor civile cu caracter comercial se derulează între agenţii economici. Aceştia sunt persoane fizice sau grupuri de persoane fizice şi/sau care participă la viaţa economică în calitate de comercianţi sau necomercianţi. Potrivit art.7 din Codul Comercial, sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită... Aşadar au calitatea de comercianţi:

a) persoanele fizice care exercită în mod obişnuit, cu titlu de profesie, o activitate comercială, lucrativă;

b) societăţile comerciale private, publice sau mixte; c) regiile autonome ale administraţiilor publice cen-

trale şi locale; d) organizaţiile cooperatiste de producţie, de achiziţie

şi de desfacerea mărfurilor şi serviciilor şi cele de credit (băncile populare).” 1)

Agenţii economici sunt individuali, în calitate de comercianţi, sau colectivi, sub forma societăţilor comerciale.

Potrivit legislaţiei în vigoare, societăţile comerciale se pot constitui în una din următoarele forme:

a) societăţi în nume colectiv; b) societăţi în comandită simplă;

1) Stancu Ion, Finanţe, pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 38.

Comercianţii

Tipuri de societăţi comerciale


179

c) societăţi pe acţiuni; d) societăţi în comandită pe acţiuni; e) societăţi cu răspundere limitată.

Figura 1

Organizarea activităţii economice şi sociale

Sursa: Stancu Ion, Finanţe, pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a intreprinderii, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti , 2002, p. 38.

Obligaţiile sociale în societăţile comerciale sunt garan-

tate cu patrimoniul social. Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii

comanditaţi în societatea în comandită (simplă sau pe acţiuni), răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva asociaţilor.

Acţionarii, asociaţi comanditori, precum şi asociaţii în societatea cu răspundere limitată răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris.

Actul constitutiv poate fi un înscris unic sau este reprezentat de contractul de societate şi/sau statut, în funcţie de forma de constituire a societăţii.

În figura 2 sunt prezentate documentele constitutive pe forme de societăţi, stabilite de Legea societăţilor comerciale.

Răspunderea în societăţile

comerciale


180

Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau de fondatori în caz de subscripţie publică. Semnatarii actului constitutiv şi persoa-nele care au un rol important în constituirea societăţii sunt consideraţi de lege fondatori.

Conţinutul actului constitutiv este stabilit prin lege şi diferă în funcţie de forma societăţii.

În esenţă, actul constitutiv cuprinde date de identificare personale, asociaţi, administratori, cenzori, după caz; forma, denumirea şi sediul; obiectul de activitate; capitalul subscris şi vărsat şi valoarea aportului în natură; durata societăţii, modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii etc.

Figura 2

Documente constitutive

Statut

Societate cu răspundere

limitată constituită prin

actul de voinţă al unei persoane

Contract de societate şi

Statut / înscris unic denumit Act constitutiv

Societate pe acţiuni

Societate în comandită pe acţiuni

Societate cu răspundere limitată

Contract de societate

Societate în nume colectiv

Societate în comandită

simplă


181

În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, actul constitutiv cuprinde şi numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu precizarea dacă sunt nominative sau la purtător, precum şi clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către organele statutare, controlul acţionarilor şi docu-mentele la care au acces etc.

Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la forma şi conţinutul actului constitutiv reprezintă motiv pentru respin-gerea cererii de înmatriculare a societăţii.

După încheierea actului constitutiv, în termen de maxim 15 zile trebuie să se solicite înmatricularea societăţii în Registrul Comerţului, cererea în acest sens fiind însoţită de o serie de documente, precum actul constitutiv, dovada efectuării vărsămintelor, dovada referitoare la sediu, actele de proprietate asupra aporturilor în natură, declaraţii pe propria răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege etc.

Societatea comercială este persoana juridică de la data înmatriculării ei în Registrul Comerţului.

Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică şi pot fi constituite în una din formele prevăzute de lege; sucursalele reprezintă dezmembrăminte fără perso-nalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se înmatriculează în Registrul Comerţului din judeţul în care vor funcţiona.

Societăţile comerciale străine pot înfiinţa în România, în condiţiile legii, filiale, sucursale, agenţii, reprezentanţe etc.

Odată cu depunerea cererii de înmatriculare, trebuie să se depună la Oficiul Registrului Comerţului şi specimenele de semnătură ale reprezentanţilor societăţii dacă sunt numiţi prin actul constitutiv sau ulterior într-un anumit termen de la numire.

Actul constitutiv al societăţii poate fi modificat ulterior prin hotărârea Adunării Generale sau printr-un act adiţional la actul constitutiv. În condiţiile stabilite de lege, modificarea actului constitutiv se poate face prin hotărâre a instanţei judecătoreşti.

Actul prin care se modifică actul constitutiv se înre-gistrează în Registrul Comerţului, cu excepţia cazurilor în care modificare se face printr-o hotărâre judecătorească.

Îmatricularea societăţii

Modificarea actului

constitutiv


182

După înregistrare, actul modificator al actului constitutiv se trimite la „Monitorul Oficial al României” spre publicare. În cazul societăţilor în nume colectiv sau în comandită simplă, nu este obligatorie publicarea actului modificator în formă autentică.

În situaţiile în care se aduc mai multe modificări, concomitente sau succesive la actul constitutiv, se face actualizarea lui cu toate modificările la zi şi se transmite la Registrul Comerţului.

Prin modificarea actului constitutiv, constând în schim-barea formei de societate, prelungirea duratei ei sau alte modificări, nu se creează o nouă persoană juridică.

Capitalul social în societăţile pe acţiuni este repre-zentat prin acţiuni emise de societate, care, în funcţie de modul de transmitere, pot fi: nominative sau la purtător. Se pot emite şi acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot.

O acţiune plătită, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, dă dreptul la un vot.

Adunările generale sunt ordinare şi extraordinare. Adunarea Ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe

an, în cel mult 4 luni de la încheierea exerciţiului financiar, fiind obligată, pe lângă dezbaterea problemelor înscrise pe ordinea de zi să:

− aprobe situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor administratorilor, ale cenzorilor sau ale auditorilor financiari;

− stabilească dividendul; − aleagă pe administratori şi cenzori; − fixeze remuneraţia pentru exerciţiul în curs

administratorilor şi cenzorilor; − se pronunţe asupra gestiunii administratorilor; − stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli pe

exerciţiul financiar următor; − hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia/

unor unităţi ale societăţii. În cazul Adunării Ordinare, este necesară prezenţa

acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, iar hotărârile să fie luate de acţionarii ce deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare, dacă în actul constitutiv sau în lege nu se prevede o majoritate mai mare.

Funcţionarea societăţilor comerciale pe acţiuni

Acţiunile

Adunările generale


183

Adunarea Generală Extraordinară se întruneşte de câte ori este necesar, pentru a analiza probleme referitoare la:

− schimbarea formei juridice sau a obiectului de activitate, mutarea sediului societăţii;

− înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare; − prelungirea duratei societăţii; − majorarea sau reducerea capitalului social sau

reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni; − fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii sau

dizolvarea anticipată a societăţii; − conversia acţiunilor dintr-o categorie în alta;

conversia unei categorii de obligaţiuni în alta categorie sau în acţiuni;

− emisiunea de obligaţiuni; − alte modificări ale actului constitutiv sau alte hotărâri

pentru care este cerută aprobarea Adunării Generale Extraordinare.

Pentru validitatea deliberărilor Adunării Generale Extraordinare, când actul constitutiv nu dispune altfel, sunt necesare:

– la prima convocare, prezenţa acţionarilor repre-zentând trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile să fie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social;

– la convocările următoare, prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social, iar hotărârile să fie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin o treime din capitalul social.

Hotărârile Adunării Generale sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.

Acţionarii au dreptul de a se informa asupra gestiunii societăţii între şedinţele adunărilor generale (cel mult de două ori în cursul unui exerciţiu financiar).

Exerciţiul unor atribuţii care revin Adunării Generale se pot delega Consiliului de Administraţie sau administra-torului unic, delegare care se poate face prin actul constitutiv sau prin hotărâre a Adunării Generale Extraordinare.

Astfel de delegări se referă la mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate al acesteia,

Administratori/Consiliul de

Administraţie


184

majorarea sau reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni; conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă menţionate.

Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori.

Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un Consiliu de Administraţie.

Numirea şi înlocuirea administratorilor se fac exclusiv de către Adunarea Generală.

O persoană juridică poate fi numită sau aleasă administrator al unei societăţi comerciale.

Fiecare administrator trebuie să depună o garanţie pentru administraţia sa.

Pentru valabilitatea deciziilor Consiliului de Administraţie este necesară prezenţa a cel puţin jumătate din numărul administratorilor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare.

Deciziile în Consiliul de Administraţie se iau cu majoritatea absolută a membrilor prezenţi.

Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute de lege.

Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:

− existenţa reală a dividendelor plătite; − ţinerea corectă a registrelor cerute de lege; − îndeplinirea hotărârilor adunărilor generale, precum

şi a îndatoririlor prevăzute de lege şi actul constitutiv. Executarea (coordonarea) operaţiunilor societăţii

poate fi încredinţată unuia sau mai multor directori executivi, funcţionari ai societăţii, care nu pot fi membri în Consiliul de Administraţie al societăţii.

Directorii executivi sunt răspunzători faţă de societate şi de terţi pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor.

Creditarea de către societate a administratorilor sau a directorilor acesteia este interzisă, prin intermediul unor operaţiuni, precum: împrumuturi, acordarea de avantaje financiare, garantarea, directă sau indirectă etc.


185

Această interdicţie este aplicabilă: − şi operaţiunilor în care sunt interesaţi soţul, rudele

sau afinii, până la gradul al patrulea inclusiv, ai admini-stratorului sau ai directorului;

− şi în situaţia în care operaţiunea priveşte o societate civilă sau comercială la care una dintre persoa-nele anterior menţionate este administrator sau director ori deţine, singură sau împreună cu una din persoanele menţionate, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capi-talului social subscris.

Consiliul de Administraţie poate delega o parte din puterile sale unui Comitet de Direcţie, compus din membri aleşi dintre administratori, fixându-le în acelaşi timp şi remuneraţia.

Preşedintele Consiliului de Administraţie poate fi şi director general sau director, calitate în care conduce şi Comitetul de Direcţie.

Comitetul de Direcţie ia decizii cu majoritatea absolută a voturilor membrilor săi.

În Comitetul de Direcţie votul nu poate fi dat prin delegaţie.

Şedinţele Comitetului de Direcţie se ţin cel puţin o dată pe săptămână.

În conformitate cu cele mai avansate standarde de guvernanţă corporativă, conducerea executivă (Comitetul de Direcţie) trebuie să fie complet separată de cea admi-nistrativă (Consiliul de Administraţie), tocmai pentru a se elimina complet conflictul de interese între o persoană care este şi administrator şi conducător executiv.

În cazurile în care, situaţiile financiare ale societăţilor comerciale, care intră sub incidenţa Reglementărilor contabile armonizate cu Directivele Europene şi Standardele Internaţionale de Contabilitate, vor fi auditate de către auditori financiari, potrivit dispoziţiilor legale.

Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse, potrivit dispoziţiilor legale, auditului financiar, trebuie să organizeze auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România.

În cazurile societăţilor comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar, Adunarea Generală Ordinară a acţionarilor va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor.

Auditul financiar

Auditul intern

Comitetul de Direcţie


186

9.2. Dizolvarea, fuziunea şi divizarea companiilor

Societatea comercială se dizolvă, în condiţiile legii, prin:

− expirarea duratei societăţii; − imposibilitatea realizării obiectului de activitate al

societăţii; − declararea nulităţii societăţii; − hotărârea Adunării Generale; − hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat,

pentru motive temeinice; − falimentul societăţii; − alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv

al societăţii. Societatea pe acţiuni, în condiţiile precizate de lege, se

dizolvă: − în urma unor pierderi, dacă activul net, determinat ca

diferenţa între totalul activelor şi datoriile societăţii, reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social, în condiţiile în care administratorii convoacă Adunarea Generală Extraordinară, pentru a hotărî dizolvarea societăţii;

− când capitalul social se reduce sub minimul legal; − când numărul acţionarilor scade sub minimul legal. Dizolvarea societăţilor comerciale, cu unele excepţii,

trebuie să fie înscrisă în Registrul Comerţului şi publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea a IV-a.

Tribunalul, pe baza unor cereri întemeiate, va putea pronunţa dizolvarea societăţii, în condiţiile legii, în cazurile în care:

− societatea nu are organe statutare sau nu se mai pot întruni;

− societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la Oficiul Registrului Comerţului;

− societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut;

− societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.

Hotărârea de dizolvarea, pronunţată de tribunal, se înregistrează în Registrul Comerţului, se comunică Direcţiei

Dizolvarea societăţilor


187

Generale a Finanţelor Publice Judeţene/municipiului Bucureşti, şi se publică în „Monitorul Oficial al României”, partea a IV-a.

Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege.

Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.

Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi în scopul alcătuirii unei noi societăţi.

Divizarea se face prin împărţirea întregului patri-moniu al unei societăţi, care îşi încetează existenţa, între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă. Societatea comercială nu îşi încetează existenţa dacă o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare.

Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societăţii.

În situaţia în care, prin fuziune sau divizare, se înfiinţează o nouă societate, aceasta se constituie în condiţiile prevăzute de lege pentru forma de societate convenită.

Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa.

Administratorii întocmesc un proiect de fuziune sau de divizare, având la bază hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor a fiecăreia dintre societăţile care participă la fuziune sau la divizare. Acest proiect de fuziune sau de divizare cuprinde:

− forma, denumirea şi sediul social al tuturor societăţilor participante la operaţiune;

− fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării;

Fuziunea şi divizarea societăţilor


188

− stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului, care se transmit societăţilor beneficiare;

− modalităţile de predare a acţiunilor sau a părţilor sociale şi data de la care acestea dau dreptul la dividende;

− raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale şi, dacă este cazul, cuantumul sultei; nu vor putea fi schimbate pentru acţiuni emise de societatea absorbantă acţiunile societăţii absorbite al căror titular este, direct sau prin persoane interpuse, societatea absorbantă ori însăşi societatea absorbită;

− cuantumul primei de fuziune sau de divizare; − drepturile care se acordă obligatarilor şi orice alte

avantaje speciale; − data situaţiei financiare de fuziune/divizare, care

va fi aceeaşi pentru toate societăţile participante; − alte date semnificative pentru operaţiune. După semnare de către reprezentanţii societăţilor

participante, proiectul de fuziune sau de divizare se depune la Oficiul Registrului Comerţului, unde este înmatriculată fiecare societate, însoţit de o declaraţie a societăţii care încetează a exista în urma fuziunii sau divizării, despre modul cum a hotărât să stingă pasivul său.

Proiectul de fuziune sau de divizare se publică în „Monitorul Oficial al României”, partea a IV-a, după vizarea sa de către judecătorul delegat, cu cel puţin 30 de zile înaintea datelor şedinţelor în care Adunările Generale Extraordinare urmează a hotărî asupra fuziunii/divizării.

Oricare dintre creditorii societăţii care fuzionează sau se divide, care au o creanţă anterioară publicării proiec-tului de fuziune sau de divizare, poate face opoziţie în condiţiile prevăzute de lege.

Cu cel puţin o lună înainte de data şedinţei Adunării Generale Extraordinare, administratorii societăţilor, care fuzionează sau se divid, trebuie să pună la dispoziţie acţionarilor/asociaţilor la sediul social:

− proiectul de fuziune/divizare; − darea de seamă a administratorilor, cuprinzând justi-

ficarea necesităţii fuziunii/divizării şi raportul de schimb al acţiunilor/părţilor sociale;

− situaţiile financiare şi rapoartele de gestiune pe ultimele 3 exerciţii financiare;


189

− raportul cenzorilor şi auditorilor financiari; − raportul unor experţi asupra justeţei raportului de

schimb al acţiunilor/părţilor sociale; − evidenţa contractelor cu valori mari depăşind 100

mil. lei în curs de executare şi repartizarea lor, în caz de divizare a societăţilor.

Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date: − la data înmatriculării în Registrul Comerţului a

noii societăţi sau a ultimei dintre ele, în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi;

− la data înscrierii în Registrul Comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante.

9.3. Lichidarea companiilor

În cazul societăţilor în lichidare, administratorii continuă mandatul lor, până la preluarea funcţiei de către lichidatori.

După îndeplinirea formalităţilor de numire şi publicitate, lichidatorii pot depune semnătura lor în Registrul Comerţului şi pot exercita această funcţie de lichidatori. În aceste condiţii, nicio acţiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.

Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi adminis-tratorii şi au obligaţia, ca împreună cu administratorii societăţii, să facă un inventar şi să încheie un bilanţ, care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului societăţii.

Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori şi actele societăţii, fiind obligaţi să ţină un registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor.

Mandatul lichidatorilor se desfăşoară sub controlul cenzorilor.

Toate actele emise de către societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.

Lichidarea societăţilor comerciale


190

Lichidatorii pot să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare, să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii, vânzarea bunurilor nu se va putea face în bloc, să facă tranzacţii etc.

Creditorii societăţii în lichidare pot exercita contra lichidatorilor acţiunile necesare care decurg din creanţele ajunse la termen, putându-se îndrepta împotriva asociaţilor pentru diferenţele neacoperite de bunurile existente în patrimoniul societăţii.

Acţiunea de lichidare a unei societăţi, aflată în această situaţie, trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării. În baza unor motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani.

După terminarea lichidării, în termen de 15 zile, lichidatorii vor cere radierea societăţii din Registrul Comerţului, sub sancţiunea unei amenzi judiciare pentru fiecare zi de întârziere. Încheierea judecătorului delegat este executorie şi supusă recursului. Radierea se poate face şi din oficiu.

Lichidarea nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii şi nu deliberează pe asociaţi.

În cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, numirea lichidatorilor se face de Adunarea Generală, care hotărăşte, cu majoritatea prevăzută, lichidarea, dacă, prin actul constitutiv, nu se prevede altfel.

Pentru timpul trecut de la ultima situaţie financiară aprobată până la începerea lichidării, administratorii vor prezenta lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii.

Orice acţionar are dreptul să intervină în instanţă, iar hotărârea va fi opozabilă şi acţionarilor neintervenienţi.

Lichidatorii trebuie să întocmească situaţia financiară finală, după terminarea lichidării, menţionând partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din repartizarea activului societăţii, însoţită de raportul cenzorilor şi/sau raportul auditorilor financiari.

Situaţia financiară se depune, pentru a fi menţionată, la Oficiul Registrului Comerţului şi se va publica în „Monitorul Oficial al României”, partea a IV-a. Orice acţionar poate face opoziţie.


191

9.4. Organizarea activităţii financiare a companiilor

Organizarea de ansamblu a activităţii unei companii este o funcţie de responsabilitate maximă a managementului, care trebuie să asigure un flux logic în cadrul companiei al:

• informaţiilor; • circuitului valorilor şi bunurilor materiale:

− materii prime, materiale componente; − surse energetice;

• fluxul tehnologic; • circuitului financiar (bani-marfă-bani). Desigur că structura organizaţională diferă de la o

firmă la alta, în funcţie de specificul activităţii desfăşurate, de mărimea companiei, de piaţa pe care operează etc.

În cazul unei societăţi comerciale pe acţiuni de mărime medie, structura organizaţională trebuie să includă:

− Adunarea Generală a Acţionarilor, − Consiliul de Administraţie, − Comitetul Director, − Preşedinte/Director general, − Vicepreşedinţi/Directori generali adjuncţi, − Direcţii/Divizii/Fabrici – Directori, − Secţii/compartimente – Şefi/secţii/

compartimente, − Ateliere/servicii – Şefi ateliere/servicii, − Reţeaua teritorială de subunităţi. Organigrama reprezintă forma grafică de exprimare

sintetică a structurii organizaţionale a firmei. Organigrama unei societăţi comerciale pe acţiuni, des

întâlnită, se poate prezenta astfel:

Structura organizaţională

Organigrama


192

Figura 3 Structura organizaţională a unei firme

„Funcţia financiară se află, în mod obişnuit, în partea

superioară a organigramei, care reprezintă structura organiza-ţională a firmei, aceasta deoarece deciziile financiare optime sunt absolut vitale pentru supravieţuirea şi succesul firmei. Orice episod important din viaţa unei afaceri generează implicaţii financiare majore. Astfel de episoade importante sunt: adăugarea unei noi linii de produse sau eliminarea vechilor linii, extinderea sau schimbarea de amplasament, finanţarea creşterii firmei din câştigurile proprii sau din


193

capital exterior firmei. Astfel de decizii au un efect pe termen lung asupra profitabilităţii firmei şi, de aceea, este nevoie ca ele să primească toată atenţia din partea eşalonului superior al conducerii întreprinderii. ”2)

În contextul lumii contemporane, al globalizării, creşterii concurenţei de pe piaţă, a tendinţei de epuizare a resurselor în comparaţie cu necesităţile tot mai mari, practic componenta financiară nu poate lipsi din structura organizaţională a nici unei companii mai mare sau mai mică, orice individ fie că se pregăteşte să devină inginer constructor, medic sau broker are nevoie de cunoştinţe financiare.

Rolul managementului financiar este acela de a: − planifica fondurile financiare; − asigura fondurile financiare; − utiliza cu eficienţă aceste fonduri. Responsabilităţile managementului financiar, con-

stau, în principal, în: • elaborarea planului şi previziunilor privind nece-sarul de fonduri şi modalităţile de asigurare a acestora (din surse proprii prin reinvestirea profitului, de la acţionari prin majorări de capital, din surse externe atrase sub forma împrumuturilor de la bănci sau a resurselor atrase de pe piaţa de capital); • fundamentarea deciziilor financiare privind sus-ţinerea creşterii vânzărilor, investiţiile în utilităţi produc-tive, utilaje şi echipamente, finanţarea activelor curente pentru producerea bunurilor şi serviciilor; • coordonarea şi controlul deciziilor prin colaborarea cu celelalte compartimente ale firmei (vânzări, producţie etc.), cunoscându-se faptul că orice decizie are o compo-nentă financiară care influenţează necesarul de resurse financiare şi modul de utilizare a acestora; • luarea permanent în considerare a evoluţiilor de pe pieţele financiare şi de capital care influenţează modul şi mai ales costul asigurării resurselor financiare.

2) Halpern Paul, Weston J. Fred, Brigham F. Eugene, Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 7.

Rolul şi responsabilităţile

managerului financiar


194


• Organizarea activităţii companiei • Forme de organizare. Agenţii economici, comer-

cianţi, necomercianţi • Tipurile de societăţi comerciale: societăţi în nume

colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată

• Răspunderea în societăţile comerciale. Actul constitutiv al societăţii. Înmatricularea societăţii. Modificarea actului constitutiv

• Funcţionarea societăţilor comerciale pe acţiuni. Adunările Generale: Ordinare şi Extraordinare

• Consiliul de Administraţie • Comitetul de Direcţie • Auditul financiar. Auditul intern • Dizolvarea, fuziunea şi divizarea companiilor • Lichidarea companiilor • Organizarea activităţii financiare a companiilor • Structura organizaţională. Organigrama • Rolul şi responsabilităţile managementului financiar


195

Capitolul 10. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII BĂNCII

Sistemul bancar românesc, asemenea sistemelor bancare moderne, este organizat pe două paliere:

− banca centrală, cu rol de reglementare şi supra-veghere a activităţii bancare;

− băncile comerciale, ca instituţii operative care acţionează pe piaţa monetară, piaţa creditelor, precum şi direct sau indirect pe piaţa asigurărilor, a leasingului şi pe piaţa de capital.

La rândul lor, băncile comerciale pot fi: − bănci universale; − bănci specializate în anumite operaţiuni, ca de

exemplu: bănci de investiţii, bănci ipotecare etc.; − bănci mutuale şi cooperatiste, care au anumite

restricţii în atragerea fondurilor şi distribuirea creditelor; − instituţii financiare specializate, de exemplu:

instituţie emitentă de monedă electronică. În cele ce urmează ne vom ocupa de organizarea

activităţii într-o bancă comercială universală.

10.1. Funcţia de organizare

Funcţia de organizare se caracterizează, în procesul de management, prin acţiuni şi procese ce vizează ansamblul băncii, precum şi diferitele domenii ale acesteia, privite într-o strânsă interdependenţă.

„Organizarea băncii, ca firmă comercială realizând activităţi specifice, se concretizează în constituirea acesteia ca unitate de decizie, printr-o abordare sistemică a elementelor componente, definite prin variabilele funcţio-nale şi relaţionale, în cadrul unei structuri apte să asigure activitatea convergentă, sinergică a elementelor componente.”1)80) 1) Manolescu Gheorghe, Sîrbea Diaconescu Adriana, Management bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, p. 55.

Banca centrală

Bănci comerciale


196

Organizarea unei bănci poate fi privită din mai multe puncte de vedere:

• organizarea ierarhică, înţeleasă ca o structură subordonativă, care asigură coerenţa actului de decizie şi controlul îndeplinirii sarcinilor. Din acest punct de vedere, o societate bancară serioasă are o structură ierarhică la fel de riguroasă ca cea a unui organism militar, limitele de autoritate fiind extrem de bine stabilite şi respectate, întrucât orice decizie înseamnă bani, mulţi bani, care în cea mai mare parte nu sunt ai băncii, ci ai depunătorilor;

• organizarea funcţională a băncii permite realizarea în cele mai bune condiţii a funcţiilor sale de bază: atragerea de depozite, acordarea de credite, operaţiuni cu carduri, funcţia de decontări fără numerar, cea privind operaţiunile cash (cu lei şi valută), funcţia financiar-contabilă etc.;

• organizarea structurală, care cuprinde, pe lângă centrala băncii, reţeaua teritorială de unităţi bancare de tipul sucursalelor zonale, sucursalelor judeţene, sucursalelor orăşeneşti, agenţii, reprezentanţe.

10.2. Structura organizatorică. Organigrama

Structura organizatorică este concepută astfel încât, ansamblul persoanelor şi subdiviziunilor constituite, să asigure premisele organizatorice în vederea stabilirii şi realizării obiectivelor firmei.

Structura organizatorică a băncii este expresia atât a resurselor financiare, materiale şi informaţionale încor-porate, cât şi a caracteristicilor mediului în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.

Din punct de vedere ierarhic, principalele elemente ale organigramei unei bănci sunt:

• Adunarea Generală a Acţionarilor; • Consiliul de Administraţie; • Comitetul de Direcţie; • Conducerea executivă, formată din: − preşedinte; − vicepreşedinti. În unele bănci, preşedintele Consiliului de Administraţie

este şi preşedintele executiv, în altele, în principal cele aparţinând unor bănci strategice vest-europene, conducerea executivă este separată de Consiliului de Administraţie.

Organizarea ierarhică

Organizarea funcţională

Organizarea structurală

Adunarea Generală a Acţionarilor

Consiliul de Administraţie

Comitetul de Direcţie


197

La nivelul organelor colective de conducere a băncii sunt organizate, în conformitate cu prevederile legale, organisme colective specializate, care asigură coordonarea, integrarea unor activităţi pe domenii specifice. Astfel de organisme specializate pot fi:

− Comitetul de credite; − Comitetul de risc; − Comitetul de gestionare a activelor şi pasivelor

(ALCO); − Comitetul tehnico-economic pentru activitatea de

investiţii proprii ale băncii. De regulă, aceste organisme colective specializate

sunt organisme consultative, de avizare sau chiar decizio-nale, în limita competenţelor stabilite, organizate la nivelul Comitetului de Direcţie.

În conformitate cu evoluţiile recente pe piaţa bancară, unele bănci, inclusiv Banca Naţională a României, au înfiinţat comitete de audit, ca organe de monitorizare a activităţii băncii, la nivelul Consiliului de Administraţie.

„Organigrama poate fi definită ca reprezentarea grafică a structurii organizatorice, cu ajutorul anumitor simboluri şi pe baza unor reguli specifice.”2)21)

Ea este formată, de regulă, din căsuţe dreptunghiulare, reprezentând posturi de management şi departamente, direcţii, compartimente, de diferite forme, care redau rapor-turile ierarhice, funcţionale etc., ce sunt stabilite între toate celelalte structuri organizatorice.

În bănci se disting, de obicei, trei tipuri de organigrame: − organigrama generală sau de ansamblu, care

cuprinde întreaga activitate a băncii; − organigrama parţială (a direcţiilor şi departa-

mentelor); − organigrama unităţilor bancare teritoriale

(sucursale, agenţii etc.). Ca mod de prezentare, pe lângă cea tabelară, cu căsuţe

dreptunghiulare de mărimi diferite, corespunzătoare poziţiei şi importanţei compartimentului respectiv în organigrama generală, mai există şi: 2) Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion, Management, ediţia a III-a revizuită, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 307.

Organigrama


198

• organigrame prezentate sub forma circulară, cu Adunarea Generală în centru şi celelalte structuri dispuse concentric, în jurul acesteia, în funcţie de importanţa şi poziţia lor ierarhică;

• organigrame ordonate de la stânga la dreapta, începând cu Adunarea Generală a Acţionarilor, adăugându-se spre dreapta celelalte structuri ierarhice, în funcţie de importanţa lor, astfel încât, două compartimente de acelaşi nivel ierarhic să fie poziţionate la aceeaşi distanţă faţă de prima poziţie înscrisă la stânga, respectiv Adunarea Generală a Acţionarilor.

Indiferent de tipul organigramei utilizate şi a modului de prezentare, aceasta evidenţiază tipurile de relaţii care există în structura organizatorică a unei bănci:

• relaţiile ierarhice sunt relaţii de subordonare, prin acest tip de relaţii, autoritatea decizională a băncii asigură conducerea, administrarea şi controlul băncii;

• relaţiile funcţionale, caracterizate prin flexibilitate, sunt generate de organizarea băncii pe activităţi specifice ale căror rezultate se concretizează în produse şi servicii bancare. Strategia băncii conduce, în cadrul aceleiaşi bănci, la modificări ale relaţiilor funcţionale, iar în cadrul sistemului bancar, la diferenţieri ale acestora de la o bancă la alta;

• relaţiile configuraţionale evidenţiază structura în reţea a băncii. Unităţile operaţionale, cu competenţe şi responsabilităţi limitate, au relaţii directe cu clienţii, asigurând astfel interfaţa băncii.

Pentru activitatea de creditare sunt alocate mai multe compartimente sau organisme distincte (serviciul credite, comitetul de credit, departamentul de credite, comitetul de risc), între care, potrivit strategiei băncii şi principiilor manageriale sunt stabilite competenţe ierarhice, funcţionale şi configuraţionale.

Arhitectura organizatorică a unei bănci, poate fi reprezentată sub forma a trei etaje:

− etajul 1, al relaţiilor ierarhice; − etajul 2, al relaţiilor funcţionale; − etajul 3, al relaţiilor configuraţionale.

Tipuri de organigrame


199

Specific etajelor 2 şi 3 este faptul că în interiorul fiecăruia dintre ele există relaţii ierarhice, de conducere şi funcţionale, iar între ele există relaţii funcţionale.

Figura 1 Arhitectura organizatorică a unei bănci

Pentru crearea unei imagini relevante a structurii organizatorice a unei unităţi operaţionale a unei unităţi operaţionale a băncii, prezentăm organigrama unei sucursale judeţene:


200

Figura 2

Organigrama unei sucursale judeţene

10.3. Organizarea internă a băncii

În ţările Uniunii Europene, organizarea internă a băncii nu este unitară. În funcţie de strategia adoptată, pot fi întâlnite bănci la care organizarea este structurată pe 6 segmente de activităţi, pe 3-4 segmente sau chiar pe două segmente.

Pentru o mai bună înţelegere, în continuare, vom exemplifica din practica băncilor din Uniunea Europeană:

a. În cazul Erste Bank, activitatea este grupată în 6 segmente, care includ următoarele: Retail şi Imobiliare, Bănci de economii, Clienţi corporate mari, Tranzacţionări şi Investment Banking; Asset Management şi Asigurări, precum şi Corporate. La rândul lor, aceste segmente principale cuprind diferite unităţi de afaceri: de exemplu, segmentul Retail şi Imobiliare cuprinde Retail, Clienţi IMM-uri, Finanţarea activităţii imobiliare şi, mai nou, Asset Management şi Asigurări.

Organizarea unităţilor de Retail vizează deservirea clienţilor persoane fizice, liber profesionişti şi mici afaceri, iar a unităţilor de Activitate Imobiliară pe cea a constructorilor de imobile, a companiilor de management de proprietăţi, a agenţilor imobiliari, a trusturilor imobiliare şi a clienţilor retail cu ipoteci. În cazul unităţilor IMM, companiile incluse sunt departajate în funcţie de cifra anuală de afaceri.

Director

Coordonare Director adjunct Director adjunct Director financiar Consilier juridic Control

Cre

dite

Prod

use şi

serv

icii

pers

oane

fizi

ce

Secr

etar

iat,

adm

inis

trativ

Ope

raţiu

ni v

alut

are

Cas

ierie

IT

Con

turi şi

vira

men

te

Con

tabi

litat

e, d

econ

tări

intra

şi in

terb

anca

re

ERSTE Bank


201

b. KBC Banking & Insurance este o bancă a cărei structură organizatorică cuprinde 4 activităţi, acestea incluzând: retail bancassurance, servicii corporate, asset management şi activităţi pe piaţa de capital.

Subsidiarele acestei bănci sunt specializate pe una sau mai multe din aceste activităţi sau sunt specializate fie pe activitate bancară, fie pe asigurări.

Indiferent de subsidiară sau de activitate, baza de clienţi este segmentată în: persoane fizice, liber profesionişti şi întreprinzători în nume propriu, private banking, companii din agricultură, firme, întreprinderi multinaţionale, bănci şi instituţii.

KBC nu defineşte cu precizie căror clienţi li se adresează activitatea de retail bancassurance, dar declară că serviciile corporate se adresează firmelor, liber profesioniştilor şi întreprinzătorilor în nume propriu. Segmentarea acestor clienţi se face în funcţie de cifra de afaceri în: clienţi mari, IMM-uri şi liber profesionişti, independenţi şi comercianţi.

c. Bank Pekao SA, membră a Grupului Unicredito Italiano SpA, din punct de vedere organizatoric, face parte din băncile a căror organizare este structurată pe 3 activităţi principale, şi anume: Clienţi Retail, Clienţi Corporate şi Companii mici şi mijlocii.

În acest caz, segmentul Clienţi Retail cuprinde persoane fizice rezidente şi nerezidente, iar companiile mici şi mijlocii includ persoanele fizice care sunt angajate într-un tip de activitate „one-man business” (plătesc impozit în tranşă unică) sau practică o profesiune liber (indiferent de modalitatea de plată a impozitelor) sau obţin sub o formă sau alta venituri din agricultură.

d. OTP Bank are organizată activitatea internă în două sectoare ce cuprind Divizia de clienţi retail şi Divizia de clienţi corporate. În această variantă organizatorică, Divizia clienţii retail include numai persoanele fizice, iar Divizia clienţii corporate include IMM-urile, toate tipurile de companii, precum şi municipalităţile.

KBC Banking& Insurance

Bank Pekao SA

OTP Bank


202

În România, pornind de la specificul activităţii bancare – atragerea resurselor financiare de pe piaţă şi plasarea acestora – prin structura şi prin activitatea specifică, banca urmăreşte, în condiţii de legalitate, crearea de produse competitive şi distribuirea lor. Aceste aspecte transpuse în cele trei etaje ale arhitecturii organizatorice a băncii, evidenţiază rolul componentelor acestor etaje faţă de clienţi, astfel:

− etajul 1 asigură coordonarea de ansamblu a activităţii bancare, elaborarea direcţiilor şi planurilor strategice de dezvoltare, aprobarea normelor şi procedurilor de lucru a produselor şi serviciilor oferite clienţilor;

− etajul 2 primeşte propuneri, asigură analiza, crearea şi supunerea spre aprobare a propunerilor de produse şi servicii, precum şi distribuirea acestora unităţilor teritoriale;

− etajul 3 (interfaţa băncii) este conectat permanent la cererea pieţei, lansând în acelaşi timp oferta băncii pe piaţă. Componentele acestui etaj, potrivit competenţelor pe care le deţin, pentru unele produse şi servicii, au şi rolul de a aproba punerea la dispoziţia clienţilor a acestora (de exemplu, credite).

Unităţile teritoriale ale unei bănci, reprezentate prin sucursale judeţene, sucursale orăşeneşti, agenţii, au rolul unor canale de distribuţie clasică a produselor şi serviciilor băncii. În deservirea clienţilor, băncile utilizează şi canale electronice de distribuţie (distribuţie alternativă), care sunt puse la dispoziţia clienţilor prin intermediul unităţilor teritoriale, dar pentru gestionarea lor sunt implicate şi componente ale etajului 2 (de exemplu, licitaţii valutare, plata facturilor din conturile de card etc.).

În funcţie de strategia adoptată, activitatea curentă a băncii este structurată pe divizii, direcţii, departamente etc. Principalele divizii care se regăsesc în structura organi-zatorică a băncilor comerciale sunt: divizia corporaţii şi divizia retail.

Rolul diviziei corporate este de a dezvolta relaţii de

afaceri cu corporaţiile medii şi mari. Divizia corporate


203

Este structurată pe direcţii, astfel încât să răspundă exigenţelor pieţei bancare. Dintre direcţiile care pot fi incluse în această divizie menţionăm:

• relaţii cu societăţile corporatiste; • administrarea lichidităţilor (Cash Management); • finanţări structurate şi sector public; • instituţii financiare; • produse de credit corporatist; • recuperări debite; • suport afaceri etc. În cadrul acestor direcţii activează departamente

specializate în: − petrol, energie, gaze naturale; − metalurgie, construcţii de maşini; − transporturi, logistică, comerţ; − bunuri de larg consum; − bunuri de folosinţă îndelungată; − agricultură, silvicultură; − IT, telecomunicaţii, media, servicii; − leasing, asigurări; − instituţii financiare etc. La nivelul sucursalelor există compartimente cor-

poratiste, deservite de către specialiştii băncii. Departamentele şi compartimentele specializate, prin

activităţile derulate, asigură, clienţilor din categoria corporate, finanţarea comerţului (intern şi internaţional), finanţarea structurată (prin finanţarea proiectelor, credite de prefinaţare a exportului, credite de postfinanţare a exportului, factoring, forfaiting etc.), pun la dispoziţia acestor clienţi produse de creditare (overdraft, linii de credit, credite la termen etc.), facilitează derularea programelor de finanţarea ale instituţiilor financiare etc.

Rolul diviziei de retail este de a dezvolta relaţii de afaceri, în principal, cu persoanele fizice. Există societăţi bancare, care cuprind în sectorul retail şi întreprinderile mici şi mijlocii.

Menţionăm că, pe plan internaţional, această problemă nu este rezolvată unitar. Unele bănci includ întreprinderile mici şi mijlocii fie la activitatea corporatistă, fie, aşa cum am arătat, la activitatea de retail, alte bănci au organizat divizie separată pentru întreprinderile mici şi mijlocii.

Divizia retail


204

Din perspectiva introducerii reglementărilor Acor-dului Basel II, este mai avantajos pentru bănci să cuprindă la zona retail cel puţin microîntreprinderile, întrucât acestei zone îi este asociat un grad de risc mai scăzut decât zonei corporate.

Divizia retail este structurată în funcţie de produsele şi serviciile oferite segmentului de clienţi căruia i se adresează: depozite, credite, carduri, alte servicii.

În condiţiile unei concurenţe puternice, manifestate pe piaţa bancară în sfera clienţilor din categoria retail, diviziei retail, cu departamentele şi compartimentele specializate, îi revin sarcini de studiere a tendinţelor pieţei, de creare şi promovare a noi produse competitive, de distribuţie şi dezvoltare a celor existente.

10.4. Organizarea băncilor ca grupuri financiare

O măsură de eficientizare a activităţilor băncii o constituie dezvoltarea de activităţi comune.

Principalele zone adiacente activităţii bancare, de altfel potenţiale zone de dezvoltare a activităţilor comune, includ: activitatea de leasing, asigurările, activităţi de intermedieri pe piaţa valorilor mobiliare, consultanţă financiară etc.

Această tendinţă de organizare a băncilor sub forma unor grupuri financiare se regăseşte atât în cazul băncilor străine, dar şi în cazul unor bănci comerciale care operează pe piaţa românească (Banca Comercială Română SA, Banca Română pentru Dezvoltare – GSG etc.).

Prezentăm structura de grup a Băncii Comerciale Române SA, cel mai mare grup financiar din România.

Figura 3 Structura grupului BCR SA

Grupurile financiare


205

Asemănător băncilor europene, prin distribuirea produselor şi serviciilor financiare ale băncilor sau ale firmelor financiare satelite (companii de asigurări, asset management, leasing etc.), băncile româneşti adoptă modelul de distribuţie tip „arhitectură deschisă”, devenind adevărate „supermarketuri financiare”.

Structura de grup a băncilor oferă o serie de avantaje atât lor, cât şi clienţilor:

− obţinerea pe piaţa financiară a statutului de furnizor integrat de servicii financiare, acţionând în domeniile: bancar, asset management, asigurări leasing, piaţa de capital etc.;

− transferul serviciilor de la nivelul entităţii indivi-duale la cel al grupului şi introducerea mărcii unice, repre-zentative pentru întregul grup;

− reducerea costurilor; − înlocuirea structurii multiple de capital cu una

unică şi crearea organismelor comune de decizie; − crearea comitetelor globale de risc, care să asigure

managementul integrat al riscurilor; − orientarea către client, oferă acestuia posibilitatea

de a găsi produsele financiare dorite într-un singur loc, pe principiul „one stop shopping”;

− adaptarea consultanţei financiare, oferite de bancă, la cerinţele clienţilor.


• Organizarea activităţii băncii • Banca centrală. Băncile comerciale • Funcţia de organizare: organizarea ierarhică, orga-

nizarea funcţională, organizarea structurală • Adunarea Generală a Acţionarilor. Consiliul de

Administraţie. Comitetul de Direcţie • Organigrama. Tipuri de organigrame • Relaţiile ierarhice. Relaţiile funcţionale. Relaţiile

configuraţionale • Organizarea internă a băncii (de exemplu, ERSTE

Bank, KBC Banking & Insurance, Bank Pekao SA, OTP Bank)

• Divizia corporate. Divizia retail • Grupurile financiare • Structura Grupului BCR SA


206

Capitolul 11. MANAGEMENTUL ACTIVELOR

ŞI PASIVELOR BANCARE, AL LICHIDITĂŢII ŞI AL RISCURILOR

11.1. Managementul activelor şi pasivelor bancare

Societăţile bancare, ca instituţii specializate în activitatea de intermediere financiară, sunt obligate şi supravegheate de autorităţile de supraveghere din fiecare ţară să asigure o administrare prudentă şi eficientă a resurselor atrase de la clientelă printr-o politică echilibrată de plasare a acestora în credite şi alte plasamente.

Potrivit legii bancare, pe lângă Comitetul Executiv şi Consiliul de Administraţie, societăţile bancare sunt obligate să înfiinţeze şi să asigure funcţionarea cu specialişti a unor comitete specializate astfel:

• Comitetul de credite; • Comitetul de administrare a riscurilor; • Comitetul de administrare a activelor şi pasivelor. Comitetul de administrare a activelor şi pasivelor

este cunoscut şi sub denumirea prescurtată ALCO (de la Assets and Liabilities Commitee).

Comitetul este organ de analiză şi decizie şi adoptă/ emite decizii/recomandări/avize/avize consultative în limita autorităţii stabilite prin reglementările interne ale băncii.

Comitetul îşi desfăşoară activitatea pentru următoa-rele domenii:

− atragerea de resurse şi efectuarea de plasamente; − structura activelor şi pasivelor băncii; − stabilirea politicii băncii de dobânzi active şi pasive a

băncii; − gestionarea şi menţinerea unei lichidităţi adecvate

în lei şi valută;

Comitete specializate

Comitetul de administrare a activelor şi pasivelor


207

− gestionarea poziţiei valutare şi menţinerea acesteia în limitele impuse de autoritatea monetară şi de necesitatea unei gestionări prudente a riscului de curs valutar;

− gestionarea riscului de dobândă împreună cu Direcţia Trezorerie şi Direcţia de Management al Riscurilor;

− elaborarea politicii de preţuri a produselor băncii în scopul optimizării managementului activelor şi pasivelor şi a maximizării veniturilor băncii;

− analiza evoluţiei principalilor indicatori macroeco-nomici şi a influenţei acestora asupra evoluţiei resurselor şi plasamentelor băncii.

Comitetul de administrare a activelor şi pasivelor are, de regulă, următoarele atribuţii:

• analizează şi aprobă, sau propune spre aprobare: − nivelul preţurilor de transfer aplicate soldurilor con-

turilor de decontare ale centrelor de profit faţă de trezoreria centrală a băncii;

− cadrul de limită de risc pentru managementul riscului ratei dobânzii;

− încheierea Acordurilor cadru/individuale/separate de finanţare/refinanţare externă încheiate cu bănci şi/sau instituţii financiare;

– operaţiuni de vânzare/cumpărare de acţiuni şi obliga-ţiuni pe piaţa de capital;

– tranzacţii individuale interbancare de money market şi titluri de stat;

− limita pentru poziţia valutară în cadrul limitei maxime stabilite de BNR;

− programului anual de resurse şi plasamente (inclusiv planul de credite şi modificările ulterioare ale acestuia) cu defalcarea pe trimestre şi a planului financiar şi a bugetului de venituri şi cheltuieli al băncii;

− politica de atragere/plasare de resurse; − politicile băncii în domeniul lichidităţii şi adminis-

trării activelor şi pasivelor; − lansarea de noi produse şi servicii bancare pentru

clienţi sau îmbunătăţirea caracteristicilor celor existente; − perioada maximă de acordare a diferitelor tipuri de

credite pentru persoane fizice şi juridice (termen scurt, mediu şi lung) şi valută în care se pot acorda aceste credite;

Atribuţiile ALCO


208

− limitele valorice minime/maxime ale produselor/ serviciilor bancare retail;

− ratele dobânzilor ce urmează a fi practicate de bancă în relaţia cu clientela nebancară la resursele atrase şi la creditele acordate;

− activitatea de vânzare şi cumpărare de valută şi modul de administrare a poziţiei valutare;

− nivelul comisioanelor practicate de bancă în relaţia cu clienţii bancari şi nebancari;

– operaţiuni de vânzare/cumpărare de obligaţiuni şi acţiuni pe piaţa de capital;

− participarea băncii în cadrul creditelor sindicaliza-te şi de investire în instrumente ale pieţei de capital interne şi internaţionale;

− creşterea eficienţei în gestionarea plasamentelor şi corelarea maturităţii resurselor cu maturitatea plasa-mentelor;

− asigurarea unor indici de solvabilitate şi lichidi-tate corespunzători;

− realizarea unei structuri de bilanţ care să permită asigurarea nivelului planificat al profitabilităţii;

− rata dobânzii medii realizate pe total active şi pasive cu defalcare pe principalele categorii de resurse şi plasamente, pe baza datelor din evidenţa contabilă;

− analiza gestionării lichidităţii băncii; − analiza gestionării poziţiei valutare şi încadrarea

în cerinţele impuse de BNR; − analiza gestionării riscului de rată a dobânzii; − analiza resurselor şi plasamentelor; − realizarea lunară a planului financiar şi a buge-

tului de venituri şi cheltuieli; − stadiul realizării programului de resurse şi

plasamente; − evoluţia periodică a lichidităţii în lei şi valută a

băncii şi a poziţiei valutare; − evoluţia lunară a dobânzilor medii active şi pasive

şi a ecartului de dobândă, în lei şi valută.


209

11.2. Managementul lichidităţii bancare

Prin lichiditate se înţelege ştiinţa de a găsi acel punct de echilibru sensibil între maturitatea resurselor şi cea a plasamentelor, care să permită băncii să dispună permanent de bani, atunci când are nevoie de ei.

Economistul Edward A. McNally definea lichiditatea ca „deţinerea banilor în momentul în care banca are nevoie de aceştia.”1)

În activitatea practică, „atingerea şi menţinerea optimului de lichiditate este o adevărată artă a manage-mentului bancar, a cărui valoare este confirmată numai de practică, avându-se în vedere nenumăratele implicaţii generate de o fluctuaţie a riscului de lichiditate, atât asupra profitabilităţii instituţiei, cât şi asupra celorlalte riscuri conexe activităţii financiar-bancare.”2)

Funcţiile lichidităţii bancare constau în: − asigurarea desfăşurării în condiţii normale a acti-

vităţii bancare prin fluidizarea procesului de intermediere bancară, în condiţiile asigurării încrederii şi atractivităţii pentru depunători şi plasarea resurselor, astfel atrase, în condiţii de siguranţă şi fructificare corespunzătoare;

− protejarea intereselor clienţilor, pe de o parte, şi a acţionarilor, pe de altă parte, cunoscut fiind că, în cazul unor „accidente”, cât de mici, de lichiditate, impactul asupra clientelei, pe calea efectelor psihologice, poate conduce la colapsul unei bănci relativ solide în condiţii normale de activitate;

− asigurarea capacităţii rezonabile de rambursare a depozitelor către clienţi, independent de modul în care sunt returnate băncii plasamentele în credite şi în alte active. Aceasta presupune o bună corelare a maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor pe benzi de lichiditate şi chiar asigurarea unui excedent de lichiditate pe fiecare bandă în parte;

1) McNally A. Edward, Economic Development Institute of The World Bank – Basic Topics in Sound Bank Management, 1996. 2) Dănilă Nicolae, Anghel Lucian Claudiu, Dănilă Ioan Marius, Managementul lichidităţii bancare, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 77.

Ce este lichiditatatea

Funcţiile lichidităţii

bancare


210

− evitarea lichidităţii forţate a anumitor plasamente neajunse la scadenţă, pentru procurarea resurselor nece-sare unor retrageri programate sau nu. Lichidarea unor active înainte de scadenţă este costisitoare şi periculoasă pentru bancă, prin semnalul negativ pe care îl transmite pe piaţă, iar acest „început al sfârşitului” trebuie evitat prin orice efort;

− asigurarea independenţei băncii faţă de sursele de împrumut marginale de pe piaţă, care au costuri deosebit de ridicate, prin creşterea şi diversificarea bazei de clienţi nebancari, a produselor şi serviciilor oferite, creşterea maturităţii depozitelor atrase;

− evitarea, pe cât posibil, chiar şi a împrumuturilor de la banca centrală, care, ca împrumutătoare de ultimă instanţă, presupune costuri mai mari decât cele ocazionate de atragerea de resurse de la clienţii nebancari şi, în plus, induce o deteriorare a imaginii în piaţă a băncii care apelează la astfel de împrumuturi.

Prin banda de lichiditate se înţelege o anumită

perioadă de timp (o lună, 3 luni etc.) rămasă de scurs până la scadenţa unui plasament (activ) sau a unui depozit atras (pasiv).

Benzile de lichiditate sunt stabilite pe următoarele intervale de timp:

• până la o lună inclusiv; • între o lună şi 3 luni inclusiv; • între 3 luni şi 6 luni inclusiv; • între 6 luni şi 12 luni inclusiv; • peste 12 luni. După stabilirea benzilor de lichiditate, banca efectu-

ează repartizarea activelor şi pasivelor pe benzi de lichiditate, conform modelului prezentat în tabelul următor, ţinând cont de scadenţa reziduală, respectiv intervalul de timp rămas de scurs de la data analizei până la expirarea unui depozit sau până la scadenţa unui credit/rate de credit.

Benzile de lichiditate

Scadenţa reziduală


211

Tabelul 1 Repartizarea activelor/pasivelor bilanţiere pe scadenţe

– mil. lei – DURATA RĂMASĂ DE SCURS

ACTIVE Cod poz. D < 1

lună 1 lună < D < 3 luni

3 luni < D < 6 luni

6 luni < D < 12

luni

12 luni < D

TOTAL

0 1 2 3 4 5 6 7 OPERAŢIUNI DE TREZORERIE ŞI

OPERAŢIUNI INTERBANCARE

Casa şi alte valori Cont curent şi de corespondent la

bănci

Depozite la vedere la bănci

Depozite la termen la bănci

Creanţe restante Dobânzi restante

Alte active aferente operaţiunilor

de trezorerie şi interbancare

OPERAŢIUNI CU CLIENTELA

Credite de trezorerie Credite pentru

export

Credite pentru echipament

Credite pentru bunuri imobiliare

Alte credite acordate clientelei

Alte operaţiuni cu clientela

OPERAŢIUNI CU TITLURI

Titluri de tranzacţie Titluri de plasament Titluri de investiţii Alte operaţiuni cu

titluri

VALORI IMOBILIZATE

Credite subordonate la termen

Alte valori imobilizate

TOTAL LICHIDITATE

EFECTIVĂ


212

Tabelul 1 (continuare) DURATA RĂMASĂ DE SCURS

OBLIGAŢII

BILANŢIERE

Cod poz. D < 1

lună 1 lună < D < 3 luni

3 luni < D < 6 luni

6 luni < D <

12 luni

12 luni < D

TOTAL

OPERAŢIUNI DE TREZORERIE ŞI

OPERAŢIUNI INTERBANCARE

Împrumuturi de refinanţare de la bănci centrale

Conturi de cores-pondent ale băncilor

Depozite la vedere ale băncilor

Depozite la termen ale băncilor

Împrumuturi la termen primite de la

bănci

Alte obligaţii din operaţiuni de trezorerie şi interbancare

OPERAŢIUNI CU CLIENTELA

Depozite la vedere Depozit la termen

Certificate de depozit, carnete şi librete de economii

Alte obligaţii din ope-raţiuni cu clientela

OPERAŢIUNI CU TITLURI

Datorii constituite prin titluri

– titluri de piaţa interbancară

Datorii ataşate – obligaţiuni

Datorii ataşate – alte datorii consti-

tuite prin titluri

Vărsăminte de efec-tuat privind titlurile

Alte obligaţii din operaţiuni cu titluri

CREDITORI Creditoti diverşi

Alte obligaţii faţă de creditori

DATORII SUBORDONATE

Datorii subordonate la termen

TOTAL LICHIDITATE

NECESARĂ


213

Repartizarea activelor/pasivelor bilanţiere pe scadenţe şi, respectiv, pe benzi de lichiditate se efectuează cu res-pectarea următoarelor reguli:

• la repartizarea pe scadenţe a activelor şi pasivelor bilanţiere se au în vedere termenele rămase de scurs până la expirarea scadenţei; spre exemplu, un credit acordat la 01 ianuarie 2002, în sumă de 20 mld. lei, pe termen de 24 luni, cu scadenţe intermediare semianuale de 5 mld. lei, soldul existent la 30 iunie a.c. de 5 mld. lei va fi repartizat pe banda a treia (între 3 şi 6 luni inclusiv), întrucât perioada rămasă până la expirarea scadenţei finale este de 6 luni;

• pe lângă activele/pasivele bilanţiere, se repartizează pe scadenţe şi se înscriu pe benzi de lichiditate şi angaja-mentele/obligaţiile evidenţiate în afara bilanţului contabil;

• activele şi pasivele bilanţiere pentru care banca a constituit provizioane de risc se înscriu pe benzi de lichiditate, în funcţie de valoarea lor netă, respectiv valoarea contabilă diminuată, după caz, cu provizioanele constituite;

• o serie de active bilanţiere se înscriu pe benzi de lichiditate la valoarea netă, diminuată cu un coeficient de ajustare (1-K).

Calculul indicatorului de lichiditate se efectuează pe baza comparării activelor/pasivelor bilanţiere şi extrabilan-ţiere, grupate pe benzi de lichiditate, astfel:

Lichiditatea efectivă (Le) rezultă din însumarea activelor bilanţiere şi extrabilanţiere, repartizate pe benzi de scadenţă, şi exprimă sumele pe care banca le are de primit de la clientela ne(bancara) şi intervalele de timp respective.

Lichiditatea necesară (Ln) rezultă din însumarea pasivelor şi obligaţiilor bilanţiere şi extrabilanţiere şi exprimă sumele pe care banca trebuie să le restituie clienţilor săi în perioadele de timp respective.

Prin compararea lichidităţii efective cu lichiditatea necesară se obţine:

• excedentul de lichiditate – când Le > Ln; • deficitul de lichiditate – când Le < Ln. Această

situaţie este inacceptabilă pentru bancă, întrucât nu poate face obligaţiilor de plată, fiind practic în încetare de plăţi (cvasifaliment);

Indicatorii de lichiditate


214

• indicatorul de lichiditate (L) trebuie să fie întotdeauna supraunitar, atât pe fiecare bandă, cât şi pe total, cu menţiunea că excedentul de lichiditate de la o bandă inferioară se poate lua în calcul ca report pentru banda imediat superioară;

LeL = Ln > 1

Gruparea elementelor de activ şi de pasiv, în scopul calculării indicatorilor de lichiditate, se efectuează astfel:

Tabelul 2

Benzi de scadenţă INDICATORI

D < 1 lună

1 lună < D < 3 luni

3 luni < D < 6 luni

6 luni < D <

12 luni

12 luni < D

TOTAL

0 1 2 3 4 5 6 7 Total active bilanţiere 1 Total angajamente în afara bilanţului primite

2

Lichiditatea efectivă (Rd3 = Rd1 + Rd2 + Rd7 din coloana precedentă)

3

Total obligaţii bilanţiere

4

Total angajamente în afara bilanţului date

5

Lichiditatea necesară (Rd6 = Rd4 + Rd5)

6

Excedent de lichiditate (Rd7 = Rd3 – Rd6), dacă Rd7 > 0, Deficit de lichiditate (Rd7 = Rd3 – Rd6), dacă Rd7 < 0

7

Indicator de lichiditate (Rd8 = Rd3/Rd6)

8

• lichiditatea imediată sau acidă (La) reprezintă raportul dintre activele lichide şi obligaţiile imediate, fiind exprimat prin indicatorul de lichiditate calculat pentru prima bandă de scadenţă (0 – 30 zile);

Le1 La = Ln1 , unde 1 reprezintă prima bandă de scadenţă;

• lichiditatea în funcţie de total active se calculează ca raport între activele lichide şi totalul activelor, şi exprimă gradul în care banca îşi poate converti în lichidităţi creditele şi celelalte active;


215

• lichiditatea în funcţie de total depozite şi dispo-nibilităţi se determină prin raportarea activelor lichide la total depozite şi disponibilităţi, şi exprimă proporţia în care depozitele şi disponibilităţile atrase au fost plasate în active lichide sau posibil de transformat rapid în lichidităţi, şi în active cu maturităţi mai îndelungate (peste 3 luni);

• lichiditatea în funcţie de totalul depozitelor şi împrumuturilor se calculează ca raport între activele lichide şi totalul depozitelor şi împrumuturilor;

• lichiditatea în funcţie de activele lichide şi de-pozitele (disponibilităţile) la vedere se calculează ca raport între cele două elemente componente şi variază în funcţie de gradul de dezvoltare a pieţelor financiare, de volatilitatea depozitelor, de gradul de cultură bancară etc.;

• rata breşei se calculează ca raport între dobânda încasată minus dobânda plătită, pe de o parte, şi diferenţa între active şi pasive, pe de altă parte. Indicatorul rata breşei exprimă mărimea absolută sau relativă a ratei dobânzii pe care trebuie să o plătească banca pentru finanţarea unui spor de active (credite) relativ la resursele de care dispune şi cele care trebuie atrase suplimentar de pe piaţă.

Analiza de tip Gap se realizează de bancă cu scopul evidenţierii decalajului dintre active (plasamente) şi pasive (resurse), pe baza duratei reziduale până la scadenţa a acestora grupate pe intervale de timp.

Metoda de analiză se aseamănă cu metodologia descrisă anterior la analiza pe benzi de lichiditate, în conformitate cu reglementările autorităţii de supraveghere, cu deosebirea că, în cazul analizei Gap se pot stabili şi alte benzi de lichiditate (o zi, 2 zile, o săptămână etc.), iar încadrarea activelor şi pasivelor pe scadenţe nu este atât de riguroasă. De exemplu, creditele restante şi creanţele ataşate acestora se pot încadra în diverse benzi de lichiditate, chiar în ultima, în funcţie de posibilităţile reale de recuperare a acestora.

Scopul analizei Gap este acela de a identifica din timp, de a proiecta eventualele pericole la care se expune banca, determinate de necorelarea corespunzătoare a maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor.

Analiza GAP


216

Analiza de tip Gap poate oferi managementului băncii: − oportunităţi de cuantificare a câştigurilor/pierderilor

generate de o modificare în plus sau în minus a ratelor de dobândă şi stabilirea măsurilor adecvate, fie de a beneficia de o evoluţie favorabilă a dobânzilor (spre exemplu, reducerea dobânzilor la depozitele atrase de la clientelă) sau de a contracara efectele negative determinate de evoluţia nefavorabilă – pentru bancă – a ratei de dobândă (spre exemplu, reducerea dobânzilor la credite);

− posibilităţi de cunoaştere şi măsurare a riscului de lichiditate la care este supusă banca, pe baza următorilor indici, astfel: Active scadente Gap i = în intervalul de timp i (Asi)

–Pasive scadente în intervalul de timp i

(Psi)

Gap pozitiv: Asi > Psi Gap negativ: Asi < Psi

Gap-ul negativ este semnalul de alarmă pentru eventuale probleme de lichiditate, mai ales când intervalul de timp (i), pentru care este calculat, este scăzut (o zi, o săptămână, o lună).

∑=

=n

1i

i Gapcumulat Gap

Acest indicator reprezintă posibilitatea băncii de a trece valoarea Gap-ului pozitiv/negativ de pe un interval (bandă) de scadenţă pe altul.

100 active Total

cumulat Gap i Gap Indicele ×=

11.3. Managementul riscurilor şi protejarea băncii împotriva acestora

Orice activitate economică implică un risc, dar, în cazul băncilor, dictonul „riscul este meseria mea” se potriveşte ca o mănuşă, fiindcă, într-adevăr, ce poate fi mai riscant decât să colectezi bani disponibili de pe piaţă şi să-i împrumuţi diverşilor clienţi – persoane fizice şi juridice – pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp, bazându-te, în principal, pe promisiuni şi prognoze privind afacerea/proiectul analizat şi mai puţin pe colaterale (non)cash, care fie sunt insuficiente, fie foarte greu sau chiar imposibil de valorificat.


217

Şi totuşi, chiar în aceste condiţii, băncile sunt printre cele mai prospere instituţii din lume. Care să fie secretul? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, un management adecvat al riscurilor.

În concordanţă cu reglementările noului Acord de la Basel, cunoscut şi sub denumirea de Basel II, autoritatea de supraveghere din România şi societăţile bancare trebuie să aplice noi politici şi metode menite să contribuie la creşterea exigenţei în identificarea şi administrarea riscurilor semnificative din activitatea băncilor, respectiv riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul operaţional şi riscul reputaţional şi riscurile ataşate acestora.

Riscurile semnificative sunt acele riscuri cu impact semnificativ asupra situaţiei băncilor.

Pentru a avea un sistem de control intern eficient, banca trebuie să identifice şi să evalueze permanent riscurile semnificative cu care se confruntă şi care pot periclita atingerea obiectivelor controlului intern.

Riscurile semnificative trebuie identificate şi evaluate atât pe ansamblul băncii, cât şi la toate nivelele acesteia, trebuie să acopere toate activităţile şi să ţină cont de apariţia unor noi activităţi.

Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se realizeze cu luarea în considerare a factorilor interni (exemplu: complexitatea structurii organizatorice, natura activităţilor desfăşurate, calitatea personalului şi fluctuaţia acestuia) şi a factorilor externi (exemplu: condiţii economice, schimbări în sectorul bancar, progrese tehnologice).

Procesul de evaluare a riscurilor trebuie să includă identificarea atât a riscurilor care sunt controlabile de către bancă, cât şi a celor necontrolabile. În cazul riscurilor controlabile, banca trebuie să stabilească dacă îşi asumă aceste riscuri sau măsura în care doreşte să le reducă prin proceduri de control. În cazul riscurilor necontrolabile, banca trebuie să decidă dacă le acceptă, fără a fi afectaţi indicatorii de prudenţă bancară sau dacă elimină ori reduce nivelul activităţilor afectate de riscurile respective.

Banca trebuie să ia măsuri pe linia administrării următoarelor riscuri semnificative: riscul de credit, riscul de piaţă, riscul de lichiditate, riscul operaţional şi riscul reputaţional.

Riscuri semnificative


218

În cadrul administrării riscurilor semnificative, banca trebuie să aibă în vedere şi riscurile asociate tranzacţiilor cu instrumente financiare derivate.

În procesul de administrare a riscurilor, banca trebuie să constituie un Comitet de administrare a riscurilor.

Banca trebuie să opteze pentru un profil de risc, stabilind obiectivul şi strategia pentru fiecare risc semnifi-cativ, inclusiv în ceea ce priveşte activităţile externalizate.

Banca trebuie să adopte politici adecvate pentru administrarea riscurilor semnificative, în vederea imple-mentării profilului de risc ales.

Politicile de administrare a riscurilor semnificative trebuie să asigure, după caz, stabilirea cel puţin a:

− unui sistem de proceduri de autorizare a operaţiu-nilor afectate de riscurile respective;

− unui sistem de determinare a limitelor expunerii la risc şi de monitorizare a acestora, care să reflecte profilul de risc ales şi care să fie în conformitate cu legislaţia şi reglementările în vigoare; limitele stabilite la nivelul activităţilor şi/sau compartimentelor trebuie corelate cu cele stabilite la nivelul sistemului bancar;

− unui sistem de raportare a aspectelor legate de riscuri către nivelele de conducere corespunzătoare;

− unui sistem de proceduri pentru situaţii neprevăzute; − unei politici de recrutare şi remunerare a perso-

nalului, care să stabilească standarde ridicate pentru pregă-tirea, experienţa şi integritatea acestuia.

Banca trebuie să dispună de sisteme de informare adecvate pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi documentarea sistematică a riscurilor semnificative, atât la nivelul băncii, cât şi la nivelul compartimentelor şi sediilor secundare ale acesteia.

Banca trebuie să asigure separarea corespunzătoare a atribuţiilor în cadrul procesului de administrare a riscurilor, pentru evitarea potenţialelor conflicte de interese.

Banca trebuie să asigure monitorizarea sistematică a conformităţii cu procedurile stabilite pentru riscurile sem-nificative şi trebuie să dispună de un sistem adecvat de control intern asupra procesului de administrare a riscurilor semnificative, ceea ce implică analize independente şi regu-late, precum şi evaluări ale eficacităţii sistemului, iar acolo

Politici de administrare a riscurilor


219

unde se impune, trebuie să asigure remedierea deficienţelor constatate. Rezultatele unor astfel de analize trebuie comu-nicate în mod direct Consiliului de Administraţie şi Comite-tului de administrare a riscurilor.

Riscul de credit şi riscuri adiţionale riscului de

credit

Riscul de credit – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndepli-nirii de către contrapartidă a obligaţiilor contractuale.

La evaluarea riscului de credit, banca trebuie să ia în considerare cel puţin:

− performanţa financiară curentă şi previzionată a contrapartidelor;

− concentrarea expunerilor faţă de contrapartide, pieţele în care acestea operează, sectoarele economice şi ţările unde sunt stabilite;

− capacitatea de punere în aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor contractuale;

− capacitatea de a executa garanţiile; − angajamentele contractuale cu persoanele aflate în

relaţii speciale cu banca, cu personalul propriu, precum şi cu familiile salariaţilor băncii.

Banca trebuie să desfăşoare activitatea de creditare în baza unor criterii sănătoase şi bine definite de acordare a creditelor, având în vedere cel puţin următoarele:

− destinaţia creditului şi sursa de rambursare a acestuia;

− profilul de risc curent al contrapartidei şi garanţiile prezentate, precum şi senzitivitatea garanţiilor la evoluţiile economice şi cele ale pieţei;

− istoricul serviciului datoriei aferent contrapartidei şi capacitatea curentă de rambursare a acesteia, bazată pe evoluţiile financiare istorice şi proiecţiile viitoarelor fluxuri de numerar;

− experienţa în activitate a contrapartidei şi statutul sectorului economic în care aceasta îşi desfăşoară acti-vitatea, precum şi poziţia sa în cadrul acestui sector, în cazul creditelor comerciale;

Riscul de credit


220

− termenii şi condiţiile propuse în contractul de

creditare, inclusiv clauzele destinate să limiteze modificările în profilul de risc viitor al contrapartidei;

− adecvarea garanţiilor şi capacitatea de executare a acestora, dacă este cazul.

Banca trebuie să aibă proceduri de stabilire a provi-zioanelor specifice şi a provizioanelor generale (pro-vizioane constituite pentru pierderi potenţiale, neiden-tificate în mod specific, dar pe care experienţa le precizează ca fiind prezente în portofoliul de credite) şi trebuie să dispună de suficiente fonduri proprii în vederea suportării pierderilor neaşteptate.

Banca trebuie să stabilească limite privind expunerile la riscul de credit şi să monitorizeze respectarea acestora.

Limitele de expunere trebuie stabilite în legatură cu orice activitate a băncii care implică risc de credit.

Limitele trebuie stabilite la nivel de ansamblu al băncii, iar limitele stabilite la nivelul compartimentelor şi sediilor secundare ale băncii trebuie să fie corelate cu acestea.

Banca trebuie să stabilească limite şi pentru diverse sectoare economice, regiuni geografice şi produse bancare specifice.

Riscul de ţară – risc adiţional riscului de credit, ce este asociat condiţiilor economice, sociale şi politice ale ţării de origine a împrumutatului.

Risc de transfer – componentă a riscului de ţară, care apare atunci când obligaţia împrumutatului nu este exprimată în moneda locală a acestuia.

Banca trebuie să dispună de politici şi proceduri corespunzătoare pentru identificarea, evaluarea, monitori-zarea şi controlul riscului de ţara şi riscului de transfer.

La monitorizarea riscului de ţară, banca trebuie să aibă în vedere cel puţin următoarele:

− incapacitatea potenţială de onorare a obligaţiilor de către contrapartidele din cadrul unui sector privat străin, ce poate fi cauzată de factori economici specifici ţării respective;

Provizioane

Limite de expunere

Riscul de ţară

Riscul de transfer


221

− imposibilitatea de punere în aplicare a contractelor de creditare, precum şi incapacitatea şi imposibilitatea de a executa la timp garanţiile, în baza cadrului legal naţional.

Banca trebuie să identifice şi să monitorizeze expunerile pe fiecare ţară şi trebuie să ia măsuri corespun-zatoare în cazul înregistrării unor evoluţii necorespunzătoare a riscului de ţară şi a riscului de transfer.

Riscul de piaţă şi riscuri adiţionale (componente)

riscului de piaţă

Riscul de piaţă – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor, ratei dobânzii şi cursului valutar.

Riscul de preţ – componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor valorilor mobiliare, mărfurilor şi instrumentelor financiare derivate.

Riscul valutar – componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.

Risc al ratei dobânzii – componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale ratei dobânzii.

Politica băncii privind administrarea riscului de piaţă trebuie să se refere cel puţin la definirea riscurilor pe care aceasta intenţionează să şi le asume, precum şi la modul în care respectivele riscuri sunt controlate. Această politică trebuie să definească instrumentele financiare autorizate, strategiile de acoperire la risc, oportunităţile legate de asu-marea de poziţii, precum şi parametrii cantitativi care definesc nivelul riscului de piaţă acceptabil pentru bănci.

Banca trebuie să stabilească limite în legătură cu expunerile la risc asumate şi să monitorizeze respectarea acestora. Limitele trebuie să specifice poziţiile permise a fi asumate.

Banca poate stabili limite la nivelul unităţilor funcţio-nale, portofoliilor, tipurilor de instrumente financiare sau instrumentelor financiare specifice.

Banca trebuie să stabilească dacă limitele nu pot fi depăşite în nicio situaţie sau dacă, în condiţii clar specificate, depăşirea acestora poate fi tolerată pentru o perioadă scurtă de timp.

Riscul de piaţă

Riscul de preţ

Riscul valutar

Politici privind

administrarea riscului de piaţă

Riscul de dobândă


222

Banca trebuie să dispună de planuri alternative, care să cuprindă procedurile ce trebuie aplicate în cazuri de criză.

Procedurile respective trebuie să se refere inclusiv la punerea în evidenţă a poziţiilor deschise ce pot fi afectate de riscul de piaţă, precum şi la închiderea acestor poziţii în astfel de situaţii.

Banca trebuie să efectueze evaluarea riscului de piaţă, având în vedere cel puţin următoarele:

– toate activităţile ale căror rezultate sunt sensibile la fluctuaţiile înregistrate pe piaţă (de preţuri, rata dobânzii şi cursul valutar), indiferent dacă respectivele rezultate sunt reflectate în bilanţ sau în afara bilanţului;

– evoluţiile înregistrate în legătură cu lichiditatea diferitelor pieţe financiare;

– poziţiile deschise înregistrate în legătură cu toate activităţile;

– concentrările de risc în cadrul poziţiilor din porto-foliul de tranzacţii;

– corelaţiile între diferitele activităţi ale băncilor în care sunt utilizate instrumente financiare;

– instrumentele financiare complexe, cum ar fi instrumentele financiare derivate.

Banca trebuie să dispună de un sistem de informare adecvat pentru evaluarea, monitorizarea, controlul şi raportarea expunerilor afectate de riscul de piaţă. Aceste raportări trebuie să includă cel puţin următoarele:

− expunerile agregate la nivel de bancă; − gradul de conformitate cu politicile şi limitele

stabilite; − rezultatul testelor efectuate pentru condiţii de criză; − sinteze ale constatărilor rezultate urmare a analizei

politicilor, procedurilor şi adecvării sistemului de adminis-trare a riscurilor, inclusiv ale constatărilor auditului intern şi auditorului financiar al băncilor.

Riscul de lichiditate – riscul înregistrării de pierderi

sau al nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea băncilor de a onora în orice moment obligaţiile de plată pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de bănci.

Evaluarea riscului de piaţă

Monitorizarea riscului de piaţă

Riscul de lichiditate


223

Politica băncii privind administrarea lichidităţii trebuie să se refere cel puţin la următoarele:

− compoziţia activelor şi pasivelor, precum si a elementelor de activ şi de pasiv din afara bilanţului;

− modul de administrare a lichidităţii pe principalele valute cu care operează, atât la nivel individual, cât şi la nivel agregat;

− utilizarea anumitor instrumente financiare, cum ar fi instrumentele financiare derivate;

− lichiditatea activelor şi capacitatea acestora de a fi tranzacţionate pe piaţă.

Banca va trebui să calculeze indicatori de lichiditate pentru care va stabili limite şi va stabili orizontul de timp în legatură cu care se determină poziţia lichidităţii, precum şi frecvenţa de determinare a acesteia în funcţie de natura activităţii.

Banca trebuie să determine poziţia lichidităţii pe baza unor scenarii care să ţină cont atât de factori interni (specifici băncilor), cât şi de factori externi (legaţi de evoluţiile pieţei).

Banca trebuie să revizuiască periodic scenariile utilizate în administrarea lichidităţii, pentru a stabili dacă acestea continuă să fie valabile. În acest scop, banca va lua următoarele măsuri:

– determinarea nivelului activelor potenţiale (exem-plu: active ajunse la scadenţă, ce ar putea fi reînnoite, cereri de noi credite, ce ar putea fi aprobate, trageri din anga-jamente de finanţare date de bănci, ce ar putea fi efectuate);

− determinarea capacităţii de tranzacţionare pe piaţă a activelor;

− determinarea evoluţiei elementelor de pasiv bilan-ţiere în condiţii normale de desfăşurare a activităţii (exemplu: nivelul reînnoirii depozitelor şi a altor elemente de pasiv, scadenţa efectivă a depozitelor la vedere sau a conturilor de economii, creşterea înregistrată în legătură cu noile depozite), precum şi în condiţii de criză (exemplu: probabilitatea de rămânere la dipoziţia băncii a surselor de finanţare);

− determinarea evoluţiei elementelor de activ şi de pasiv din afara bilanţului, inclusiv a poziţiilor rezultate din operaţiuni cu instrumente financiare derivate.

Politica privind

lichiditatea


224

În vederea implementării strategiei băncii privind administrarea lichidităţii în condiţii de criză, banca trebuie să dispună de planuri alternative şi de proceduri de remediere.

Un plan alternativ în condiţii de criză presupune cel puţin:

− existenţa unor fluxuri de informaţii oportune şi neîntrerupte, care să permită conducerii luarea unor decizii rapide;

− luarea de măsuri pentru modificarea evoluţiei elementelor de activ şi de pasiv;

− menţinerea relaţiilor cu furnizorii surselor de finanţare;

− orientarea către pieţe alternative; − apelarea la facilităţile de credit avute la dispoziţie

şi neutilizate. Riscul operaţional – riscul înregistrării de pierderi

sau al nerealizării profiturilor estimate, care este deter-minat de factori interni (derularea neadecvată a unor activităţi interne, existenţa unui personal sau a unor sisteme necorespunzătoare etc.) sau de factori externi (condiţii economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.).

Următoarele tipuri de evenimente pot genera riscuri operaţionale:

− frauda internă (exemplu: raportarea cu rea credinţă a poziţiilor, furtul, încheierea de către salariaţi de tranzacţii în cont propriu);

− frauda externă (exemplu: jaful, falsificarea, spargerea unor coduri aferente sistemelor informatice);

− condiţiile aferente efectuării angăjărilor şi siguranţa locului de muncă (exemplu: cererile compensatorii ale personalului, nerespectarea normelor de protecţie a muncii, promovarea unor practici discriminatorii); practici defec-tuoase legate de clientelă, produse şi activităţi (exemplu: utilizarea necorespunzătoare a informaţiilor confidenţiale deţinute în legătură cu clientela, spălarea banilor, vânzarea unor produse neautorizate);

Planul alternativ privind lichiditatea

Riscul operaţional

Tipuri de elemente de risc operaţional


225

− punerea în pericol a activelor corporale (exemplu: acte de terorism sau vandalism, incendii, cutremure);

− întreruperea activităţii şi funcţionarea defectuoasă a sistemelor (exemplu: defecţiuni ale componentelor hardware şi software, probleme legate de telecomunicaţii);

− tratamentul aplicat clienţilor şi contrapartidelor comerciale, precum şi procesarea defectuoasă a datelor legate de aceştia (exemplu: înregistrarea eronată a datelor de intrare, administrarea defectuoasă a garanţiilor reale, documentaţia legală incompletă, accesul neautorizat la conturile clienţilor, litigii).

În scopul identificării şi evaluării riscului operaţio-nal, banca trebuie să ia cel puţin următoarele măsuri:

− evaluarea operaţiunilor şi activităţilor în vederea determinării celor vulnerabile la riscul operaţional;

− stabilirea unor indicatori cu ajutorul cărora să poată fi determinată poziţia băncii afectată de riscul operaţional (exemplu: număr de tranzacţii nefinalizate, frecvenţa şi/sau gravitatea erorilor şi omisiunilor, rata de fluctuaţie a personalului, introducerea unor noi produse, creşterea rapidă a activităţii), precum şi a unor limite aferente acestora;

− evaluarea permanentă a expunerilor la riscul opera-ţional (exemplu: pe baza datelor istorice legate de înregis-trarea de pierderi, analizării unor scenarii diferite).

O componentă a riscului operaţional este şi riscul legal, care apare din iniţierea unor acţiuni în justiţie, interpretări eronate ale actelor normative sau contracte care se dovedesc imposibil de pus în aplicare şi care întrerup sau afectează negativ operaţiunile sau situaţia băncilor.

Riscul reputaţional – riscul înregistrării de pierderi

sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a publicului în integritatea băncilor.

Banca trebuie să ia în considerare faptul că riscul reputaţional o poate afecta şi ca urmare a publicităţii negative, conforme sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri şi/sau persoanelor legate de acestea (acţionari, parteneri de afaceri etc.).

Identificarea şi evaluarea

riscului operaţional

Riscul legal

Riscul reputaţional


226

Băncile sunt obligate să constituie Comitete de administrare a riscurilor, formate din cei mai buni specia-lişti, care au următoarele atribuţii principale:

− asigură informarea Consiliului de administraţie asupra profilului de risc al băncii şi asupra problemelor şi evoluţiilor semnificative;

− aduce imediat la cunoştinţă Consiliului de admi-nistraţie orice modificare în profilul de risc ales al băncii;

− dezvoltă politici şi proceduri adecvate pentru iden-tificarea, evaluarea, monitorizarea şi controlul riscurilor respective;

− stabileşte metodologii şi modele adecvate pentru evaluarea riscurilor şi limitarea expunerilor;

− aprobă angajarea băncii în noi activităţi, în baza analizei riscurilor semnificative aferente acestora;

− stabileşte limite corespunzătoare privind expu-nerea la riscuri, inclusiv pentru condiţii de criză, în conformitate cu mărimea, complexitatea şi situaţia finan-ciară a băncii, precum şi proceduri necesare pentru aprobarea excepţiilor de la respectivele limite;

− analizează măsura în care planurile alternative, de care dispune banca, corespund situaţiilor neprevăzute cu care aceasta s-ar putea confrunta;

− prezintă Consiliului de administraţie informări suficient de detaliate şi oportune, care să permită acestuia să înţeleagă şi să evalueze performanţa conducerii în monitorizarea şi controlul riscurilor semnificative, potrivit politicilor aprobate, precum şi performanţa de ansamblu a băncii;

− informează regulat Consiliul de administraţie asupra situaţiei expunerilor băncii la riscuri şi să-l informeze imediat, în cazul în care intervin schimbări semnificative în expunerea curentă sau viitoare a băncii, la riscurile respective;

− stabileşte sisteme de raportare corespunzătoare a aspectelor legate de riscuri;

− stabileşte competenţele şi responsabilităţile pentru administrarea şi controlul expunerilor la riscuri.

Pentru o mai uşoară înţelegere, riscurile semnifi-cative pot fi sintetizate în următoarea figură:

Atribuţiile Comitetului de administrare a riscurilor


227

Figura 1

Riscuri semnificative

Măsuri de protecţie a băncii împotriva riscului Pornind de la realitatea că riscurile pot fi cunoscute,

pot fi comensurate, pot fi diminuate, dar niciodată nu pot fi eliminate în totalitate, de altfel cel mai mare risc este acela de a ignora riscul, băncile au posibilitatea de a se proteja împotriva acestora atât preventiv, cât şi ulterior, când riscurile s-au produs deja.

Printre măsurile legale de acoperire a eventualelor pierderi, provenite din nerecuperarea la scadenţă a unor credite, dobânzi şi alte creanţe ale băncii enumerăm:

Băncile pot să repartizeze din profitul contabil, rămas după deducerea impozitului pe profit, sumele destinate constituirii unui fond pentru riscuri bancare generale, în limita a 1% din soldul activelor purtătoare de riscuri specifice activităţii bancare.

Fondul pentru riscuri bancare generale se utilizează exclusiv pentru acoperirea de pierderi din credite şi alte active purtătoare de riscuri specifice activităţii bancare şi numai în situaţia în care au fost folosite integral provizioanele specifice de risc de credit constituite şi au fost epuizate toate celelalte măsuri legale de recuperare a creditelor şi de acoperire a eventualelor pierderi aferente acestora.

Măsuri de protejare

a băncii împotriva riscurilor

Fondul pentru

riscurile generale


228

Băncile au, de asemenea, posibilitatea să repartizeze o parte din profitul brut, pentru constituirea unui fond de rezervă.

Din acest fond se pot acoperi eventualele pierderi înregistrate de bancă în exerciţiile financiare precedente şi la închiderea exerciţiului financiar curent.

Băncile sunt obligate ca, în scopul protejării capitalului propriu, precum şi a depozitelor persoanelor fizice şi juridice şi a acoperirii eventualelor credite pe termen scurt, mediu şi lung, care prezintă incertitudini în recuperare, să constituie anumite rezerve denumite provi-zioane specifice de risc de credit şi de dobândă.

În acest sens, creditele şi plasamentele băncilor trebuie clasificate lunar, prin aplicarea simultană a criteriilor privind serviciul datoriei, performanţa financiară şi iniţierea de proceduri judiciare, în următoarele categorii:

− standard; − în observaţie; − substandard; − îndoielnic; − pierdere. Încadrarea creditelor în categoriile menţionate se

efectuează pe baza analizei: − performanţei financiare; − serviciului datoriei. Performanţa financiară este un indicator care

reflectă potenţialul economic şi soliditatea financiară a unei entităţi economice, obţinut în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori economico-financiari calculaţi pe baza datelor din situaţiile financiare anuale şi periodice) şi calitativi în funcţie de care clienţii pot fi clasificaţi în 5 categorii de la A la E (A fiind cea mai bună şi E cea mai slabă).

Serviciul datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă (rate de credit şi/sau dobânzi), exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei (până la 15 zile, 16-30 zile, 31-60 zile, 61-90 zile, peste 90 zile).

Corespondenţa dintre performanţa financiară şi serviciul datoriei se realizează utilizând matricea prezen-tată în tabelul de mai jos.

Fondul de rezervă

Provizioane specifice de risc

Performanţa financiară

Serviciul datoriei


229

Tabelul 3

Corespondenţa dintre performanţa financiară şi serviciul datoriei

Menţionăm că pentru clienţii faţă de care banca a

demarat o procedură juridică (faliment), încadrarea creditelor se face în categoria pierderi, indiferent de serviciul datoriei şi performanţa financiară.

Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit aferent unui credit sau plasament se face parcurgând următoarele etape:

• determinarea bazei de calcul prin deducere din expunerea brută a băncii faţă de debitor a garanţiilor ajustate şi acceptate a fi luate în considerare în cazul unui credit clasificat în categoria „standard”, „în observaţie”, „substandard”, „îndoielnic” şi „pierdere”, obţinându-se astfel expunerea netă;

• aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obţinute, astfel:

Tabelul 4

Coeficientul de provizionare

Categoria de clasificare Coeficient Standard 0 În observaţie 0,05 Substandard 0,2 Îndoielnic 0,5 Pierdere 1

Expunerea brută/netă


230

Tabelul 5 Garanţii acceptate pentru deducerea din expunere

şi gradul de ajustare

Nr. crt. Tipul de garanţie

Coeficientul pentru deducere din expunerea băncii faţă de

entitatea de risc 1. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţio-

nate ale administraţiei publice centrale de specialitate a statului român sau ale Băncii Naţionale a României

1

2. Titluri emise de administraţia publică centrală de specialitate a statului român sau de Banca Naţională a României

1

3. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţio-nate ale administraţiilor centrale, băncilor centrale din ţările din categoria A sau ale Comunităţii Europene

1

4. Titluri emise de administraţiile centrale, băncile centrale din ţările din categoria A sau ale Comunităţii Europene

1

5. Depozite colaterale plasate la bancă 1 6. Certificate de depozit sau instrumente simi-

lare emise de bancă şi încredinţate acesteia

1 7. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţio-

nate ale băncilor de dezvoltare multilaterală sau ale Băncii Europene de Investiţii

0,8

8. Titluri emise de către băncile de dezvoltare multilaterală sau de Banca Europeană de Investiţii

0,8

9. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţio-nate ale administraţiilor locale din România

0,8

10. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţio-nate ale băncilor din România

0,8

11. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţio-nate ale administraţiilor regionale sau locale din ţările din categoria A

0,8

12. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţio-nate ale băncilor din ţările din categoria A

0,8


231

Orice altă garanţie reală (mai puţin gajul general), decât cele menţionate mai sus, va putea fi luată în considerare, pentru deducere din expunerea băncii faţă de entitatea de risc la valoarea sa justă (suma la care poate fi tranzacţionat un activ, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv).

În acest sens, asupra valorii admise în garanţie se vor aplica coeficienţi de ajustare a căror variaţie medie este cuprinsă între 0,2 – 0,8, în cazul ipotecilor, între 0,4 – 0,6, în cazul gajurilor şi între 0,1 – 0,7, în cazul cesiunilor de creanţă şi al altor garanţii.


• Active şi pasive, respectiv plasamente şi resurse • Administrarea activelor şi pasivelor (ALCO) • Lichiditate, lichiditate imediată (acidă), benzi de

lichiditate, scadenţă reziduală • Distribuirea activelor şi pasivelor pe benzi de

lichiditate • Lichiditatea efectivă, lichiditatea necesară • Excedent/deficit de lichiditate • Indicatorii de lichiditate • Analiza GAP • Managementul riscurilor • Riscuri semnificative: riscul de credit, riscul de

piaţă, riscul de lichiditate, riscul operaţional şi riscul reputaţional

• Riscuri adiţionale riscurilor semnificative: riscul de ţară, riscul de transfer, riscul valutar, riscul de dobândă, riscul legal

• Politici de administrare a riscurilor, limite de risc, evaluarea şi monitorizarea riscurilor

• Comitetul de administrare a riscurilor (C.A.R.) • Tabloul riscurilor • Protejarea împotriva riscurilor: fondul pentru

riscurile bancare generale, fondul de rezervă, provizioane specifice de risc

• Expunere brută, expunere netă, valoarea ajustată a garanţiilor

• Performanţa financiară, serviciul datoriei, gradul de provizionare


232

PROBLEME REZOLVATE

PROBLEMA 1 1. Societatea bancară Beta Bank înregistra, la 30

iunie 2006, următoarea situaţie a activelor şi pasivelor bancare pe benzi de lichiditate.

– mil. lei –

Se cere: să se efectueze analiza GAP a situaţiei Beta

Bank şi să se stabilească recomandările necesare pentru managementul băncii.

Rezolvare: În primul rând, trebuie calculat GAP-ul între active şi pasive pe benzi de lichiditate, obţinându-se:

– mil. lei – 1 zi < 7 zile < 1 lună < 3 luni < 6 luni < 12 luni peste 12 luni

GAP (rd1-rd6) -100 +100 0 +500 +500 0 -1.000

Din analiza rezultatelor reiese că există o problemă în

legătură cu lichiditatea imediată (o zi), la care se înregis-trează un GAP negativ de 100 mil. lei, determinat de necesitatea asigurări rambursării unor depozite atrase de pe piaţa interbancară (600 mil. lei), în timp ce, activele scadente în ziua respectivă totalizează numai 500 mil. lei. Diferenţa va fi acoperită probabil prin contractarea unor noi împrumuturi pe piaţa interbancară, care au costuri ridicate.


233

De asemenea, există o problemă de lichiditate pe bandă de peste 12 luni, unde se înregistrează un GAP negativ de 1.000 mil. lei (încasări din credite şi din active extrabilanţiere ajunse la scadenţă de 1.000 mil. lei, faţă de plăţi de 2.000 mil. lei), care nu este gravă întrucât este puţin probabil ca acţionarii să îşi retragă capitalurile investite în bancă.

În al doilea rând, calculăm GAP-ul cumulat prin reportarea în banda următoare de lichiditate a excedentu-lui/deficitului de lichiditate din banda anterioară astfel:


GAP cumulat

-100 0 0 +500 +100 +1.000 0

Şi analiza pe baza GAP-ului cumulat evidenţiază

dificultăţile băncii cu asigurarea lichidităţii pe prima bandă (-100 mil. lei), respectiv lichiditatea acidă necorespunzătoare.

În al treilea rând, calculăm indicele GAP, după formula cunoscută:

100 activeTotal

cumulat Gap Gap Indicele ×=


Indicele Gap -1 0 0 5 10 10 0

Valoarea subunitară a indicelui Gap evidenţiază lipsa

lichidităţii corespunzătoare pe banda întâi (lichiditatea acidă) a cărei valoare este de numai 1% din total activ şi poate fi acoperită prin contractarea unor împrumuturi de pe piaţa interbancară (100 mil. lei) pe termen scurt (1 zi).

Recomandare: Managementul societăţii bancare

Beta Bank va trebui să monitorizeze atent lichiditatea băncii, în special pe prima bandă (lichiditatea acidă) prin:

− promovarea de produse de economisire cu maturităţi adecvate (1, 3, 6 luni);


234

− asigurarea unor facilităţi de finanţare de tipul „stand by” pe piaţa interbancară pentru a face faţă unor „accidente” de tipul celui analizat;

− elaborarea unei strategii de criză privind managementul lichidităţii băncii.

PROBLEMA 2 Societatea bancară Beta Bank înregistra, la 30 iunie

2006, următoarele elemente de activ şi pasiv:

ACTIV = 12.500 mil. lei, din care: • 5.000 mil. lei – credit pe termen scurt (12 luni) acordat

la 15 septembrie 2005 cu o singură rată de rambursare; • 2.000 mil. lei credit over week (o săptămână) acordat pe

28 iunie 2006; • 3.000 mil. lei – credit ipotecar acordat la 15 octombrie

2005 pe termen de 10 ani cu rate anuale de restituire de 300 mil. lei;

• 1.500 mil. lei – plasamente în certificate de depozite la BNR efectuate la 15 mai 2006 cu maturitate pe 3 luni;

• 1.000 mil. lei – plasamente în depozite pe 1 lună la BNR efectuate la 15 iunie 2006.

PASIV = 12.500 mil. lei, din care: • 1.000 mil. lei – disponibilităţi la vedere; • 2.000 mil. lei – depozite la 1 lună constituite în cursul lunii

iunie 2006; • 2.500 mil. lei – depozite la 3 luni constituite la 15 mai

2006; • 3.500 mil. lei – depozite la 6 luni constituite în luna martie

2006; • 1.750 mil. lei – depozite la 12 luni constituite în ianuarie

2006; • 750 mil. lei – depozite la 18 luni constituite în decembrie

2005; • 1.000 mil. lei – capitaluri proprii.

Se cere: să se analizeze lichiditatea băncii şi să se stabilească măsurile de îmbunătăţire a acesteia.

Rezolvare: În primul rând, se determină scadenţa reziduală a elementelor de activ şi pasiv faţă de data analizei, astfel:


235

– mil. lei – ACTIV Data

constituiriiData

scadenţei Data

analizei Scadenţa reziduală

5.000 15 septembrie

2005

15 septembrie

2006

30 iunie 2006

2,5 luni

2.000 28 iunie 2006

5 iulie 2006

30 iunie 2006

5 zile

15 octombrie

2005

15 octombrie

2015 pentru 2700

30 iunie 2006

peste 12 luni

3.000

15 octombrie

2006 pentru 300

30 iunie 2006

3,5 luni

1.500 15 mai 2006

15 august 2006

30 iunie 2006

1,5 luni

1.000 15 iunie 2006

15 iulie 2006

30 iunie 2006

15 zile

PASIV Data constituirii

Data scadenţei

Data analizei

Scadenţa reziduală

1.000 30 iunie 2006

1 iulie 2006

30 iunie 2006

1 zi

2.000 iunie 2006 iulie 2006 30 iunie 2006

1 lună

2.500 15 mai 2006

15 august 2006

30 iunie 2006

1,5 luni

3.500 martie 2006

septembrie 2006

30 iunie 2006

3 luni

1.750 ianuarie 2006

ianuarie 2007

30 iunie 2006

7 luni

750 decembrie 2005

iunie 2007 30 iunie 2006

12 luni

1.000 permanent permanent 30 iunie 2006

peste 12 luni

În al doilea rând, procedăm la repartizarea activelor şi pasivelor pe benzi de lichiditate, astfel:


236

– mil. lei – ACTIVE Total Până

la o lună

1-3 luni

3-6 luni

6-12 luni

Peste 12 luni

5.000 2.000 300 2.700 1.500 1.000

TOTAL ACTIVE

12.500 3.000 6.500 300 – 2.700

PASIVE 1.000 2.000 2.500 3.500 1.750 750 1.000

TOTAL PASIVE

12.500 3.000 6.000 – 2.500 1.000

Apoi se calculează indicatorii de lichiditate:

– lichiditatea efectivă (Le) pe total bancă = 12.500 mil. lei; – lichiditatea necesară (Ln) pe total bancă = 12.500 mil. lei.

Deşi pe total, banca este lichidă, trebuie avut în vedere faptul că pentru asigurarea lichidităţii se iau în calcul şi capitalurile proprii ale acesteia, ceea ce nu reprezintă un fapt atât de bun.

Banda de lichiditatea până la 1 lună: Le= 3.000 mil. lei Ln= 3.000 mil. lei Ca urmare, banca nu înregistrează nici excedent, nici

deficit de lichiditate.

Banda de lichiditate 1 – 3 luni: Le= 6.500 mil. lei Ln= 6.000 mil. lei

Excedent/Deficit de lichiditate (E/D) = 6.500 mil. lei – 6.000 mil. lei = 500 mil. lei (excedent de lichiditate).


237

Banda de lichiditate 3 – 6 luni: Le= 300 mil. lei Ln= 0 mil. lei E/D = 300 mil. lei – 0 mil. lei = 300 mil. lei

(excedent de lichiditate).

Banda de lichiditate 6 – 12 luni: Le= 0 mil. lei Ln= 2.500 mil. lei E/D = 0 mil. lei – 2.500 mil. lei = – 2.500 mil. lei

(deficit de lichiditate).

Banda de lichiditate de peste 12 luni: Le= 2.700 mil. lei Ln= 1.000 mil. lei E/D = 2.700 mil. lei – 1.000 mil. lei = 1.700 mil. lei

(excedent de lichiditate). Concluzii: Societatea bancară Beta Bank trebuie

să-şi îmbunătăţească politica de management al lichidi-tăţii, atât pe total pentru a nu mai fi necesară apelarea la capitalurile proprii, dar şi pe banda de lichiditate 6-12 luni, unde se înregistrează un deficit substanţial de lichiditate (– 2.500 mil. lei) care nu poate fi acoperit de excedentele de lichiditate de pe benzile anterioare (500 mil. lei pe banda a II-a şi 300 mil. lei pe banda a III-a).

PROBLEMA 3 Beta Bank avea, la 31 decembrie 2005, următoarea

structură a portofoliului de împrumuturi: • 3.000 mil. lei – credit pentru investiţii acordat S.C.

Star S.A. garantat cu ipotecă rang I de egală valoare la care se înregistra o restanţă neplătită de 20 zile;

• 2.000 mil. lei – credit de trezorerie acordat S.C. Dani S.R.L., garantat cu cesiune de creanţă, în sumă de 2.500 mil. lei cu întârzieri la plată de 35 zile;

• 1.000 mil. lei – credit pentru nevoi temporare acordat S.C. Union S.A., garantat cu titluri de stat de egală valoare cu restanţe de 37 zile.

Cunoscând că din analiza efectuată a rezultat performanţa financiară de:


238

A – pentru S.C. Star S.A, B – pentru S.C. Dani S.R.L., C – pentru S.C. Union S.A.,

iar gradele de ajustare a garanţiilor acceptate sunt de: − 0,8 – pentru ipoteci de rangul I; − 0,6 – pentru cesiuni de creanţă; − 1,0 – pentru titluri de stat. Se cere: să se stabilească volumul provizioanelor

specifice de risc pentru bancă.

Rezolvare: (I) Folosind matricea de risc, încadrăm creditele pe

calităţi astfel:

Performanţafinanciară

Serviciul datoriei

Clasa de calitate

3.000 mil. lei S.C. Star S.A.

A 16-30 Observaţie

2.000 mil. lei S.C. Dani S.R.L.

B 31-60 Îndoielnic

1.000 mil. lei S.C. Union S.A.

C 31-60 Pierdere

(II) Determinăm expunerea ajustată în funcţie de

valoarea garanţiilor, astfel: – mil. lei –

Expu-nerea brută

Valoarea garanţiilor nominale % de ajustare

Expunerea netă ajustată (Expunerea

brută – valoarea ajustată a

garanţiilor) S.C. Star S.A. 3.000 3.000 0,8 2.400 600 S.C. Dani S.R.L.

2.000 2.500 0,6 1.500 500

S.C. Union S.A.

1.000 1.000 1,0 1.000 0


239

(III) Determinarea provizioanelor specifice de risc: – mil. lei –

Expu-nerea netă

Coeficient de

provizioane

Provizioane specifice de risc

S.C. Star S.A. 600 0,05 30 S.C. Dani S.R.L. 500 0,50 250 S.C. Union S.A. 0 1,00 0

Total 280

(IV) Determinarea gradului mediu de provizioane pe total bancă prin raportarea volumului de provizioane la total portofoliu de împrumuturi:

4,66% 6000280

=

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE PROBLEMA 1 Societatea bancară Beta Bank înregistra, la 30 iunie

2006, următoarea situaţie a activelor şi pasivelor bancare pe benzi de lichiditate.

– mil. lei –

Se cere: să se efectueze analiza lichidităţii bancare

pe baza metodei GAP şi să se facă propuneri pentru îmbunătăţirea politicii de lichiditate, dacă este cazul.

PROBLEMA 2 Din situaţia analitică a soldurilor s-a constatat ca

Beta Bank înregistra la 30 iunie următoarea structură a plasamentelor şi resurselor:


240

ACTIV: • 5.000 mil. lei – credit pe termen scurt (12 luni) acordate

la 15 martie 2006; • 2.500 mil. lei – credit ipotecar pe 5 ani acordat în

ianuarie 2006 cu rate anuale de rambursat egale; • 2.000 mil. lei – plasamente la BNR în certificate de

depozit cu scadenţa la 3 luni efectuat în 15 iunie 2006; • 3.000 mil. lei – plasamente în depozite la BNR pe o

lună efectuate la 25 iunie 2006; • 1.500 mil. lei – plasament în titluri de stat pe 12 luni

efectuate în mai 2006.

PASIV: • 1.000 mil. lei – disponibilităţi la vedere; • 6.000 mil. lei – depozite de la clientelă pe 3 luni

efectuate în mai 2006; • 2.000 mil. lei – depozite pe 9 luni efectuate în

decembrie 2005; • 1.000 mil. lei – depozite pe 18 luni efectuate în martie

2006; • 2.000 mil. lei – linie finanţare de la BERD pe 3 ani

contractată în martie 2004; • 2.000 mil. lei – capitaluri proprii.

Se cere: să se repartizeze resursele şi plasamentele băncii pe benzi de lichiditate după scadenţa reziduală şi să se analizeze lichiditatea băncii pe baza indicatorilor de lichiditate, propunându-se măsuri de îmbunătăţire a lichidităţii Beta Bank, dacă este cazul.

PROBLEMA 3 Cunoscând că la 30 iunie 2006 în structura de împru-

muturi a Beta Bank S.A. s-au înregistrat următoarele evoluţii: – S.C. Star S.A. a acumulat întârzieri (restanţe) de 35 zile; – S.C. Dani S.A. a rambursat integral restanţele; – S.C. Union S.A. şi-a rambursat parţial din datoriile restante, rămânând doar cu întârzieri de 7 zile.

Se cere: să se stabilească structura pe calităţi a portofo-liului de credite, calculul provizioanelor specifice de risc şi gradul de mediu de provizioane la Beta Bank.


241

Capitolul 12. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A COMPANIEI

Analiza economico-financiară are ca obiectiv stabili-rea unui diagnostic al situaţiei economico-financiare a companiei. Pentru aceasta, analiza economico-financiară se bazează pe documentele de sinteză contabilă (bilanţul şi raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, raportări contabile periodice etc.), pe analiza fluxului de fonduri ale perioadelor expirate, precum şi pe analiza fluxului de lichidităţi (cash-flow-ului) pentru perioada următoare.

Analiza economico-financiară a activităţii companiei conţine:

a) analiza bilanţului, care presupune: − examinarea bilanţurilor şi a situaţiilor financiare

periodice situaţiei contabile periodice; − analiza imobilizărilor corporale şi necorporale

şi a surselor de acoperire a acestora; − analiza decontărilor, datoriilor şi obligaţiilor faţă

de terţi; − analiza costurilor;

b) analiza veniturilor, cheltuielilor şi contului de profit şi pierdere, care presupune:

− analiza rezultatelor activităţii şi a profitului obţinut;

− analiza repartizării profitului net; − analiza pierderilor înregistrate şi recuperarea

lor; c) analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor

expirate, oferă posibilitatea unei mai bune înţelegeri, la nivelul fiecărei activităţi (exploatare, investiţii, financiară), a modului în care au fost generate fondurile (sursele) şi utiliza-rea acestora, precum şi impactul asupra disponibilităţilor băneşti ale companiei;

d) analiza fluxului de lichidităţi pe perioada urmă-toare, presupune ca pe baza rezultatelor obţinute anterior şi a

Componenteleanalizei

economico-financiare


242

portofoliului de contracte de aprovizionare şi desfacere, a programului de producţie şi a variaţiei stocurilor etc. să se evalueze şi să se prognozeze: − posibilităţile companiei de a genera în viitor lichidităţi; − capacitatea acesteia de a-şi onora obligaţiile de plată

viitoare.

12.1. Structura şi analiza bilanţului

Documentul oficial de gestiune a patrimoniului unei companii îl constituie bilanţul, care trebuie să dea o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute.

Elementele bilanţiere de activ şi pasiv se grupează fiecare în trei mari capitole (niveluri), după cum urmează:

ACTIV I. Active imobilizate II. Active realizabile III. Trezoreria pozitivă I. Activele imobilizate cuprind imobilizările necorpo-

rale, corporale şi financiare şi creanţele comerciale cu sca-denţă mai mare de 1 an.

II. Activele realizabile sunt formate din stocuri, creanţe de maximum 1 an, conturile de regularizare şi asimilate şi primele privind rambursarea obligaţiunilor.

III. Trezoreria pozitivă cuprinde titlurile de plasament şi disponibilităţile (conturi la bănci în lei şi în devize, carnete de cecuri, acreditive), respectiv acele active existente sub forma de lichidităţi sau susceptibile să fie transformate rapid în disponibilităţi.

Activele circulante sunt formate din stocuri, creanţe de maxim 1 an şi trezoreria pozitivă.

PASIV I. Pasive pe termen lung II. Datorii curente cu scadenţa mai mică de 1 an III. Trezoreria negativă I. Pasivele pe termen lung cuprind acele surse de

finanţare cu caracter permanent sau de lungă durată. II. Datorii curente cu scadenţă mai mică de 1 an

cuprind partea mai mică de 1 an a datoriilor nefinanciare cu

Structura activelor bilanţiere

Structura pasivelor bilanţiere


243

scadenţă mai mare de 1 an, datoriile nefinanciare cu scadenţă mai mică de 1 an, avansuri primite, alte datorii, precum şi veniturile înregistrate în avans.

III. Trezoreria negativă este constituită din datoriile financiare cu scadenţă mai mare de 1 an (partea mai mică de 1 an) şi datoriile financiare mai mici de 1 an.

Datoriile totale sunt formate din datoriile cu scadenţa mai mare de 1 an, datorii curente mai mici de 1 an şi trezoreria negativă.

Analiza financiară a bilanţului are în vedere cele 3 capitole ale activului şi pasivului împărţite pe 3 niveluri, respectiv:

ACTIV PASIV Nivelul I Active imobilizate Pasive pe termen lung Nivelul II Active realizabile Datorii curente cu scadenţă

mai mică de 1 an Nivelul III Trezoreria pozitivă Trezoreria negativă

La nivelul I al bilanţului, diferenţa dintre pasivele pe

termen lung şi activele imobilizate reprezintă fondul de rulment. În cazul în care pasivele pe termen lung finanţează nu numai activele imobilizate, dar şi o parte din activele realizabile, avem de-a face cu un excedent al pasivelor pe termen lung faţă de activele imobilizate, care se numeşte fond de rulment pozitiv. În caz contrar, când activele imobilizate nu sunt acoperite integral de pasivele pe termen lung rezultă un deficit, care se numeşte fond de rulment negativ.

Situaţia normală este ca fondul de rulment să fie pozitiv.

Diferenţa dintre activele realizabile şi datoriile curente cu scadenţă mai mică de 1 an reprezintă necesarul de fond de rulment. Necesarul de fond de rulment reflectă nivelul II al bilanţului şi se caracterizează prin variaţii mai mari decât fondul de rulment, datorită instabilităţii atât a activelor reali-zabile, cât şi a datoriilor curente cu scadenţă mai mică de 1 an.

Necesarul de fond de rulment poate fi: a. pozitiv, atunci când activele realizabile sunt supe-

rioare datoriilor curente cu scadenţa mai mică de 1 an şi, deci, există o insuficienţă de resurse la acest nivel al bilanţului,

Fondul de rulment

Necesarul de fond de

rulment


244

care trebuie acoperită prin excedentul de fond de rulment (dacă există) sau prin credite bancare pe termen scurt;

b. negativ, atunci când activele realizabile sunt mai mici decât datoriile curente cu scadenţa mai mică de 1 an şi, deci, există un surplus de resurse atrase.

Trezoreria netă se referă la nivelul III al bilanţului şi reflectă diferenţa dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment.

a. Trezoreria netă poate fi definită şi ca diferenţa între trezoreria pozitivă şi trezoreria negativă. Dacă fondul de rulment este superior necesarului de fond de rulment avem o trezorerie netă pozitivă, situaţie în care, de regulă, nu sunt angajate credite pe termen scurt, sau, în mod conjunctural, disponibilităţile depăşesc eventuale credite angajate.

b. În situaţia în care fondul de rulment este inferior necesarului de fond de rulment trezoreria netă este negativă, iar finanţarea activelor realizabile este asigurată prin credite bancare pe termen scurt.

12.2. Analiza performanţei financiare

Analiza performanţei financiare se realizează pe baza contului de profit şi pierdere.

Contul de profit şi pierdere pune în corelaţie următoarele niveluri:

Nivelul Cheltuieli Venituri I. Exploatare Cheltuieli de

exploatare Venituri din exploatare

II. Financiare Cheltuieli financiare

Venituri financiare

III. Excepţional Cheltuieli excepţionale

Venituri excepţionale

IV. Global Impozit pe profit NIVELUL DE EXPLOATARE În această parte a contului de profit şi pierdere sunt

prezentate date contabile cuantificate în indicatori care permit determinarea performanţei companiei la nivelul activităţii de bază, respectiv activitatea de exploatare.

Aceşti indicatori sunt: a) marja comercială reprezintă valoarea nou creată

obţinută în sfera comerţului en gros şi en detail, atât de

Nivelurile de analiză ale contului de profit şi pierdere


245

companiile de profil, cât şi de alte companii care desfăşoară o astfel de activitate prin magazine proprii de desfacere:

Marja comercială = Vânzări de mărfuri – Costul mărfurilor vândute

b) cifra de afaceri este constituită din totalitatea veniturilor obţinute din activitatea de vânzare a produselor, serviciilor, mărfurilor etc. într-o anumită perioadă. Cifra de afaceri reprezintă volumul de afaceri realizat cu terţe persoane în cadrul activităţii normale şi curente a companiei:

Cifra de afaceri = Vânzări de mărfuri + Producţia vândută

c) producţia exerciţiului reprezintă valoarea totală a bunurilor executate şi serviciilor prestate de o companie într-o anumită perioadă, vândute sau păstrate în stoc sau utilizate drept active fixe:

Producţia exerciţiului = Producţia vândută + Producţia stocată + Producţia imobilizată

d) marja industrială reprezintă valoarea nou creată, obţinută din activitatea productivă desfăşurată de o companie, alta decât cea pur comercială, într-o anumită perioadă de timp:

Marja industrială = Producţia exerciţiului – (cheltuielile cu materii prime, materiale, energie + lucrări şi servicii executate la terţi)

e) valoarea adăugată este valoarea nou creată obţinută de o companie din întreaga sa activitate, atât din cea productivă, cât şi din cea de comerţ:

Valoarea adăugată = Marja comercială + Marja industrială

Valoarea adăugată reprezintă sursa de constituire a rezultatului de exploatare şi prin acesta a rezultatului net al exerciţiului.

Valoarea adăugată este un indicator care permite măsurarea puterii economice a unei companii, fiind impor-tantă pentru bancă, întrucât ea exprimă posibilitatea reală a clientului de a plăti costul creditelor angajate.

f) Excedent brut din exploatare = Valoarea adăugată + Subvenţii din exploatare

Marjacomercială

Cifra de afaceri

Producţia exerciţiului

Marja industrială

Valoarea adăugată


246

g) veniturile totale din exploatare sunt constituite din totalitatea veniturilor unei companii înregistrate într-o perioadă:

Venituri totale = Cifra de afaceri +/– Producţia stocată + Producţia imobilizată + Subvenţii din exploatare + Alte venituri din exploatare + Venituri din provizioane privind activitatea de exploatare

h) cheltuielile totale din exploatare reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de o companie într-o anumită perioadă:

Cheltuieli totale = Cheltuieli materiale + Lucrări şi servicii pentru terţi + Impozite şi taxe + Cheltuieli cu personalul + Alte cheltuieli de exploatare + Cheltuieli cu amortizări şi provizioane

i) rezultatul din exploatare este un indicator prin care se evaluează rentabilitatea economică a unei companii din activitatea de exploatare.

Atunci când rezultatul din exploatare este pozitiv se înregistrează profit din această activitate, iar când rezul-tatul este negativ se înregistrează pierdere din activitatea respectivă.

Acest indicator poate fi calculat în două feluri: Rezultatul din exploatare = Venituri totale din exploa-

tare – Cheltuieli totale din exploatare sau

Rezultatul din exploatare = Excedentul brut din exploatare + (alte venituri din exploatare – alte cheltuieli din exploatare) +/– amortizări şi provizioane

Rezultatul din exploatare evaluează rentabilitatea economică a unei companii şi corespunde activităţii normale şi curente a acesteia.

NIVELUL FINANCIAR

j) excedentul brut financiar reprezintă rezultatul obţinut de companie din fluxurile financiare neinfluenţat de provizioane şi amortizări financiare:

Excedent brut financiar = Venituri financiare (mai puţin venituri din provizioane) – Cheltuieli financiare (mai puţin amortizările şi provizioanele)

Venituri totale

Cheltuieli totale

Rezultatul din exploatare

Excedent brut financiar


247

k) rezultatul financiar este un indicator care măsoară rentabilitatea companiei obţinută în activitatea sa la nivelul tuturor fluxurilor financiare:

Rezultatul financiar = Excedent brut financiar +/– Amortizări financiare şi provizioane

sau Rezultatul financiar = Venituri financiare –

Cheltuieli totale financiare

NIVELUL EXCEPŢIONAL

l) excedentul brut excepţional este un sold inter-mediar de gestiune care arată volumul rezultatelor obţinute în activitatea excepţională neinfluenţate de amortizările şi provizioanele specifice acestor fluxuri:

Excedentul brut excepţional = Venituri excep-ţionale (mai puţin venituri din provizioane) – Cheltuieli excepţionale (mai puţin amortizările şi provizioanele)

m) rezultatul excepţional este un indicator care co-mensurează rentabilitatea unei companii obţinută la acest nivel de fluxuri economice, respectiv cel excepţional:

Rezultatul excepţional = Excedentul brut excepţio-nal şi +/– Amortizări provizioane excepţionale

sau Rezultatul excepţional = Venituri excepţionale

totale – Cheltuieli excepţionale totale NIVELUL GLOBAL

n) excedentul brut total reprezintă un sold intermediar de gestiune care arată volumul rezultatelor tuturor fluxurilor economice, mai puţin cele corespunzătoare altor venituri şi cheltuieli din exploatare, amortizărilor şi provizioanelor din exploatare, financiare şi excepţionale:

Excedent brut total = Excedent brut din exploatare + Excedent brut financiar + Excedent brut excepţional

o) rezultatul înaintea dobânzii şi impozitului pe profit este un sold intermediar de gestiune care măsoară volumul rezultatului obţinut de o companie neinfluenţat de cheltuielile cu plata dobânzilor şi cu impozitul pe profit:

Rezultatul financiar

Rezultatul excepţional

Excedent brut total


248

Rezultatul înaintea dobânzii şi a impozitului pe profit = Rezultatul curent + Rezultatul excepţional + Cheltuielile cu dobânzile

p) rezultatul brut al exerciţiului se calculează la volumul livrărilor de mărfuri efectuate şi nu la volumul încasării contravalorii acestora, deci el nu este un rezultat fiscal. De aceea, impozitul pe profit nu se deduce direct din rezultatul brut al exerciţiului, ci printr-o metodologie specială care are în vedere volumul încasărilor efective în perioada respectivă:

Rezultatul brut al exerciţiului = Venituri totale – Cheltuieli totale

r) rezultatul net al exerciţiului este un sold inter-mediar de gestiune care comensurează rezultatul final al activităţii unei companii după plata impozitului pe profit:

Rezultatul net al exerciţiului = Rezultatul brut al exer-ciţiului – Impozitul pe profit

12.3. Analiza bonităţii companiei

Pe baza rezultatelor analizei bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierdere, se calculează un sistem de indicatori care exprimă bonitatea companiei, astfel:

a. Cifra de afaceri – reprezintă veniturile realizate de companie la finele perioadei (luna, trimestru, an) cu terţii.

b. Capitaluri proprii. În cadrul acestui indicator se pune accent pe determinarea stocurilor, cheltuielilor şi altor active incerte care diminuează valoarea capitalurilor proprii.

c. Rezultatul exerciţiului (profit/pierdere) în cifre absolute reprezintă indicatorul sintetic care caracterizează eficienţa activităţii desfăşurate, aceasta influenţând direct capitalurile proprii în sensul majorării lor cu profitul şi al diminuării cu pierderea.

d. Fondul de rulment = Pasive pe termen lung – Active imobilizate

e. Necesarul de fond de rulment = Active reali-zabile – Datorii curente < 1 an

Rezultatul net al exerciţiului

Rezultatul înaintea dobânzii


249

f. Trezoreria netă = Fond de rulment – Necesarul de fond de rulment

sau Trezoreria netă = Trezoreria pozitivă – Trezoreria

negativă Ceea ce face ca trezoreria să varieze, nu este atât

fondul de rulment, care este relativ stabil în cursul unui exerciţiu, cât mai ales necesarul de fond de rulment.

g. Lichiditatea reprezintă capacitatea unei companii de a face faţă datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor în lichiditate.

Calculul lichidităţii se face cu ajutorul următorilor indicatori:

Lichiditatea = Active circulante – Stocuri – Clienţi incerţi x 100

imediată Datorii cu scadenţă < 1 an

Active Stocuri Clienţi Lichiditatea circulante – nevalorificabile – incerţi curentă = x 100 Datorii cu scadenţă < 1 an Disponibilităţi Încasări prog- Credite bancare băneşti proprii nozate până la şi alte împrumuturi şi împrumutate + finele perioadei + prevăzute a se obţine Lichiditatea până la finele perioadei la o dată = x 100 viitoare Plăţi exigibile prevăzute până la finele perioadei

Lichiditatea trebuie să fie supraunitară. h. Solvabilitatea reflectă capacitatea generală

companiei de a transforma toate activele sale în „cash” pentru plata tuturor datoriilor.

Total Stocuri Clienţi Alte active active – nevalorificabile – incerţi – incerte

Solvabilitatea = x 100 Datorii totale – Diferenţe de conversie pasiv

În aprecierea acestui indicator se urmăreşte ca pe total el să fie supraunitar, iar pe structură acea parte din activ reprezentată de imobilizările corporale să fie acoperită, de regulă, cu surse proprii, şi în total activ, ponderea datoriilor totale (către furnizori, buget, bancă etc.) să nu fie mai mare de 50%. Relaţia dintre indicatorii de lichiditate, solvabilitate


250

şi principalele porţiuni din activul şi pasivul bilanţului se prezintă ca în figura următoare:1)

Figura 1 Solvabilitatea şi lichiditatea ca relaţii între diferitele elemente componente

ale bilanţului contabil

i. Gradul de îndatorare exprimă raportul între

datorii şi capitaluri proprii şi se calculează astfel: Gradul de îndatorare Datorii totale generală = x 100

Capitaluri proprii nete Gradul de îndatorare Datorii financiare totale financiară = x 100 Capitaluri proprii nete

1) Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003, p. 126-137.


251

unde: Datorii financiare = Datorii financiare cu scadenţă < 1 an +

Datorii financiare totale cu scadenţă > 1 an (partea < 1 an) + Datorii financiare cu scadenţă > 1 an

j. Viteza de rotaţie a activelor circulante arată numărul de cicluri efectuate de activele circulante în decursul unei perioade şi se determină astfel:

Cifra de afaceri/Active circulante Cu cât numărul de rotaţii efectuate în decursul unei

perioade este mai mare, cu atât activele circulante au fost folosite mai eficient.

k. Rentabilitatea reprezintă capacitatea companiei de a obţine profit din activitatea proprie.

Având în vedere rezultatele analizei contului de profit şi pierdere şi baza de raportare, indicatorii de rentabilitate pot fi grupaţi astfel:

Rentabilitatea Excedentul brut din exploatare brută de = x 100 exploatare Producţia exerciţiului Rentabilitatea netă Rezultatul din exploatare de exploatare = x 100 Cifra de afaceri

Rentabilitatea economică exprimă capacitatea unei companii de a obţine profit din întreaga sa activitate econo-mico-financiară.

Dintre indicatorii care exprimă rentabilitatea econo-mică, prezentăm:

Excedentul brut curent

x 100 Total bilanţ

Rezultatul curent x 100 Total bilanţ Rezultatul net al exerciţiului x 100 Total bilanţ


252

Cu cât aceşti indicatori au valoare mai mare, cu atât rentabilitatea este mai bună.

Rentabilitatea financiară exprimă capacitatea capita-lului investit de a produce profit.

Indicatorii care reflectă rentabilitatea capitalului sunt: Rezultatul brut al exerciţiului x 100 Capitaluri proprii nete Rezultatul net al exerciţiului x 100 Capitaluri proprii nete

l. Indicatori ai riscului financiar Riscul financiar apare în momentul în care se ape-

lează la credite pentru a completa sursele de finanţare ale unei activităţi.

Riscul financiar se exprimă prin indicatorul de acoperire a dobânzii care arată capacitatea companiei de a plăti dobânda la creditele angajate.

El se exprimă astfel: Rezultatul înaintea plăţii impozitului pe profit = Cheltuieli cu dobânzile

Se consideră că un nivel al acestui indicator mai mare de 3 reflectă o bună capacitate a agentului economic de a-şi achita dobânda.

În procesul de analiză a riscului financiar mai pot fi folosiţi şi alţi indicatori, ca de exemplu:

Datorii financiare totale x 100 Excedentul brut curent Datorii financiare totale x 100 Excedentul brut total

Cu cât valoarea indicatorilor este mai mică, cu atât rambursarea datoriilor se va face mai rapid.

Acoperirea

dobânzii


253

m. Rata valorii adăugate reprezintă ponderea valorii

nou create de companie în totalul activităţii sale.

Rata valorii adăugate calculată în funcţie Valoarea adăugată de volumul cifrei de afaceri realizat = = x 100 Cifra de afaceri

n. Politica de dividende, respectiv politica conducerii

companiei de repartizare şi utilizare a profitului, poate fi reflectată de următorul indicator: Dividendele

Politica de dividende = x 100 Rezultatul net al exerciţiului


• Analiza economico-financiară a companiei: analiza bilanţului contabil, analiza veniturilor, cheltuielilor şi contului de profit şi pierdere, analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate, analiza fluxului de lichidităţi pe perioada următoare

• Structura şi analiza bilanţului: structura activelor bilanţiere; structura pasivelor bilanţiere

• Fondul de rulment. Necesarul de fond de rulment: pozitiv, negativ. Trezoreria netă

• Analiza performanţei financiare • Nivelul de exploatare: marja comercială; cifra de

afaceri; producţia exerciţiului; marja industrială, valoarea adăugată; excedent brut din exploatare; venituri totale; cheltuieli totale; rezultatul din exploatare

• Nivelul financiar: excedent brut financiar; rezultatul financiar

• Nivelul excepţional: excedent brut excepţional; rezul-tatul excepţional

• Nivelul global: excedent brut total; rezultatul înaintea dobânzii; rezultatul brut al exerciţiului; rezultatul net al exerciţiului


254

• Analiza bonităţii companiei. solvabilitate; lichiditate; gradul de îndatorare; viteza de rotaţie; riscul financiar; rata valorii adăugate; politica de dividende

PROBLEME REZOLVATE

PROBLEMA 1 Compania S.C. Star S.A. a încheiat anul financiar 2005 cu următoarea structură a bilanţului contabil:

TOTAL ACTIV ………………………. 5.000 mil. lei din care: Active fixe (imobilizate) ……………. 1.000 mil. lei Active realizabile …………………… 3.500 mil. lei Disponibilităţi băneşti (trezorerie pozitivă) …………………. 500 mil. lei TOTAL PASIV ………….……………. 5.000 mil. lei din care: Capital propriu (pasive pe termen lung) ……………... 1.200 mil. lei Datorii curente cu scadenţă sub 1 an …………………..... 3.600 mil. lei Trezorerie negativă …………………. 200 mil. lei Se cere: să se calculeze fondul de rulment, necesarul de

fond de rulment şi trezoreria netă a companiei S.C. Star S.A. Rezolvare: La nivelul I al bilanţului contabil: Folosind formula cunoscută, calculăm: Fondul de = Pasive pe – Active rulment termen lung imobilizate

şi rezultă: Fondul de

rulment pozitiv = 1.200 – 1.000 = 200 mil. lei La nivelul II al bilanţului contabil: Folosind formula cunoscută, calculăm:

Necesarul de fond de rulment = Active

realizabile – Datorii curente sub 1 an

şi rezultă: Universitatea SPIRU HARET

255

Necesar de fond de = 3.500 – 3.600 = – 100 mil. lei rulment negativ La nivelul III al bilanţului contabil: Folosind formula cunoscută, calculăm:

Trezoreria netă = Fondul de

rulment – Necesarul de fond de rulment

şi rezultă: Trezoreria netă = 200 – (–100) = 300 mil. lei

sau Trezoreria netă = Trezoreria – Trezoreria pozitivă negativă

şi rezultă: Trezoreria netă = 500 – 200 = 300 mil. lei

PROBLEMA 2 Compania S.C. Star S.A. a înregistrat la finele anului

2005 următoarea situaţie a patrimoniului: Total active bilanţiere...…..……..... 10.000 mil. lei din care: Active circulante................…….…......7.000 mil. lei din acestea: – stocuri nevalorificabile.......200 mil. lei – clienţi incerţi.......................100 mil. lei Total pasive bilanţiere....…...……...10.000 mil. lei din care: Capital propriu..................…....……....1.500 mil. lei Datorii curente sub 1 an....…..……......8.000 mil. lei Datorii pe termen lung.....…......……......500 mil. lei Profit brut.............…….........…..........1.200 mil. lei

Se cere: pe baza datelor disponibile, să se calculeze principalii indicatori de bonitate ai companiei S.C. Star S.A. la finele anului 2005.

Rezolvare: Utilizând formulele indicatorilor de bonitate ai

companiei cunoscute şi datele disponibile, calculăm:


256

Active – Stocuri – Clienţi circulante nevalorificate incerţi

Lichiditatea = x 100 curentă Datorii curente sub 1 an

rezolvând, obţinem: Lichiditatea

curentă = 7.000 – 200 – 100 x 100 8000 = 96,3%

Comentariu: Întrucât lichiditatea este subunitară, compania S.C.

Star S.A. are o problemă privind lichiditatea care trebuie cunoscută şi rezolvată de management.

Total – Stocuri – Clienţi active nevalorificate incerţi Solvabilitatea = x 100 Datorii totale rezolvând, obţinem: 10.000 – 200 – 100 x 100 8.000 + 500

Gradul de îndatorare

= Datorii totale Capitaluri proprii

x 100

rezolvând, obţinem:

Gradul de îndatorare = 8.000 + 500

1.500 x 100 = 567%

Comentariu: Gradul de îndatorare este mult prea ridicat pentru

nivelul standard acceptat (până la 60%), fiind necesar ca acţionarul să ia măsuri de majorare a capitalului social.

Rentabilitatea

economică =

Rezultatul net al exerciţiului Total active bilanţiere

Solvabilitatea = = 115%


257

rezolvând, obţinem:

Rentabilitatea economică =

1.200 – (1.200 x 16) 100 10.000

= 10,08%

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE PROBLEMA 1 Compania S.C. Star S.A. înregistra la finele anului

2005 următoarea structură a bilanţului contabil: TOTAL ACTIV......................….7.000 mil. lei din care: Active fixe (imobilizate)............2.000 mil. lei Active realizabile......…........….....4.700 mil. lei Disponibilităţi băneşti (trezorerie pozitivă) ............….......300 mil. lei TOTAL PASIV..................….…..7.000 mil. lei din care: Capital propriu (pasive pe termen lung) ..............1.500 mil. lei Datorii curente cu scadenţă sub 1 an...........…......…..5.000 mil. lei Trezorerie negativă........................500 mil. lei Se cere: să se calculeze fondul de rulment, necesarul

de fond de rulment şi trezoreria netă a companiei S.C. Star S.A. şi să se comenteze rezultatele obţinute.

PROBLEMA 2 Compania S.C. Star S.A. înregistra la 31 decembrie

2005 următoarea situaţie a patrimoniului: Total active bilanţiere............……….7.000 mil. lei din care: Active circulante.....................………..5.000 mil. lei din acestea: – stocuri nevalorificabile.........150 mil. lei – clienţi incerţi..........................300 mil. lei


258

Total pasive bilanţiere......………......7.000 mil. lei din care: Capital propriu........................………..1.000 mil. lei Datorii curente sub 1 an........………....4.000 mil. lei Datorii pe termen lung...........………......500 mil. lei Venituri totale...................………........8.000 mil. lei Cheltuieli totale..................……….......6.500 mil. lei Cota de impozit pe profit.....................16% Se cere: ca pe baza datelor disponibile, să se calculeze

principalii indicatori de bonitate ai companiei S.C. Star S.A. la finele anului 2005 şi să se comenteze rezultatele obţinute.


259

Capitolul 13. ANALIZA INDICATORILOR DE PERFORMANŢĂ FINANCIARĂ A BĂNCII

Indicatorii de performanţă financiară (profit, rentabilitatea activelor, rentabilitatea capitalului etc.) reprezintă elementul fundamental în analiza activităţii unei bănci, atât din perspectiva acţionarilor, cât şi a clienţilor, instituţiilor de supraveghere, instituţiilor de rating etc. şi nu în ultimul rând a managementului.1)

În consecinţă, băncile acordă o atenţie deosebită monitorizării permanente a indicatorilor care exprimă eficienţa (performanţele) activităţii bancare şi analiza acestora în strânsă interdependenţă cu expunerea băncii la riscurile existente şi potenţiale care îi pot afecta acti-vitatea, pentru a evidenţia profilul de risc al acesteia (gradul de expunere la risc pentru obţinerea rezultatelor financiare respective).

În practica bancară internaţională, optimizarea rela-ţiei rentabilitate-risc reprezintă un obiectiv care este apli-cat de la nivelul fiecărui produs bancar, extinzându-se până la nivelul întregului portofoliu al băncii.

La analiza indicatorilor de performanţă financiară, trebuie avuţi în vedere şi factorii specifici care au influenţat evoluţia acestora, în sens pozitiv sau negativ, şi stabilite măsuri concrete de creştere a celor cu influenţe pozitive şi de diminuare a impactului celor care afectează în sens negativ volumul şi dinamica performanţelor financiare ale băncii.

Calculul indicatorilor de performanţă bancară este necesar şi din următoarele motive:

• permite compararea indicatorilor realizaţi, aferenţi perioadei analizate, cu cei planificaţi/stabiliţi de către acţionarii băncii prin bugetul de venituri şi cheltuieli şi planul

1)Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003.

Indicatorii deperformanţă

ai băncii


260

de afaceri al băncii şi stabilirea abaterilor (pozitive sau negative), a cauzelor care le-au generat şi a măsurilor care trebuie întreprinse în viitor;

• permite compararea rezultatelor obţinute cu cele ale altor bănci similare, cu media pe sistemul bancar sau cu cele înregistrate de bancă în perioadele anterioare şi ajută la stabilirea punctelor tari şi a celor slabe ale socie-tăţii bancare.

13.1. Profitul, principalul indicator

de performanţă financiară

Profitul este scopul esenţial al oricărui investitor şi al fiecărei entităţi economice, inclusiv al celor din domeniul bancar, deoarece constituie sursa din care se acordă acţionarilor atât câştiguri imediate, sub forma dividendelor, cât şi câştiguri de capital, prin prisma majorării capitalurilor şi fondurilor băncii şi implicit a valorii acţiunilor deţinute.

De asemenea, profitul reprezintă principala sursă din care băncile îşi constituie fonduri de rezervă, contribuind astfel la îmbunătăţirea capitalizării băncii, protejându-le faţă de eventualele pierderi înregistrate în unele exerciţii financiare.

Profitul trebuie să fie analizat în funcţie de princi-palele lui elemente determinante (venituri şi cheltuieli), pentru a evidenţia efectele acestora asupra evoluţiei per-formanţelor bancare şi a identifica pârghiile de acţiune pentru îmbunătăţirea profitabilităţii băncii.

Structura veniturilor şi cheltuielilor unei societăţi bancare este prezentată în tabelul 1.

Profitul realizat de o societate bancară are două forme de exprimare, respectiv profitul brut şi profitul net, aceşti indicatori calculându-se potrivit următoarelor formule:

PROFITUL BRUT = VENITURI TOTALE – CHELTUIELI TOTALE

PROFITUL NET = PROFITUL BRUT – IMPOZITUL PE PROFIT


261

Tabelul 1

Structura veniturilor şi cheltuielilor

I. Venituri din operaţiunile de trezorerie şi interbancare, din care: a) dobânzi, din care: − pentru cont curent şi depozite la

Banca Centrală − pentru disponibilităţi din depozite

la bănci − alte dobânzi b) comisioane

I. Cheltuieli cu operaţiunile de trezorerie şi interbancare, din care: a) dobânzi, din care: − pentru disponibilităţi şi depozite

ale băncilor − pentru împrumuturi de la bănci − alte dobânzi b) comisioane

II. Venituri din operaţiunile cu clientela, din care: a) dobânzi pentru credite acordate

clienţilor b) comisioane

II. Cheltuieli cu operaţiunile cu clientela, din care: a) dobânzi, din care: − pentru conturile curente

creditoare − pentru conturile de depozite − pentru certificatele de depozit b) comisioane III. Cheltuieli cu operaţiunile cu titluri IV. Cheltuieli cu operaţiunile de schimb

III. Venituri din operaţiunile cu titluri, din care: − din titluri de plasament − din titluri de investiţii − din titluri de tranzacţie − alte venituri

V. Cheltuieli cu personalul

IV. Venituri din valori imobilizate, din care: − dividende şi venituri asimilate − dobânzi pentru creditele

subordonate

VI. Cheltuieli cu provizioane şi pierderi din creanţe nerecuperabile, din care: − cheltuieli cu provizioane pentru

creanţe interbancare − cheltuieli cu provizioane pentru

operaţiuni cu clientela − pierderi din creanţe

nerecuperabile acoperite cu provizioane

− pierderi din creanţe nerecuperabile neacoperite cu provizioane

− cheltuieli cu provizioane privind operaţiunile cu titluri şi diverse

V. Venituri din operaţiunile de schimb

VII. Cheltuieli cu amortizările

VI. Venituri din operaţiunile în afara bilanţului

VIII. Cheltuieli privind operaţiunile în afara bilanţului

VII. Venituri din prestaţii de servicii financiare

IX. Cheltuieli diverse de exploatare

VIII. Venituri din provizioane şi recuperări de creanţe amortizate

X. Cheltuieli cu alte impozite şi taxe

IX. Alte venituri XI. Alte cheltuieli VENITURI TOTALE (I + II + III + …. + IX)

CHELTUIELI TOTALE (I + II + III + ……... + XI)


262

Analiza nivelului anumitor indicatori (profit brut, profit net, venituri totale etc.), deşi oferă o imagine sintetică şi cuprinzătoare a performanţelor economico-financiare ale unei bănci la un moment dat, totuşi nu oferă o imagine completă asupra evoluţiei şi perspectivelor acesteia din punct de vedere al profitabilităţii.

În consecinţă, evaluarea acestor indicatori la un moment dat trebuie completată cu o analiza în dinamică, care prin compararea nivelurilor actuale cu cele din anumite perioade de referinţă, permit conturarea unei tendinţe de evoluţie a activităţii băncii respective, precum şi prin calcularea unor indicatori sub formă de rate procentuale.

13.2. Indicatori care exprimă profitabilitatea băncii

Analiza performanţei economico-financiare a unei bănci trebuie realizată şi cu ajutorul unor indicatori (rate procentuale) calculaţi ca raport între principalele elemente componente ale profitului bancar, cum ar fi:

PROFIT NET a) RENTABILITATEA

ACTIVELOR (ROA) = TOTAL ACTIVE x 100

Rentabilitatea activelor (ROA – return on assets)

sau rata rentabilităţii economice, exprimată ca raport între profitul net şi totalul activelor, este unul din principalii indicatori de performanţă economico-financiară ai unei bănci şi reflectă capacitatea managementului de a utiliza resursele financiare şi reale ale băncii pentru a genera profit.

Se apreciază că această rată a rentabilităţii este cea mai bună măsură a eficienţei bancare, pentru că exprimă direct rezultatul obţinut prin managementul specific al intermedierii bancare şi prin optimizarea operaţiunilor active, în funcţie de un volum de resurse date.

PROFIT NET b) RENTABILITATEA

CAPITALULUI PROPRIU (ROE)

=CAPITALURI PROPRII

x 100

Rentabilitateaactivelor (ROA)

Rentabilitatea capitalului

(ROE)


263

Rentabilitatea capitalului propriu (ROE – return on equity) sau rata rentabilităţii financiare are o semnificaţie deosebită pentru acţionarii unei bănci, deoarece le indică efectul implicării (prin cumpărarea de acţiuni) în activitatea băncii respective.

În consecinţă, obiectivul fundamental al manage-mentului unei bănci este constituit de maximizarea valorii investiţiei acţionarilor săi, respectiv a indicatorului rentabili-tatea capitalului propriu (ROE), prin realizarea unor plasa-mente performante şi utilizarea eficientă a resurselor băncii (proprii şi atrase).

Prin raportarea la capitalurile proprii, acest indicator are în vedere faptul că profitul net reprezintă atât sursa de distribuire a dividendelor, care remunerează capitalul social deţinut de acţionari, cât şi principalul element care contribuie la majorarea volumului fondurilor de rezervă ale băncii.

Prin repartizarea profitului net (sub forma de divi-dende şi fonduri de rezervă) indicatorul ROE constituie, de asemenea, un element care influenţează cursul bursier al acţiunilor băncii respective, deoarece valoarea sa influenţează cererea şi oferta acţiunilor emise de bancă.

În general, se urmăreşte ca acest indicator să fie mai mare decât rata medie a dobânzii de pe piaţă, pentru a face atractive acţiunile băncii comparativ cu varianta plasării fondurilor respective în depozite bancare sau alte plasa-mente similare şi, acolo unde este cazul, pentru a le majora cursul bursier.

PROFIT NET c) RENTABILITATEA

CAPITALULUI SOCIAL

= CAPITALUL SOCIAL

x 100

Rentabilitatea capitalului social, calculată ca raport

între profitul net şi capitalul social, este un punct de reper important pentru acţionari, deoarece exprimă gradul de remunerare prin intermediul profitului net a capitalului social subscris şi în consecinţă a acţiunilor emise de bancă.

PROFIT NET d) RATA PROFITULUI BRUT =

TOTAL VENITURI x 100

Rentabilitatea capitalului

social

Rata profitului

brut


264

PROFIT NET

e) RATA PROFITULUI NET =TOTAL VENITURI

x 100

Aceşti doi indicatori reflectă gradul (procentul) în care

veniturile obţinute de bancă reprezintă profit (brut sau net) şi nu sunt utilizate doar pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru obţinerea lor.

Cu cât aceşti doi indicatori au valori mai mari, cu atât eficienţa activităţii desfăşurate de bancă este mai bună şi managementul ei mai performant.

Mărimea indicatorilor depinde, în principal, de următoa-rele două elemente:

− raportul dintre veniturile şi cheltuielile bancare, care reflectă efortul băncii de a maximiza veniturile şi de a minimiza volumul cheltuielilor necesare pentru obţinerea acestora;

− structura veniturilor şi costurilor bancare (valori reduse ale ratelor profitului pot reflecta, de exemplu, un portofoliu de plasamente care aduc venituri mici sau medii în timp ce resursele sunt atrase la costuri mari).

PROFIT NET

f) RATA RENTABILITĂŢII =TOTAL CHELTUIELI

x 100

Rata rentabilităţii reflectă raportul între profitul net

obţinut de bancă şi totalul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea lui şi exprimă eficienţa eforturilor băncii (reflectate de volumul cheltuielilor cu resursele atrase, cu personalul etc.) pentru obţinerea rezultatului dorit, respectiv profitul net.

Cu cât acest indicator are o valoare mai mare, cu atât eficienţa activităţii băncii şi a eforturilor depuse pe perso-nalul acesteia este mai bună.

TOTAL ACTIVE g) MULTIPLICAREA

CAPITALULUI (EFECTUL DE PÂRGHIE – L)

=CAPITALURI PROPRII

x 100

Multiplicarea capitalului sau efectul de pârghie

(leverage multiplier – L) se calculează ca raport între totalul activelor şi capitalurile proprii şi arată de câte ori s-au multiplicat capitalurile proprii prin intermediul operaţiunilor active ale băncii.

Rata profitului net

Efectul de pârghie (leverage)

Rata rentabilităţii


265

Acest indicator reflectă gradul de dezvoltare a afa-cerilor unei bănci (totalul activelor bilanţiere, respectiv credite, plasamente interbancare, pe piaţa de capital, în titluri de stat etc.), pornind de la un anumit volum al capi-talurilor proprii (capitalul social + fondurile de rezervă şi alte fonduri constituite în principal din profitul net realizat).

Acest indicator variază invers proporţional cu ponderea capitalurilor proprii în totalul pasivelor bancare deoarece cu cât ponderea acestora este mai mare, cu atât efectul de pârghie este mai mic.

Între indicatorul multiplicarea capitalului şi expunerea la risc a băncii respective există o relaţie de interde-pendenţă, deoarece cu cât ponderea capitalurilor proprii în totalul pasivelor bancare este mai mare (iar multiplicarea capitalului este mai mică), cu atât riscul asumat de bancă este mai mic, fiind acoperit într-o mai mare măsură prin intermediul capitalurilor băncii.

În contrapartidă, o pondere mai mică a capitalurilor proprii în totalul pasivelor bancare semnifică un efect de pârghie şi expunere la risc mai mare a băncii respective.

VENITURI NETE DIN DOBÂNZI

h) MARJA DOBÂNZII = ACTIVE PRODUCTIVE

x 100

Marja dobânzii exprimă raportul dintre veniturile

nete din dobânzi (dobânzile încasate – dobânzile plătite) şi activele productive (cele purtătoare de dobânzi).

O valoare mare a acestui indicator, respectiv un venit net din dobânzi cât mai mare obţinut la un nivel dat al activelor exprimă o activitate profitabilă şi un bun mana-gement al activelor şi pasivelor.

Totuşi, trebuie ţinut seamă de faptul că o marjă netă din dobânzi ridicată poate fi obţinută pe seama angajării în activităţi cu risc mai ridicat, dar care oferă dobânzi mai mari.

Un nivel redus al marjei poate reflecta atât un volum mare al cheltuielilor cu dobânzile, dar şi o politică de expunere la risc mai prudentă a băncii, care conduce la venituri din dobânzi mai mici din plasamentele respective, dar cu risc mai redus.

Marja dobânzii


266

În consecinţă, valoarea acestui indicator depinde, în principal, de următorii factori:

− calitatea plasamentelor efectuate de bancă (profitabile şi cu riscuri acceptabile);

− capacitatea de atragere de resurse ieftine şi stabile; − valorificarea maximă a resurselor atrase prin

selecţionarea celor mai profitabile plasamente. În acest context, trebuie avut în vedere şi faptul că

băncile din ţările cu o economie de piaţă dezvoltată se bazează, pe lângă plasamentele purtătoare de dobânzi, şi pe alte active care aduc câştiguri băncii sub alte forme (de exemplu, plasamentele pe piaţa de capital, la care banca câştigă prin creşterea cursului portofoliului de titluri deţinute sau prin intermediul dividendelor).

TOTAL CHELTUIELI

i) COSTUL ACTIVITĂŢII = TOTAL VENITURI

x 100

Costul activităţii (cost/venit) exprimă ponderea cheltu-

ielilor efectuate de bancă în volumul total al veniturilor obţinute în contrapartidă, respectiv gradul (procentul) în care veniturile realizate sunt utilizate pentru acoperirea cheltuie-lilor băncii.

Având în vedere faptul că diferenţa este reprezentată de profitul realizat, rezultă că acest indicator trebuie să aibă o valoare cât mai redusă, pentru a reflecta o activitate bancară eficientă.

TOTAL VENITURI

j) RATA UTILIZĂRII ACTIVELOR =TOTAL ACTIVE

x 100

Rata utilizării activelor, calculată ca raport între veni-

turile totale obţinute de bancă şi volumul activelor utilizate în acest scop, este un indicator al performanţei bancare ce re-flectă fructificarea optimă a activelor băncii.

Acest indicator reflectă capacitatea activelor bilanţiere de a genera venituri pentru bancă, iar mărimea lui depinde de nivelul ratelor de dobândă de pe piaţă şi de structura şi pro-fitabilitatea activelor bancare.

Astfel, maximizarea acestui indicator se poate realiza, pentru un anumit nivel al ratei dobânzii de pe piaţă, prin creşterea ponderii activelor cele mai rentabile (care aduc cele mai mari venituri).

Costul activităţii

Rata utilizării activelor


267

În acest context, trebuie avut în vedere faptul că aceste active sunt şi cele mai riscante, având ca efect creşterea expunerii băncii la risc.

k) REMUNERAREA ACTIVELOR = PROFIT BRUT

TOTAL ACTIVE x 100

Remunerarea activelor, exprimată ca raport între profitul brut şi totalul activelor, arată gradul în care managementul activelor şi pasivelor din portofoliul băncii are ca rezultat obţinerea de profit brut.

Acest indicator este complementar celui privind rentabilitatea activelor (profit net/total active) şi reflectă gradul în care activele băncii sunt remunerate prin obţinerea de profit brut, înainte de aplicarea cotei impozitului pe profit.

Acest indicator oferă o bază bună de comparaţie a eficienţei activităţii bancare mai ales între bănci din ţări diferite şi care au, conform legislaţiei fiscale naţionale, cote diferite de impozit pe profit.

CIFRA DE AFACERI l) PRODUCTIVITATEA MUNCII =

TOTAL PERSONAL x 100

Acest indicator se utilizează pentru evaluarea perfor-

manţei financiare a băncii, raportată la numărul de salariaţi existenţi, şi exprimă volumul cifrei de afaceri pe salariat realizată într-o anumită perioadă.

În funcţie de evoluţia acestui indicator de la o perioadă la alta, se pot trage anumite concluzii referitoare la evoluţia cifrei de afaceri şi a numărului de personal necesar pentru obţinerea acesteia.

13.3. Corelaţii între indicatorii de profitabilitate

şi stabilirea pragului de rentabilitate

Între indicatorii de profitabilitate arătaţi mai sus există anumite relaţii, de interdependenţă, astfel:

a) între indicatorii rentabilitatea activelor (ROA), renta-bilitatea capitalului propriu (ROE) şi multiplicarea capitalului (efectul de pârghie – L):

Productivitatea muncii

Remunerarea activelor


268

RENTABILITATEA CAPITALULUI PROPRIU (ROE)

=RENTABILITATEA ACTIVELOR (ROA)

xMULTIPLICAREA CAPITALULUI (L)

respectiv,

PROFIT NET

CAPITALURI PROPRII

= PROFIT NET

TOTAL ACTIV x

TOTAL ACTIVE CAPITALURI PROPRII

b) între indicatorii rata profitului net, rata utilizării

activelor şi rata rentabilităţii economice:

RATA PROFITULUI NET

xRATA UTILIZĂRII

ACTIVELOR =

RATA RENTABILITĂŢII

respectiv, PROFIT NET

TOTAL VENIT x

TOTAL VENITURI TOTAL ACTIVE

=PROFIT NET

TOTAL ACTIVE

Deşi este specific activităţii de producţie de bunuri

materiale, pragul de rentabilitate se poate calcula şi în cazul activităţii bancare, ca o relaţie între plasamente şi resurse pe de o parte, şi între costurile acestora (dobânzi active/dobânzi pasive), pe de altă parte, cu luarea în considerare a cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare ale băncii precum şi a altor elemente de venituri şi cheltuieli.

Astfel, dacă notăm: PB = profit brut; Da = dobânda medie activă (la plasamente); Dp = dobânda medie pasivă (la resurse); Ci = comisioane şi speze bancare încasate; Cp = comisioane, taxe şi speze bancare plătite; Cif = cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea băncii,

inclusiv cele cu salariile; P = plasamente; R = resurse, putem avea:

PB = (P x Da) + Ci – (R x Dp) – Cp – Cif Pragul de rentabilitate este situaţia în care banca nu

obţine nici profit, dar nu înregistrează nici pierdere, res-pectiv PB = 0.


269


• Profitul brut /net, dividende, valoare acţiuni • Indicatorii de performanţă financiară, rentabili-

tatea activelor (ROA), rentabilitatea capitalului propriu (ROE), rentabilitatea capitalului social, rata profitului brut/net, rata rentabilităţii, multiplicarea capitalului (Leverage), marja dobânzii, costul activităţii (cost/venit), rata utilizării activelor, remu-nerarea activelor, productivitatea muncii

• Corelaţii între indicatorii de profitabilitate • Pragul de rentabilitate PROBLEME REZOLVATE

PROBLEMA 1 Societatea bancară Beta Bank a înregistrat la finele

anului 2005 următoarea situaţie financiară: – mil. lei – Total active, …………………………….. 25.000 din care: – credite ……………………………..12.000 Total pasive, …………...………………. 25.000 din care: – capital propriu ….…...………………... 3.000 Profitul brut ……...……..…………..…… 1.000 Cunoscând impozitul pe profit de 16%. Se cere: să se calculeze indicatorii care exprimă profi-

tabilitatea băncii. Rezolvare: În primul rând, se determină profitul net

prin deducerea din profilul brut a impozitului pe profit. Profitul net (Pn) = Profitul brut (Pb) – Impozitul pe profit Impozitul pe profit = (Pb) x Cota de impozit, şi rezolvând, obţinem:

1000 x 16 (Pn) = 1000 - 100 = 840 mil. lei


270

Apoi, calculăm indicatorii de profitabilitate posibil de stabilit pe baza datelor disponibile, folosind formulele cunos-cute, astfel:

Profitul net 840 Rentabilitatea

activelor (ROA) = Total active x 100 = 25000 = 3,36%

Profitul net 840 Rentabilitatea capitalului propriu = Capital propriu x 100 = 3000 = 28%

25000 Multiplicarea

capitalului (Leverage)

= Total active Capitaluri proprii =

3000 = 8,34

În condiţiile în care ar fi fost disponibile şi alte date

(venituri, cheltuieli, cifra de afaceri, numărul de personal etc.) se puteau calcula şi alţi indicatori de profitabilitate, utilizând formulele cunoscute.

PROBLEMA 2 Banca Beta Bank înregistra la finele anului 2005

resurse proprii şi atrase de la clientelă de 10.000 mil. lei, la un cost mediu (dobândă pasivă) de 10% pe an. Comisioanele bancare încasate sunt de 200 mil. lei, cele plătite de 150 mil. lei, iar cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea băncii sunt de 1.000 mil. lei.

Se cere: să se calculeze care ar trebui să fie dobânda medie la care banca trebuie să plaseze resursele disponi-bile de 8.000 mil. lei, cunoscând că, 500 mil. lei reprezintă active fixe, iar 1.500 mil. lei reprezintă rezerva obligatorie pentru care se primeşte dobânda de 6% pe an.

Rezolvare: Ecuaţia pragului de rentabilitate este următoarea:

unde, Da = dobândă medie activă Rezolvând ecuaţia, obţinem:

Da = 1.960 8000

x 100 Da = 24,5% pe an.


271

Concluzii: Întrucât cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea

băncii sunt foarte ridicate, o bună parte din resurse sunt imobilizate în active fixe şi, deci, nu produc nimic, iar rezerva obligatorie este ridicată şi slab remunerată, pentru a echilibra veniturile cu cheltuielile, banca va trebui să practice o dobândă la plasamente (Da) destul de înaltă, puţin ieşită din piaţă, ceea ce face ca plasamentele sale să nu fie atractive pentru clienţi.

În condiţiile în care dobânda medie activă pe piaţă se situează în jurul a 20% pe an, se cere să se redimensioneze cheltuielile de întreţinere şi funcţionare ale băncii la nivelul corespunzător pentru evitarea pierderilor.

Din ecuaţia pragului de rentabilitate obţinem:

unde, Cif = cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea băncii. Rezolvând, obţinem: Cif = 740 mil. lei, deci este necesară o reducere a

cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea băncii cu 260 mil. lei faţă de nivelul iniţial.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE PROBLEMA 1 Societatea bancară Beta Bank a încheiat exerciţiul

financiar la 31 decembrie 2005 cu următoarea situaţie economico-financiară:

– mil. lei – Total active, …………………………..30.000 din care: – credite …………………………..20.000 Total pasive, ………………………….30.000 din care: – capital propriu …………………….... 5.000 Total venituri …………………….........7.000 Total cheltuieli ………………….. ........5.000


272

Cunoscând impozitul pe profit de 16%. Se cere: să se calculeze indicatorii de profitabilitate

ai băncii şi să se analizeze corelaţiile dintre aceştia. PROBLEMA 2 Societatea bancară Beta Bank înregistra la 31

decembrie 2005 resurse atrase de la clientelă în sumă de 25.000 mil. lei cu o dobândă medie anuală pasivă de 8%, comisioane bancare încasate în sumă de 500 mil. lei şi comisioane bancare plătite de 300 mil. lei.

Rezervele obligatorii sunt de 20% din total resurse şi dobândă primite de bancă de la BNR pentru acestea este de 2% pe an.

Cunoscând nivelul cheltuielilor cu întreţinerea şi func-ţionarea băncii de 2.000 mil. lei, iar activele fixe (imo-bilizate) sunt de 10% din total resurse.

Se cere: să se calculeze dobânda medie pe care trebuie să o practice banca la plasamentele în credite pentru a se situa la nivelul pragului de rentabilitate.


273

Capitolul 14. AUDIT ŞI CONTROL FINANCIAR

14.1. Principii, obiective, proceduri şi documente de lucru privind auditul intern

Auditul financiar reprezintă activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii asupra situaţiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internaţio-nale de audit şi adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România.

Auditorul financiar este persoana fizică/juridică ce dobândeşte calitatea de auditor.

Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului activităţilor entităţii economice în scopul furnizării unei evaluări independente a manage-mentului riscului, controlului şi proceselor de conducere a acestuia.

Obiectivele auditului intern sunt: a) verificarea conformităţii activităţilor din entitatea

economică auditată cu politicile, programele şi manage-mentul acesteia, în conformitate cu prevederile legale;

b) evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor financiare şi nefinanciare dispuse şi efectuate de către conducerea unităţii în scopul creşterii eficienţei activităţii entităţii economice;

c) evaluarea gradului de adecvare a datelor/infor-maţiilor financiare şi nefinanciare destinate conducerii pentru cunoaşterea realităţii din entitatea economică;

d) protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere şi identificarea metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel.

Definiţie

Obiectivele auditului

intern


274

Principiile auditului intern: • Permanenţa auditului intern Auditul intern reprezintă o activitate cu caracter per-

manent. Conducătorii entităţilor economice sunt responsabili

pentru asigurarea unei activităţi de audit intern adecvate, corespunzătoare dimensiunii şi naturii operaţiunilor lor.

• Independenţa auditului intern Entităţile economice trebuie să asigure independenţa

activităţii de audit intern de activităţile auditate şi de activităţile zilnice pe care le implică controlul intern.

Activitatea de audit intern va fi subordonată Consi-liului de Administraţie din punct de vedere funcţional.

Coordonatorul activităţii de audit intern trebuie să aibă competenţa de a comunica, direct şi din proprie iniţiativă, cele constatate în cadrul activităţii desfăşurate Consiliului de Administraţie.

• Obiectivitatea şi imparţialitatea auditului intern Auditorii interni trebuie să fie obiectivi şi imparţiali,

astfel încât să fie evitat orice conflict de interese. Orice situaţie de conflict de interese va fi adusă la

cunoştinţă părţilor interesate. • Integritatea şi competenţa profesională Auditorii interni trebuie să fie corecţi, oneşti şi

incoruptibili, să respecte prevederile legale şi ale Codului privind conduita etică în activitatea de audit intern şi să comunice informaţii potrivit cerinţelor legale şi ale profesiei.

• Confidenţialitatea Auditorii interni trebuie să fie prudenţi în utilizarea

informaţiilor colectate în exercitarea activităţii şi să asi-gure protejarea acestor informaţii.

Auditorii interni nu vor utiliza informaţiile colectate pentru obţinerea unor avantaje personale sau, în orice mod, care ar fi contrar prevederilor legale ori în detrimen-tul obiectivelor entităţilor economice.

Principalele tipuri de proceduri de audit sunt proce-durile analitice, în care se compară:

a) relaţiile între informaţiile financiare şi cele nefi-nanciare;

b) rezultatele prevăzute cu cele reale.

Proceduri de audit intern

Principiile auditului intern


275

Comparaţiile care se efectuează includ: bugetele cu rezultatele obţinute efectiv; perioada curentă cu cea anterioară; elemente informative conexe (de exemplu, creş-

terea depozitelor şi a numărului de clienţi); diferite departamente; diferite organizaţii.

Procedurile analitice depind de: − calitatea sistemului de control intern; − experienţa şi cunoştinţele auditorilor care efectu-

ează procedurile; Procedurile analitice necesită disponibilitatea infor-

maţiilor financiare şi nefinanciare. Procedurile analitice presupun anumite cerinţe referi-

toare la nivelul de precizie a concluziilor. Procedurile analitice facilitează legătura dintre obiec-

tivele de audit şi evidenţele care pot fi obţinute pe baza acestora.

Documentele de lucru sunt importante în activitatea de audit intern deoarece:

1) sunt principalele documente justificative ale ra-portului de audit intern;

2) permit revizuirea activităţilor efectuate; 3) constituie baza asigurării calităţii activităţii de

audit intern. În activitatea de audit intern, trebuie documentate

următoarele procese şi etape: planificarea; analiza şi evaluarea controalelor interne; informaţiile primite; testele de audit; orice alte evidenţe necesare auditării; problemele identificate pe parcursul auditării şi

soluţionarea acestora; concluziile activităţii de audit; raportul final.

Documentele de lucru trebuie să includă, nelimitativ: − documentaţia de planificare şi programele de

activitate; − descrierea controalelor interne şi evaluările scri-

se aferente;

Documentele de lucru


276

− procesele verbale aferente întâlnirilor; − copii ale contractelor, facturilor semnificative şi

ale altor documente relevante; − descrierea activităţilor desfăşurate; − rapoartele destinate conducerii şi răspunsul acesteia; − după caz, corespondenţa aferentă concluziilor

finale. 14.2. Auditul situaţiilor financiare

Cu ocazia auditului situaţiilor financiare ale unei entităţi economice (companie/bancă), auditorul trebuie să acorde o atenţie deosebită următoarelor aspecte:

a) complexitatea tranzacţiilor derulate de entitatea economică şi documentaţia aferentă acestora;

b) măsura în care oricare dintre activităţile de bază sunt furnizate de firme prestatoare de servicii;

c) datoriile contingente şi elementele extrabilanţiere; d) considerente legate de reglementare; e) dimensiunea sistemelor IT şi a altor sisteme folo-

site de bancă; f) evaluările preconizate ale riscului inerent şi

riscului de control; g) activitatea auditului intern; h) evaluarea riscului de audit; i) evaluarea pragului de semnificaţie; j) declaraţiile conducerii; k) implicarea altor auditori; l) dispersia geografică a operaţiunilor companiei/

băncii şi coordonarea activităţilor între diferite echipe de audit; m) existenţa unor tranzacţii cu părţile afiliate; n) considerente ce ţin de continuitatea activităţii. Auditare situaţiilor financiare vizează exprimarea

unei opinii a auditorului cu privire la măsura în care aceste situaţii redau imaginea fidelă a poziţiei financiare, a rezul-tatelor exploatării şi a fluxurilor de trezorerie, în confor-mitate cu principiile contabile acceptate.

În vederea exprimării unei opinii în legătură cu situa-ţiile financiare, auditorii colectează informaţii în scopul de a fi în măsură să ajungă la o concluzie privind prezentarea fidelă a situaţiilor financiare sub toate aspectele lor semni-ficative şi să întocmească un Raport de audit adecvat.

Componenteleauditului situaţiilor financiare


277

„Atunci când, bazându-se pe informaţii probante adecvate, un auditor ajunge la concluzia că situaţiile financiare nu vor induce, probabil, în eroare un utilizator prudent, acel auditor va exprima o opinie privind prezentarea fidelă şi îşi va asocia numele cu situaţiile în cauză. În cazul în care evenimente ulterioare publicării situaţiilor financiare demonstrează că acestea din urmă nu au prezentat, de fapt, o imagine fidelă, atunci auditorul va fi, probabil, nevoit să dovedească în faţa unei instanţe judecătoreşti sau a unei agenţii de reglementare că a efectuat auditul de manieră adecvată şi că a tras concluziile corecte. Deşi auditorul nu este un garant sau un agent care oferă asigurare absolută în ceea ce priveşte corectitudinea informaţiilor prezentate în situaţiile financiare, el poartă o răspundere considerabilă, şi anume aceea de a-i informa pe utilizatori dacă situaţiile financiare sunt sau nu sunt corect prezentate. Dacă auditorul consideră că situaţiile nu prezintă o imagine fidelă sau dacă el nu este în măsură să ajungă la o concluzie din cauza insuficienţei probelor sau a unor circumstanţe cu caracter general, atunci el poartă răspunderea semnalării acestor fapte utilizatorilor prin intermediul raportului său.”1)

Etapele de parcurs logice pentru definirea obiecti-velor auditului sunt următoarele:

Figura 1 Etapele auditului situaţiilor financiare

1) Loebbeke Arens, Audit, o abordare integrată, Editura ARC, Chişinău, 2003, p. 170-171.

Responsabilitateaauditorului

Înţelegerea obiectivelor şi respon-sabilităţilor auditului

Divizarea situaţiilor financiare pe cicluri

Cunoaşterea obiectivelor generale ale auditului privind categoriile de

operaţiuni şi conturi

Cunoaşterea obiectivelor specifice ale auditului privind categoriile de

operaţiuni şi conturi

Cunoaşterea aserţiunilor managementului privind conturile


278

Auditorul intern trebuie să dispună de suficiente noţiuni şi cunoştinţe, pentru a putea fi în măsură să identifice indiciile fraudelor, fără a deţine pregătirea şi experienţa unei persoane specializate în detectarea şi investigarea fraudelor.

Fraudele se referă la nereguli şi acte ilegale carac-terizate prin inducerea intenţionată în eroare.

Fraudele comise de angajaţi includ, fără a fi limita-tive, aspecte de natura celor menţionate mai jos:

− sustragerea de numerar; − întocmirea de facturi frauduloase; − utilizarea neautorizată a activelor; − înregistrarea unor cheltuieli care nu se asociază

operaţiunilor organizaţiei; − utilizarea resurselor organizaţiei; − stabilirea unor preţuri neautorizate; − declararea unor ore suplimentare; − vânzarea neautorizată a unor active; − sustrageri de stocuri. Un pas premergător detectării fraudelor îl constituie

semnalele de alarmă. În categoria semnalelor de alarmă pot fi incluse, fără a fi limitative, următoarele indicii:

lipsa de documentaţie; forme neobişnuite de documentare; utilizarea unor copii sau a unor documente în

facsimile; încercarea de a limita accesul la angajaţi şi la

documentaţie; refuzul de a furniza documente şi informaţii; aceleaşi semnături pe scrisorile de aprobare; aceleaşi adrese ale unor clienţi şi furnizori diferiţi; erori frecvente; reacţii negative la întrebările auditorului; încercarea de a influenţa procedurile de audit; diferenţe în ceea ce priveşte rezultatele.

În cadrul activităţii propriu-zise de audit trebuie ana-

lizat, în mod obligatoriu, cel puţin: 2) • în cazul companiilor: − aspecte în legătură cu cunoaşterea clientului;

2) Camera auditorilor din România, Noţiuni minimale de audit, Editura Economică, Bucu-reşti, 2001, p. 7-8.

Fraudele

Semnale de alarmă

Activităţi obligatorii de auditat


279

− imobilizări corporale şi necorporale; − investiţii (plasamente); − stocuri şi contracte pe termen lung, inclusiv inven-

tarierea acestora; − debitori şi plăţi anticipate, scrisori de confirmare a

debitorilor; − conturi la bănci şi disponibilităţi – credite pe ter-

men lung; − creditori şi angajamente; − impozite şi taxe; − capital, rezerve şi documente contabile obligatorii; − Contul de profit şi pierderi; − Cartea Mare şi Balanţa de verificare; • în cazul societăţilor bancare, pe lângă aspectele

menţionate mai sus, auditul va cuprinde şi: − auditul riscului operaţional; − auditul riscului de credit; − auditul riscului de piaţă; − auditul lichidităţii băncii; − auditul riscului reputaţional; − auditul portofoliului de împrumuturi; − clasificarea creditelor şi a elementelor extrabilan-

ţiere; − constituirea, utilizarea şi regularizarea provizioa-

nelor de risc.

14.3. Evaluarea rezultatelor şi comunicarea concluziilor. Raportul de audit

Auditul, nu este un scop în sine, activitatea de audit pentru care beneficiarii plătesc auditorilor interni ori fir-melor de audit şi expertiză specializate sume importante, trebuie să se încheie cu rezultate şi concluzii corecte şi relevante care să folosească managementului executiv şi celui de supraveghere (administraţie) la identificarea aspectelor neconforme, a diferenţelor, neregulilor şi riscurilor pentru luarea măsurilor eficiente de eliminare şi prevenire a acestora.


280

Ca urmare, concluziile auditului trebuie să aibă un grad ridicat de acurateţe şi corectitudine, de aceea, în cazul auditurilor mai mari, se obişnuieşte ca un angajat cu experienţă, din cadrul firmei de audit, să reverifice foile şi situaţiile de lucru ale echipei înainte de formularea concluziilor şi rezultatelor auditului.

În toate cazurile, verificarea finală urmăreşte: a) evaluarea activităţilor personalului cu mai puţină

experienţă din cadrul echipei de audit; b) asigurarea că auditul desfăşurat corespunde stan-

dardelor de performanţă; c) caracterul obiectiv, nepărtinitor al opiniilor şi con-

cluziilor exprimate cu ocazia auditului. Evaluarea rezultatelor şi formularea concluziilor pe

baza datelor (probelor) de audit se desfăşoară după o sche-mă logică de felul3) următor:

Figura 2

Evaluarea rezultatelor şi formularea concluziilor

Schema arată că auditorul evaluează eficienţa datelor (probelor) efectiv colectate, făcând o evaluare a riscului de audit atins pe activităţi, conturi, obiective, după care face o nouă evaluare pentru situaţiile financiare pe ansamblu.

O grijă deosebită se acordă concordanţei dintre datele (probele) obţinute şi concluziile formulate.

3) Loebbeke Arens, op. cit.

Obiectivele valorificării finale

Probe de auditefective (pe ciclu, cont şi

obiectiv)

Proceduri de audit

Dimensiunea eşantionului

Elemente de selectat

Programare în timp

Evaluarea rezultatelor (pe cont şi

ciclu)

Eroare estimată (pe cont)

Risc de audit atins (pe cont şi ciclu)

Evaluarea situaţiilor financiare

pe ansamblu

Eroare estimată (pe ansamblul situaţiilor)

Risc de audit atins

(pe ansamblulsituaţiilor)

Emiterea raportului de audit


281

Pe baza acestor evaluări se emite apoi Raportul de audit, care este un document standardizat, ce cuprinde într-o formă sintetică şi clară rezultatele procesului de audit.

Raportul de audit nu reprezintă finalul procesului de audit, raportul nu ar folosi la nimic dacă nu ar fi comunicat şi dezbătut cu factorii de decizie şi de supraveghere ai firmei supuse auditării.

Procesul logic de parcurs în această fază finală a activităţii de audit este următorul:

Figura 3 Procesul logic

Auditorul trebuie să ia decizia privind Raportul de

audit adecvat de emis numai după colectarea şi evaluarea atentă şi obiectivă a tuturor datelor (probelor) şi termina-rea tuturor verificărilor.

Raportul de audit este practic singurul element care poate fi văzut de utilizatorii situaţiilor financiare, iar caracterul său, fie prea optimist, ori dimpotrivă, prea critic, cu multe rezerve în raport cu situaţia reală a firmei supusă auditării, este la fel de dăunător, putând induce în eroare partenerii de afaceri, acţionarii etc.

Raportul de audit poate fi emis: a) fără rezerve, în sensul că situaţiile financiare,

starea portofoliului de împrumuturi, nivelul provizioanelor de risc etc. reprezintă, în mod fidel, realitatea, şi sunt întocmite cu respectarea legislaţiei şi reglementărilor în domeniu;

b) cu rezerve formulate în legătură cu realitatea situaţiilor financiare, nivelul neadecvat al provizioanelor de risc etc.

Raportul de audit

Colectarea datelor (probelor finale)

Evaluarea rezultatelor

Comunicarea cu Comitetul de Audit şi Management

Emiterea raportului de audit


282

Desigur că, Raportul de audit emis cu rezerve repre-zintă o bilă neagră pentru activitatea şi credibilitatea firmei supuse auditării, putând avea consecinţe pe termen scurt, mediu şi lung asupra acesteia.

Comunicarea cu Comitetul de Audit

şi cu Managementul Comunicarea Raportului de audit către beneficiar

este obligatorie şi are drept scop asigurarea că manage-mentul executiv şi de supraveghere sunt pe deplin infor-mate despre constatările auditorului şi recomandările formulate de acesta.

Există practica instituită ca, în cadrul întâlnirilor ofi-ciale ale colectivului de conducere executivă a beneficia-rului auditului, şi la şedinţele Comitetului de Audit, ca organism specializat al Consiliului de Administraţie să fie invitaţi reprezentanţii auditorului pentru a prezenta:

− concluziile raportului de audit; − recomandările auditorului. Cu ocazia comunicării concluziilor Raportului de

audit nu trebuie să lipsească: a. Comunicarea către Management şi către

Comitetul de Audit a faptelor ilicite, neconforme, eventu-alele fraude descoperite cu ocazia auditului în scopul de a ajuta Managementul şi, mai ales, Comitetul de Audit să-şi îndeplinească rolul de supraveghere, în sensul de a asigura întocmirea unor situaţii financiare care să corespundă şi să reflecte realitatea.

b. Comunicarea către Management şi către Comitetul de Audit a modului de funcţionare a controlului intern, carenţele, lipsurile în activitatea acestuia, vizând:

− separarea adecvată a responsabilităţilor (sarcinilor); − autorizarea adecvată a operaţiunilor şi activităţilor; − întocmirea de documente şi evidenţe contabile co-

respunzătoare şi în acord cu cerinţele legale; − controlul (verificarea) efectivă a documentelor,

operaţiunilor, activităţilor; − verificarea independentă a aplicării şi a rezultatelor

controlului.

Comunicarea raportului de audit


283

Un accent deosebit trebuie pus şi pe supervizarea activităţii de control intern de o entitate independentă (auditul intern).

c. Alte comunicări specifice către Comitetul de Audit care vizează:

− rectificările semnificative ale situaţiilor financiare, unde este cazul;

− dezacordurile cu managementul executiv privind unele aspecte/formulări din Raportul de audit;

− dificultăţi întâlnite pe parcursul procesului de audit (lipsa de disponibilitate a personalului, nefurnizarea, neprezentarea unor informaţii şi documente etc.).

Comunicarea auditorului cu Managementul şi Comi-tetul de Audit este un proces continuu, care poate îmbrăca forma: orală; scrisă; mixtă (orală şi scrisă).

Scrisorile către management au ca scop informarea staff-ului clientului beneficiar al procesului de audit despre recomandările auditorului privind îmbunătăţirea diferitelor aspecte ale activităţii clientului.

Scrisorile către management nu trebuie interpretate ca o critică a activităţii desfăşurate, ci ca un suport, un ajutor calificat venit din partea unei entităţi independente, pentru perfecţionarea continuă a activităţii, a competi-tivităţii şi performanţelor.


• Audit şi control financiar: principii, obiective, proceduri şi documente de lucru privind auditul intern

• Auditul financiar, auditorul financiar, auditul intern

• Obiectivele auditului intern: verificarea confor-mităţii, evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor, evaluarea gradului de adecvare a datelor/ informaţiilor

• Principiile auditului intern: permanenţa audi-tului intern; independenţa auditului intern; obiectivitatea şi imparţialitatea auditului intern; integritatea şi competenţa profesională; confiden-ţidenţialitatea

• Procedurile analitice. Documentele de lucru

Scrisoarea către

management


284

• Auditul situaţiilor financiare • Responsabilitatea auditorului • Fraudele. Semnale de alarmă • Activităţi obligatorii de auditat • Obiectivele valorificării finale • Raportul de audit • Comunicarea raportului de audit • Evaluarea rezultatelor şi comunicarea concluziilor • Raportul de audit: cu rezerve, fără rezerve • Obiectivele valorificării finale • Comunicarea cu Comitetul de Audit şi cu

Managementul • Scrisorile către management


285

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Bazno Cezar, Dardac Nicolae, Operaţiuni bancare – instrumente şi tehnici de plată, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.

2. Berea Aurel Octavian, Strategie bancară, Editura Expert, Bucureşti, 2001. 3. Ceauşu I., Dicţionar enciclopedic managerial, vol. I şi vol. II, Editura

Academică de Management, Bucureşti, 2000. 4. Dăianu D. şi colaboratorii, Romania and Lisabona Agenda (3rd Report) GEA,

Bucharest, October 2005. 5. Dănilă Nicolae, Berea Aurel Octavian, Managementul bancar – fundamente şi

orientări, Editura Economică, Bucureşti, 2000. 6. Dănilă Nicolae, Privatizarea băncilor, Editura Economică, Bucureşti, 2000. 7. Dănilă Nicolae, Anghel Lucian Claudiu, Dănilă Ioan Marius, Managementul

lichidităţii bancare, Editura Economică, Bucureşti, 2002. 8. Georgescu Florin, Starea economico-socială a României în anul 2000, Editura

Expert, Bucureşti, 2002. 9. Ghali Butros Butros – discurs susţinut în calitate de secretar general al ONU,

preluat de Hans Peter Martin şi Schumann Harold în Capcana globalizării, Editura Economică, Bucureşti 1999.

10. Halpern Paul, Weston J. Fred, Brigham F. Eugene, Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

11. Hurduc Nataliţa, Optimizarea activităţii băncii de reţea, Editura Expert, Bucureşti, 2002.

12. Ionete Constantin, Traiectoria spre economia de piaţă funcţională; Motoarele creşterii economice în 2003; Influenţele cursului euro – dolar, în „Piaţa financiară”, nr. 12/decembrie 2002; nr. 1/ianuarie 2003; nr. 6/iunie 2003.

13. Isărescu C. Mugur, Reflecţii economice. Pieţe, bani, bănci, Editura Expert, Bucureşti, 2001.

14. Kiriţescu C. Costin, Dobrescu M. Emilian, Băncile – mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti,1998.

15. Kuznets Simon, Modern Economic Growth, reluată parţial de Postolache Tudorel şi Isărescu C. Mugur în lucrarea Laureaţii Nobel în economie, vol. I, Editura Expert, Bucureşti, 2001.


286

16. Le Saget Meryem, Managementul intuitiv – o noua forţă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

17. Loebbeke Arens, Audit, o abordare integrată, Editura ARC, Chişinău, 2003. 18. Manolescu Gheorghe, Sîrbea Diaconescu Adriana, Management bancar,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. 19. Martin Hans Peter, Schumann Harold, Capcana globalizării, Editura

Economică, Bucureşti, 1999. 20. McNally A. Edward, Economic Development Institute of The World Bank –

Basic Topics in Sound Bank Management, 1996. 21. Mihai Ilie, Operaţiuni de încasări şi plăţi – instrumente, modalităţi, tehnici,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 22. Mihai Ilie, Probleme financiare ale unităţilor economice din industrie în

perioada de tranziţie la economia de piaţă, Editura Tipo Lith, Bucureşti, 1998. 23. Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert,

Bucureşti, 2003. 24. Mihai Ilie, The Evolutions and Prospects in the Romanian Economy, în „The

Banker”, mai 2005 (supliment). 25. Mihai I., Mihai T., Trade Finance – finanţarea comerţului, Editura

Economică, Bucureşti 2002. 26. Monti Mario (comisarul european pentru concurenţă), Actele normative

privind regulile de aprobare a fuziunilor de companii, expuse la Reuniunea Comisiei Europene în decembrie 2002, prezentate de „Ziarul Financiar”, 11 decembrie 2002 .

27. Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion, Management, ediţia a III-a revizuită, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

28. Niculescu Ovidiu, Niculescu Luminiţa, Economia, firma şi managementul bazate pe cunoştinţe, Editura Economică, Bucureşti, 2006.

29. Odobescu Emanuel, Titluri de valoare româneşti 1900-1950, Editura Sigma, Bucureşti, 2000.

30. Pojoran Dumitru, Bişa Cristian, Planul de afaceri – concepte, metode, tehnici, proceduri, Editura IRECSON, Bucureşti, 2002.

31. Purcărea Theodor, Ioan-Franc Valeriu, Marketing – evoluţii, experienţe, dezvoltări conceptuale, Editura Expert, Bucureşti, 2000.

32. Stancu Ion, Finanţe, pieţe financiare şi gestionarea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002.


287

33. Văcărel Iulian, Anghelache Gabriela, Bistriceanu D. Gh., Moşteanu Tatiana, Bercea Florian, Bodnar Maria, Georgescu Florin, Finanţe publice, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999.

34. Von Hayek Fr. August, Economia, vol. IX, reprodus în Laureaţii Nobel în Economie, vol. I, Editura Expert, Bucureşti, 2001.

35. West Alan, Planul de afaceri, Editura Teora, Bucureşti, 2002. 36. Zaman Gh., Pregătirea firmelor româneşti pentru aderarea la U.E., Societatea

Română de Economie, Institutul Român pentru Libera Întreprindere, în „Economica”, nr. 3/2004.

*** Camera auditorilor din România, Noţiuni minimale de audit, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

*** Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83/1994. *** Legea nr. 31/16.11.1990 privind societăţile comerciale, republicată în

„Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 1066/17 noiembrie 2004. *** Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată în „Monitorul

Oficial al României”, partea I, nr. 78/24 ianuarie 2005.


288

Redactor: Roxana ENE Tehnoredactor: Cornelia PRODAN

Coperta: Cornelia PRODAN

Bun de tipar: 08.01.2007; Coli tipar: 18 Format: 16/70×100

Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr. 58, Sector 6, Bucureşti

Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]


Management Financiar Bancar , Ilie Mihai , 2007

Documents

Transcript of Management Financiar Bancar , Ilie Mihai , 2007