1.3.1. Creşterea economică

Creşterea economică este, în principiu, creşterea venitului naţional; astfel, şi tot principial,

creşterea economică se măsoară prin evidenţierea sporului (fiind vorba de creştere, în înţelesul

obişnuit al acestui cuvânt, sporul este estimat a avea o mărime pozitivă – dar, în practică, există şi

descreştere economică, în acest caz sporul fiind negativ) venitului naţional.

Pentru a înţelege noţiunea de „venit naţional” trebuie să definim clar conceptul de venit:

anume, acesta este contraprestaţia încasată, în diferite forme – şi mai ales în bani –, de persoanele

fizice şi juridice:

1) ca urmare a posesiei şi utilizării unuia sau mai multor factori de producţie;

2) cu scopul conştient de a dobândi respectiva contraprestaţie;

3) în urma desfăşurării activităţii lor;

4) pentru satisfacerea nevoilor acestora.

În practică, contraprestaţia – recte venitul – este, în cazul persoanelor fizice, preponderent

salariul, contraprestaţia de care beneficiază producătorii de bunuri şi servicii fiind, în aceleaşi

condiţii, profitul (brut) încasat.

Venitul naţional este suma, la nivelul economiei reale, a tuturor contraprestaţiilor (de

exemplu profituri, rente, dobânzi şi salarii), obţinute prin utilizarea întregii cantităţi existente de

factori de producţie.

În principal, creşterea economică este un efect al creşterii, cantităţii – şi, întrucât este

posibil, calităţii – factorilor de producţie utilizaţi în activităţile economice, anume a:

I) muncii;

II) capitalului;

III) capitalului uman;

IV) alocării eficiente a resurselor (vezi I, II şi III);

V) (existenţei/utilizării) economiei de scară.

1.3.2. Efectele creşterii economice

Activităţile economice nu sunt un scop în sine – ca atare, nici creşterea economică nu poate

fi un scop în sine.

Creşterea economică este dorită şi căutată pentru a satisface, cât mai bine, nevoile

oamenilor; pe de altă parte, obţinută în fiecare an (de exemplu), creşterea economică produce

câteva efecte esenţiale, cu implicaţii pe termen lung (adică dincolo de orizontul următorului an).

Cele mai importante dintre acestea sunt:

(I) Influenţarea dinamicii capitalului uman

Capitalul uman, poporul, pentru a avea un echivalent lingvistic clar, este, ca să spunem aşa,

motivul pentru care se caută permanent obţinerea creşterii economice.

Dinamica substratului uman are două laturi: una cantitativă (v. recensământul populaţiei

unei ţări), cealaltă cantitativă, vizând intenţiile de consum ale populaţiei – ce, între altele, pot, cel

puţin, forţa oferta agregată să producă mai mult, sau altceva.

În prezent, în România, scăderea populaţiei este foarte concretă: or, chimizarea produselor

agro-alimentare, poluarea de toate categoriile, stress-ul şi, trebuie adăugat, „politica” (aproape)

absurdă de „planning familial” – la scara întregii naţiuni române – sunt, fără doar şi poate, efecte

ale creşterii economice, şi cauze vizibile ale depopulării tipice, atât statelor (puternic)

industrializate, cât şi statului român – chiar dacă acesta din urmă nu este, nici acum, propriu-zis

(puternic) industrializat.

Or, dacă naţiunea (e.g. poporul, populaţia, etc.), in extremis, dispare, creşterea economică,

pe de o parte, nu poate exista, iar, pe de altă parte, ar fi, oricum, lipsită complet de obiect.

(II) Epuizarea resurselor necesare ofertei agregate este un efect pur economic al

creşterii economice, cu impact – evident – asupra înseşi cauzei sale.

Macroeconomie -1-

Resursele, „materii prime” sau nu, sunt fundamentul creşterii economice. Oferta agregată

nu poate creşte fără resursele utilizate de economia reală, prelucrate de către factorii de producţie

şi „transformate” – pentru a privi doar latura pozitivă a creşterii economice – în bunuri şi servicii.

Concluzia este că pentru a obţine, pe termen lung, creştere economică, trebuie să se

rezolve, mai întâi, dilema materiei prime: resursele nu sunt inepuizabile, pe de o parte, şi sunt,

multe dintre acestea, rare, pe de altă parte. Apoi, resursele esenţiale – de exemplu apa – nu pot fi

folosite, cu maximum de randament, decât în starea lor pură, şi cu nici un randament decât într-o

stare apropiată de starea pură (dacă (toată) apa de pe Pământ ar fi poluată, cu posibilităţi restrânse

de purificare, respectiva imensă cantitate ar fi inutilizabilă, decât, poate, cu cele mai mari costuri).

Pe de altă parte, este nevoie, cel puţin parţial, de descoperirea/conceperea de noi resurse,

pentru a acoperi deficitele de resursele deja utilizate, şi, complementar, pentru a utiliza resursele

cu randamente cât mai mari posibil, pentru evitarea risipei.

(III) Pe cale de consecinţă, deteriorarea mediului este unul din motivele pentru care se

vorbeşte de creşterea economică sustenabilă.

Poluarea se extinde rapid nu atât pentru că producţia de bunuri şi servicii se obţine folosind

metode/tehnici poluante, ci pentru că se produce prea mult pentru nevoile (specifice – pentru un

produs sau altul) curente ale consumatorilor (potenţiali sau existenţi).

Restrângerea expansiunii poluării din cauza activităţilor economice este, totuşi, dificilă, cel

puţin şi în prezent, datorită limitelor tehnologice impuse activităţilor de de-poluare: tehnologiile

(cât) mai puţin poluante, sau, în cel mai bun caz, nepoluante sunt, de obicei, foarte scumpe,

având, în plus, limite clare, cu impact mare asupra utilizatorului, şi, în plus, „obiective” – pentru a

nu da decât acest exemplu, automobilele electrice, lăsând la o parte problema producerii

electricităţii, sunt cel puţin mai lente decât automobilele ce utilizează tehnologia arderii

combustibililor lichizi derivaţi din petrol.

Deteriorarea mediului este inclusiv o problemă de ordin economic. Pentru poluare se „plăteşte”

un cost (foarte) mare, calculabil şi suportabil doar parţial în bani, şi plătit, şi pe plan economic, pe

termen lung. Şi nu e vorba aici numai despre suportarea costurilor activităţilor de depoluare, ci şi

de faptul esenţial – şi economic – că o ţară poluată este o ţară sărăcită (mai mult sau mai puţin).

Macroeconomie -2-

2.3.1. Tehnica de măsurare a creşterii economice

Aritmetic, şi pentru a înţelege diferenţa (specifică) dintre cei doi indicatori, venitul naţional

are o valoare ce se poate calcula, să spunem din cea a P.I.B., în următorii paşi:

(1) scăzând valoarea deprecierii stocului de capital folosit de economia reală;

(2) scăzând valoarea impozitelor indirecte (e.g. T.V.A.);

(3) adunând valoarea venitului net generat prin utilizarea factorilor de producţie utilizaţi în

afara ţării/de către ne-autohtoni.

La nivel microeconomic, valoarea adăugată reprezintă valoarea de piaţă (= valoarea netă) a

producţiei firmei. Pe cale de consecinţă, valoarea adăugată produsă de economia reală poate fi

definită ca rezultanta tuturor activităţilor economice ce alcătuiesc economia reală.

În ceea ce priveşte (inclusiv) însăşi denumirea de „Produs Intern Brut”, trebuie observat că

acest indicator, deşi măsoară valoarea netă a produselor economiei reale, cuantifică o valoare

brută pentru că include amortizarea capitalului fix (altfel spus, consumul de/din capital(ul) fix).

2.3.2. Produsul Intern Brut – caracteristici generale

Produsul intern brut este suma tuturor cheltuielilor înregistrate de şi în economia reală; cu

alte cuvinte, „unitatea de măsură” a produsului intern brut este această entitate contabilă, şi

matematică, a cheltuielilor – ce măsoară, finalmente consumul creşterii economice.

P.I.B. se calculează folosindu-se ecuaţia:

P.I.B. = C + I + G + (Exp - Imp), sau

P.I.B. = C + I + G + ExpN.

Respectiv:

C = cheltuielile de consum

I = cheltuielile de investiţii

G = cheltuielile guvernamentale (Cu excepţia plăţilor de transfer – ce nu sunt efectuate pentru

a plăti bunuri sau servicii produse curent de către economia reală)

Exp = exporturile

Imp = importurile

ExpN = exporturile nete.

Există, însă, nu numai perspectiva cheltuielilor, ci şi perspectiva veniturilor: P.I.B. poate fi

calculat nu numai observând cine şi cât cumpără, dar şi analizând starea financiară a tuturor celor

care sunt plătiţi pentru a produce bunurile şi serviciile vândute.

Valoarea P.I.B. este, ca atare, suma următoarelor venituri:

(1) veniturile salariale (şi cele asimilate lor);

(2) veniturile obţinute de către liber-profesionişti;

(3) renta (≅chiriile);

(4) profiturile.

Trebuie observat că:

(A) P.I.B. măsoară valoarea producţiei curente, din anul pentru care se calculează valoarea

P.I.B., a producţiei bunurilor şi serviciilor finalizate şi vândute, pe de o parte, şi valoarea

onorariilor încasate de vânzător/intermediar pentru vânzările/cumpărările de bunuri (şi servicii)

realizate într-un an anterior şi vândute/cumpărate, pe de altă parte.

(B) P.I.B. măsoară valoarea de piaţă a produselor economiei reale – nuanţa fiind aceea că,

inclusiv în urma impozitării indirecte, valoarea de piaţă a oricărui produs este mai mică,

exprimată în bani, decât preţul încasat efectiv de către producători (= vânzători); de unde şi faptul

că suma tuturor preţurilor (nete) încasate, adică valoarea producţiei de bunuri şi servicii măsurată

în funcţie de costul factorilor de producţie, alcătuieşte venitul naţional.

Macroeconomie -3-

(C) P.I.B. cuprinde şi valoarea produselor finalizate în ţara respectivă de către ne-rezidenţi.

Or, pentru a măsura exact valoarea amplitudinii creşterii economice realizată nemijlocit într-o

ţară este important tot ceea ce se produce în interiorul graniţelor, indiferent de cetăţenia

producătorilor.

(D) Inflaţia pune, în perspectiva calculului valorii P.I.B., problema estimării valorii băneşti

a producţiei de bunuri şi servicii astfel încât mărimea acesteia să nu fie artificial „umflată” (eng.

inflated !) de creşterea cantităţii de bani din economie.

Pentru aceasta, se calculează valoarea P.I.B. real, indicele preţurilor fiind denumit, pentru

aceasta, deflatorul P.I.B.:

P.I.B.real = P.I.B.nominal/Deflator P.I.B..

Acum, după ce am menţionat avantajele folosirii calculului P.I.B. pentru a cuantifica

mărimea creşterii economice, să observăm şi dezavantajul structural al acestei utilizări: calculul

produsului intern brut nu omite nimic din ceea ce este vândut/cumpărat şi contabilizat ca atare,

dar, pe de altă parte, ignoră orice alt element. Mai concret, acest indicator – P.I.B. – nu „observă”

satisfacerea unor nevoi ale unor indivizi/comunităţi, respectiv consumul de resurse prin, respectiv

pentru:

a) desfăşurarea de activităţi ilegale (producţie/consum de substanţe interzise, jocuri de

noroc, prostituţie, etc.);

b) desfăşurarea de activităţi al căror rezultat este consumat, şi/dar nu vândut (e.g. producţia

obţinută prin „agricultura de subzistenţă”);

c) obţinerea de venituri neraportate (= economia subterană);

d) aşa-numitele externalităţi – de exemplu activităţile industriale poluante, ce produc daune

mediului, a căror eliminare impune costuri importante atât agentului economic, cât şi societăţii în

ansamblu; aceste costuri ce nu sunt, însă, deduse – pentru a se obţine valoarea creşterii economice

reale – în calculele prin care se obţine valoarea P.I.B..

În concluzie:

P.I.B. măsoară creşterea economică (ori cea mai mare parte a ei), dacă

autoconsumul nu este foarte important ca mărime – altfel spus, dacă economia de

subzistenţă, ce funcţionează alături de economia reală (contabilizată), nu foloseşte

resurse disproporţionat de mari ce fac ca efectele sale să nu (mai) fie marginale.

Pe de altă parte, indicatorul P.I.B. este util pentru măsurarea efectelor economiei

din România cu toate dezavantejele sale, pentru că este foarte utilă informaţia

mărimii creşterii economice româneşti ce poate fi contabilizată ca atare, pentru a

putea şti ce acţiunile este necesar a fi întreprinse pentru a creşte ponderea

economiei reale (= legale), respectiv pentru a o scădea pe cea a economiei

„neoficiale”.

Macroeconomie -4-

3.3.1. Conceptul de subdezvoltare economică

În general, subdezvoltarea este definită ca fiind rezultanta unui număr mare de dinamici

geografice, economice, politice, sociale şi culturale, a cărei formă vizibilă este distribuţia complet

dezechilibrată a venitului naţional, pe de o parte, şi stagnarea economică şi socială a statului

respectiv, caracterizată mai ales de o persistentă dependenţă de orice ajutor ce poate veni, şi anume,

întotdeauna, din exterior.

Astfel de state se caracterizează printr-un set uniform de trăsături, care îl diferenţiază net de

alte state, mai exact de celelalte state, recte de statele dezvoltate economiceşte.

3.3.2. Tipologii privind nivelul de dezvoltare

Din 1990, Organizaţia Naţiunilor Unite, prin primul Raport asupra dezvoltării umane,

introduce o nouă modalitate de măsurare a nivelului de dezvoltare, şi anume prin combinarea mai

multor indicatori în cadrul indicatorului dezvoltării umane (Human Development Indice – HDI.).

Acest indicator – H.D.I. – este construit pe trei piloni (coordonate) de bază:

1. longevitatea, măsurată prin durata medie de viaţă;

2. cunoştinţele, măsurate prin ştiinţă de carte şi numărul de ani de şcoală;

3. standardul de viaţă, măsurat cu ajutorul produsului naţional brut pe locuitor.

Acest sistem de coordonate calculează nivelul valoric al indicatorilor dezvoltării umane,

determinându-se, astfel, 3 grupe de ţări, şi anume:

(1) ţări cu un nivel ridicat al dezvoltării umane, cu o valoare a HDI de 0,946 - 0,892 şi

peste;

(2) ţări cu un nivel mediu de dezvoltare umană, cu o valoare a HDI între 0,500-0,799;

(3) ţări cu un nivel scăzut de dezvoltare umană, cu o valoare a HDI de sub 0,500.

3.3.3. Aspecte structurale ale economiilor subdezvoltate

Clasificarea ţărilor, în funcţie de nivelul de dezvoltare are la bază mai multe criterii:

(A) criteriul demografic;

(B) criteriul economic;

(C) criteriul sociologic.

Sintetizând aceste criterii, subdezvoltarea se poate exprima ca fiind suma următoarelor stări

de fapt:

I) nivel de trai „aproape de nivelul mării” (foamete endemică în cazul a cel puţin 25% din

populaţie, mortalitate infantilă ridicată);

II) economie pauperizată în mod endemic;

III) structuri sociale şi economice arhaice (economie naturală, birocratism tribal, uzura

avansată a capitalului fix).

Mai precis, şi privind situaţia statelor/economiilor subdezvoltate mai în amănunt, toate

aceste state/economii se disting de celelalte state/economii ca urmare a existenţei unor „fire

roşii”, pe cât de distincte pe atât de importante, caracteristici persistente şi care provoacă, pe

termen lung, şi în trepte, daunele endemice din cauza cărora le este atât de greu

statelor/economiilor subdezvoltate să iasă din această categorie, ca să spunem aşa.

Cele mai importante din aceste caracteristici comune sunt:

a) Nivelul scăzut al veniturilor, care nu permite satisfacerea necesităţilor elementare ale

populaţiei;

b) Presiunile mari exercitate asupra populaţiei ocupate ca urmare a ponderii excesive a

populaţiei tinere, pe de o parte, şi migraţia excesivă populaţiei de la sat la oraş;

c) Rata scăzută de alfabetizare;

Macroeconomie -5-

d) Structura inadecvată a economiei reale – în special în condiţiile existenţei unei industrii

simbolice şi a unei agriculturi primitive;

e) „Simbioza” existentă, la nivelul economiei reale (subdezvoltate) respective, între

economia naturală (preponderentă) şi economia de piaţă, „simbioză” în care procesele de

producţie, atât – şi mai ales – în agricultură, cât şi în celelalte ramuri (ca şi inexistente în fapt) ale

economiei, sunt extensive mult mai mult decât intensive, adică sigur ineficiente – şi insuficiente

pentru susţinerea, sau producerea, creşterii economice – pe termen lung;

f) Sensibilitatea mare a economiei reale faţă de fluctuaţiile economiei mondiale şi a pieţelor

de capital sqq.;

g) Existenţa endemică a unei probleme a datoriei externe.

3.3.4. Politici şi strategii de dezvoltare în ţările subdezvoltate din punct de vedere

economic

Dintre tipurile şi modelele de strategii ale dezvoltării economice, s-au detaşat, de-a lungul

timpului, următoarele:

a) „dezvoltarea spre interior”;

b) „dezvoltarea spre exterior”;

c) „dezvoltarea endogenă”.

Strategia „dezvoltării spre interior” se concentrează asupra consolidării creşterii economice,

respectiv a creşterii venitului naţional. Pentru aceasta, se urmăreşte industrializarea economiei, pe

de o parte, şi promovarea exporturilor, pe de altă parte. Evident, pentru aceasta (macro)politicile

economice ale statului, recte politicile fiscală, monetară, vamală şi comercială sunt calibrate

corespunzător.

Strategia „dezvoltării spre exterior” se concentrează asupra dezvoltării economice pe baza

utilizării relaţiilor economice internaţionale, pe scurt exportând pentru a obţine valută forte.

Sumele respective se transformă în capital fizic pentru economia naţională, respectiv în produse

pentru consum, cu efect benefic, mai ales pe termen lung, asupra dezvoltării economice şi sociale.

Strategia „dezvoltării endogene” se concentrează asupra dezvoltării economice în ceea ce

priveşte toate sferele activităţii social-economice (e.g. industrie, agricultură, turism, comerţ).

Pentru ca aceste principii să fie şi aplicate, totuşi, trebuie utilizată, oarecum, o sub-

strategie, mai exact un set de reguli uşor de înţeles, mai ales uşor de aplicat, al căror efect este –

în principiu –, aproximativ, imediat. Cele mai importante reguli pe care le putem sublinia aici

sunt cele de mai jos:

1. Dezvoltarea agriculturii, şi simultan a industriei prelucrătoare de produse agricole –

aceasta pentru a iniţia dezvoltarea economiei reale în întregul său;

2. Dezvoltarea comerţului intern (e.g. susţinerea/stimularea cererii agregate), precum şi a

oricărei alte laturi a economiei reale naţionale ce poate folosi nemijlocit resursele interne ale

statului, respectiv economiei respective;

3. Promovarea progresului tehnico-ştiinţific;

4. Formarea personalului indispensabil unei economii moderne (nu numai a unei economii

de piaţă, ci a oricărei economii);

5. Dezvoltarea sistemului intern de învăţământ;

6. Formarea capitalului;

7. Realizarea de investiţii.

Macroeconomie -6-

4.3.1. Venitul la nivel macroeconomic (venitul naţional)

Venitul, la nivel macroeconomic (venitul naţional), este suma, „extrasă” din toate etajele

economiei reale, a tuturor contraprestaţiilor (de exemplu profituri, rente, dobânzi şi salarii), obţinute

prin utilizarea întregii cantităţi existente de factori de producţie.

Astfel, creşterea economică este, în principiu, creşterea venitului naţional; pe de altă parte,

şi tot principial, creşterea economică se măsoară prin evidenţierea sporului (fiind vorba de creştere,

în înţelesul obişnuit al acestui cuvânt, sporul este estimat a avea o mărime pozitivă – dar, în

practică, există şi descreştere economică, în acest caz sporul fiind negativ) venitului naţional.

Venitul naţional are o valoare ce se poate calcula, să spunem din cea a P.I.B., în următorii

paşi:

1. scăzând valoarea deprecierii stocului de capital folosit de economia reală;

2. scăzând valoarea impozitelor indirecte (e.g. T.V.A.);

3. adunând valoarea venitului net generat prin utilizarea factorilor de producţie

utilizaţi în afara ţării/de către ne-autohtoni.

4.3.2. Consumul şi economiile

Venitul (V) încasat de posesorii factorilor de producţie se consideră că este compus din

două părţi, corespunzătoare celor două direcţii fundamentale: consum (C) şi economii (E):

V = C + E

Partea din venit afectată pentru consum (C) se utilizează pentru satisfacerea nevoilor

curente, şi se consideră a fi nucleul (dur) al venitului. Partea din venit afectată pentru economisire

(E) este înţeleasă, conceptual, în sens apofatic, anume ca cealaltă parte din venit, cea care rămâne

după efectuarea consumului:

E = V – C

4.3.3. Înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre economii

Înclinaţia medie spre consum (c) este relaţia dintre cheltuielile pentru consum şi suma

totală a venitului, arătând cât se cheltuieşte pentru consum dintr-o unitate monetară de venit.

Înclinaţia medie spre consum se calculează după formula:

.C

cV

Înclinaţia medie spre economii (e) este relaţia dintre suma absolută a economiilor şi

venitul total – cuantificând, după un raţionament analog, cât se economiseşte dintr-o unitate

monetară de venit. Ea se calculează cu ajutorul formulei:

Ee

V sau e = 1- c

Trecând la un alt nivel al analizei algebrice, înclinaţia marginală spre consum (Δc)

exprimă sporul de consum pe o unitate suplimentară de venit. Formula de calcul este următoarea:

Cc

V

.

Macroeconomie -7-

Înclinaţia marginală spre economii (Δe) exprimă sporul de economii pe o unitate

suplimentară de venit. Formula de calcul este următoarea:

Ee

V

, 1e c .

4.3.4. Investiţiile. Multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul

Deşi, în realitate, nu se poate spune că tot ceea ce – ca parte din venituri – se

economiseşte se şi investeşte, totuşi, ca aproximaţie acceptabilă, în teorie, se precizează că:

(pornind de la ecuaţia V = C + E,) V = C + I

O parte din investiţii se realizează pentru a înlocui capitalul fix uzat. Alături de aceste

investiţii şi – putem spune – peste ele, se materializează investiţiile nete – mai exact investiţiile

propriu-zise, al căror scop este producerea, sau amplificarea, a noi capacităţi de producţie.

Între creşterea investiţiilor şi creşterea veniturilor există o anumită relaţie, care se poate

măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (K); multiplicatorul investiţiilor cuantifică

influenţa (i.e. creşterea) investiţiilor asupra mărimii veniturilor.

Multiplicatorul investiţiilor este calculat după formula:

VK

I

, sau 1 1

1K

e c

Multiplicatorul are, mai exact trebuie/este bine să aibă o mărime mai mare atât decât 0 cât

şi decât 1, realitate ce se poate exprima, în termeni economici, prin aceea că sporul venitului este

(trebuie să fie) mai mare decât sporul investiţiilor:

∆ V = K*∆ I

Acceleratorul, în contrapartidă, cuantifică influenţa consumului/cererii agregate asupra

investiţiilor şi dinamicii economiei reale. Mai clar, acceleratorul calculează proporţia în care

evoluează mărimea investiţiilor, ca răspuns la dinamica (e.g. creşterea) sumelor afectate

consumului.

Acceleratorul se calculează cu ajutorul formulei:

Ia

C

.

Macroeconomie -8-

5.3.1. Ciclicitatea procesului economic

Fluctuaţiile activităţii economice pot fi: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice.

1. Fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de factori extraeconomici, recte naturali şi

sociali: succesiunea anotimpurilor, sau obiceiurile (cutumele) oamenilor, produc, nu distorsiuni, nu

fluctuaţii, ci alternanţe („sinusoide”) în dinamica economiei (reale). De unde se vorbeşte despre

ciclul economic sezonier.

2. Fluctuaţiile accidentale (întâmplătoare) sunt determinate de factori sau evenimente

aleatorii, sau aparent aleatorii, cel puţin, cum sunt inundaţiile, seceta, fenomenele seismice,

conflictele armate etc.

3. Fluctuaţiile ciclice sunt, propriu-zis, fenomenele ce permit să se vorbească despre,

respectiv să se analizeze, ceea ce se numeşte ciclu economic.

Ciclicitatea constituie forma specifică de evoluţie a activităţii economice, în cadrul căreia

alternează perioade de creştere susţinută cu perioade de încetinire a creşterii, de stagnare sau chiar

declin economic.

Principalele caracteristici ale ciclicităţii procesului economic sunt:

1. alternanţa: procesul economic înregistrează, regulat, creştere şi descreştere

economică.

2. periodicitatea: economia aflată într-o dinamică ciclică permite diagnostice

asemănătoare pentru perioade asemănătoare, şi diagnostice diferite pentru perioade diferite.

3. imuabilitatea: economia aflată într-o dinamică ciclică nu se poate substrage, eo

ipso, ciclului economic.

4. cumulativitatea: alternanţa se manifestă în calitate de corolar al unui proces

cumulativ, în care fazele ciclului economic „se împing” una pe cealaltă, mai exact atingându-şi

limitele specifice, pentru a avea loc trecerea procesului economic la latura următoare a ciclului

economic.

5. autoreglarea: economia aflată într-o dinamică ciclică se autoreglează, în cadrul unui

anume mecanism de feed-back..

5.3.2. Ciclul economic

Conform teoriei clasice, încă valabilă, din acest punct de vedere, un ciclu economic „tipic”

este compus din patru faze, acestea fiind:

(1) expansiunea

(2) criza

(3) recesiunea

(4) reluarea activităţii.

Mecanismul interior al ciclului economic („tipic”) este, cel puţin ca prim impuls generator

de ciclicitate economică, un efect conjugat al acceleratorului, respectiv al multiplicatorului

investiţiilor. În termeni concreţi, efectul conjugat menţionat mai devreme constă în:

I. creşterea disproporţionată – cel puţin în termeni relativi – a ofertei agregate;

II. creşterea disproporţionată – cel puţin în termeni relativi – a veniturilor.

Pe acest fond, încep să se manifeste, concomitent:

A) existenţa unui exces de capacitate de producţie;

B) o inflaţie puternică;

C) o creştere sensibilă a mărimii stocurilor (e.g. de bunuri/mărfuri).

Drept urmare, economia reală se va confrunta cu următoarele rezultate (finale), ce pot fi

intitulate, laolaltă, cu o nuanţă puternică de umor negru, surplusul productiv al ciclului economic:

1) reducerea ratei efective (reale) a profitului;

Macroeconomie -9-

2) reducerea gradului de ocupare a forţei de muncă scăderea înclinaţiei marginale spre

consum;

3) reducerea producţiei totalescăderea cererii agregate;

4) creşterea cererii de monedă.

Macroeconomie -10-

6.3.1. Definirea şomajului

Pe plan internaţional, şomerul este definit ca fiind persoana care îndeplineşte următoarele

condiţii:

– are o vârstă de peste 15 ani;

– este apt de muncă;

– nu are loc de muncă;

– este disponibil pentru o muncă salarială sau nesalarială.

În România, Legea nr.1 din 1991 precizează că „Şomerii sunt persoanele apte de muncă ce

nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor”.

6.3.2. Cauzele şomajului

Principalele cauze ale apariţiei/consolidării şomajului sunt:

A) încetinirea ritmul de creştere economică

B) decalajul între cererea de muncă şi oferta de muncă

C) progresul tehnic (pe termen scurt)

D) apariţia/persistenţa crizelor economice

E) modificările structurale ale a ramurilor şi sectoarelor economice

F) fenomenele imigrării şi emigrării

G) conjunctura internaţională

Conform teoriei lui Phillips, un grad înalt de ocupare a forţei de muncă este însoţit de

creşterea preţurilor, iar o anumită stabilitate a preţurilor este urmată de sporirea proporţiilor

şomajului (cu alte cuvinte, ar exista o rată „naturală” a şomajului, care corespunde unei rate

„stabile” a inflaţiei).

Existenţa şomajului la un anumit nivel ca o rată „naturală”, însoţită de o relativă

stabilitate a ofertei de muncă, ar genera condiţii de echilibru între rata şomajului şi rata inflaţiei.

În România, una din cele mai importante cauze ale scăderii şomajului este emigrarea unei

părţi importante din forţa de muncă, tendinţă combinată cu cea de renunţare a înregistrării la

Agenţia de Ocupare a Forţei de Muncă, de către un număr mare de persoane, ce au depăşit

perioada de acordare a indemnizaţiei de şomaj.

Efectul este creşterea ponderii populaţiei inactive, dependentă de ajutoarele sociale – şi

beneficiară a aşa-zisei „economii gri”, sau subterane.

6.3.3. Forme ale şomajului. Măsurarea şomajului

Şomajul involuntar se manifestă în diferite forme, după cauzele care îl generează. Astfel, există:

1. Şomajul ciclic – produs/consolidat de evoluţia ciclului economic.

2. Şomajul conjunctural

3. Şomajul structural este produs de restructurările cu care se confruntă economia reală

4. Şomajul tehnologic

5. Şomajul sezonier

6. Şomajul deghizat cuprinde persoanele declarate şi înregistrate la Agenţiile de Ocupare a

Forţei de Muncă în categoria şomeri, dar care, în realitate, sunt pe piaţa gri a muncii. Ei

lucrează fără contract de muncă, dar beneficiază de toate drepturile prevăzute în legile

privind şomerii.

Macroeconomie -11-

7. Şomajul latent este forma de şomaj de care „beneficiază” persoanele din zona rurală care

dispun de venituri de subzistenţă, încadrându-se aproape de condiţia economico-socială a

şomerului, dar care nu sunt înregistrate la Agenţiile de Ocuparea Forţei de Muncă.

Şomajul voluntar este reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă oferite de

autorităţile de resort – ale statului – sau de agenţii economici. Şomajul voluntar se bazează, în

esenţă, pe „rezistenţa” salariului la tendinţele/presiunile îndreptate către scăderea sa.

Or, dacă sindicatele militează, cum se poate prognoza că o vor face, pentru obţinerea

unor salarii mai mari, agenţii economici, care se raportează la fondul de salarii, renunţă să

angajeze, astfel că o parte din forţa de muncă rămâne neocupată. Acesteia îi corespunde şomajul

fricţional.

Rata şomajului exprimă procentual mărimea şomajului. Se calculează ca raport

procentual între numărul şomerilor şi populaţia activă (populaţia ocupată plus şomeri).

RS = 100.

( )

Număr şomeri

Populaţia activă inclusiv şomeri

Măsurarea şomajului necesită luarea în calcul şi a altor elemente, cum sunt:

1. intensitatea şomajului, adică evidenţierea situaţiei în care este vorba de reducerea

perioadei de lucru, a numărului de ore de muncă săptămânale şi diminuarea

corespunzătoare a salariului sau de pierderea totală a locului de muncă;

2. durata şomajului, ce reprezintă intervalul de timp din momentul încetării parţiale sau

totale a activităţii până la reîncadrarea sau reluarea muncii într-un domeniu sau altul.

Pe plan economic, se disting consecinţe negative ale şomajului:

(A) la nivel macroeconomic (naţional);

(B) la nivel microeconomic (nivelul individului-familiei).

6.3.4. Politici de combatere a şomajului

(A) Politicile active de combatere a şomajului constau din măsuri care să contribuie la

(re)integrarea şomerilor în diferite activităţi şi prevenirea şomajului în rândul celor ocupaţi.

Principalele acţiuni şi măsuri de promovare a politicilor active sunt:

1) organizarea de cursuri de calificare;

2) stimularea agenţilor economici – inclusiv prin încurajarea investiţiilor şi

acordarea acordarea de facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de lungă durată sau tineri;

3) creşterea – constructivă ! – a cheltuielilor guvernamentale;

4) extinderea ocupării atipice a forţei de muncă: ocuparea pe timp de muncă parţial,

ocuparea temporară, munca la domiciliu, munca independentă şi alte forme de ocupare.

(B) Politicile pasive de combatere a şomajului se materializează în măsuri şi acţiuni

care să asigure şomerilor involuntari un anumit venit pentru un trai decent sau de subzistenţă.

Politica pasivă răspunde la cele două cerinţe în măsura în care, pe de o parte, stimulează

crearea de noi locuri de muncă şi, pe de altă parte, fixează un cuantum al venitului incitator la

muncă.

Venitul asigurat şomerului se numeşte indemnizaţie de şomaj sau, în cazul ţării noastre,

ajutor de şomaj.

Macroeconomie -12-

Ajutorul de şomaj se acordă pe o perioadă determinată de timp, nivelul său reprezentând,

de regulă, un procent din salariul primit în ultima perioadă de muncă în ultimele şase luni de

activitate. În unele ţări, costul şomajului este suportat şi de bugetul de stat în scopul asigurării

celor aflaţi în şomaj a unui venit suficient pentru un trai decent.

În România, perioada de acordare a ajutorului de şomaj este de 9 luni, iar a alocaţiei de

sprijin, 18 luni.

În cazul depăşirii perioadei de acordare a indemnizaţiei de şomaj, din imposibilitatea

găsirii unui loc de muncă, în multe ţări, se mai acordă, pentru un interval de timp, ajutor social

sau alocaţie de sprijin. Acestea sunt sume fixe, lunare, cu mult mai mici decât indemnizaţia de

şomaj.

Macroeconomie -13-

7.3.1. Inflaţia şi fenomenele înrudite

Fenomenul inflaţionist, pe scurt inflaţia, este fenomenul apariţiei unui excedent de masă

monetară peste nevoile reale ale economiei, determinate de o ofertă de bunuri şi servicii (cel puţin

relativ) scăzută. În speţă, pe termen scurt, ajustarea dezechilibrului existent între cererea şi oferta de

mărfuri se realizează prin creşterea preţurilor; caeteris paribus (e.g. presupunând viteza de rotaţie a

banilor constantă), variaţia preţurilor este proporţională cu fluctuaţia masei monetare.

Deflaţia este opusul inflaţiei, reflectând situaţia, existentă în economie, în care, pe termen

lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor. De aici,

denumirea de presiune deflaţionistă.

Stagflaţia caracterizează situaţia în care producţia stagnează, fără ca masa monetară să se

micşoreze, accentuându-se, astfel, dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţie.

Slumpflaţia pune în evidenţă starea de declin sau de regres a economiei, în care producţia

naţională scade, iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată.

7.3.2. Cauzele inflaţiei

Cele mai importante cauze ale inflaţiei sunt:

I) Emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii.

Altfel spus, pentru că, pe termen scurt, capacităţile de producţie existente nu pot mări

oferta de bunuri şi servicii proporţional cu creştrea cererii, preţurile cresc, şi ele, proporţional, şi

anume cu mărimea fluctuaţiei masei monetare.

II) Excedentul de cerere agregată peste oferta agregată.

Astfel, există inflaţie prin cerere, ce apare datorită creşterii cererii agregate, oferta

agregată (= suma tuturor capacităţilor de producţie dintr-o economie) rămânînd în urma cererii.

Cererea agregată poate să crească, însă, şi în condiţiile în care masa monetară nu se

modifică, de exemplu în situaţia în care:

– creşte puterea de cumpărare a persoanelor fizice;

– înclinaţia spre economisire scade.

III) Creşterea costurilor de producţie (sau a cheltuielilor de producţie), independent de

cererea agregată, constituie o altă cauză a inflaţiei.

Astfel, există inflaţie prin costuri. Mărirea costurilor nu stimulează producţia şi, ca

urmare, oferta de mărfuri scade, iar preţurile cresc. Costurile de producţie se măresc atunci când

remunerarea factorilor de producţie creşte mai mult decât productivitatea lor; un loc important, în

acest sens, îl ocupă sporirea cheltuielilor pentru salarii neînsoţită de o creştere superioară a

productivităţii muncii.

În contextul existenţei, şi creşterii importanţei, pentru orice economie naţională, a

economiei mondiale, pentru o ţară ce importă masiv bunuri şi servicii inflaţia „importată” este

un pericol cât se poate de real. Motivul este că, pe fundalul unei balanţe comerciale (puternic)

deficitare, creşterea preţurilor peste graniţă măreşte valoarea (= preţul), exprimată în unităţi

monetare naţionale, a importului.

7.3.3. Măsurarea (ratei) inflaţiei

Dacă inflaţia este, global, un fenomen mai mult sau mai puţin cuantificabil (cu precizie

suficientă), se poate obţine, mai uşor, un rezultat pentru calculul ratei inflaţiei – nuanţa

datorându-se faptului că rata inflaţiei este menită a reflecta „doar” creşterea cantităţii de bani (e.g.

de semne – monede, bancnote, &c. – monetare) existente (mai mult decât trebuie pentru buna

funcţionare a mecanismului) în economie.

Pentru aceasta, se folosesc, cu precădere, doi indicatori, şi anume:

Macroeconomie -14-

I. indicele general al preţurilor (IGP);

II. indicele preţurilor de consum.

I) Indicele general al preţurilor (IGP) (= deflatorul P.I.B.) are următoarea formulă:

1

0

P.I.B.IGP 100

P.I.B. (unde P.I.B.1 este valoarea P.I.B. din perioada pentru care se face calculul,

iar P.I.B.0 valoarea P.I.B. din perioada anterioară celei pentru care se face calculul).

Procentul astfel obţinut este considerat a fi, în sensul propriu al expresiei, rata inflaţiei.

La baza acestei consideraţii stau următoarele fapte, pe care o justifică, mai mult sau mai puţin:

I. deflatorul P.I.B. măsoară variaţia preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor

produse – şi vândute –, astfel că, în urma achiziţiilor (masive sau nu)

efectuate de autorităţile publice, sau de sectorul privat al economiei reale,

creşterea consecutivă a preţurilor va putea fi, ca atare înregistrată;

II. acest indicator „observă” doar producţia autohtonă de bunuri şi servicii, nu

şi importurile – ceea ce, pentru o economie precum este cea romanească,

unde abundă importurile, se traduce prin conturarea unei imagini, inclusiv a

creşterii ratei inflaţiei, întrucâtva diferită de cea reală;

III. ca şi indicele preţurilor de consum, jalonul fundamental al deflatorului

P.I.B. este, principial, dinamica consumului mediu al unei persoane fizice

(cu preferinţe, nevoi, etc.) medii, consum agregat în ceea ce se numeşte

coşul de consum – metaforă al cărei substrat, este, în România, cel puţin,

imaginea de altădată a gospodinei care „târguia” cele necesare casei la

piaţă sau într-un târg, cele cumpărate fiind aduse acasă, la propriu, într-un

coş. În ceea ce priveşte deflatorul P.I.B., coşul de consum are o structură ce

se schimbă odată cu modificarea structurii (e.g. compoziţiei) P.I.B..

II) Pe de altă parte, indicele preţurilor de consum (IPC) se calculează, la rândul său,

astfel:

1 1

0 0

(q P )IPC

(q P )

100 (unde q1 şi P1 sunt cantitatea cumpărată din produsul „X”, respectiv

preţul plătit pentru respectiva cantitate în perioada pentru care se face calculul, iar q0 şi P0

sunt cantitatea cumpărată din produsul „X”, respectiv preţul plătit pentru respectiva cantitate

în perioada anterioară celei pentru care se face calculul).

În loc de introducere, trebuie subliniat că acest indicator este, cel puţin întrucât priveşte

practica băncilor centrale, respectiv statisticile realizate de ele, cel mai des utilizat – iar prin

„practică” se înţelege că indicatorul IPC este, pentru multe, dacă nu toate, bănci(le) centrale o

ţintă de politică monetară, dacă nu cumva însăşi ţinta de politică monetară.

Procentul astfel obţinut este considerat a fi, precum în cazul indicatorului precedent, şi

tot în sensul propriu al expresiei, rata inflaţiei – chiar dacă, precum arătăm mai departe, valorile

celor două rezultate pot să nu fie identice.

Ca şi în cazul indicelui general al preţurilor, analog, mai multe convenţii şi principii

economice alcătuiesc substanţa acestui indicator, cele mai importante dintre acestea fiind

următoarele:

I. IPC se calculează nu, aşa cum s-ar putea înţelege, eronat, din explicaţiile

de mai sus, folosind date referitoare la un singur produs, ci datele

Macroeconomie -15-

referitoare la un număr mare de bunuri şi servicii, cumpărate în realitate

de consumatorul mediu, anume numai de persoanele fizice (astfel că, să

spunem, deviaţiile de la obiceiurile medii de consum nu sunt luate în

calcul);

II. IPC include, în contrapartidă, şi importurile;

III. coşul de consum inclus în structura indicatorului IPC este, dimpotrivă, fix

(= fixat/legat de obiceiurile medii de consum ale persoanelor fizice), aşa

încât ponderile observate, în speţă, cantităţile cumpărate (q ) sunt,

propriu-zis, constante, şi nu variabile;

IV. pentru căiq ,i 1,...n sunt fixate la o anumită valoare, dinamica preţurilor

relative din economia reală respectivă, sau, altfel exprimat, posibilitatea pe

care în mod cert consumatorii – persoane fizice – o au de a substitui un

produs cu altul, fie el importat sau produs pe plan local, ori nou sau deja

existent pe piaţă, pur şi simplu este omisă din calcul;

V. IPC are, în aceste condiţii, dezavantajul major de a supra-evalua

amplitudinea inflaţiei, recte rata inflaţiei;

VI. amintind deja de chestiunea produselor noi (pentru o persoană fizică

medie), acestea, în fapt, prin intermediul dinamicii preţurilor relative,

odată ce sunt introduse, la un moment dat, pe piaţă, tind să crească

valoarea reală a monedei naţionale – tendinţă, analog, ne-înregistrată de

indicatorul IPC.

Macroeconomie -16-

8.3.1. Implicarea statului în economie: conţinut, forme

Obiectivul intervenţiei statului în economie îl constituie asigurarea stabilităţii în

funcţionarea economiei, relansarea şi creşterea economică, înlăturarea stărilor de depresiune,

diminuarea şomajului şi inflaţiei, mărirea puterii de cumpărare etc.

Există următoarele forme principale de manifestare a rolului statului în economie:

1. afirmarea statului ca producător şi consumator.

2. implementarea politicilor monetară, de credit, bugetară, fiscală, socială, etc.

3. politica de control, direct sau/şi indirect, asupra preţurilor şi veniturilor.

4. planificarea dezvoltării economice.

5. implicarea în cadrul relaţiilor economice externe..

În ansamblul politicilor macroeconomice ale statului, esenţiale sunt, printre altele – dar

dintre cele mai importante:

1) politica bugetară;

2) politica fiscală.

8.3.2. Politica bugetară. Bugetul statului

Politica bugetară se concentrează asupra dinamicii cheltuielilor publice, respectiv asupra

dinamicii creşterii veniturilor publice – pentru că nu se poate presupune niciodată că numitele

cheltuieli publice ar putea să scadă vreodată; aceasta, cel puţin, în practică, dacă nu şi în teorie.

În contrapartidă, nu se poate presupune niciodată că veniturile publice pot să crească constant, şi

sigur, chiar dacă cu incremente mici, în timp, minimal vorbind nu în mod automat şi obligatoriu.

Politica bugetară este totalitatea acţiunilor, procedurilor, principiilor şi instrumentelor

statului, prin a căror aplicare, respectiv materializare, se asigură, în esenţă, căile şi mijloacele de

mobilizare a veniturilor bugetare, respectiv utilizarea acestora lor eficientă, aşa încât să se asigure

stabilitatea şi dezvoltarea economiei.

Politica bugetară se concretizează în bugetul statului (e.g. bugetul general consolidat).

În ultimii ani, se constată tendinţa generală de creştere a volumului total al veniturilor şi

cheltuielilor bugetului de stat, ca şi a deficitului bugetar, în contextul inflaţiei existente.

În baza Tratatului de la Maastricht (Olanda), nivelul deficitului bugetar de maximum 3%

din PIB constituie, pentru ţările membre ale Uniunii Europene, criteriul de apreciere a respectării

disciplinei bugetare.

8.3.3. Politica fiscală

Politica fiscală a statului este totalitatea acţiunilor, procedurilor, principiilor şi

instrumentelor statului, prin a căror aplicare, respectiv materializare, se asigură aplicarea rolului

impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea şi modul de folosire

a lor, asigurarea conceperii şi consolidării randamentului impozitelor şi taxelor.

Un sistem fiscal trebuie să realizeze echilibrul între nevoia obţinerii unui randament

maxim al politicii fiscale (i.e. nevoia de a încasa cât mai mulţi bani la buget, din impozite şi taxe),

pe de o parte, şi nevoia obţinerii echităţii (fiscale), pe de altă parte.

Elementele esenţiale ale unei politici fiscale eficiente pentru economia de piaţă pentru care

politica respectivă a fost proiectată sunt următoarele:

1. orientarea înspre eficienţă (= obţinerea randamentului maxim).

Aceasta orientare trebuie să fie atent gestionată, ţinând cont că impozitele şi taxele

„alterează” activitatea economică, investiţiile, consumul şi, nu în ultimul rând,

performanţele economice, de obicei prin „încovoierea”, cel puţin relativă, a acestora.

Macroeconomie -17-

2. observarea atentă a efectelor probabile, atât ale reducerii, cât, mai ales, ale majorării

presiunii fiscale (= impactului politicii fiscale asupra mărimii veniturilor

contribuabililor), atât pe termen scurt, ci şi pe termen lung.

3. păstrarea, pe cât posibil, a constanţei aplicării principiului progresivităţii impozitelor.

Macroeconomie -18-

9.3.1. Inegalitatea veniturilor

Cauzele care conduc la inegalitatea veniturilor sunt:

1) inegalitatea calificării profesionale;

2) inegalitatea competenţei personale;

3) inegalitatea înclinaţiei spre risc;

4) inegalitatea condiţiilor de muncă (e.g. condiţiile de muncă speciale – toxicitate, noapte,

şantier, muncă grea etc.);

5) inegalitatea strategiei personale de viaţă (dacă se preferă veniturile mai mari pentru

viitor – instruirea şcolară a unora este mai îndelungată, în timp ce persoanele care preferă venituri

mai mici, dar actuale se instruiesc ceva mai puţin decât prima categorie);

6) inegalitatea de vârstă (e.g. sporul de vechime în muncă);

7) inegalitatea de şansă, sau factorul aleatoriu (i.e. potenţialele – sau realele - moşteniri).

Inegalitatea veniturilor este şi, sau poate fi, semnul existenţei – ponderabile a – unei

discriminări de sorginte economică, prin care expresie avem a înţelege starea de fapt, existentă într-

un stat oarecare, caracterizată prin contextul remuneraţiei inegale încasate de posesorii factorilor de

producţie (e.g. salariaţii) pentru contribuţii egale la activităţile economice din cadrul economiei

reale respective.

Pentru combaterea tuturor acestor tare economico-sociale, se apelează, în interesul

colectivităţii, la ceea ce numeşte protecţie socială.

9.3.2. Politici de protecţie socială

Protecţia socială este obiectivul central al politicii sociale a statului, politică al cărei scop

este dublu:

(A) producerea, sau, mai bine, consolidarea securităţii sociale (e.g. evitarea apariţiei

unui nou „’907”);

(B) protejarea categoriilor vulnerabile (marginalizabile sau marginalizate, economic

şi/sau social) de populaţie contra aspectelor dure – în toate sensurile cuvântului – ale funcţionării

reale a economiei de piaţă.

Astfel, politica socială, în general, respectiv politica de protecţie socială, în special,

trebuie să fie, mai mult decât orice altă politică a statului, fie ea politică economică sau nu,

politici „inteligente” şi, în special, suple – sau, altfel spus, reglate în funcţie de nevoile specifice

ale fiecărui grup pentru protejarea bunăstării căruia aceste politici au fost proiectate şi puse în

aplicare.

Aici, cu alte cuvinte, la fel ca pentru un specialist în marketing, segmentele de populaţie

sunt baza oricărei strategii în domeniu. Pe de altă parte, să subliniem că, pentru a da numai acest

exemplu, cel puţin, în România, Răscoala de la 1907 a demonstrat cum nu se poate mai clar

faptul că este direct criminală concepţia potrivită căreia „guvernul trebuie doar să ţină cumpăna

dreaptă (e.g. a Justiţiei)”: echilibrul unei cumpene nu poate suplini hrana şi elementele de aceeaşi

importanţă necesare cetăţenilor unei ţări.

Formele şi modalităţile de asigurare a protecţiei sociale diferă de la un stat la altul, dar

ceea ce este cert este faptul că asigurările sociale sunt nucleul oricărui sistem de protecţie socială,

întrucât este anume proiectat pentru a lua acţiunile şi măsurile ce se impun pentru ca statul să

eliminării, să limiteze, respectiv, dacă nu se poate altfel, numai să reducă dificultăţile financiare

cu care se confruntă persoanele care, din motive obiective sau subiective, nu-şi pot obţine, pe căi

legale, veniturile de care au nevoie.

Există patru tipuri principale de programe de asigurare socială:

a) furnizarea indemnizaţiei de şomaj (în ţara noastră, ajutor de şomaj şi alocaţie de

sprijin);

b) programe privind securitatea socială (se referă la sistemele de pensii de toate tipurile);

Macroeconomie -19-

c) programe de asigurare medicală;

d) programe de asistenţă socială.

Aplicarea tuturor acestor programe necesită utilizarea unor pârghii şi instrumente

specifice. Principalele asemenea instrumente sunt:

1. garantarea venitului minim pe economie – de obicei, pe baza instrumentului numit

salariu minim;

2. redistribuirea venitului – realizată (prin venit trebuie să înţelegem, la scară

macroeconomică, Produsul Intern Brut – P.I.B. –, ca fiind venitul comunităţii, e.g. al

României) prin intermediul utilizării sistemului plăţilor de transfer;

3. asigurarea menţinerii puterii de cumpărare;

4. asigurarea unui mediu înconjurător corespunzător.

Macroeconomie -20-

10.3.1. Benchmark-ul creşterii economice – punctul de referinţă pentru analiza inter-

(macro)economică

Putem calcula, eficient, care este locul României în economia mondială – i.e. în ultimii

20 de ani –, dacă nu chiar care ar putea fi locul României în cadrul economiei (reale) mondiale, în

următorii 20 de ani, prin intermediul unor indicatori matematico-economici.

Indicatorii respectivi nu calculează, propriu-zis, locul unei economii într-un anume

tablou, sau clasament, şi cu atât mai puţin nu furnizează „soluţii-minune” unei economii ce se

confruntă cu dificultăţi – deci, nici pentru problemele actuale ale economiei româneşti.

Aceşti indicatori, însă, în general – aici, noi ne concentrăm atenţia asupra utilizării

indicatorului ce măsoară incrementul creşterii economice: aceasta, cu precizarea că nu mărimea

creşterii economice înregistrate, de exemplu mărimile anuale înregistrate de acest indicator,

pentru o economie oarecare, în sine, contează aici, ci, mult mai important, evidenţierea profilului

trendului (e.g. graficului/curbei) dinamicii acestui fenomen, în intervalul considerat.

Ca şi în sfera gestiunii portofoliului, pentru a compara cu un grad rezonabil de acurateţe,

profilul dinamicii (exprimate grafic a) unui fenomen spune multe, în fapt, despre ceva chiar mai

important decât fenomenul în sine, anume despre motorul acestui fenomen, recte despre cauzele

ce contribuie, dacă nu la însăşi existenţa sa reală, atunci, cel puţin, la manifestarea sa vizibilă (şi

cel puţin potenţial nedorită).

10.3.2. Dinamica economiei româneşti în intervalul 1990-2011

Ca şi alte state foste socialiste, economia României a intrat în recesiune din anul 1990,

dar este posibil să fi intrat, după standardele unei economii de piaţă, faţă de acel an, ceva mai

înainte. Scăderea economică înregistrată a fost, în anul 1990, de -5,6%, respectiv de -12,9% în

1991, şi de -8,8% în 1992, în urma reducerii masive a formării brute de capital fix, exercitării

unei presiuni fiscale mari şi, nu în ultimul rând, subvenţionării întreprinderilor a căror activitate

era de natură să producă (doar) pe stoc.

Dacă, în perioada 1993-1996 (cu tot cu anul 1996), recesiunea, în România, a dispărut,

aceasta, însă, a avut valoarea cel mult a unui început bun, dar poate că nici măcar atât: P.I.B. real

a crescut, în 1993, cu 1,5%, în 1994 cu 3%, iar în 1995 cu 7,1%. Inflaţia enormă, din acei ani,

producţia pe stoc şi politica de liberalizare a preţurilor a „readus” din nou economia României pe

calea proastă anterior străbătută, cu rezultatele respective, iar creşterea economică a scăzut, în

1997, la -6,1%. Această prăbuşire economică a continuat: creşterea economică a înregistrat

valoarea de -4,8% în 1998, şi de -2,3% în 1999.

În perioada 2000-2009 (cu tot cu anul 2008), economia reală a României, în general, a

crescut, recte poate că s-a şi dezvoltat. Nu ne putem exprima altfel, mai ales pentru că nu putem

să nu observăm că, între 2000 şi 2005, creşterea economică, în România, a fost nominală, în urma

efectelor inflaţiei „de mare calibru” (rata inflaţiei a atins următoarele valori: 45% în 2000, 34% în

2001, 22,5% în 2002, 15,3% în 2003 şi 9% în 2005).

Între anii 2006 şi 2008, dacă, şi în realitatea palpabilă, economia reală a României a

cunoscut creştere economică (e.g. 7,1% în 2008), aceasta, în contrapartidă, nu a avut o bază

solidă, solidă pe termen lung, mai exact, fiind „fructul” investiţiilor – în majoritate pur

speculative – în domeniul construcţiilor (de imobile), şi investiţiilor în mijloace de transport.

Dacă producătorii, anume cei care au existat, respectiv există, în România, nu au luat, în

perioadele critice, cele mai bune decizii, consumatorii din România, şi în primul rând pentru că se

confruntă cu un statu-quo al unei economii pe care este absolut sigur că nu pot influenţa, direct,

decât, cel mult, în sens marginal, nu au procedat, nici ei, ca rezultantă, aşa încât să consolideze

economia reală a României: veniturile consumatorilor, obţinute în vremurile înregistrării creşterii

economice s-au „scurs”, cu preponderenţă, pentru achiziţionarea de produse din import, sau

pentru cumpărarea contra credit – banii cash fiind folosiţi pentru achitarea avansului la creditul

Macroeconomie -21-

imobiliar respectiv – de imobile, imobile pe care, în realitate, nu şi le pot permite, al căror preţ,

pentru claritate, nu îl pot nicicum achita.

Balanţa comercială a României era, la începutul anului 2009, maximal, marginal

excedentară, iar cererea internă a „supraîncălzit” economia românească (= autohtonă) din

România (până şi Uzinele „Dacia”, au produs, treptat, pe stoc, şi din ce în ce mai mult); pe de altă

parte, o bună parte din ceea ce s-a produs pe stoc s-a produs pe bază de credite.

Ca atare, prezentul – nu viitorul – dinamicii economice ce asigură României un loc în

economia mondială este fragil în cel mai bun caz: creşterea economică înregistrată în anii 2009,

2010 şi 2011 a fost de -7,2%, -1,2% şi, respectiv, +2,5%.

Dinamica creşterii economice în România în ultimii 20 ani se poate reprezenta, prin

mijloace grafice, astfel:

Sursa: Anuarul Statistic al României, 1991-2011

Imaginea de mai sus este, fără nici o exagerare, dezolantă, şi, încă, din motive dintre cele

mai obiective; este, de fapt, graficul înregistrat de o hârtie de valoare oarecare, tranzacţionată la

una din bursele lumii (e.g. dinamica standard cunoscută drept „cap-şi-umeri”); pentru a avea

elementul de comparaţie indispensabil unei analize obiective, prezentăm, mai jos, profitul unei

traiectorii tipice de tip „cap-şi-umeri”:

Macroeconomie -22-

Deosebirea este, desigur, aceea că, cel puţin în teorie, România, economia reală a

României, mai exact, nu este, totuşi, o simplă acţiune emisă de o societate pe acţiuni, şi vândută şi

cumpărată de cine doreşte.

Ceea ce, nu doar că se poate face, dar trebuie să se facă, în viitorul apropiat, în economia

României, este vizibil chiar dintr-o analiză sumară a dinamicii descrise până aici: România are

nevoie de un plan – în speţă, în domeniul economic –, fără de care, dacă ne mulţumim cu a ne

dori ce să se producă, şi cât să se producă, fără să aşternem niciodată, pe hârtie sau pe hard-disk-

uri, şi cum, şi pentru ce, să se producă, vom rămâne, destul de probabil, pentru multă vreme de

acum înainte, cel mult pe linia de plutire.

Macroeconomie -23-

11.3.1. Economia mondială – concepte şi structuri

La baza economiei mondiale, întrucât procesele de producţie, şi existenţa fie şi

demonstrată ca fiind reală/materială în fapt a economiei (reale) la nivel mondial se admite că nu

ar putea exista fără o bază, identic de mondială, mai exact de „omniprezentă” (asemenea

gravitaţiei), stau legăturile economice, sau legăturile dintre agenţii economici (producători şi

consumatori şi în acest caz).

Legăturile economice la nivel mondial formează o reţea întru totul similară celei existente

la nivelul unei economii reale naţionale. Şi aici, mai exact, legăturile dintre elementele reţelei

sunt unite astfel încât reţeaua este închisă (e.g. nu există „pierderi” de „impuls” pe reţea, sau mai

exact în afara reţelei), şi, mai mult sau mai puţin, dotată cu un mecanism de feed-back.

Altfel spus, nu există (numai) dependenţe, dar reale şi persistente interdependenţe între

agenţii economici: dar, mai mult decât atât, trebuie ca şi în acest caz să nu omitem să observăm

pădurea din cauza copacilor. Prin aceasta facem o observaţie foarte necesară, aceea că, dacă,

principial, economia mondială este o reţea imensă de – sau între – agenţii economici, totuşi,

precum într-un calculator electronic, aceste componente deopotrivă minuscule şi prezente în

număr foarte mare nu sunt conectate oricum, ci fiind incluse în „capsule” special construite

pentru aceasta.

Aceste „capsule” sunt economiile naţionale, nu în ultimul rând pentru că reglementarea

comerţului internaţional, a schimburilor economice mondiale, în general, nu se poate face fără ca

respectivele contracte încheiate să dispună de garanţia unei autorităţi solide. Or, atât garanţia, cât

şi autoritatea însăşi nu pot – pare-se – exista fără existenţa statului.

Să revenim la analiza substanţei economiei mondiale; pe plan mondial se fac schimburi al

căror obiect depăşeşte cu mult orizontul, totuşi limitat, a ceea ce se numeşte, de obicei, „comerţ

internaţional”.

Economia mondială este, de fapt, angrenajul uriaş ce, cu toată proximitatea oamenilor,

respectiv a satelor, oraşelor şi statelor de oricând şi de oriunde, are nevoie de mult mai mult decât

atât pentru a forma, într-adevăr, o economie mondială. Pentru a exista, economia mondială

dispune – şi dispune de acestea de aproximativ 150 de ani –, respectiv trebuie să dispună de:

I) o ordine economică stabilă şi ramificată pe tot globul – care, la rândul său, nu poate

exista în absenţa unor raporturi de forţă, politico-militaro-economice, existente

şi persistente la nivel internaţional, şi a unor interfeţe tehnologice

indispensabile (e.g. telegraful „întins” pe suprafaţa întregului glob pământesc,

în jurul anului 1880, datorită căruia se putea telegrafia (!) „de la Berlin la

Berlin”);

II) un proces opus – în aparenţă – existenţei raporturilor de forţă menţionate mai sus, ce,

prin dinamica produsă „în interiorul” raporturilor de forţă, respectiv al

„liderilor” pieţei mondiale, de progresul tehnic şi ştiinţific, face ca „purtătorul

ştafetei” economiei mondiale să se schimbe, mai mult sau mai puţin lent şi

gradual.

La nivelul economiei mondiale se trafichează – în sensul bun al cuvântului – următoarele

(enumerarea de mai jos este, bineînţeles, tipică, şi nu exhaustivă):

1. bunuri;

2. servicii;

3. capitaluri financiare;

4. informaţii (în special, cunoaştere, în general);

5. forţă de muncă.

Macroeconomie -24-

În zilele noastre ştiinţa istoriei concede că prima mare – mondială, de fapt – „revoluţie

industrială” a avut loc ca urmare a instituirii primei diviziuni a muncii, în perioada numită

neolitică. Lăsând la o parte, pentru analiză, această paranteză istorică, este clar că un element

structural – şi deosebit de important – al mecanismului economiei reale mondiale este chiar

diviziunea muncii – în acest caz, diviziunea internaţională a muncii.

Iarăşi apare cuvântul „naţional”, iar, revenind, pentru o clipă doar, la paranteza istorică de

mai sus, se pare că diviziunea muncii este tocmai rezultatul faptului că o anume comunitate,

distinctă de toate celelalte, de oameni – hoarda/ginta/tribul altădată, naţiunea/statul acum – nu

dispune decât de un set fix, în cea mai mare parte, de resurse. Resursele fiind rare, limitate şi mai

ales limitate în număr ajung să fie prelucrate, sau cel puţin tind să fie prelucrate cu maximum de

eficienţă de un sub-grup din cadrul acelei comunităţi, faţă de potenţialii lor competitori din alte

comunităţi – potenţiali, pentru că se presupune că celelalte comunităţi nu dispun de acele resurse,

pentru a le putea, şi ei, prelucra, la rândul lor.

Diviziunea internaţională a muncii, ceea ce se poate traduce prin specializarea

internaţională, a naţiunilor şi grupurilor de naţiuni, este specializarea (practică a) economiilor

statelor, ca urmare a posesiei, de către fiecare naţiune/grup de naţiuni, a ceea se numeşte avantaj

comparativ (e.g. s-au format şi se formează mulţi ingineri excelenţi, competenţi în domeniul

producţiei de automobile, în Germania, etc.).

Fluxurile economice internaţionale sunt, de fapt, concretizarea imaginii principiale a

transmisiei de impulsuri dintre componentele reţelei cunoscute sub numele de economia

mondială.

Aceste impulsuri sunt, însă, relativ uşor de conturat, recte de definit, sau cel puţin

principalele lor forme de manifestare, anume:

(a) schimbul internaţional de produse (bunuri şi servicii), recte comerţul

mondial;

(b) procesul investirii de capital (fizic şi financiar);

(c) schimbul de devize străine.

Comerţul internaţional este mult mai complex acum decât în urmă cu, să zicem, 50 de

ani, şi cu atât mai mult faţă de epoca începutului secolului XX, ca efect al progresului tehnico-

ştiinţific, şi va continua să devină mult mai complex, odată ce progresul tehnico-ştiinţific

continuă. Complexitatea este atât potenţată cât şi concretizată prin, respectiv în următoarele (noi)

caracteristici ale comerţului mondial:

1) formarea, şi proliferarea, unor pieţe noi (de exemplu, a microcalculatoarelor, a

tehnologiilor de telecomunicaţie, etc.);

2) explozia – comparativ cu epocile trecute – a comerţului cu licenţe, brevete, know-

how.

Economia mondială, în dinamica sa, în special, comerţul mondial, în special, transformă

statele în agenţi economici stricto sensu, a căror activitate, ca atare, nu încetează niciodată. Aceşti

agenţi economici de mari dimensiuni contabilizează, şi ei, evident, încasările lor şi plăţile pe care

ei le efectuează, la fel ca oricare agent economic actual, sau angrosist, ori negustor, din epocile

precedente.

În legătură cu această realitate, balanţa de plăţi externe, în care încasările şi plăţile care le

incumbă statelor sunt introduse şi procesate, este instrumentul esenţial de măsură a randamentului

unei economii (naţionale), în special în privinţa calităţii sale de componentă a economiei

mondiale.

Balanţa de plăţi externe este, în cel mai strict sens al expresiei, foarte asemănătoare

balanţei de verificare întocmite de orice agent economic. Balanţa de plăţi este şi ea organizată

conform regulilor contabilităţii în partidă dublă, şi cuprinde:

Macroeconomie -25-

la activ, încasările, respectiv creanţele (exigibile ale) statului/economiei

reale;

la pasiv, plăţile, respectiv datoriile (de asemenea exigibile ale)

statului/economiei reale respective.

Tehnic vorbind, balanţa de plăţi externe se compune din:

(A) contul curent, ce conţine 4 balanţe distincte, şi anume:

(1) balanţa comercială;

(2) balanţa serviciilor;

(3) balanţa veniturilor;

(4) balanţa transferurilor unilaterale.

(B) contul de capital, ce conţine 3 balanţe distincte, şi anume:

(1) balanţa mişcărilor capitalului pe termen scurt;

(2) balanţa mişcărilor capitalului pe termen lung;

(3) balanţa rezervelor valutare internaţionale.

11.3.2. Economia mondială între regionalizare şi globalizare

Regionalizarea, în sens (macro)economic, şi, mai mult, ca parte a realităţii existenţei

economiei mondiale, poate părea a fi doar una din treptele ce duce la globalizare – e.g. la

globalizarea completă „visată” de adepţii „Super-statului” –, numai că, în realitate, situaţia este

mult mai complexă. Pentru a dovedi, însă, că este astfel, să analizăm mai întâi însuşi conceptul de

regionalizare.

Regionalizarea, în domeniul (macro)economic, este un termen ce nu are înţelesul

obişnuit, ci, dimpotrivă, exact opusul respectivului înţeles. Vrem să spunem că, dacă în limbajul

curent regionalizarea defineşte dinamica din interiorul unei entităţi, de regulă un stat, ce

provoacă, sau agravează, mai mult sau mai puţin, în drept sau în fapt, dezmembrarea respectivei

entităţi, în cadrul economiei mondiale regionalizarea este produsul unei tendinţe de organizare,

de unire – într-un fel sau altul – a mai multe entităţi, în speţă a mai multe state.

Cel puţin pentru că ne priveşte în cel mai direct mod cu putinţă, aici vrem să insistăm,

dintre toate entităţile regionale (în sensul planetar, mondial al termenului), asupra Uniunii

Europene, şi nu în ultimul rând pentru că cel puţin o parte din caracteristicile fundării, respectiv

funcţionării acestei entităţi sunt de natură să ilustreze cu succes, în sensul relevanţei lor generale,

descrierea cauzelor formării, respectiv (tribulaţiilor) funcţionării oricărei alte entităţi regionale

similare.

Evoluţia Uniunii Europene se poate descrie, pe scurt, astfel1: anul 1950 a fost cel în care

statele Europei, primele fiind Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, s-au unit, pe

planurile economic şi politic, în Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, propunându-şi,

prin aceasta, asigurarea unei păci durabile.

La 1 ianuarie 1973, au aderat la Uniunea Europeană Danemarca, Irlanda şi Marea

Britanie. În aceeaşi epocă, U.E. a conceput o politică financiară (e.g. de investiţii) ţintită spre

crearea de locuri de muncă şi îmbunătăţirea infrastructurii, pe de o parte; pe de altă parte, din

1979, membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot direct, de către toţi cetăţenii europeni.

Grecia a aderat la U.E. în anul 1981, în 1986 aderând Spania şi Portugalia. Ca urmare şi a

acestor noi „achiziţii”, s-a aprobat, în 1987, Actul Unic European, de natură să pună bazele unui

program pe şase ani, care să rezolve problemele legate de lipsa liberei circulaţii a mărfurilor în

U.E., apărând, ca urmare, „Piaţa unică”. Această piaţă a fost „completată” în 1993, cu libera

circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.

Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht), în 1993, Tratatul de la

Amsterdam, în 1999, şi, în sfârşit, Tratatul de la Lisabona (ce modifică Tratatul privind Uniunea

1 Cf. http://europa.eu .

Macroeconomie -26-

Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii Europene cadrul legal şi

necesar pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor), în

anul 2009, toate acestea au fost adoptate pentru a îmbunătăţi standing-ul managerial,

organizaţional şi juridic al Uniunii Europene.

Criza economică actuală – actuală, în sensul cel mai negativ al termenului, deoarece,

ţinând cont de persistenţa sa, ar putea fi numită, poate mai bine, „criza economică endemică din

prezent” – a generat, cel mai vizibil în Grecia, dar şi în Portugalia, Spania şi Italia (am amintit

aici doar „cazurile” notorii), o zdruncinare din temelii a sistemului actual, din cadrul Uniunii

Europene – deocamdată numai a sistemului financiar. Or, în acest context încărcat, ar fi extrem

de imprudent să se susţină că sistemele politic şi economic din cadrul Uniunii Europene sunt, şi

mai departe, intangibile şi imune la disfuncţii şi perturbaţii.

Perspectiva, sau ameninţarea, globalizării, pun, însă, într-o lumină aparte acest tablou al

rgionalizării prin aderare. Pentru că, apariţia şi funcţionarea unei multitudini de organizaţii la

nivel regional (e.g. continental) şi subregional arată că în fapt, se tinde (cel puţin), „în mod

obiectiv” sau prin „stimulare treptată”, spre „Super-stat”, în speţă – şi pe termen scurt –, spre

obţinerea concretă.

Dar, criza economică şi financiară actuală (încă !) dovedeşte că „planificatorii”, dacă

există, recte chiar dacă există, nu pot obţine nici tot ce vor să obţină, nici, mai ales, cum vor să

obţină rezultatul pe care îl doresc – şi anume, materializarea cadrului unei globalizări practice şi

care dă roade.

Ceea ce a dat roade deja este fenomenul trans-naţionalizării (termen care nu este identic

cu „dez-naţionalizarea”, sau nu deocamdată) activităţilor economice – mai ales a celor industriale.

Acest fenomen s-a materializat prin cunoscutele companii multinaţionale, ce dispun, alături de un

sediu, situat într-un stat oarecare, de un număr (mare) de sucursale şi filiale, aflate în state terţe,

toate aceste entităţi fiind conduse nu conform concepţiilor (economice) din fiecare din statele

respective, ci conform concepţiei şi strategiei centralei.

Mecanismul acestor companii are în comun cu fenomenele globalizării şi regionalizării

elementele şi caracteristicile „împrumutate” din mecanismul – principial bening al – economiei

mondiale, elemente şi carateristici pe care le amplifică sensibil, şi – ca în orice economie de piaţă,

mai mult sau mai puţin reglementată – cu scopul maximizării profitului, respectiv, într-o criză

economică, cu scopul minimizării pierderilor.

Toate acestea au avut, şi au, însă, un preţ, care este modificarea mecanismului diviziunii

internaţionale a muncii, modificare ce dezavantajează foarte mult statele, nu doar pe cele aflate în

curs de dezvoltare, ci inclusiv pe cele aflate într-un (macro)echilibru fragil, susceptibil de a fi

eliminat la o fluctuaţie violentă a statu-quo-ului macroeconomic internaţional – şi intern. Aceasta

este cu putinţă pentru că aceste companii multinaţionale au „brevetat”, folosind practic

permanent, delocalizarea – anume „mutarea” activităţii dintr-un stat în altul, pentru a folosi

permanent avantajul comparativ existent într-un stat sau în altul, dar nu – de obicei – în mai multe

state în acelaşi timp.

Macroeconomie -27-