Povestea maculuiPentru Lucile

A fost o data ca niciodata, si precis va mai fi si alta data dupa ce vom savarsi si povestea aceasta... caci asa este timpul... mereu in cautare de sine insusi, precum oamenii care l-au creat...

A fost o data o fata cu parul ca lumina amurgului, cazand bland pe niste umeri mai degraba obisnuiti cu aripile, decat cu greutatile vietii. Toata fiinta parea ca ii este alcatuita in cele mai inspirate zile ale Bunului Dumnezeu. Mainile ei cantau orice ar fi atins, ochii spuneau povesti despre tinuturi in care fetele oamenilor nu erau insufletite decat de zambete... Ce sa mai, era o incantare fata noastra si o desavarsire intru totul.

Era atat de frumoasa incat atunci cand iesea din casa pana si soarele se oprea sa se oglindeasca in ochii ei, cat mai mult timp, si vantul se oprea de teama sa nu ii tulbure respiratia, pana si timpul se oprea de teama sa nu ii rapeasca viata... totul in jurul ei se oprea caci era atat de frumoasa incat nimeni nu se apropia de ea prea mult, de teama sa nu ii atinga in vreun fel perfectiunea. Ce sa mai zicem despre oamenii care se uitau asa cu un soi de frica la dansa, caci atata frumusete aproape ca le ranea ochiul.

Sa fi tot avut fata noastra acum ca la 20 de primaveri. Cu ceva vreme in urma poposise intr-un sat, nu stia nimeni de unde, cine ii sunt parintii, si nici varsta nu ii era prea usor de ghicit. Venise intr-o noapte rece si ploioasa de noiembrie, cand vantul rupsese mai multi copaci si cand numai de calatorit nu era prielnic momentul. Batuse in poarta la o femeie batrana si mai singura decat singuratatea, care nu avea decat un motan si o vacuta, si multe leacuri inghesuite in casuta mica lipita din pamant cu mainile ei facute parca sa aline durerile vazute si nevazute ale semenilor cu care nu prea parea ea sa semene.

Batrana ii deschise in noaptea aceea, fara sa o intrebe pe fata nimic, Se purta cu ea de parca ar fi asteptat-o toata viata. O lua de mana si o trase usor din ploaie si duse bland la lumina opaitului care ii insufletea casuta si o masura cu drag dintr-o privire plina de dor.

-Asa arati deci aievea... in visul meu erai mai mititica, dar se vede treaba ca ai crescut si tu asa cum fac toti copiii pamantului, desi uitandu-ma la tine as zice ca mai degraba vii din cer, atat de frumoasa si desavarsita cum te afli.

Fata nu zise nimic, se imbraca cu hainele uscate date de batrana, se aseza la masa langa aceasta si dupa ce manca, se culca de ca si cum asta ar fi facut dintotdeauna. A doua zi incepu sa o ajute pe batratrana la toate cate avea aceasta de facut, stiind toate rosturile lucrurilor de prin casuta, fara ca batrana sa ii fi aratat sau sa o fi invatat ceva. Batrana si fata traira asa linistite, toata iarna, caci nimeni din satul batranei nu o vizita pe aceasta si cum nici o molima si nici o boala nu mai tulburase de ceva vreme satul caci batrana gasise leac la toate, nevoia nu impinse pe nimeni sa le strice vietuirea impreuna.

Intr-o seara pe cand zapada nu mai ameninta sa inghita casuta si nici vantul sa o spulbere, batrana zise domol:

-Draga mamei... ai fost aici pentru mine o binecuvantare si nu imi aduc aminte de cand nu m-am mai bucurat atat de mult de o iarna... caci tu imi esti bucurie, dar vine primavara si oamenii vor veni des pe la mine, va trebui sa iesi si tu din casa, caci vremea buna ma va indemna sa plec prin paduri sa caut ierburi si flori de leac... Tu esti frumoasa peste masura, asa ca toti se vor uita la tine si te vor intreba cine esti... ar fi bine sa te pregatesti... privirea mea nu te masoara si nu te pretaluieste, nu te raneste si nu te murdareste, caci e privirea nascuta din iubire si grija, dar oamenii nu sunt cu totii asa. Nici nu poti sa ii judeci, caci ei asa invata de la parintii lor sa imparta totul in bun sau rau, frumos sau urat... iti zic toate acestea ca sa fii pregatita cu ceva raspunsuri. Eu am sa le spun ca esti nepoata mea, fata unei rude care a murit si care traia de multi ani pe alte meleaguri si trag nadejde ca le va fi destul.

- Stai tihnita mama buna, caci asa ii zicea fata batranei. Nu de intrebarile si privirile lor mi-e teama, caci desi mintea lor nu va intelege, inima lor ma va primi cu bucurie, caci inima mea deja a vorbit inimilor lor... Eu stiu sa imi port povara frumusetii cu bucurie.

Cum dadu coltul ierbii si se incalzi afara, cum in cerdacul casutei de chirpici venira oameni din sat fiecare cu alt betesug si alta trebuinta. Batrana baga de seama ca oamenii sunt din ce in ce mai multi si ca nu pentru ea veneau. Azi asa maine asa, cerdacul era neincapator, ba se mai si certau care sa stea acolo si care nu... Fata nu se prea lasa vazuta, caci nu vroia ca soarele, vantul si timpul sa stea prea des in loc de teama sa nu ii tulbure frumusetea. Dar cei care veneau pareau ca nu se vindeca de ale lor, pana ce ea nu iesea macar o clipa in cerdac sa aseze mainile pe capetele lor, fara vreun cuvant sau vreo privire. De cate ori ea facea asta... timpul, soarele si vantul se opreau... asa ca oamenii cand plecau pe la casele lor erau tare mirati sa vada ca uneori trecusera ore bune de cand venisera, iar cei de acasa se dadeau de ceasul mortii ca nu stiau ce li se intamplase atata vreme.

Vedeti voi... toate bune si frumoase, caci putini dintre sateni se mai plangeau de vreo suferinta, dar cum timpul statea in loc din cauza fetei... se facuse iulie si toate granele se coceau in alte sate... pe cand in satul fetei, ramasesera verzi si abia de o schioapa. Oamenii au inceput sa creada ca fata le facea farmece si ca baba aia rea si urata le leaga zilele cu noduri de intuneric... Pana la urma dintr-o binecuvantare ce parea sa le fie, fata devenise un blestem... Oamenii se plangeau ca nu vor avea ce manca iarna, daca nu se coc fructele si nu se parguiesc granele... ca timpul care sta in loc e lucru necurat si ca soarele care nu se clinteste cand fata iese din casa este mare nenorocire...

Oamenilor incepu sa le fie frica de ea, iar ea de teama ca le strica vietile nu mai iesi din casa sa o vada soarele sau sa o bata vantul sa o prinda timpul din urma si sa o tina prizoniera aceleaisi clipe. Batrana nu stia ce sa faca... Frumusetea nemaivazuta a fetei era coplesitoare si dincolo de cuvinte, dar vedea cum fata sufera, cu obloanele lasate la casa si cum ar da orice sa scape de frumuseste, sa fie si ea ca ceilalti, batuta de vant si arsa de soare, alaturi de oameni carora sa nu le fie frica sa se imprieteneasca cu ea.

Intr-o noapte pe cand ploaia veni la fereastra cu amintirea ploii care o adusese pe fata in casa batranei, aceasta se duse la fata care nu mai contenea cu plansul de ore in sir si zise...

-Frumusetea pentru care tu plangi este dorita de toate fetele pamantului.

- Da, mama buna, dar ele nu stiu ce isi doresc, nu stiu care este pretul acestei desavarsiri si nu stiu gustul amar al lacrimilor neimpartasite cu un alt suflet. Tu esti aici langa mine si imi dai tot ce am nevoie in trupul meu, imi tii mintea treaza invatandu-ma tainele leacurilor si ale tamaduirii, dar sufletul meu tanjeste sa zburde liber in lumina soarelui si bataia vantului sa se inlantuiasca cu alte suflete si sa colinde pe campiile ce dau rod la timp... Nu mai pot sa fiu pricina atator necazuri mama buna. Vreau sa plec din lumea aceasta, vreau sa mor si sa las oamenii sa traiasca asa cum le-a fost harazit de Bunul Dumnezeu.

Batranei ii se rupse sufletul si inima in mii si milioane de particele cotropite de durere...

- Fata mea viata ta nu e a ta... nu ti-ai dat-o tu si nu ti-o poti lua tu... este taina mare si sfanta aceasta viata, pacat mare ar fi sa ii pui capat, inainte de sorocul ei harazit de Dumnezeu.

- Dar asa nu mai pot mama buna, eu iubesc egal si cuminte toti oamenii care imi trec pragul ochilor, ii asez la masa inimii si le pun in fata bucate de lumina si bucurie, dar ei nu vad asta, ei vad doar cum din cauza mea timpul nu mai trece, soarele nu mai coace grane, iar vantul nu le mai mana dorurile si norii pe cer. Ei nu ma iubesc nici o clipa pentru ceea ce sunt ci ma urasc pentru ceea ce fac, fara sa vreau.

- Dar asa sunt oamenii draga mea... toti oamenii! Suntem invatati ca viata este un schimb, un negot, in care unul da si altul ia... unul vrea sa dea mai putin decat ar trebui, iar celalalt asteapta sa primeasca mai mult decat merita. Tu le daruiesti inimilor lor, iubirea inimii tale, dar uiti ca inima lor e una, mintea e alta. Ei nu stiu sa isi urce mintea la inima, asa cum stii tu. Ei nici nu stiu ca au inima. Au credinta ca inima lor este botul acela de carne framatanda pe care il simt in piept din cand. Nu au habar nici o clipa de flacara vesnica ce le arde in piept.

- Daca este asa, mama-buna inseamna ca nu am ce cauta langa ei. Nu ai tu un leac sa ma vindeci de viata aceasta si suferintele ei? Caci nici eu nici ei nu ne putem schimba...

Va dati seama ca batrana nici nu vroia sa auda de asa o nevolnicie. Din clipa aceea refuza chiar sa mai vorbeasca fetei. Fata nici ea nu mai scoase nici o vorba si lunile treceau una dupa alta. oamenii erau iar fericiti ca timpul vantul si soarele le miscau vietile si recoltele incotro se asteptau ei si uitara de fata prea frumoasa pentru binele ei si al lor.

Intr-o zi pe cand batrana nu era acasa, fata se gandi sa se mai uite o data prin ceasloavele ingalbenite si aproape putrezite ce ar fi putut sa ii desluseasca o cale de a se tamadui de viata ei de chin, poate, poate o gasi ceva. Lua o carte pe care o gasi sub un maldar de alte carti. Era o carte ce scapase pana acum privirilor ei iscoditoare. Pe carte statea scris cu litere de un albastru inchis precum sangele de unicorn: Cartea vietii si a mortii.

Fata o scapa din mana cand citi cu voce tare ce scria. Chiar si vocea ii suna nefiresc tare, dupa atatea luni de tacere, parca isi pierduse orice ecou si nu mai ajungea nici macar pana la ea. Se simtea atat de departe de ea insasi... Se aseza pe lavita si incepu sa citeasca. Cuvintele si literele nu pareau sa alcatuiasca nimic... zburau prin fata ei si o nauceau, parca se desprindeau din filele cartii si o loveau cu putere drept in mijlocul fruntii. Dupa cateva minute un firisor de sange se prelingea din rana facuta de cuvintele cartii. Se trezi spunand... cunoasterea fara tinta doare... Asa isi dadu seama ca nu mai stie ce cauta. Se linisti un pic din teama pe care i-o starnise cartea si zise cu glas tare.

- Carte, invata-ma sa mor!

Cartea care pana atunci nu vorbise, neintrebata fiind zise:

- Eu nu te pot invata nimic, caci stii deja totul.

Din fruntea fetei se porni o durere ascutita ce cobora repede in inima. Inima incepu sa palpaie ca o lumanare cu ceara pe terminate... Fata arunca pe jos cartea caci aceasta devenise prea grea, iar ea nu mai avea putere decat sa mai traga un cate pic de aer in pieptul din ce in ce mai strivit de un intuneric greu venit de nicaieri. Cartea se deschise, iar fata vazu ce scria acolo:

Cu seminte de mac, vietii ii vii de hac, seminte de uitare... ce inchid orice floare, seminte de intuneric pentru sfarsit vremelnic.Fata isi aduse repede aminte unde tinea batrana semintele de mac si se duse lua un pumn mare si iesi pentru ultima data la soarele care abia o astepta pentru a se opri pe cer macar un pic sa ii lumineze frumusetea indumnezeita. Timpul se opri si el, vantul nu ii tulbura pletele, iar fata isi dadu seama ca nu poate sa isi duca planul la capat stand in lumina aceea nemiscata si neinceputa, caci timpul nu s-ar misca, iar viata ei nu s-ar lasa inlocuita de moarte. Isi lua ramas bun de la soarele neputincios care putea sa lumineze cerul, dar nu putea patrunde in mintea ei. Timpul o lasa si el sa intre in casa fara putea opri clipa mortii inainte ca ea sa vina.

Fata inghiti semintele de mac cu nesatul celui prea bolnav de viata ca o mai poata trai. rosti cu ultimele puteri:

- Cu seminte de mac, vietii ii vin de hac, seminte de uitare... ce inchid orice floare, seminte de intuneric pentru sfarsit vremelnic.

Inima se mai zbatu putin si apoi deveni un bulgare de pamant, ochii mai privira o data lumea si apoi se inchisera albastri peste tot ceea ce privisera uneori cu drag si bucurie, iar alteori cu o tristete nesfarsita... Sangele i se facu verde ca frunzele padurilor cutreierate odinioara pe cand frumusetea nu ii era atat de desavarsita incat sa opreasca lumea din rosturile ei. Pe neasteptate in mijlocul casutei de pamant trupul fetei se transforma incet si sigur intr-un mac albastru mai albastru ca cerul zorilor celor mai limpezi, ce stralucea in lumina opaitului de lumina boabe de roua cu gust de lacrimi neplanse, ce il invesmantau.

Cand veni batrana de la treburile sale... casuta ii se paru tare trista asa cum o privea ea de la distanta. Inima ei obosita de atatea drumuri se stranse si deveni din ce in ce mai mica la fiecare pas. Simtea ea ca ceva se intamplase, chiar daca nu stia bine ce. Deschise cu frica mare usa nu inainte de a zice un Tatal Nostru, dar nu ajunse cu rugaciunea pana la capat, caci ramase muta vazand macul cel albastru crescut in mijlocul casei, mac de o frumusete desavarsita, care mirosea a ploaie binecuvantata de vara si a curcubeu unind cerul cu pamantul intr-o simfonie de culori. Batrana cazu in genunchi si incepu sa se tanguie:

-Mac macusor firisor de dor, ce-ai facut cu fata prea inlacrimata, unde mi-ai pierdut-o si mi-ai ratacit-ooooooooooo, de ce-ai dat-o mortii in loc s-o lasi sortii?

Macul cel albastru isi tremura petalele scuturand roua pe crestetul cel plecat si indurerat al batranei.

- Aici sunt mama buna, se auzi vocea fetei din albastrul acela senin. Nu am murit decat pentru moarte, caci viata m-a cerut cu glas puternic si Dumnezeu mi-a ingaduit sa fiintez pe mai departe si sa imi repar gresala de a vrea sa ma vindec de viata pe care El mi-a dat-o. Iarta-ma mama buna ca nu am ascultat nici de vorba ta nici de glasul inimii si am facut pacat de moarte, dar am sa imi rascumpar gresala. Cand mai vin de acum oameni la tine cu boli si betesuguri sa ii lasi sa imi culeaga roaua de pe petale si ai sa vezi cum se vor vindeca in ei orice dorinta de moarte, caci mama buna sa stii ca boala nu este decat o dorinta de moarte a omului care e prea las sa traiasca, asa cum am fost si eu. Eu am inteles ca viata este vesnica si ca aveam nenumarate sanse de a invata pretul vietii iubind, asa ca roua de pe petalele mele le va aduce aminte oamenilor sa iubeasca si sa inceapa sa faca asta chiar cu ei, asa cum ne invata scripturile.

Batrana de uimire nu mai putea scoate nici o vorba... mangaia petalele si boabele de roua ii imbracara mainile muncite. Intr-o clipita mainile isi intinsera pielea si incepura sa straluceasca de sanatate si tinerete. Cu cateva boabe de roua isi spala ochii si aceastia se luminara de bucurie si isi limpezira apele, dupa ce sorbi inca vreo 3 picaturi se simti ca in tinerete ba mai bine ca atunci si mare ii fu mirarea cand isi intoarse privirea catre mac. Acesta mai avea cateva picaturi in care se vazu tanara... mai tanara decat tineretea insasi si mai frumoasa decat frumusetea... Uitandu-se asa si oglindindu-se isi dadu seama ca seamana cu cineva drag... Deodata intelese... devenise intr-o clipa fata cea frumoasa, ea mai frumoasa... doar ca ei nu ii era teama de frumusete... stiind ca este trecatoare. Multumi florii de mac pentru darul ce daduse timpul inapoi si ii redase speranta unui nou inceput.

Iesi afara in lumina soarelui atat de bucuros sa o revada... Soarele nici nu isi dadu seama ca nu era aceeasi fata. El se opri ca de obicei doar ca fata rosti deindata ce il vazu ca se pregateste sa se opreasca pe bolta:

-Soare de flacara si foc, fa bine si nu mai sta pe loc. Mergi pe cer si coace grane lasa-ti razele sa faca roade bune

Soarele care nu putea sa nu indeplineasca ruga fetei asa ca se urni degraba sa isi faca treaba pentru care fusese harazit.

Fata se bucura foarte de vrednicia soarelui si apoi dandu-si seama ca si timpul se oprise de cateva clipe zise si acestuia:

-Timpul rastimpule... toarce-ti anotimpurile, toarce fir de vesnicie, da-ne vieti cate o mie

Iar timpul isi reincepu dansul si se roti tot mai repede pana cand ora dura iar o ora nu un an.

Fata zambi multumita si se duse la mac zicandu-i

Fata draga ai avut un dar, pe care nu l-ai inteles, daca soarele se oprea pe cer sa te vada, iar timpul nu trecea de teama sa nu iti strice frumusetea asta insemna ca daca i-ai fi rugat pe fiecare sa nu faca asta, ei de dragul tau... ar fi ascultat si ar fi facut ce le-ai fi cerut... dar multumesc caci datorita tie am ajuns sa inteleg si eu ca este mai bine sa ceri... decat sa te plangi ca ai prea mult!

Macul rosi de rusine... si nascu si mai multe boabe de roua... pe care fata le culese si le puse la pastrare pentru suferintele semenilor care nestiind sa pretuiasca darul vietii... se imbolnaveau mereu.

De atunci multe fete frumoase se nascura pe lume, dar Dumnezeu se feri sa mai faca una la fel de frumoasa ca fata noastra ... caci multa frumusete a trupului, fara o intelepciune pe masura, este povara prea grea in timpurile noastre de poveste...

Macii au ramas rosii caci si acum fetei ii este rusine de pacatul sau... Boabele de roua culese in zori inainte de rasaritul soarelui au darul ca si in zilele noastre sa limpezeasca ochii si sa lumineze inima celui care le aduna cu drag.

Cat despre soare si timp... ce sa zicem... asa cum vine apusul sa inchida ochii in somn asa vine si timpul sa incheiem povestea noastra, caci vorba aceea... cuvinte multe... putin adevar!

Noapte buna fata frumoasa!Fie ca frumusetea sa nu iti fie niciodata povara!