LUCRARE DIZERTAIE CATAVELA ANCA PAULA
153
MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA FACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ CATEDRA PSIHOLOGIE Anca-Paula CAŢAVELA REPERE PSIHOLOGICE ASUPRA DISFUNCŢIILOR COMPORTAMENTAL-ADAPTATIVE LA COPIII STRĂZII Teză de master „Admis pentru susţinere” Conducător ştiinţific: conf. univ. dr, Svetlana Rusnac _________________ Autor: Anca-Paula Caţavela, studentă-master ________________________
-
Upload
loredana-lascu -
Category
Documents
-
view
309 -
download
3
Transcript of LUCRARE DIZERTAIE CATAVELA ANCA PAULA
MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
CATEDRA PSIHOLOGIE
Anca-Paula CAŢAVELA
REPERE PSIHOLOGICE ASUPRA DISFUNCŢIILOR
COMPORTAMENTAL-ADAPTATIVE LA COPIII STRĂZII
Teză de master
„Admis pentru susţinere”Conducător ştiinţific:
conf. univ. dr, Svetlana Rusnac
_________________
Autor: Anca-Paula Caţavela, studentă-master
________________________
CHIŞINĂU - 2009
CUPRINS
CAPITOLUL I Scurta analiză a legislaţiei privind Protecţia Copilului aflat în dificultate …. 1 I.1 Situaţia înainte de anul 1989……………………………………………………… …… 1 I.2 Cadrul legislativ după anul 1989……………………………………………………….. 3 I.3 Protecţia copiilor fără adăpost………………………………………………………… 8 I.3.1 Ordonanţa de Urgenţă 26/1997-Aspecte semnificative………………………… 8 I.3.2 Plasamentul copilului în regim de urgenţă…………………………………….. .. 10CAPITOLUL II Analiza Psiho-Socială a fenomenului…………………………………………. 16 II.1 Definirea fenomenului. Clasificări conceptuale……………………………………... 16 II.2 Motivele ajungerii copiilor în stradă…………………………………………………. 18 II.2.1 Condiţiile din familie……………………………………………………………. 18 II.2.2 Instituţiile de ocrotire………………………………………………………........ 18 II.2.3 Situaţia maritală a părinţilor…………………………………………………... 20 II.2.4 Ocupaţia părinţilor……………………………………………………………... 21 II.2.5 Relaţia copil – familie………………………………………………………….. 24 II.2.6 Violenţa în familie…………………………………………………………….. . 27 II.3 Situaţia actelor de identitate………………………………………………………….. 29 II.4 Viaţa în stradă………………………………………………………………………… 30 II.4.1 Capacitatea de a supravieţui………………………………………………….. 31 II.4.2 Relaţiile de grup………………………………………………………………… 31 II.4.3 Consumul de droguri, alcool, şi ţigări………………………………………… 32 II.4.4 Obţinerea de venituri…………………………………………………………. 35 II.5 Frecvenţa şcolară……………………………………………………………………… 38 II.6 Starea de sănătate şi relaţiile cu instituţiile de profil……………………………… 40 II.6.1 Aprecieri ale copiilor privind starea lor de sănătate ……………………… 40 II.7 Sexualitatea şi abuzul sexual……………………………………………………….. 41 II.7.1 Abuzul sexual…………………………………………………………………. 42 II.7.2 Prostituţia……………………………………………………………………… 42 II.7.3 Activitatea sexuală……………………………………………………………. 44
II.7.4 Incidenţa bolilor cu trasmitere sexuală şi cunoaşterea metodelor contraceptive …………………………………………………………………. 44
II.8 Relaţia cu poliţia……………………………………………………………………. 45 II.9 Delicvenţa juvenilă…………………………………………………………………. 46 II.9.1 Procesul de trecere la actul delicvent………………………………………. 47 II.9.2 Represiunea…………………………………………………………………… 48CAPITOLUL III Analiza Psihologică a fenomenului ,, Copiii Străzii” …………………….. 49 III.1 Influienţa modului parental asupra obţiunii copilului de a-şi părăsi familia....... 49 III.2 Dezvoltarea Psiho-somatică a copilului aflat în dificultate………………………. 53
III.2.1 Dezvoltarea somatică……………………………………………………… 53 III.2.2 Profilul psihologic……………………………………………………………... 54 III.3 Aspecte semnificative ale comportamentului specific copilului în stradă………… 62 III.3.1 Aspectul vestimentar…………………………………………………………. 62 III.3.2 Comunicarea şi limbajul…………………………………………………….. 63 III.3.3 Relaţinarea şi distribuţia autorităţii în grup……………………………….. 64 III.3.4 Mecanisme specifice de supraviţuire ale copilului aflat în stradă………… 64 III.3.5 Consumul de droguri în rândul ,,copiilor străzii “…………………………. 66CAPITOLUL IV ,,Tinerii străzii’’-eşecuri ale politicii de protecţie a copilului ………………. 67 IV.1 Eşecul instituţiilor statului........................................................................................... 68 IV.2 Tinerii străzii- modele în socializarea ,,copiilor străzii’’…………………………... 71
2
CAPITOLUL V Cercetare aplicativă............................................................................................... 71 V.1 Obiectivul cercetării ........................................................................................................ 71 V.2 Ipoteza cercetării.............................................................................................................. 71 V.3 Metodologie...................................................................................................................... 71 V.3.1 Observaţia directă................................................................................................. 71 V.3.2 Interesul individual............................................................................................... 72 V.3.3 Interesul de grup................................................................................................. 72 V.3.4 Analiza de conţinut............................................................................................ 72 V.4 Date generale privind lotul de analiză........................................................................ 83 V.5 Estimarea numărului total de copii............................................................................. 83 V.5.1 Metodele de estimare-aplicare şi rezultate......................................................... 84 V.6 Zonele de aplicare a chestionarelor în Bucureşti....................................................... 86 V.6.1 Gara de Nord –Gara Basarab............................................................................. 86 V.6.2 Centrul Capitalei (Piaţa Romană-Piaţa Universităţii-Piaţa Unirii)................. 87 V.6.3 Piaţa Victoriei.......................................................................................................... 88 V.6.4 Politehnica –Leu................................................................................................... 88 V.6.5 Tineretului........................................................................................................... 88 V.7 Repartizarea pe criteriul sexului................................................................................ 89
V.8 Repartizarea pe grupe de vârstă şi perioadele petrecute în stradă......................... 90 V. 9 Scurtă analiză statistică a situaţiei ,,tinerii străzii’’……………………………….. 92
CONCLUZII…………………………………………………………………………………… 101BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………… 102
3
CAPITOLUL I. SCURTA ANALIZĂ A LEGISLAŢIEI PRIVIND PROTECŢIA COPILULUI
AFLAT ÎN DIFICULTATE
I.1 Situaţia înainte de anul 1989
În regimul comunist, existenţa copiilor fără adăpost era total negată. Este adevărat că, numărul
copiilor străzii era mult mai mic decât în prezent. Putem vorbi doar de copiii care părăseau mediul
familial, fără însă ca ei să fi putut da naştere la grupuri pentru care strada să le fi fost mediu permanent
de viaţă.
Şi aceasta datorită politicilor de instituţionalizare care au condus la creşterea numărului de copii
abandonaţi în instituţii.
De altfel, instituţionalizarea programatică a constituit singurul răspuns al statului la toate
problemele familiei.
Sistemul de protecţie al copilului era instituit în acea vreme prin Legea 3 din 26 martie 1970
privind regimul ocrotirii unor categorii de minori şi Codul Familiei, sistem ce a rezistat (nu datorită
virtuţiilor lui legislative, ci lipsei de preocupare a Parlamentului de a face schimbări rapide şi
fundamentale în acest domeniu) până în luna iunie a anului 1997.
Cu toate că el cuprindea anumite principii moderne de protecţie a familiei şi copilului 1, măsurile
de intervenţie se fundamentau pe plasarea copiilor în dificultate în instituţii de tip rezidenţial ce nu
putea satisface nevoile copilului.
Legea 3/1970 făcea referire la patru categorii de copii (sau minori, unicul termen utilizat în
regimul legislativ trecut):
a) ai căror părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi sau în orice altă situaţie care duce la instituirea tutelei,
dacă nu au bunuri sau alte mijloace materiale proprii sau nu există persoane care au fost obligate
sau care pot fi obligate să-i întreţină;
b) care, fiind deficienţi, au nevoie de o îngrijire specială ce nu le poate fi asigurată în familie;
c) a căror dezvoltare fizică, morală sau intelectuală ori a căror sănatate este primejduită în familie;
d) care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu răspund penal sau sunt expuşi să
săvârşească asemenea fapte ori ale căror purtări contribuie la răspândirea de vicii sau deprinderi
imorale în rândul altor minori.
În functie de aceste patru categorii, se luau următoarele tipuri de măsuri de protecţie:
- plasamentul familial, încredinţare sau instituţionalizare în leagăne, case de copii pentru preşcolari
şi şcolari;
1 Stabilirea unui tratament egal asupra copiilor fara vreo deosebire de faptul ca acestia provin din casatorie, din afara casatoriei sau sunt adoptati; exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor parintesti in mod egal si numai in interesul copilului; realizarea adoptiei numai in interesul celui adoptat.
4
- integrare în învăţământul special (şcoli generale şi licee de cultură generală pentru deficienţi
recuperabili, şcoli profesionale şi licee de specialitate pentru deficienţi recuperabili);
- internare în instituţii cu caracter medical – educativ (cămine, scoală şi cămine atelier pentru
deficienţi, parţial recuperabili, cămine pentru deficienţi, nerecuperabili);
- ocrotire la domiciliu – pentru un handicap grav;
- adopţie.
Aceste măsuri erau luate de către Comisia Judeţeană de Ocrotire a Minorilor, cu excepţia
plasamentului familial care era dispusă de Delegaţia permanentă a Consiliului Judeţean şi a adopţiei
care era hotărâtă de către instanţele de judecată.
Copiii fugari din acea perioadă, şi mai târziu în anii 1990 – 1997, erau asimilaţi în lege fie cu
prima categorie, fie cu cea de-a patra, în funcţie de ipostaza în care era găsit şi preluat din stradă de
către Poliţie. Prima măsură luată era internarea de urgenţă, indiferent de încadrarea legislativă făcută,
într-un Centru de Primire a Minorilor, instituţie cu regim închis existenţa în capitală şi în fiecare judeţ.
Astfel se ajungea la crearea unei situaţii critice în cadrul Centrelor de Primire unde erau
internaţi, fără vreo diferenţiere în programul de recuperare sau de educaţie, atât copiii consideraţi
abandonaţi şi fără nici o protecţie, cât şi cei priviţi ca având probleme comportamentale (asa-numiţii
“predelicvenţi”).
Cu toate că există un cadru legislativ nou, aceasta situaţie persistă şi în prezent în majoritatea
judeţelor, cauza constituind-o lipsa unei instituţii alternative pentru una din cele două categorii de
copii2. Excepţie face oraşul Bucureşti, aici fiind înfiinţate două tipuri de centre care au în vedere cele
două categorii de copii.
Asupra acestei false împărţiri a copiilor în funcţie de relaţia lor cu legea penală vom reveni
mai târziu.
Codul Familiei se caracteriză prin implicarea excesivă a statului în relaţiile de familie,
autoritatea tutelară putând lua decizii privind creşterea şi educarea familiei “în conformitate cu ţelurile
statului socialist”.
Privită din punctul de vedere al reglementării legale, într-adevăr autoritatea tutelară capată o
importanţă majoră în viaţa copilului. Problema era însă alta.
Deşi împovărată cu atribuţii şi obligaţii, şi poate tocmai din acest motiv, această instituţie,
reprezentată uneori de o singură persoană la nivel local, nu putea face faţă problemelor îndeplinind
doar un rol de decor în cadrul şedinţelor Comisiilor de Ocrotire a Minorilor.
2 In anul 1997, filiala organizatiei Salvaţi Copiii din Tg. Mures a intervenit in cazul unei fetiţe de 13 ani, victimă a unui viol, ce fusese internată în Centrul de Primire Minori din Tg. Mures, depăşind cu mult perioada legală de 2 săptămâni. Deăi în acest caz era prioritar un program de recuperare a fetiţei, tratamentul ce i-a fost aplicat, comparabil cu detenţia efectivă (dormitoare prevăzute cu gratii, program zilnic foarte strict), nu era cu nimic diferit de cel aplicat celorlalţi copii. Din fericire, situaţia din centru a cunoscut modificări esenţiale după mediatizarea acestui caz.
5
Anchetele sociale aveau un conţinut sec, neînsemnat, deciziile de plasare a copiilor luându-se,
de regulă, în doar câteva minute.
Caracteristica esenţială a sistemului legislativ trecut a fost lipsa totală a preocuparilor de
prevenire a abandonului de copii şi de sprijin al părinţilor pentru ca aceştia să-şi poată respecta
responsabilităţile cu privire la copil.
I.2 Cadrul legislativ după anul 1989
După 1990, sistemul de protecţie socială, şi în special asistenţa socială nu a beneficiat de
schimbările legislative absolut necesare în condiţile apariţiei unor noi probleme sociale şi îndeosebi a
fenomenului “copiii străzii”.
Personalul instituţiilor de protecţie a copilului a subliniat permanent necesitatea unor noi
reglementări legislative, alături de problema numărului total insuficient de resurse umane şi materiale.
Până în iunie 1997, data adoptării de către Guvern a Ordonanţei de Urgenţă nr. 26 privind
protecţia copilului aflat în dificultate, fusese adoptate următoarele acte legislative în domeniul
protecţiei copilului şi a familiei:
1. Decretul – Lege 138 din 11 mai 1990 privind îmbunătăţirea condiţiilor pentru ocrotirea,
educarea, şcolarizarea şi pregătirea profesională a copiilor şi tinerilor cu deficienţe fizice sau
intelectuale şi a minorilor inadaptaţi. Prin articolul 6, această lege abrogă art. 19 din Legea
3/1970 care prevedea obligaţia părinţilor care şi-au abandonat copiii să contribuie, pe toată
perioada cât durează măsura de ocrotire, la întreţinerea copiilor prin vărsarea unei sume de bani.
Prin această abrogare, s-a ajuns la o indirectă încurajare a abandonului copiilor în instituţie,
eliminindu-se practic singura masură de responsabilizare a părinţilor.
2. Legea 11 din 1990 privind încuviinţarea înfierii. Există doar două aspecte pozitive în dispoziţiile
acestei legi: trecerea competenţei de soluţionare a cererilor privind încuviinţarea adopţiei în
atribuţia instanţelor judecătoreşti şi înfiinţarea unui organism guvernamental de control al
adopţiilor la nivel naţional: Comitetul Român pentru Adopţii (reglementată în detaliu prin
Hotărârea 63 din 1991).
3. Decretul – Lege 31 din 18 ianuarie 1990 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în
vârstă de până la un an.
4. Decretul – Lege 105 din 30 martie 1990 privind unele măsuri referitoare la alocaţia de stat
pentru copii. Lipsit de reglementări noi în domeniu, acest act normativ a constituit o primă
indexare a alocaţiei de stat.
5. Hotărârea 586 din 17 mai 1990 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii de ocrotire,
instruire şi recuperare a copiilor şi tinerilor handicapaţi şi a celor orfani. Prin această hotărâre
6
se stabileşte structura şi volumul activităţilor personalului didactic, medical şi administrativ din
centrele de plasament şi din unităţile de învăţământ special, aproape neschimbat până astazi.
6. Hotărârea 1032 din 26 septembrie 1990 privind constituirea Comitetului pentru sprijinirea
instituţiilor de ocrotire a copilului. Comitetul pentru sprijinirea instituţiilor de ocrotire a
copilului a precedat înfiinţrea Comitetului Naţional pentru Protecţia Copilului, devenit mai tirziu
Departamentul pentru Protecţia Copilului.
7. Legea 18 din 27 septembrie 1990 pentru ratificarea Convenţiei ONU cu privire la Drepturile
Copilului. Este actul internaţional fundamental instituit cu putere de lege în legislaţia României şi
destinat să creeze premisele unor modificări substanţiale în favoarea copilului. El nu a fost urmat,
din pacate, de concretizări ale principiilor enunţate. Ratificarea lui a reprezentat mai degrabă un
demers politic, dovadă fiind dezinteresul manifestat de puterile legiuitoare pe o perioadă de şapte
ani până la apariţia Ordonanţelor de Urgentă din 1997.
8. Hotărârea 1161 din 1 noiembrie 1990 privind atribuţiile, organizarea şi funcţionarea
Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi.
9. Constituţia României intrată în vigoare în decembrie 1990 (act legislativ de cea mai mare
importanţă, întrucât el defineşte principiile şi normele ce trebuiesc respectate de toate celelalte acte
normative). Constituţia se află practic la baza piramidei sistemului legislativ. In art. 45, paragraful
1, Constituţia stabileşte: “copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă
în realizarea drepturilor lor”.
10. Hotărârea Guvernului 360 din 20 mai 1991 privind organizarea activităţii creşelor şi
grădiniţelor şi stabilirea contribuţiei părinţilor la întreţinerea copiilor din aceste unităti.
11. Legea 48 din 16 iulie 1991 pentru completarea şi modificarea unor dispoziţii legale privind
înfierea.
12. Hotărârea Guvernului 290 din 1 iunie 1992 privind cantinele de ajutor social . Cantinele de
ajutor social sunt instituţii de asistenţă socială aflate în subordinea autorităţilor publice locale.
13. Legea 100 din 16 septembrie 1992 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga din 25
octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii.
14. Hotărârea 103 din 18 martie 1993 privind înfiinţarea Comitetului Naţional pentru Protecţia
Copilului. Aminitim doar două dintre responsabilităţile Comitetului: a) elaborarea de proiecte de
strategii guvernamentale şi programe vizând îmbunătăţirea condiţiilor de viată ale copiilor din
instituţiile de ocrotire a copilului, precum şi a altor categorii de copii; b) elaborarea de propuneri
de acte normative, în vederea perfecţionării reglementărilor legale din domeniul protecţiei
copilului.
15. Legea 15 din 25 martie 1993 pentru aderarea României la Convenţia Europeană în materia
adopţei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967.
7
16. Legea 47 din 7 iulie 1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii. Se
introduce pentru prima oară în legislaţia României conceptul de abandon care defineşte situaţia în
care se găseşte un copil ai cărui părinţi s-au dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare
de 6 luni. Totodată, legea menţionează că instanţa care declară abandonul poate delega exerciţiul
drepturilor părinteşti instituţiei de ocrotire socială sau medicală de stat (prevedere confuză prin
neprecizarea instituţiilor respective) sau instituţiei private legal constituită (prin menţiune legală a
organizaţiilor neguvernamentale). Articolele 1 si 6 au fost atacate la Curtea Constituţională, iar
aceasta, prin Decizia 38 din 5 aprilie 1995, a respins excepţia de neconstituţonalitate invocată
motivînd că textul de lege este conform atât Constituţiei, cât şi reglementărilor internaţionale cu
privire la protecţia copilului adoptate de România.
17. Legea 61 din 22 septembrie 1993 privind alocaţia de stat pentru copii, (drept universal al
copilului).
18. Legea 67 din 24 iunie 1995 privind ajutorul social.
19. Ordinul Ministerului Sanătăţii pentru aprobarea Normelor de igienă privind unităţile
pentru ocrotirea, educarea şi instruirea copiilor şi tinerilor. Iniţiativa lăudabilă, dar neînsoţită
de precizări privind resursele financiare necesare tuturor schimbărilor impuse.
20. Hotărârea 972 din 4 decembrie 1995 privind aprobarea Planului Naţional de Acţiune în
Favoarea Copilului. Această Hotărâre de Guvern reprezintă primul act cu caracter normativ emis
prin eforturile Comitetului Naţional de Protecţie a Copilului. Importanţa lui se justifică prin faptul
că enunţă pentru prima dată principiul acordării priorităţii alternativelor de tip familial celor de tip
instituţional. Ceea ce reprezentă până atunci doar convingerea specialiştilor şi a celor implicaţi
direct în protecţia copilului, devenise în sfârşit un principiu consacrat într-o hotărâre
guvernamentală. Tot aici, se aminteşte, pentru prima dată în legislaţia României, problema
“copiilor străzii”, consideraţi copii inadaptaţi. Iniţierea şi dezvoltarea unor programe comune, pe
termen scurt şi mediu revin, în egală responsabilitate, Ministerului Învăţământului, Ministerului
Sanătăţii, Ministerului de Interne, Ministerului Tineretului şi Sportului şi autorităţile
administraţiei publice locale. Implicarea organizaţiilor neguvernamentale (ONG in text) în
rezolvarea problematicii copiilor străzii se face “cu acordul autorităţilor administraţiei publice
locale şi al consiliilor judeţene pentru ocrotirea minorilor”.
21. Hotărârea 1150 din 11 noiembrie 1996 privind funcţionarea serviciilor sociale pentru
ocrotirea copilului la consiliile judeţene şi la consiliile locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti. Conform acestei hotărâri, consiliile judeţene şi consiliile locale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti capătă libertatea de a infiinţa, în funcţie de problemele cu care se
confruntă pe plan local, servicii sociale pentru ocrotirea copilului, realizindu-se în acest mod
descentralizarea totală a asistenţei şi protecţiei sociale, lucru absolut necesar, având în vedere noul
8
context social economic şi varietatea problemelor apărute pe plan local, diferite de la o zonă la
alta.
22. Ordinul 12 din 27 ianuarie 1997 al Ministerului Invătământului, Ministerului Muncii şi
Protecţiei Sociale, Ministerului Sanătăţii şi Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi,
privind unele măsuri referitoare la activitatea comisiilor de expertiză complexă (pentru
învătământul special), a comisiilor pentru ocrotirea minorilor precum şi a comisiilor de
diagnostic şi triaj. Elementul nou al acestui act normativ este accentul pus pe
reabilitare/recuperare prin posibilitatea reexpertizării.
23. Hotărârea 16 din 31 ianuarie 1997 privind reorganizarea Comitetului Naţional pentru
Protecţia Copilului ca departament în cadrul aparatului de lucru al Guvernului. Vechiul
Comitet Naţional pentru Protecţia Copilului devine Departament pentru Protecţia Copilului.
Acesta capată o mai mare putere de decizie în cadrul Guvernului, fiind condus de un secretar de
stat care este şi preşedintele Comitetului Român pentru Adopţii, însărcinat cu elaborarea criteriilor
de acreditare a organismelor de adopţii. În ceea ce priveşte atribuţiile, singura diferenţă notabilă o
constituie obligaţia centralizării şi sintetizarea informaţiilor privind situaţia copiilor din România.
24. Hotărârea 205 din 19 mai 1997 cu privire la organizarea activităţii autorităţilor
administraţiei publice locale în domeniul protecţiei drepturilor copilului. Hotărârea 205
reglementează procedura de înfiinţare şi responsabilităţile direcţiilor judeţene pentru protecţia
drepturilor copilului. Aşteptată îndelung atât de către autorităţile locale, cât şi de organismele
neguvernamentale, punerea în practică a acestei hotărâri în toate judeţele s-a finalizat de abia la
începutul anului 1998.
25. Hotărârea 245 din 2 iunie 1997 cu privire la criteriile de autorizare a organismelor private
care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei drepturilor copilului prin adopţie . Nu
întâmplător în domeniul adopţiei au existat cele mai multe republicări, abrogări sau modificări
legislative. Acestea au fost generate de faptul că deseori adopţia internaţională nu era realizată în
interesul copilului, ci în cel al satisfacerii intereselor pecuniare ale celor implicaţi în procedura
adopţiei (părinţi, avocaţi etc). În prezent putem afirma că există o infrastructură legislativă aptă să
evite ilegalităţile şi confuziile care erau generate în anii anteriori de o legislaţie insuficientă şi
neclară. Ordonanţa de Urgentă 25/1997 cu privire la adopţie şi Hotărârea 502/1997 cu privire la
organizarea şi funcţionarea Comitetului Roman pentru Adopţii reprezintă, sperăm, actele
normative care finalizează eforturile de completa reglementare a acestui domeniu în care neregulile
procedurale şi interesele mercantile au predominat în trecut. Totodată, avem convingerea că
organizaţiile neguvernă-mentale nu-şi vor îndrepta atenţia doar în această direcţie a adopţiilor, ci se
vor preocupa să iniţieze şi să dezvolte şi alte tipuri de servicii sociale destinate copiilor.
26. Ordonanţa de Urgenţă 25 din 9 iunie 1997 cu privire la adopţie.
9
27. Ordonanţa de Urgenţă 26 din 9 iunie 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate .
Acest act normativ, mult aşteptat mai cu seama de către organizaţiile neguvernamentale, reprezintă
o schimbare majoră, prin afirmarea unor principii şi responsabilităţi necesare în construirea unui
sistem modern de protecţie a copilului.
28. Legea 120 din 9 iulie 1997 privind concediul plătit pentru ingrijirea copiilor în vârstă de
până la 2 ani.
29. Legea 119 din 9 iulie 1997 privind alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii.
30. Hotărârea 502 din 12 septembrie 1997 cu privire la organizarea şi funcţionarea Comitetului
Român pentru Adopţii.
31. Hotărârea 604 din 6 octombrie 1997 privind criteriile şi procedurile de autorizare a
organismelor private care desfaşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului. Ceea ce
atrage atenţia în mod deosebit este principiul menţionat în art. 3 pct. g: “personalul angajat al
organizaţiei neguvernamentale (organism privat) este obligat să păstreze confidenţialitatea
informaţiilor referitoare la copii, la care au acces”. Importanţa rezidă în faptul că personalul unei
organizaţii neguvernamentale care desfaşoară programe destinate “copiilor străzii” işi vede
consacrat prin lege dreptul de a refuza divulgarea unor informaţii de natură să atraga asupra
copiilor aplicarea legii penale. Fară să genereze vreun conflict între Poliţie şi personalul angajat să
acorde protecţie copilului, aceasta situaţie conduce doar la o întărire a principiului interesului
superior al copilului promovat de Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului.
32. Hotărârea 217 din 9 aprilie 1998 cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile
de atestare şi statutului asistentului maternal profesionist. Conform acestei hotărâri, asistentul
maternal profesionist este persoana fizică care asigură prin activitatea pe care o desfăşoară la
domiciliul sau creşterea, îngrijirea şi educarea, necesară dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi
primeşte în plasament sau în încredinţare. Această nouă profesie socială se bazează pe principiul
acordării priorităţii alternativelor de tip familial celor de tip institutional.
33. Legea 108 din 2 iunie 1998 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 26/1997
privind protecţia copilului aflat în dificultate. Deşi insuficienţele de conţinut şi ambiguităţile
Ordonanţei de Urgentă 26/1997 fuseseră semnalate aproape imediat după emiterea ei, modificarea
şi completarea acestei Ordonanţe s-a făcut târziu, după un an de la publicarea prin adoptarea
acestei Legi 108.
34. Ordonanţa 63 din 21 august 1998 pentru ratificarea Acordului de împrumut dintre România
şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, destinat finanţării Proiectului
privind reforma în domeniul protecţiei copilului.
35. Hotărârea 140 din 4 martie 1999 pentru aprobarea Normelor şi a măsurilor tranzitorii de
aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgentă nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în
dificultate.
10
I.3 Protecţia copiilor fără adăpost
I.3.1 Ordonanţa de Urgenţă 26/1997 – Aspecte semnificative
Concept nou: copil aflat în dificultate.
Copilul se află în dificultate, dacă dezvoltarea sau majoritatea sa fizică sau morală este
periclitată.
Se renunţă la termenul minor folosindu-se în locul acestuia termenul de copil.
Responsabilitatea pentru protecţia şi asistenţa copilului aflat în dificultate revine
colectivităţilor locale; acestea sunt obligate să acţioneze pentru crearea reţelelor teritoriale de
asistenţi maternali profesionişti, a unor servicii de prevenire a abandonului copiilor, a centrelor
maternale şi a centrelor de îngrijire de zi; de asemenea acestea au obligaţia de a asigura servicii care să
conducă la bunăstarea copilului, alături de părinţii săi.
Articolul 20 din Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului devine art. 3 aliniat 2 (cf.
modificării din Legea 108/1998) cu o singură deosebire, răspunderea pentru protecţia copilului lipsit
de mediul său familial revenind colectivităţii locale şi nu generic statului cum apare în Convenţie.
Alături de Comisia pentru Protecţia Copilului (în trecut, Comisia pentru Ocrotirea Minorilor),
este creată o nouă instituţie, Serviciul Public Specializat pentru Protecţia Copilului care funcţionează,
ca şi Comisia, în subordinea Consiliului Judeţean, respectiv al consiliului local al sectorului
municipiului Bucureşti.
Ordonanţa de Urgentă prevede 7 măsuri de încredinţare sau plasament (încredinţarea copilului
unei familii, unei persoane sau unui organism privat autorizat; încredinţarea copilului în vederea
adopţiei; încredinţarea provizorie a copilului către serviciul public specializat, plasamentul copilului
la o familie sau la o persoană; plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism
privat autorizat; plasamentul copilului în regim de urgeţtă, plasamentul copilului într-o familie
asistată). Deşi potrivit art. 7, Comisia pentru Protecţia Copilului este cea care hotărâşte luarea acestor
măsuri, în art. 15, alin. 1, Serviciul Public Specializat pentru Protecţia Copilului decide plasamentul
copilului în regim de urgentă, Comisia fiind doar sesizată de către Serviciul Public.
În urma acestei sesizări, Comisia pentru Protecţia Copilului hotărâşte încredinţarea copilului
sau menţinerea măsurii plasamentului în regim de urgenţă.
Se introduce termenul de organism privat autorizat pentru orice fundaţie, asociaţie sau
organizaţie neguvernamentală care are ca obiectiv iniţierea şi dezvoltarea de programe sociale
destinate copilului.
Se acordă prioritate reintegrării copilului în familia naturală sau într-o familie substituit în
dauna institutionalizării; de altfel, chiar transformarea instituţiilor de ocrotire (casele de copii) în
11
centre de plasament confirmă aceeaşi intenţie de renunţare la institutionalizare, văzută acum doar ca o
ultimă soluţie (“soluţia lipsei de soluţii”).
Ordonanţa propune o nouă profesie socială: asistentul maternal profesionist. Această profesie
reprezintă o alternativă familială pe termen scurt, cu rolul de a evita instituţionalizarea copilului.
Spre deosebire de vechea legislaţie, prezentă membrilor Comisiei pentru Protecţia Copilului la
şedinte este obligatorie, absenţele fiind sancţionate.
Participarea membrilor Comisiei la şedinte este remunerată.
12
I.3.
2. P
lasa
men
tul c
opil
ulu
i în
reg
im d
e u
rgen
ţa
AL
TE
R
EG
LE
ME
N-
TĂ
RI
Apl
icar
ea
măs
urii
se
asig
ură
în
cent
rele
de
plas
amen
t ca
re
func
ţion
ează
în
cad
rul S
PS
sa
u O
PA
sau
la
o p
erso
ana
sau
la o
fa
mil
ie
ates
tate
în
aces
t sco
p.O
rgan
ele
de
poli
ţie
sunt
ob
liga
te s
ă ac
orde
sp
riji
nul
nece
sar
apli
cări
i m
ăsur
ii.
SIT
UA
ŢIA
D
RE
PT
UR
ILO
R
PĂ
RIN
TE
ŞT
I
Pe
dura
ta
măs
urii
se
susp
endă
ex
erci
ţiul
dr
eptu
rilo
r pe
ca
re le
au
pări
nţii
faţ
ă de
co
pii.
AT
RIB
UŢ
IIL
E
CO
MIS
IEI
PE
NT
RU
P
RO
TE
CŢ
IA
CO
PIL
UL
UI
Dec
ide
încr
edin
ţare
a co
pilu
lui î
n te
rmen
de
15
zile
de
la p
lasa
-m
entu
l cop
ilul
ui
în r
egim
de
urge
nţă.
Ses
i-ze
ază
inst
anţa
ju
decă
tore
ască
co
mpe
tent
ă pe
ntru
dec
ăde-
rea
pări
nţil
or
sau
a un
uia
dint
re a
ceşt
ia
din
drep
turi
le
pări
nteş
ti.
Hot
ârăş
te
men
ţine
rea
măs
urii
pl
asam
entu
lui
pâna
la
iden
tifi
care
a pă
rint
ilor
.
OB
LIG
AŢ
IA
SE
RV
ICIU
LU
I P
UB
LIC
S
PE
CIA
LIZ
AT
Ses
izea
ză
Com
isia
pen
tru
Pro
tecţ
ia
Cop
ilul
ui în
ve
dere
a în
cred
inţă
rii
copi
lulu
i.S
esiz
ează
C
omis
ia p
entr
u P
rote
cţia
C
opil
ului
în
vede
rea
men
ţine
rii
măs
urii
pl
asam
entu
lui
pâna
la
iden
tifi
care
a pă
rinţ
ilor
.
SE
SIZ
AR
EA
S
ER
VIC
IUL
UI
PU
BL
IC
SP
EC
IAL
IZA
T
Ses
izar
ea s
e fa
ce d
e că
tre
oric
e pe
rsoa
na c
are
cons
tată
ex
iste
nţa
unor
si
tuaţ
ii c
are
impu
n pl
asam
entu
l co
pilu
lui î
n re
gim
de
urge
nţa
(obl
igaţ
ie).
CO
ND
IŢII
DE
A
PL
ICA
RE
Păr
inţi
i sau
unu
l di
ntre
ace
ştia
pun
în
per
icol
se
curi
tate
a,
dezv
olta
rea
sau
inte
grit
atea
m
oral
a a
copi
lulu
i pri
n ex
erci
tare
a în
m
od a
buzi
v a
drep
turi
lor
pări
nteş
ti s
au p
rin
negl
ijen
ţa g
ravă
în
înde
plin
irea
ob
liga
ţiil
or
pări
nteş
ti.
Cop
ilul
est
e gă
sit
lips
it d
e su
prav
eghe
re s
au
este
aba
ndon
at d
e că
tre
pări
nţi.
OR
GA
NU
L
CA
RE
D
EC
IDE
A
PL
ICA
RE
A
MĂ
SU
RII
Ser
vici
ul
Pub
lic
Spe
cial
izat
pe
ntru
P
rote
cţia
C
opil
ului
13
I.3.
3. Î
ncr
edin
tare
a co
pil
ulu
i un
ei f
amil
ii s
au u
nei
per
soan
e or
i un
ui O
rgan
ism
Pri
vat
Au
tori
zat
DO
MIC
ILIU
L
CO
PIL
UL
UI
Pe
dura
ta
incr
edin
tari
i do
mic
iliu
l co
pilu
lui e
ste
la
pers
oane
le
caro
ra le
-a f
ost
incr
edin
tat.
SIT
UA
TIA
D
RE
PT
UR
ILO
R
PA
RIN
TE
ST
I
Per
soan
ele
fizi
ce s
au
juri
dice
car
ora
le-a
fo
st in
cred
inta
t co
pilu
l au
fata
de
aces
ta n
umai
dr
eptu
rile
si
obli
gati
ile
ce r
evin
pa
rint
ilor
cu
priv
ire
la p
erso
ana
aces
tuia
(1
). D
rept
uril
e si
ob
liga
tiil
e pa
rint
esti
cu
pri
vire
la b
unur
ile
copi
lulu
i (2)
se
exer
cita
de
catr
e C
omis
ia p
entr
u P
rote
ctia
Cop
ilul
ui.
Com
isia
poa
te d
eleg
a dr
eptu
l de
a ad
min
istr
a bu
nuri
le
copi
lulu
i Ser
vici
ului
P
ubli
c S
peci
aliz
at,
pers
oane
i sau
O
rgan
ism
ului
Pri
vat
Aut
oriz
at.
DU
RA
TA
Pin
a la
impl
inir
ea
virs
tei d
e 18
ani
, ia
r, la
cer
erea
ac
estu
ia, s
i dup
a vi
rsta
de
18 a
ni,
daca
isi c
onti
nua
stud
iile
far
a a
depa
si v
irst
a de
25
de
ani.
Pin
a in
mom
entu
l in
car
e co
pilu
l po
ate
fi
incr
edin
tat i
n ve
dere
a ad
opti
ei.
CO
ND
ITII
DE
A
PL
ICA
RE
Par
inti
i sun
t dec
edat
i, ne
cuno
scut
i, pu
si s
ub
inte
rdic
tie,
dec
lara
ti
jude
cato
rest
e m
orti
ori
di
spar
uti s
i nu
a fo
st
inst
itui
ta tu
tela
. Par
inti
i su
nt d
ecaz
uti d
in
drep
turi
le p
arin
-tes
ti s
i nu
a f
ost i
nsti
-tui
ta
tute
la. C
opil
ul a
fos
t de
clar
at a
band
o-na
t pri
n ho
tari
re ju
-dec
ator
easc
a ra
mas
a de
fini
tiva
. In
stan
ta ju
deca
tore
asca
nu
a h
otar
it
incr
edin
tare
a co
pilu
lui
unei
fam
ilii
sau
une
i pe
rsoa
ne.
Nu
a fo
st g
asit
a o
fa-
mil
ie s
au o
per
soan
a co
resp
unza
toar
e ca
rora
sa
le f
ie in
cred
inta
t co
pilu
l.
CIN
E
DE
CID
E
AP
LIC
AR
EA
MA
SU
RII
Com
isia
pe
ntru
P
rote
ctia
C
opil
ului
MA
SU
RA
DE
P
RO
TE
CT
IE
Incr
edin
tare
a co
pilu
lui u
nei
fam
ilii
, une
i pe
rsoa
ne.
Incr
edin
tare
a co
pilu
lui u
nui
orga
nism
pri
vat
Încr
edin
tare
a co
pil
ulu
i
in
ved
erea
ad
opti
ei
DO
MIC
ILIU
L
CO
PIL
UL
UI
Pe
dura
ta
incr
edin
tari
i, do
mic
iliu
l co
pilu
lui e
ste
la p
erso
anel
e ca
rora
le-a
fo
st
incr
edin
tat.
14
SIT
UA
TIA
D
RE
PT
UR
ILO
R
PA
RIN
TE
ST
I
Per
soan
ele
caro
ra le
-a
fost
incr
edin
tat
copi
lul a
u fa
ta d
e ac
esta
num
ai
drep
turi
le s
i ob
liga
tiil
e ce
rev
in
pari
ntil
or c
u pr
ivir
e la
pe
rsoa
na a
cest
uia
(1).
D
rept
uril
e si
ob
liga
tiil
e pa
rint
esti
cu
pri
vire
la b
unur
ile
copi
lulu
i (2)
se
exer
cita
de
catr
e C
omis
ia p
entr
u P
rote
ctia
Cop
ilul
ui.
DU
RA
TA
Min
im 3
luni
si s
e pr
elun
gest
e de
dre
pt p
rin
elib
erar
ea a
vizu
lui f
avor
abil
de
cat
re C
omis
ie.
Pin
a la
incu
viin
tare
a sa
u re
spin
gere
a ce
reri
i de
adop
tie
de c
atre
inst
anta
ju
deca
tore
asca
.
CO
ND
ITII
DE
AP
LIC
AR
E
Par
inti
i sun
t dec
lara
ti d
eced
ati,
necu
nosc
uti,
pusi
sub
inte
rdic
tie,
dec
lara
ti ju
deca
tore
ste
mor
ti o
ri d
ispa
ruti
si n
u a
fost
inst
itui
ta tu
tela
. C
opil
ul a
fos
t dec
lara
t aba
ndon
at p
rin
hota
rire
ju
deca
tore
asca
ram
asa
defi
niti
va. I
nsta
nta
jude
cato
reas
ca n
u a
hota
rit i
ncre
dint
area
co
pilu
lui u
nei f
amil
ii s
au u
nei p
erso
ane.
Cop
ilul
a f
ost i
ncre
dint
at u
nui O
rgan
ism
P
riva
t Aut
oriz
at s
au p
rovi
zori
u S
ervi
ciul
ui
Pub
lic
Spe
cial
izat
, iar
ace
stea
nu
au r
eusi
t in
cred
inta
rea
copi
lulu
i une
i fam
ilii
sau
une
i pe
rsoa
ne.
Par
inti
i isi
dau
con
sim
tam
intu
l in
form
a au
tent
ica.
Con
diti
i com
une:
fam
ilia
sau
per
soan
a ca
re
dore
ste
sa a
dopt
e ob
tine
ate
stat
ul c
are
se
elib
erea
za d
e ca
tre
Com
isie
.
OR
GA
NU
L
CA
RE
D
EC
IDE
A
PL
ICA
RE
A
Com
isia
pe
ntru
P
rote
ctia
C
opil
ului
.
I.3.
4.In
cred
inta
rea
pro
vizo
rie
a c
opil
ulu
i ca
tre
Ser
vic i
ul P
ub
lic
Sp
ecia
liza
t
AL
TE
RE
GL
E-
ME
NT
AR
I
Apl
icar
ea
mas
urii
se
asig
ura
in
cent
rele
de
plas
amen
t ca
re
func
tion
eaza
in
cad
rul S
PS
sa
u O
PA
(3)
.
DO
MIC
ILIU
L
CO
PIL
UL
UI
Dom
icil
iul
copi
lulu
i est
e la
per
soan
a ju
ridi
ca c
arei
a co
pilu
l a f
ost
incr
edin
tat.
15
SIT
UA
TIA
DR
EP
TU
RIL
OR
P
AR
INT
ES
TI
SP
S a
re f
ata
de c
opil
num
ai
drep
turi
le s
i obl
igat
iile
ce
revi
n pa
rint
ilor
cu
priv
ire
la p
erso
ana
aces
tuia
(1)
.D
rept
uril
e si
obl
igat
iile
pa
rint
esti
cu
priv
ire
la b
unur
ile
copi
lulu
i (2)
se
exer
cita
de
catr
e C
omis
ia p
entr
u P
rote
ctia
C
opil
ului
.C
omis
ia p
oate
del
ega
drep
tul d
e a
adm
inis
tra
bunu
rile
cop
ilul
ui
Ser
vici
ului
Pub
lic
Spe
cial
izat
.
DU
RA
TA
Pin
a in
mom
entu
l in
car
e co
pilu
l po
ate
fi in
cred
inta
t un
ei f
amil
ii s
au
unei
per
soan
e co
resp
unza
toar
e or
i pi
na la
in
cred
inta
rea
aces
tuia
in v
eder
ea
adop
tiei
.
CO
ND
ITII
DE
A
PL
ICA
RE
Incr
edin
tare
a co
pilu
lui u
nei
fam
ilii
sau
une
i pe
rsoa
ne n
u a
fost
po
sibi
la.
OR
GA
NU
L
CA
RE
DE
CID
E
Com
isia
pe
ntru
P
rote
ctia
C
opil
ului
.
I.3.
5.P
lasa
men
tul
cop
ilu
lui
la
o f
amil
ie s
au l
a o
per
soan
a ca
re c
onsi
mte
DO
MIC
ILIU
L C
OP
ILU
LU
I
Dom
icil
iul c
opil
uui e
ste
la
pers
oana
la c
are
copi
lul a
fos
t da
t in
plas
amen
t.
16
SIT
UA
TIA
DR
EP
TU
RIL
OR
P
AR
INT
ES
TI
Dre
ptur
ile
si o
blig
atii
le
pari
ntes
ti f
ata
de c
opil
sun
t m
enti
nute
de
catr
e pa
rint
i, cu
ex
cept
ia a
celo
ra c
are
pun
in
peri
col s
ecur
itat
ea, d
ezvo
ltar
ea
siin
tegr
itat
ea m
oral
a a
copi
lulu
i.
DU
RA
TA
Pin
a in
mom
entu
l in
car
e pe
rico
lul
care
a c
auza
t ap
lica
rea
mas
urii
a
fost
inla
tura
t.
CO
ND
ITII
DE
A
PL
ICA
RE
La
cere
rea
pari
ntil
or, a
unu
ia
dint
re e
i sau
a
unei
rud
e a
copi
lulu
i pin
a la
gr
adul
al I
V-l
ea
incl
usiv
, dac
a se
curi
tate
a,
dezv
olta
rea
sau
inte
grit
atea
m
oral
a a
copi
lulu
i est
e pe
ricl
itat
a in
fa
mil
ie d
in
mot
ive
inde
pend
ente
de
voin
ta p
arin
tilo
r.
OR
GA
NU
L
CA
RE
DE
CID
E
AP
LIC
AR
EA
M
AS
UR
II
Com
isia
pe
ntru
P
rote
ctia
C
opil
ului
AL
TE
RE
GL
E-M
EN
TA
RI
Apl
icar
ea m
asur
ii s
e as
igur
a in
cen
trel
e de
pla
sam
ent c
are
func
tion
eaza
in c
adru
l S
PS
sau
OP
A.
NO
TA
:
(1)
Dre
ptur
ile
si o
blig
atii
le p
arin
test
i cu
priv
ire
la
pers
oana
cop
ilul
ui s
unt u
rmat
oare
le:
-Dre
ptul
si o
blig
atia
de
a cr
este
cop
ilul
. Ace
stea
con
stau
in
asi
gura
rea
cond
itii
lor
de v
iata
nec
esar
e de
zvol
tari
i cop
ilul
ui (
star
e de
san
atat
e, d
ezvo
ltar
ea
fizi
ca, e
duca
tie,
sco
lari
zare
si p
rega
tire
pr
ofes
iona
la),
paz
a si
sup
rave
gher
ea c
opil
ului
.
-Dre
ptul
de
a lu
a an
umit
e m
asur
i fat
a de
cop
il. P
entr
u a
aduc
e la
inde
plin
ire
obli
gati
a de
a c
rest
e co
pilu
l, pe
rsoa
nele
fiz
ice
si ju
ridi
ce c
aror
a le
-a f
ost
incr
edin
tat c
opil
ul tr
ebui
e sa
fol
osea
sca
met
ode
educ
ativ
e de
con
ving
ere
si s
a fo
rmez
e pe
cop
il in
as
a fe
l inc
it a
cest
a sa
-si p
oata
da
seam
a ce
est
e bi
ne
si c
e es
te r
au s
i sa
alea
ga c
alea
cea
bun
a. I
n ac
est
mod
, nu
treb
uie
in n
ici u
n fe
l sa
prim
ejdu
iasc
a de
zvol
tare
a fi
zica
, int
elec
tual
a, m
oral
a or
i san
atat
ea
copi
lulu
i.
-Dre
ptul
de
a ce
re in
apoi
erea
cop
ilul
ui d
e la
ori
ce
pers
oana
car
e-l t
ine
fara
dre
pt.
-Dre
ptul
de
a co
nsim
ti la
ado
ptia
cop
ilul
ui.
-Dre
ptul
de
a av
ea le
gatu
ri p
erso
nale
cu
copi
lul.
-Dre
ptul
de
a ve
ghea
la c
rest
erea
, edu
care
a, in
vata
tura
si
preg
atir
ea p
rofe
sion
ala
a co
pilu
lui.
-Dre
ptul
de
a st
abil
i loc
uint
a co
pilu
lui.
(2)
Dre
ptur
ile
si o
blig
atii
le p
arin
test
i cu
priv
ire
la
bunu
rile
cop
ilul
ui s
unt u
rmat
oare
le:
-Dre
ptul
si o
blig
atia
de
a ad
min
istr
a bu
nuri
le c
opil
ului
.
17
I.3.
6.P
lasa
men
tul c
opil
ulu
i la
Ser
vici
ul P
ub
lic
Sp
ecia
liza
t sa
u la
un
Org
anis
m P
riva
t A
uto
riza
t
-Dre
ptul
si o
blig
atia
de
a-l r
epre
zent
a pe
cop
il in
act
ele
civi
le (
pina
la v
irst
a de
14
ani)
ori
de
a-i i
ncuv
iint
a ac
este
act
e (i
ntre
14
– 18
), p
e ca
re le
inch
eie
sing
ur.
(3)
SP
S –
Ser
vici
ul P
ubli
c Sp
ecia
liza
t pen
tru
Pro
tect
ia C
opil
ului
OP
A –
Org
anis
m P
riva
t Aut
oriz
at.
DO
MIC
ILIU
L C
OP
ILU
LU
I
Dom
icil
iul c
opil
ului
est
e la
pe
rsoa
na ju
ridi
ca la
car
e co
pilu
l a f
ost d
at in
pla
sam
ent.
SIT
UA
TIA
DR
EP
TU
RIL
OR
P
AR
INT
ES
TI
Dre
ptur
ile
si o
blig
atii
le
pari
ntes
ti f
ata
de c
opil
sun
t m
enti
nute
de
catr
e pa
rint
i, cu
ex
cept
ia a
celo
ra c
are
pun
in
peri
col s
ecur
itat
ea, d
ezvo
ltar
ea
si in
tegr
itat
ea m
oral
a a
copi
lulu
i.
DU
RA
TA
Pin
a in
mom
entu
l in
car
e pe
rico
lul
care
a c
auza
t ap
lica
rea
mas
urii
a
fost
inla
tura
t.
CO
ND
ITII
DE
A
PL
ICA
RE
Pla
sam
entu
l co
pilu
lui l
a o
fam
ilie
sau
la o
pe
rsoa
na n
u a
fost
po
sibi
l.
OR
GA
NU
L
CA
RE
DE
CID
E
Com
isia
pe
ntru
P
rote
ctia
C
opil
ului
.
CAPITOLUL II
18
ANALIZA PSIHO-SOCIALĂ A FENOMENULUI
II.1 Definirea fenomenului Clasificări conceptuale
În primul rând, este greu să operăm cu o definţie cuprinzătoare şi acceptată în totalitate.
Folosirea unui singur criteriu care să permită o definiţie operaţională a conceptului conduce la
tipuri diverse de “copii ai străzii”.
Prin utilizarea criteriilor – relaţia cu familia3 şi relaţia cu strada – distingem 4 categorii:
1. Copii care au o legatură permanentă cu familia – “copii pe stradă”. Estimarea acestei categorii
este extrem de dificil de făcut datorită dinamicii sale strâns legate de criza economică ce loveşte în
primul rând familia. Aceşti copii nu frecventează şcoala şi “aparţin” încă familiilor din care provin.
După ce aproape toată ziua şi-o petrec în stradă încercând să câştige bani prin toate mijloacele
(cerşit, mici furturi sau diverse munci), seara se întorc în familie pentru a dormi. Copiii acestei
categorii prezintă un risc ridicat de abandon definitiv al căminului familial, fie pentru că vor ajunge
să considere, la un moment dat şi sub influenţa altor copii întâlniţi în stradă, că banii li se cuvin, fie
datorită presiunilor exercitate de părinţi asupra lor de a contribui cu mai mulţi bani la cheltuielile
zilnice ale familiei.
2. Copii care au legături sporadice cu familia – “copii în stradă”. Mulţi copii au tendinţa de a
menţine numai legături ocazionale cu familia, separându-se de aceasta treptat pe măsura adaptării
şi implicării în “subcultura străzii”. Aceştia sunt copiii cărora li se formează motivaţii puternice –
autoimpuse sau inoculate – de rămânere în stradă, care îi vor împinge, într-un final, la alegerea
definitivă a străzii ca mediu de viată. Vagabondajul, consumul de droguri, violenţă, mizeria,
prostituţia şi promiscuitatea devin elemente integrate sau integrabile comportamentului lor. În
cadrul acestei categorii se detaşează un grup de copii, cu caracteristici proprii, a căror prezenţă în
stradă este efectul unui act disperat de evadare din familie cauzat de cele mai multe ori de un
conflict acut cu părinţii (în special, cu tatăl). Fuga acestor copii reprezintă, deseori, doar o situaţie
temporară care poate dura câteva zile ori câteva luni. Sosiţi în gări din diferite localitaţi, ei se
ataşează repede grupurilor de copii din stradă, acceptându-le fără prea multă împotrivire regulile şi
modul de viată.
3. Copii care şi-au pierdut orice legatură cu familia (orfani, abandonaţi etc) sau cu instituţia de
ocrotire – “copii ai străzii”. Aceasta constituie grupul de copii abandonaţi de toţi cei care, în mod
legal, ar fi trebuit să se ocupe de creşterea şi educaţia lor (părinţi, tutori sau instituţii sociale de
protecţie). Trăind permanent pe stradă, supravieţuirea acestor copii, realizată printr-o adaptare
continuă, reprezintă singurul scop în jurul căruia se concentrează întreaga lor energie, isteţime ori
3 UNICEF şi Departamentul pentru Protecţia Copilului – situaţia copilului şi a familiei în România, Bucuresti 1997
19
disponibilitate afectivă. Atitudinea faţă de familie confuză, total nestructurată. Singurele amintiri
sunt legat de viaţă instituţională sau de viaţa de stradă.
4. Familii cu copii pe stradă. Din nefericire, grupul social cel mai afectat în România îl reprezintă
familia. Lipsită de o presiune socială capabilă să impună măsuri de protecţie reale, familia cu mai
mulţi copii prezintă riscul cel mai ridicat de a fi în sărăcie sau de a se plasa sub minimul social de
subzistenţă (venitul propus a satisface necesitaţile esenţiale pentru supravieţuire). Şomajul, taxele
de întreţinere ridicate şi, uneori, naivitatea constituie cauze ale rămânerii fără locuinţă. Odată
ajunşi în stradă, părinţii sunt nevoiţi să recurgă la diferite activităţi ce nu se înscriu în perimetrul
legii. Dintre acestea, cea mai la îndemână o reprezintă determinarea copiilor să cerşească sau să
muncească, indiferent de vârstă pe care o au.
Victime, în acest fel, ale insuficienţei materiale, suportând degradarea la limita condiţiilor de
viaţă pentru remedierea cărora societatea nu oferă prea multe soluţii concrete, copiii reprezintă, de
fapt, purtătorii deficitelor economice ale părinţilor lor. O mare parte dintre aceştia scapă de sub
supravegherea părinţilor lor şi ajung să se alăture categoriei anterioare.
Pe scurt, “copiii străzii” sunt acei copii care:
- sunt trimişi de acasă de către părinţi să muncească sau să cerşească;
- nu vor să trăiască în familie;
- nu au pe nimeni şi nici unde locui;
- doresc să trăiască în familie, dar părinţii nu au locuinţă.
Deşi nu există o definiţie universală a “copiilor străzii” care să poată fi aplicată în aceeaşi
măsură în ţările care se confruntă cu acest fenomen4, considerăm că cea propusă de echipa de
cercetatori danezi5 este suficient de largă pentru a putea fi acceptată în contextul romănesc.
“Copiii străzii sunt copiii sau adolesceţii sub 18 ani, care într-o perioadă de referinţă dată se
află pe stradă, se deplaseaă dintr-un loc în altul şi au propriul grup de prieteni şi propriile relaţii sau
contacte în stradă. “Domiciliul” lor poate fi acela al părinţilor sau al unei instituţii de protecţie
socială.
Această definiţie nu se vrea exclusivă, dar ea permite decelarea unor elemente esenţiale ale
fenomenului. În practică, însă, lucrurile sunt diferite, obligând fie la lărgirea cadrului de definire, fie la
reducerea lui.
Astfel, definiţia propusă mai sus consideră limita de vârstă la 18 ani, ceea ce reprezintă, de
fapt, o situaţie de conformitate cu Convenţia ONU privind Drepturile Copilului.
Această perspectivă poate fi regasită la impunerea unor limite de vârstă în diferitele instituţii
de protecţie de stat sau neguvernamentale. În cvasitotalitatea lor, aceste instituţii nu includ în
programele lor de protecţie decât copii sau adolescenţii sub 18 ani.
4 Phyllis Kilbourn, Copii strazii – Editura Marc, 19975 Definitia apartine grupului de cercetatori danezi format din Soren, J. Si Ertman, B.; Gadeborn i Sforkobenhavn. Social Forsknings Institutet, Report 91:9, Copenhague, 1991.
20
Dar grupurile de copii întilnite pe stradă sunt variate ca vârstă, limită de 18 ani dovedindu-se
uneori artificială. Mulţi tineri au depăşit acest prag în stradă.
II.2. Motivele ajungerii copiilor în stradă
II.2.1. Condiţiile din familie.
După cum se poate observa din graficul de mai jos, familia este principalul mediu de
provenienţă în ceea ce priveşte fenomenul copiii străzii, ea fiind responsabilă în 80% din cazuri de
ajungerea copiilor pe stradă. Această situaţie configurează implicit şi zona asupra căreia trebuie să se
intervină pentru prevenirea fenomenului. Circa 14% din copiii şi tinerii întâlniţi pe stradă provin din
instituţiile de ocrotire ale statului (casele de copii).
II.2.2. Instituţiile de ocrotire
Instituţiile de ocrotire au constituit emblema negativă a României după evenimentele din
decembrie 1989. Deşi noua legislaţie urmăreşte o politică de dezinstituţionalizare a copilului şi de
transformare a acestor instituţii în centre de plasament, lipsa profesionalismului şi numărul redus al
educatorilor, salariile foarte mici, resursele insuficiente pentru desfăşurarea activităţilor socio-
educative, ca şi conceperea şi păstrarea organizării acestor instituţii în scopul găzduirii unui număr
mare de copii constituie în continuare punctele slabe ale sistemului instituţional de ocrotire.
Copiii care fug din instituţiile de ocrotire, o fac în principal din cauza violenţei6 copiilor mai
mari. Fenomen acut în mai toate instituţiile şi binecunoscut directorilor, violenţa cultivată într-o
adevărată cascadă de generaţii, nu a determinat o preocupare în scopul stăvilirii şi prevenirii ei pentru
cei cu putere de decizie.
6 Albert K. Cohen, Deliquent Boys, The Free Press, 1995, pag. 49
21
O metodă de corecţie des utilizată este bătaia, practicată ierarhic din treaptă în treaptă până la
cel mai mic dintre copii care asteaptă să crească pentru a o folosi şi el la rândul lui asupra celor mai
mici şi mai slabi decât el. Violenţa în instituţii este însoţită inevitabil şi de abuzul sexual ce prezintă
aceleaşi caracteristici de dominare de către cel mai mare şi mai puternic asupra celui mai mic şi mai
slab.
În viziunea copiilor, condiţiile proaste de viaţă reprezintă de fapt lipsa acută a comunicării cu
exteriorul.
Mulţi dintre copiii intervievaţi şi care proveneau din centrele de plasament işi justificau fuga din
instituţie ca singura alternativă a depăşirii sentimentului de izolare pe care l-au resimţit ani de zile.
UNICEF se referă în mod frecvent la copiii aflaţi în plasament instituţional ca fiind “copii în
situaţii deosebit de dificile”. Într-adevăr, majoritatea copiilor aflaţi în plasament instituţional sunt,
într-un sens cât se poate de real, dezavantajaţi de trei ori:
1. prin ceea ce au trecut, făcându-le imposibilă îngrijirea în mijlocul familiei şi colectivităţilor lor,
indiferent dacă a fost vorba de pierderea unuia sau a ambilor părinţi, separarea de părinţi în cursul
unui conflict armat, abandon, respingere, abuz, sărăcie sau rupere a relatţilor;
2. în marea majoritate a cazurilor, aceşti copii au în plus şi dezavantajul de a fi îngrijiţi într-o
instituţie care deseori nu reuseşte nici să satisfacă nevoile de bază fizice, sociale şi psihice ale
copiilor, nici să permită copilului să se împace cu ideea separării de părinţi sau cu situaţia legată de
aceasta. În cazurile cele mai nefericite, drepturile copiilor din astfel de instituţii pot fi grosolan
încalcate, ei fiind neglijati, maltrataţi fizic şi supuşi abuzurilor sexuale;
3. viitorul copiilor crescuţi în instituţii care devin adulţi este destul de nesigur. Neavând de obicei
ocazia de a învaţa rolurile şi deprinderile necesare vieţii adulte şi lipsiţi de experienţele afective
necesare unei adaptări sociale sănătoase, ei se găsesc în faţă unui viitor incert, fără a se bucura de
sprijinul pe care familia îl furnizează în mod obişnuit tânărului ei membru. Fără părinţi,
dezrădăcinaţi şi deseori nepregătiţi pentru viaţa de adult, nu este deloc surprinzător că mulţi dintre
aceşti tineri nu se pot adapta în societate, căutâdu-şi deseori refugiul în medii care se dezvoltă
dependenţele (ex., strada).
În epoca anterioară lui 19897, statul, pe lângă politica natalistă aberantă pe care a dus-o, a
încurajat practic abandonul copiilor, prin crearea a mai mult de 300 de case pentru copiii abandonaţi.
Descoperirea acestor case de către mass – media şi de către Occident, după 1989, a avut drept
consecinţă conştientizarea guvernului român asupra necesităţii reformării acestui sistem de instituţii
pentru copii şi a permis un ajutor important din partea a numeroase organizaţii umanitare.
7 La nivelul intregii tari exista un numar de 58 de leagane, in care sunt aproximativ 9.800 de copii. Majoritatea copiilor din casele de copii provin din leagane. Conform datelor furnizate de Ministerul Educatiei Nationale, in 267 de case de copii sunt ocrotiti in prezent33.595 de copii. Un capitol aparte il constituie institutionalizarea mascata a copiilor in spitale / sectii de spitale. Este vorba de sectii de recuperare neuropsihica sau sectii pentru copii cu boli contagioase din diferite spitale. Caminul–spital constituie un alt tip de institutie rezidentiala destinata copiilor intre 3 – 18 ani, cu handicap motor asociat cu deficienta mintala profunda (5.343 de copiii). Fundatia “Copiii Romaniei”, Cartea Alba a Copilului, 1997.
22
Este foarte greu să emitem judecăţi obiective asupra acestor instituţii, deoarece condiţiile de
viaţă din interior sunt foarte diverse şi evoluează inegal. Totuşi, în majoritatea cazurilor, aceste condiţii
s-au ameliorat sensibil în ultimii ani. Organizaţiile neguvernamentale şi Guvernul Român au renovat
unele dintre aceste clădiri şi au mărit numărul de personal.
Cu toate acestea instituţia de ocrotire poate fi considerată, cu rare excepţii, un “rău necesar”. Ea
reprezintă pentru mulţi copii “soluţia lipsei de soluţii” în asigurarea unui climat normal de dezvoltare.
Este cunoscută lipsa de afectivitate de care suferă majoritatea acestor copii din instituţii, ce se
răsfrânge într-un comportament cu dese accente de anormalitate.
Nu întâmplător există numeroase şcoli ajutătoare sau şcoli speciale destinate copiilor cu
dizabilităţi.
II.2.3. Situaţia maritală a părinţilor
În ceea ce priveşte structura familiei, situaţia este în acord cu opinia generală conform căreia
“copiii străzii” provin în majoritate din familii destructurate (45,5%). Punctul de vedere ca familiile
destructurate constituie o cauză directă a comportamentului de evadare sau deviant nu mai este susţinut
astăzi cu aceeaşi fervoare, considerându-se în schimb că dezorganizarea8 familiei măreşte, în anumite
condiţii, riscul apariţiei unei conduite antisociale sau de neacceptare a mediului familial.
Copiii ajung în stradă nu atât datorită dispariţei unuia din membrii cuplului parental, cât mai ales
(în caz de divorţ ori părăsirea domiciliului conjugal) datorită discordiei sau violenţelor care preced
despărţirea şi care deseori se caracterizează prin ignorarea creşterii şi educării copilului. Aceste tipuri
de familii explică foarte multe aspecte legate de cauzele şi motivele ajungerii copiilor în strada.
II.2.4. Ocupaţia părinţilor
8 Voinea M. - Sociologia familiei, Editura TUB, 1994, pag. 70
23
Ocupaţiile părinţilor constituie alt indicator care poate explica situaţia în care se află copiii găsiţi
pe stradă. O mare parte dintre părinţi nu au ocupaţii şi implicit nu sunt aducători de venituri (62,8% în
cazul mamelor şi 37,5% în cazul taţilor). Situaţia ocupaţională a părinţilor pune în evidenţă
dificultăţile economice prin care trec aceste familii şi imposibilitatea acestora de a asigura
copiilor condiţii de viaţă adecvate.
În 17% din cazuri, copiii sunt obligaţi să câştige bani. Principala modalitate este cerşitul.
Deşi considerată în continuare o infracţiune, cerşetoria este prezentă astăzi la tot pasul în
capitală. A devenit o afacere şi singura sursă de supravieţuire pentru multe familii care-şi folosesc în
acest scop proprii copii.
Îngrijorător este însă faptul că aceşti copii care sunt trimişi de părinţii lor să cerşească în parcuri,
în zonele centrale, metrouri, gări, nu frecventează şcoala, numărându-se printre analfabeţi, şi ajung să
se adapteze mediului străzii, fiindu-le apoi uşor să ia decizia de a trai pe cont propriu.
OcupaţiaMama Tata
Frecvenţa Procent Frecvenţa ProcentCasnică 99 21,1% - -Fără ocupaţie 51 10,9% 76 16,2%Zilier(a) 9 1,9% 13 2,8%Muncitor(oare) fară domeniu precizat
47 10% 72 15,3%
Femeie de serviciu 15 3,2% - -Pensionar(ă) 6 1,3% 8 1,7%Agricultor 2 0,4% 3 0,6%Medic veterinar 1 0,2% - -Vinde sticle 1 0,2% - -Infirmieră 1 0,2% - -În inchisoare 1 0,2% 3 0,6%Lucrează în straina-tate
- - 2 0,4%
Patron 1 0,2% - -Şofer - - 7 1,5%Vânzător - - 5 1,1%Cioban - - 4 0,9%Cerşeşte 2 0,4% - -Nu ştie/Nu răspunde 226 48,1% 253 53,8%Total 470 100% 470 100%
În cele două grafice alăturate am încercat să surprindem corelaţiile între răspunsurile copiilor la
întrebarea “Părinţii te obligă să câştigi bani?” cu diferitele modalităţi prin care părinţii işi întreţin
familia.
24
Înainte de a proceda la analiza graficelor sunt necesare două clarificări. Prima se referă la faptul
că la acest gen de întrebări copiii şi tinerii răspund în general fără a delimita prezentul de trecut. Ei pot
răspunde afirmativ deşi părinţii îi obligau să câştige bani cu un an sau doi în urmă când aceştia şi-au
părăsit familia.
Probabil că cea mai potrivită întrebare ar fi fost “Părinţii te-au obligat să câştigi bani?”,
determinindu-l pe copil să se raporteze clar atât la prezent cât şi, în special, la trecut în formularea
răspunsului lui.
A două observaţie priveşte lipsa mare de răspunsuri în ambele cazuri. Absenţa acestora poate fi
explicată prin faptul că cei care au răspuns în acest mod nu mai aveau legături cu familia de multă
vreme, fiind lipsiţi astfel de informaţii despre părinţii lor, sau pur şi simplu pentru ca nu-şi cunosc
părinţii ori aceştia decedaseră. În plus, referitor la răspunsurile cu “nu”, au fost incluse cu certitudine şi
răspunsurile copiilor care se află permanent pe stradă (copiii lipsiţi de orice legatură cu părinţii) pentru
care întrebarea, aşa cum se regăseşte ea în chestionar, a fost nepotrivit aleasă.
25
Corelaţia între ocupaţia mamei şi numărul copiilor obligaţi să câştige bani
În ciuda acestor dificultăţi de raportare, rezultatele acestei corelaţii sunt în măsură să confirme
datele din graficul “Cauzele ajungerii în stradă”, în care sărăcia reprezintă cauza principală a atitudinii
copilului de a-şi părăsi familia (25%).
Părinţii fără ocupaţie permanentă (zilieri) sau cu venituri foarte reduse (pensionari, femei de
serviciu, muncitori necalificaţi, mame casnice) sunt cei care cu prioritate apelează la copii pentru a
suplimenta veniturile zilnice ale familiei prin cerşit sau diverse munci prestate “la negru”.
Încă o dată ies în evidenţă cauzele economice.
II.2.5. Relaţia copil – familie
Ipoteza de la care se porneşte în analiza relaţiei între copilul de pe stradă şi părinţii lui este
următoarea: opţiunea copilului de a părăsi familia pentru a trăi în stradă este urmarea unor relaţii
disfucţionale în care sărăcia este asociată cu violenţa şi alcoolismul.
26
Corelaţia între ocupaţia tatălui şi numărul copiilor obligaţi să câştige bani
Relaţia copil – familie
În lotul investigat constatăm că situaţia arată cu totul altfel. Majoritatea copiilor (64%) considera
paradoxal că relaţiile lor cu familia erau relativ bune. Cum se explică aceste rezultate?
Prima explicaţie s-ar putea opri la formularea întrebării. Aceasta nu face distincţie între relaţia cu
mama şi relaţia cu tatăl.
Într-o familie în care predomina conflictele există, de regulă, două “tabere” (agresori – tatăl
natural sau vitreg în majoritatea cazurilor, agresaţii fiind mama şi copiii9).
Orice conflict ia naştere dintr-o opoziţie de interese motivate sau nu. De aceea, copilul declară
că relaţia lui cu familia este bună sau foarte bună, gândindu-se probabil la relaţia lui cu mama sau cu
tatăl în situaţia când părinţii lui sunt despărtiţi şi cu care copilul are legături temporare, actul agresiv
aparţinând mamei.
O altă motivaţie pentru astfel de răspunsuri porneşte de la constatarea de ordin psihologic
potrivit căreia copilul resimte o dificultate în acuzarea părinţilor pentru situaţia în care el se găseşte.
Copilul care suferă abuzuri de diferite tipuri îsi gândeşte poziţia ca fiind una de implicare culpabilă a
persoanei sale în ceea ce de fapt reprezintă o relaţie de tipul agresor – victimă, responsabil moral –
iresponsabil moral, el ocupând indubitabil poziţia a doua în aceasta relaţie.
Totuşi, pentru o confirmare a ipotezei enunţate mai sus, vom corela aceste date privind relaţia
copil – familie cu răspunsurile la întrebarea adresată de către operator, şi anume “Există probleme
familiale specifice pe care copilul le-a amintit?”. Deoarece existau cinci posibilităţi de răspuns (a.
Economice; b. Familie disfuncţională din punctul de vedere al coeziunii, solidarităţii şi al climatului
general în care sunt socializaţi copiii; c. Alcoolismul unuia dintre părinţi; d. Violenţa şi abuz
emoţional; e. Abuz sexual), alegem spre comparaţie variantele trei şi patru de răspuns.
9 Referirile pozitive la mama sunt mult mai frecvente in declaratiile copiilor de pe strada
27
Pentru răspunsul “unul dintre părinţi este alcoolic”, graficul prezintă numeroase surprize.
Corelaţia dintre climatul familial şi violenţa în familie10 este total inversată în sensul că acolo
unde relaţiile bune sau foarte bune ar fi corespuns ipotetic cu un procent scăzut de violenţă în familie,
graficul înregistrează o situaţie contrară.
De exemplu, în familiile în care relaţiile sunt foarte bune, violenţa atinge procentul de 56%, în
timp ce pentru relaţii proaste sau foarte proaste, procentul de violenţă este neobişnuit de scăzut (2% si
6%). Aceeaşi contradicţie apare la un alt tip de corelaţie, cea între datele privind relaţia copii / familie
şi părinţi alcoolici.
Această inconsecvenţă în datele înregistrate poate fi motivată şi prin deosebirile dintre întrebări.
Interogarea copilului privind relaţia cu părinţi este una de opinie, pe când cea referitoare la violenţa şi
alcoolism priveşte fapte, realităţi asupra cărora copilul este tentat să ofere multe detalii, acestea
păstrându-se cu mai multă acurateţe în memoria lui.
Întrebările de opinie presupun un efort de concentrare a răspunsului, afectat de dificultaţile de
percepţie sintetică a realităţilor sociale întilnite în general la copil.
Concluzia constă în ideea că indiferent de ceea ce declară copilul cu privire la climatul relaţional
din sânul familiei lui, problemele sunt acute. Alcoolismul, violenţa, severitatea excesivă a părinţilor
afectează comportamentul copiilor, determinându-i să fugă în stradă, preferând astfel riscurile din
10 Sorin M. Radulescu, Sociologia deviantei, Editura Victor, Bucuresti 1998, pag. 113
28
Corelaţia între calitatea relaţiei copil / familie şi existenţa unui părinte alcoolic în familie
stradă insecuritătii şi auzului continuu din familie. Este de adăugat în acest context ca modelul
educaţional prevalent în societatea noastră este de tip paternalist, în care pedeapsa, îndeosebi cea
fizică, constituie principalul mijloc educativ întrebuinţat.
Conform acestei mentalităţi, esential în educarea unui copil este să i se spună ceea ce nu trebuie
să facă, eventuala încălcare a interdicţiilor semnalate fiind urmată din partea părinţilor de o atitudine
sancţionatoare sau agresivă, rareori caracterizată prin comunicare şi explicaţii.
Violenţa părinţilor este deseori devastatoare nu numai pentru formarea personalităţii victimelor,
dar şi pentru funcţionalitatea familiei şi a şcolii, pentru formarea viitoarelor generaţii de părinţi. Tot
astfel, nivelul de violenţă al societăţii poate fi afectat prin perpetuarea violenţei în sânul familiilor.
II.2.6. Violenţa în familie
Violenţa în familie (violenţa domestică) este privită, din păcate, ca o problemă privată în care
părinţii nu sunt datori să ofere explicaţii. Deşi legislaţia actuală oferă suficiente pârghii şi modalităţi de
a interveni rapid şi cu eficienţă în sânul unei familii în care copilul este supus pedepselor fizice ce-i
pun în pericol dezvoltarea fizică şi educaţia, intervenţiile autorităţilor nu se regăsesc prea des în
practica.
Mentalităţile par a fi mai puternice decât însăşi obligaţiile legale ale celor responsabili să
intervină pentru protecţia copilului. Un element puternic al acestor mentalităţi este pedeapsa fizică.
Aceasta poate fi definită ca fiind orice pedeapsă în care forţa fizică este folosită pentru a produce
durere sau disconfort: lovirea copiilor cu palma, cu băţul, cureaua sau alt obiect, tragerea de păr,
izolarea sau legarea copiilor. În limba română există expresii ca “o mamă de bătaie”, “a mânca
bătăie”, “bătăia este ruptă din rai”, “unde dă mama, creşte” care asociază elementele pozitive (“a
mânca”, “răi”, “mama”) cu durerea fizică, fapt ce demonstrează mentalitatea conform căreia bătaia are
un rol educativ şi este absolut necesară în expresii ca “o mamă de bătaie”, “a mânca bătăie”, “bătăia
29
este ruptă din rai”, “unde dă mama, creşte” care asociază elementele pozitive (“a mânca”, “răi”,
“mama”) cu durerea fizică, fapt ce demonstrează mentalitatea conform căreia bătaia are un rol educativ
şi este absolut necesară în formarea copilului.
Fiind moştenită şi acceptată social, această formă de corecţie este folosită de aproape toate
familiile româneşti în educarea copiilor. Aceştia la rândul lor o vor considera utilă, perpetuind astfel un
concept primar de educaţie.
Deşi strada reprezintă mediul în care violenţa reprezintă norma de viaţă şi mijloc de
supravieţuire, copiii care şi-au abandonat familia încearcă, e adevarat doar aparent, un minim
sentiment de siguranţa prin oferirea posibilităţilor de evitare a pericolelor. Familia, în schimb, este
percepută ca spaţiu închis, sufocant în care maltratarea era foarte greu, dacă nu imposibil de oprit.
În schema Ruptura cu familia, este reprezentat modul în care sentimentele negative pot produce
ruptura cu familia şi mediul de origine. Esenţală în decizia de a fugi în stradă este ruptura psihologică
pe care copilul o resimte acut. iar separarea între părinţi şi copil constituie un
proces bilateral în care ambele părţi îşi refuză orice gând sau iniţiativa de reconciliere.
Pasivitatea autorităţilor faţă de acest fenomen de evadare din familie, ca şi faţă de atitudinea de
indiferenţă şi iresponsabilitate a părinţilor creează un teren favorabil creşterii numărului de “copii ai
străzii”.
II. 3. Situaţia actelor de identitate
30
Identificarea prezenţei sau absenţei actelor de identitate este importantă pentru că orice
intervenţie în stradă sau în cadrul centrelor de plasament începe cu această problemă.
Timpul alocat pentru aflarea identitătii reale a copilului este, în unele cazuri, descurajant de
mare. Cauzele acestei situaţii se regăsesc fie în dificultatea de a obţine informaţii din partea copilului
sau a serviciilor de evidenţă din teritoriu, fie datorită modului în care autorităţile care eliberează
diferite acte de identitate răspund la demersurile lucrătorilor sociali.
Totodată, viaţa în strada nu le permite copiilor sau tinerilor să-şi păstreze actele. Deseori ele sunt
reţinute de către lucrătorii sociali pentru a evita pierderea sau distrugerea lor. Problema care apare însă
este legată de atitudinea organelor de poliţie care, fară drept de apel, sancţionează cu amenda
contravenţională lipsa actelor de identitate11.
Lipsa domiciliului, mai ales la tinerii care sunt obligaţi să părăsească instituţiile de protecţie fără
ca în prealabil să le fi fost înmânate actele de identitate, este un obstacol insurmaontabil. Există
adeverinţe de identitate pe care figurează la rubrica “domiciliu” Sectorul 8! O altă problemă o
constituie înregistrările tardive în cazul copiilor pentru care nu s-a făcut dovada nici unei identităţi, a
căror procedură poate dura şi un an de zile.
11 Amenda contraventionala neplatita se transforma in inchisoare contraventionala
31
Din grafic rezultă că 32% din subiecţi nu au nici un act de identitate. O parte din acesţia au fost
abandonaţi si nu au avut niciodată acte de identitate, iar ceilalţi le-au pierdut.
Analiza12 pe grupe de vârstă relevă faptul că situaţia cea mai dificilă o întâlnim la copiii care nu
au depăşit vârstă de 12 ani, în acest caz mai mult de o treime declarând că nu au certificate de naştere.
E posibil totuşi ca aceştia să nu ştie exact dacă părinţii deţin sau nu certificatele lor de naştere.
Odată cu înaintarea în vârstă situaţia se mai îmbunătăţeşte, dar nu într-o măsură semnificativă,
ajungându-se ca la tinerii străzii (mai mari de16 ani), 27% din aceştia să nu aibă nici un act de
identitate. Facem precizarea ca prin buletin de identitate se inţelege şi adeverinţă de identitate care este
o formă provizorie de identitate valabilă până la obţinerea buletinului de identitate.
II.4. Viaţa în stradă
Viaţa în stradă va fi descrisă şi analizată punând în evidenţă o serie de particularităţi ale acesteia,
începând de la capacitatea de a supravieţui până la modul de trăi în stradă cu tot ceea ce presupune el
(surse de bani, apartenenţa la grup etc). Analiza va fi făcută pentru subiecţii până la 18 ani şi separat
pentru cei peste 18 ani.
II.4.1. Capacitatea de a supravieţui
Un aspect important al vieţii în stradă este cel care ţine de adaptabilitate, sau altfel spus, de
capacitatea de a supravieţui la condiţiile impuse de stradă. Totodată, capacitatea de supravieţuire este
dedusă şi din modul în care copiii întâlniţi pe stradă se relaţionează cu cei care doresc să-i cunoască.
Sunt copii care privesc cu neîncredere contactele cu adulţii, iar alţii care iniţiază dialogul cu orice
persoană interesată să-i ajute sau să afle mai multe despre ei.
Capacitatea de a supravieţui
12 Mielu Zlate - Introducere in psihologie, Editura Sansa, Bucuresti
32
Rezultatele statistice din grafic nu sunt în măsură să ofere concluzii clare şi complete, întrucât
analiza capacitaţii de a supravieţui poate fi efectuată doar trecând în revistă mai mulţi indicatori (stare
de sănătate fizică şi mentală, integrarea într-un grup de copii sau nu, modalitaţi de procurare de bani şi
bunuri, exploatarea fizică sau sexuală, relaţia cu Poliţia, s.a.).
Deci, situaţia statistică de mai jos va constitui doar un punct de plecare care va fi sau nu validat
de rezultatele indicatorilor enumeraţi.
II.4.2. Relaţiile de grup Cei mai mulţi copii trăiesc în grupuri. Acest mod de supravieţuire este preferat de 76% din
totalul copiilor. Sunt şi situaţii în care ei trăiesc cu familia în stradă.
Comportamentul de supravieţuire în mod individual este prezent în 18% din cazuri. Modul de
viaţă în grupuri este cel mai des întâlnit datorită avantajelor pe care le oferă convieţuirea împreună cu
alţi copii ai străzii.
În primul rând, mijloacele de supravieţuire se procură mai uşor. În al doilea rând, se creează o
solidaritate de grup care permite abordarea cu mai multă usurinţă a diferitelor probleme apărute. Însă,
modul de viaţă în grup presupune uneori şi existenţa unor forme de abuz13 a celor mari asupra celor
mici.
În ceea ce priveşte dimensiunea grupurilor, aceasta variază de la o zona la alta a oraşului. De
aceea nu se poate vorbi ca o anumită dimensiune prevalează. Sunt cazuri în care grupul este format din
doi copii, dar şi cazuri în care se ajunge la 20 de copii.
Un alt aspect important este cel al modului în care copiii reuşesc să apeleze, pentru protecţia lor
la adulţi. Cine sunt aceşti adulţi? În cele mai multe cazuri este vorba de cei pentru care copiii prestează
diferite servicii (proprietarii de buticuri sau de mici magazine) şi care încearcă să-i ajute oferindu-le
haine sau hrană.
13 David M. Cooper, David Ball - Abuzul asupra copilului, Editura Alternative, Bucuresti 1993, pag. 80
33
Aceştia intervin uneori pentru a-i apăra de alţi adulţi sau chiar de alţi copii ori de tineri aflaţi pe
stradă. Numai 15% dintre cei chestionaţi au afirmat că se află sub protecţia unui adult, 80%
asigurindu-şi protecţia singuri sau prin intermediul grupului din care fac parte.
II.4.3. Consumul de droguri, alcool şi ţigări
Drog pentru un “copil al străzii” înseamnă inhalarea de solvenţi. Drogurile reale15 (marijuana,
haşis, heroină etc) n-au pătruns încă puternic în stradă, poate datorită preţului prohibitiv pentru copiii
sau tinerii străzii. În ultimii doi ani, au fost semnalate câteva cazuri accidentale de consum de
marijuana, dar acestea se refereau în special la cei mari, fără să se poata vorbi însă de vreo reţea de
distribuire a drogurilor. Totuşi, autoritaţile şi lucrătorii sociali vor trebui să aibă tot timpul în vedere
acest pericol.
A inhala “Aurolac” înseamnă a obţine o stare “superioară” prin inspirarea unor substanţe
chimice realizate pe baza de solvenţi (de exemplu, “Aluminiulac”, “Aurolac” – bronzuri utilizate la
vopsirea sobelor, ţevilor etc, adezivul “Adela”, diferite soluţii eterice etc) substanţe uşor de obţinut din
magazine.
O treime (33%) din “copiii străzii” sunt utilizatori permanenţi (cronici). 16% sunt utilizatori
episodici (cu perioade “libere” mai lungi sau cu episoade de 2 – 3 săptămâni de prizare – inhalare – şi
reintoarcere la activităţi de grup fără consum de droguri).
Procentul copiilor care au afirmat că nu consumă acest gen de droguri este de 48%. Cei mai
vechi (“bătrânii”), majoritatea fiind trecuţi de prima perioadă a adolescenţei practică acest obicei de
15 Dragan J. - Aproape totul despre droguri, Editura Militara, Bucuresti 1994, pag. 45
34
mai mult de cinci ani, trăind în grupuri izolate, desocializaţi, săraci, dependenţi de substanţă şi având
evidente probleme neurologice.
Pe de altă parte, “începătorii” sunt din rândul celor de 7 – 8 ani.
“Obiceiul general este de a insipira şi expira de mai multe ori dintr-o pungă de plastic care
conţine substanţe volatile, ţinută în jurul nasului şi a gurii, sau ţinând punga sub braţ în haină pentru o
mai bună volatizare. Prizarea individuală zilnică este ascunsă în majoritatea cazurilor, dar după
intoxicare, consumul în faţă trecătorilor cu ostenţie devine o obisnuinţă, mărind astfel ostilitatea
oamenilor.
Perioada de intoxicare acută este de aproximativ 30 de minute, în concordanţă cu doza inhalată.
Pentru consumatorii ocazionali sau episodici o perioadă de o oră fără inhalare este suficientă pentru
revenirea aparentă a funcţiilor mentale şi motorii.
În timpul intoxicării pentru câteva secunde apar midriaza şi inghiţirea” (Bogdan Lucaciu, Casa
Deschisa).
Deşi nu crează o dependenţă fizică, “Aurolacul” dezvoltă o dependenţă psihică cu atât mai mare
cu cât nevoia de evadare din real a celor care-l folosesc este mai mare. Doza mortală nu este foarte
mare (ca în cazul nicotinei din ţigări), dar este foarte greu de atins deoarece concentraţia toluenului din
solvenţi este foarte scăzută.
De altfel, nu s-au înregistrat cazuri de decese datorate consumului de “Aurolac”.
Fumatul reprezintă un obicei practicat zilnic de către “copiii străzii” indiferent de vârstă.
Există copii de 6 – 8 ani care ajung şi la un consum de un pachet de ţigări pe zi.
35
Incidenţa tuberculozei este foarte ridicată, alăturându-se celorlalte afecţiuni grave ale sistemului
respirator.
Aproape două treimi dintre copii fumează zilnic, iar 16% au afirmat ca nu fumează deloc.
Consumul de alcool, mai răspândit printre adolescenţii şi tinerii de pe stradă, nu este foarte
răspândit.
Copiii au declarat în repetate rânduri că preferă să cumpere solvenţi, mult mai ieftini decât
alcoolul. Un motiv îl constituie faptul că alcoolul este foarte puţin tolerat de către copii, mulţi dintre ei
neputându-l consuma deloc.
Unul dintre stereotipurile cele mai răspândite este ca “Aurolacul”, ca şi alcoolul şi ţigările, nu
pot şi nu trebuie interzise copiilor deoarece aceasta ar duce la o creştere a consumului în loc de o
scădere, prin încurajarea traficului cu aceste produse.
Opinia aceasta se dovedeşte a fi eronată deoarece toate statisticile din Occident arată de fapt o
scădere a consumului de droguri atunci când acestea sunt scoase în ilegalitate.
Un stereotip opus, dar la fel de eronat, este că nu există soluţii cu privire la problema drogurilor
sau a consumului de ţigări de către copii datorită incorigibilităţii lor; toţi aceştia ar trebui pedepsiţi
drastic şi izolaţi de societate.
II.4.4. Obţinerea de venituri
După cum se observă, principala sursa de câştig este cerşitul şi este practicat atât de fete, cât şi
de băieţi. Trimişi de către părinţi sau din proprie initiaţivă, copiii care cerşesc consideră că acest obicei
este o preocupare cinstită de procurare a banilor ca şi munca necalificată (“la negru”).
36
Deşi considerată în continuare o infracţiune16, cerşetoria este prezentă astăzi la tot pasul în
capitală. A devenit o afacere şi constituie singura sursă de supravieţuire nu numai pentru copii care
stau permanent pe stradă cât şi pentru multe familii care-şi folosesc în acest scop proprii copii.
Îngrijorător este însă faptul ca aceşti copii care sunt trimişi de părinţii lor să cerşească în parcuri,
zone centrale, metrouri, gări, nu frecventează şcoala, numărându-se printre analfabeţi şi ajung să se
adapteze mediului străzii, fiindu-le apoi uşor să ia decizia de a trăi pe cont propriu, integrîndu-se
grupurilor permanente din stradă.
Celelalte activităţi de procurare a mijloacelor de existenţă pot fi caracterizate ca marginale.
Ei reuşesc să obţină bani sau puţină mâncare din munci necalificate, cum ar fi încărcatul sau
descărcatul mărfii, spălatul maşinilor şi al parbrizelor etc. Spălatul maşinilor este o activitate practicată
de 17% din “copiii străzii” şi este specifică băieţilor.
Căratul bagajelor este o altă modalitate de a procura venituri şi este întâlnită în cazul grupurilor
care trăiesc în gările oraşului. În această configuraţie, Bucureştiul ocupă din iarna anului 1997 un loc
secundar, cunoscându-se faptul că accesul în Gara de Nord este mai dificil pentru “copiii străzii”.
16 Dan Banciu - Control social si Sanctiuni sociale, Editura Hyperion, 1992, pag. 15
37
Marea majoritate a delictelor comise, indisolubil legate de necesităţile primare greu sau
imposibil de satisfăcut în condiţii de excludere socială, constau în furturi de alimente, îmbrăcăminte
din pieţe sau magazine.
Infracţiunile17 grave (tîlhârie, vătămări corporale grave, viol, omor) nu au o incidenţă mai
ridicată decât media acestora în cadrul societăţii. De obicei acestea se săvârşesc cu precădere asupra
persoanelor cu aceeaşi condiţie socială. Persoanele aflate în stare avansată de ebrietate sunt de regulă
victimele infracţiunilor de furt. În ceea ce priveşte cifra de 17% a copiilor şi tinerilor care au declarat
că săvârşesc furturi, putem spune că valoarea ei este mai mare, nu toţi cei chestionaţi fiind dispuşi să
răspundă sincer la această întrebare.
Însă furturile săvârşite de “copiii străzii” au un caracter ocazional, pericolul lor social fiind
scăzut.
Practicarea prostituţiei este o activitate specifică cu precădere fetelor. Băieţii, la rândul lor, au
devenit victime ale adulţilor pedofili, numărul acestora din urmă fiind destul de ridicat.
Printre alte activităţi prin care copiii obţin bani şi bunuri se numără următoarele:
- munca la negru prestată pentru diferite firme, baruri sau magazine (10%);
- servicii prestate vânzătorilor din piete (1,8%);
- diferite munci în parcurile de distracţii (0,6%);
- vânzarea de casete audio (0,3%);
- strângerea şi vânzarea de sticle şi cartoane (1,8%);
- vânzarea de flori (0,3%).
Banii şi bunurile câştigate din astfel de activităţi au o destinaţie diferită, după cum se poate vedea
în tabelul alăturat.
17 N. Mitrofan, V. Zdrenghea si T. Butoi - Psihologie judiciara, Editura Sansa, Bucuresti 1982, pag. 45
38
Frecventa Procent
Isi pastreaza banii 232 51,1
Imparte banii si bunurile cu adultii 51 10,9
Imparte banii si bunurile cu familia 77 16,4
Imparte banii si bunurile cu prietenii 138 29,4
Schimba banii cu alte bunuri 29 6,2
Vinde bunurile primite 35 7,4
II.5.Frecvenţa şcolară
În general, şcoala tinde să fie mai puţin activă în educaţia scolară a copiilor proveniţi din
familiile sărace sau al căror statut socio-profesional nu este ridicat.
În acest fel, caracterul ei de agent socializator depinde într-o mare masură de tipul familiilor din
care aceşti copii provin. Faptul că şcoala nu
înregistrează întotdeauna un succes în
socializarea copiilor care aparţin familiilor
defavorizate social este un lucru cvasiunanim
acceptat, însă dezacordul apare când se
analizează cauzele acestei discrepanţe.
Unii o atribuie şcolii în ceea ce oferă
acestor copii, în timp ce alţii consideră că
explicaţia s-ar găsi la nivelul socializării “de
acasă”, şi anume în disponibilităţile sociale şi
aptitudinale ale copiilor de integrare în mediul
şcolar. De aceea, şcoala poate fi considerată, în
anumite condiţii, răspunzătoare de
comportamentul de autoexcludere socială, fie
prin faptul că ea însăşi încurajează (prin
exmatriculări, transferări, neacceptare, izolare,
pedepsire) acest comportament, fie pentru că nu
semnalează la timp anomaliile observate şi nu
încearcă – în măsura posibilităţilor şi a competenţei ei – aflarea cauzelor şi înlaturarea lor. De aceea,
corelaţiile constatate între atitudinea de fugă în stradă şi nivelul de instrucţie şi de educaţie al copiilor
capată o certă valoare simptomatică a legăturii cauzale dintre aceste două variabile.
39
Datele statistice arată în acest sens că o treime dintre copii nu ştiu să scrie sau să citească.
Această tendinţă de scădere a participării şcolare chiar la nivelul şcolii primare este
îngrijorătoare. Dificultatea de a obţine rechizitele şcolare, obstacolele pe care le creează sărăcia,
antrenarea copiilor în diferite forme de câştig (cerşit, diferite munci ocazionale etc), pierderea sensului
şcolii pentru sucesul în viaţă, reprezintă factori care descurajează participarea şcolară.
Actuala lege a alocaţiilor pentru copii a cărei obţinere este condiţionată, pentru copiii mai mari
de 7 ani, de participarea şcolară nu a reuşit să contrabalanseze acest proces de abandon şcolar.
Din discuţiile cu copiii, echipele de lucrători sociali18 au observat, referindu-se la cei care au
declarat că au absolvit câţiva ani de şcoală, ca, în general, cunoştiinţele copiilor sunt limitate şi ca
aceştia au probleme grave de exprimare. Graficul “Frecvenţa şcolară” trebuie interpretat în sensul că
cei care au declarat că frecventează şcoala (în cazul nostru 13,8%) primesc de fapt educaţie şcolară în
cadrul centrelor de zi.
Pentru înţelegerea eşecului integrării şcolare a copiilor, concretizat în repetate insuccese,
absenteism accentuat, comportamente negative, abandon şcolar trebuie puse în discuţie şi unele
aspecte disfuncţionale care intervin frecvent în relaţia şcoală – elev. Avem în vedere aici consecinţele
atitudinii de indiferenţă faţă de copiii “problemă”, adoptată de către unele cadre didactice şi, prin
contribuţia acestora din urmă, de către colectivele claselor din care fac parte cei refuzati.
Şcolile care îşi exclud elevii dificili ori îi ignoră pe cei care nu frecventează cursurile, sau acelea
în care aprecierile negative şi etichetările abundă, contribuie ele însele la promovarea tendinţelor de
abandon şcolar.
Etichetările practicate în şcoală (de tipul, “elev – problemă”, exemplu negativ, pervertit moral,
incapabil, leneş, recalcitrant, vicios, handicapat) exercită o influenţă considerabilă în menţinerea ori
adoptarea unei conduite de izolare şi refuz al şcolii. Astfel, ceea ce le rămâne copiilor ca o alternativă
incitantă este petrecerea timpului pe străzi, departe de foştii colegi şi, mai târziu, chiar de propria
familie.
Orientarea predilectă a cadrelor didactice spre aspectele negative de comportament ale elevului
se răsfrînge negativ asupra atitudinii acestuia faţă de profesor şi şcoală. Elevul deseori dezaprobat,
jignit, ironizat, va deveni nemulţumit de viaţa şcolară, îndeplinindu-şi obligaţiile şcolare nu dintr-o
motivaţie intrinsecă, ci din dorinţa de a evita sancţiunile. El işi va cauta satisfacţia, mulţumirea în afara
cadrului şcolii, ceea ce constituie un pericol potenţial de manifestare a absenteismului sau a
abandonului şcolar.
II.6. Starea de sănătate şi relaţiile cu instituţiile de profil
Descrierea şi analiza stărilor de sănătate a “copiilor străzii” se va face pe două coordonate.18 ***S.O.S. Copii strazii, nr. 5/1995
40
În aceasta analiză ne vom centra pe subiecţi cu vârstă până la 18 ani.
II.6.1. Aprecieri ale copiilor privind starea lor de sănătate
Examinările medicale ale copiilor sunt foarte rare. Ele se realizează în special prin eforturile
lucrătorilor sociali care apelează în principal la serviciile spitalelor, dar şi la cabinetele medicale care
funcţionează în cadrul centrelor aparţinând organizaţiilor neguvernamentale.
De altfel, copiii au declarat, într-un procent de 48,2%, ca primesc asistenţa medicală în spitale.
13,8% primesc îngrijire în centrele de zi.
Tabelul de mai jos ne indică data aproximativă a ultimei examinări medicale şi nu data când
copiii au avut probleme medicale. Aceasta deoarece asistenţa lor medicală este precară, cunoscut
fiind faptul că ei suferă de foarte multe afecţiuni, în special de boli respiratorii sau de piele.
Dintre problemele de sănătate precizate de către copii se numară: dureri de cap, probleme cu
vederea, dantura, ficatul, spasmofilie, epilepsie, probleme datorate consumului excesiv de droguri,
handicap fizic, hernie inghinală, probleme respiratorii, dureri de stomac, infecţii etc.
Ultima examinare medicală Procent
Săptamâna curentă 8,1%
Luna curentă 9,9%
În ultimele 6 luni 9,9%
Anul curent 16,6%
Cu mai mult de un an în urmă 55,5%
Total 100%
II.7. Sexualitatea şi abuzul sexual
Situaţia abuzurilor sexuale în rândul copiilor fără adapost reprezintă un tablou de o mare
diversitate.
De la violuri, continuând cu practicarea prostituţiei, participarea la realizarea unor materiale
pornografice (fotografii şi casete video), transformarea copiilor înşişi în abuzători, angajarea liderilor
41
în reţele de racolare şi trafic, întreţinerea de relaţii homosexuale, nimic nu este străin copiilor care
trăiesc în acest mediu de viată.
Un caz poate îmbina violul19 cu practicarea prostituţiei, pedofilia cu sechestrul, pornografia cu
homosexualitatea, sau transformă victima în abuzator, ceea ce face dificil demersul sistematizării.
19 Tudorel Butoi - Psihologia crimei, Rolul ei in procesul judiciar, Editura Militara, 1983, pag. 143
42
II.7.1. Abuzul sexual
Graficul privind abuzul20 sexual ne indică o lipsă a răspunsului în 94% din cazuri.
Mărturisirile pe marginea acestui aspect sunt greu de obţinut. Acestea apar după ce copilul
capătă încredere deplină în adult. În această poziţie a copilului de a refuza relatarea acestor episoade cu
uşurinţă se amestecă atât ruşinea, cât şi teama că va fi făcut el însuşi responsabil de ceea ce i s-a
întâmplat. În raport cu sexul, răspunsurile pozitive sunt majoritare în cazul fetelor.
Violul este un fenomen obişnuit pe străzi, iar tinerii, inclusiv victimele violului, dispun de puţine
resurse egale, din cauza a două atitutdini prezente atât în cultura noastră, cât şi în sistemul legislativ.
Una ar fi aceea că victima este răspunzătoare pentru viol, a două ar fi ca acei tineri sunt
condamnabili pentru că au ales să locuiască pe străzi.
II.7.2. Prostituţia
“Copiii străzii” se prostituează21 pentru a supravieţui.
Vârsta primului contact sexual este situată cu mult sub limita normalului. Fetele îşi încep viaţa
sexuală la 12 – 13 ani, iar băieţii aflaţi la vârsta pubertăţii îşi ascund deseori legăturile cu persoanele
adulte de sex masculin.
Se remarcă tendinţa de implicare în prostituţie în special pentru copiii care nu mai au nici un
contact cu familia, sau numai legături sporadice. Este specifică fetelor.
Unele fete sunt determinate în mediul stradal, încă de la “vârstă păpuşilor” să-şi procure cele
necesare traiului prin practicarea prostituţiei. Estimările poliţiei indică drept probabil că circa 10% din
fetele care trăiesc în rândul “copiilor străzii” să se prostitueze chiar de la vârste foarte fragede, 9 – 10
ani.20 Valentina Ticlici - Vina de a fi colpil al strazii, Editura Oscar Print, Bucuresti 1998, pag. 5621 Sorin M. Radulescu – Socilologia deviantei, Editura Victor, 1998, pag 131
43
Din discuţiile cu ele rezultă că prostituţia nu reprezintă pentru aceste fete altceva decât o
modalitate firească şi uşor accesibilă de a-şi asigura mijloacele materiale necesare vieţii de zi cu zi.
Multe dintre ele îşi îndreaptă atenţia către cetăţeni străini care le pot recompensa în valută sau
prin cadouri atrăgătoare. O mare parte a acestora aparţin unor familii dezorganizate. Pleacă de acasă
pentru a scapa de violenţă. Apariţia frecventă în familie a unui nou “tată” care reclamă dreptul de a
întreţine relaţii sexuale cu “fiica” reprezintă o cauză decisivă a fugii în stradă.
II.7.3. Activitatea sexuală
O treime din copiii străzii declară că sunt activi din punct de vedere sexual. În cazul
băieţilor procentul este de 29%, iar în cazul fetelor de 43,6%. În Bucureşti ponderea este ridicată 58%
din copii se declară activi sexual. Vârsta primei experienţe sexuale este diferită de la caz la caz şi
începe de la 7 ani mergând până la 16 ani.
44
În ceea ce priveşte orientarea sexuală, 98,3% din copiii activi din punct de vedere sexual se
declară heterosexuali, iar restul de 1,75% homosexuali. Se impune o observaţie: un copil de 12 ani
care a afirmat că este activ din punct de vedere sexual, nu este în măsură să ofere nici un răspuns cu
privire la orientarea lui sexuală. Nu pentru că vârsta nu-i permite să se declare heterosexual sau
homosexual, ci pur şi simplu pentru că activitatea lui sexuală trebuie privită ca o formă de abuz sau ca
o manifestare de viaţă a sexualităţii pentru vârsta lui.
II.7.4. Incidenţa bolilor cu transmitere sexuală şi cunoaşterea metodelor
contraceptive
Bolile cu transmitere sexuală sunt foarte dese la “copiii străzii”, mai ales la cei aflaţi la vârsta
adolescenţei. Răspândirea virusului HIV / SIDA nu este cunoscută, fiind semnalate doar câteva
cazuri22.
22 ***S.O.S. Copii strazii, nr. 7/1995
45
II.8. Relaţia cu poliţia
Circa 435 din “copiii străzii” au fost ameninţaţi sau agresaţi de către Poliţie, cel puţin o dată.
Aproximativ 205 din ei au fost arestaţi şi numai 0,6% au fost condamnaţi.
O pondere însemnată a “copiilor străzii” au fost ameninţaţi sau agresaţi de către alte persoane,
circa 50%.
Nu O dată De câteva ori Deseori
Ameninţat şi agresat de Poliţie 57,2% 5,4% 21,6% 15,9%
Arestat / reţinut de Politţe 80,8% 7,8% 6,9% 4,5%
Condamnat 99,4% 0,3% 0,3% -
Ameninţat ţi agresat de alţii 50,9% 3,3% 22,5% 23,4%
Tot mai des copiii devin victimele amenzilor date de către unii poliţişti pentru diverse motive,
uneori doar pentru că nu le-a fost respectată dorinţa de a nu-i mai vedea pe copii în zona lor de
patrulare.
Aceste procese verbale reprezintă fără îndoială abuzuri, întrucât subofiţerul care le semnează
este conştient de faptul că cel amendat nu poate plăti amenzile (cel mai rapid mijloc de procurare a
banilor rămâne furtul sau practicarea prostituţiei). Totodată, această aşa-zisă “măsură de corecţie”,
aplicată sistematic în zona din jurul Gării de Nord, dovedeşte ca o parte din subofiţerii de Poliţie au
urgentă nevoie de o pregătire de specialitate pentru a fi în măsură să intervină profesional în ajutorul
copiilor şi adolescenţilor lipsiţi de protecţie şi nu intenţionat împotriva lor.
46
II.9. Delincvenţa juvenilă
Infracţiunile săvârşite de către “copiii străzii” rareori capată accente grave. Pericolul social al
faptelor comise nu este atât de ridicat încât să permită caracterizarea acestor grupuri de copii ca având
o natură delicventă.
Deşi mediul în care trăiesc are suficiente elemente criminogene23, până în prezent, marea
majoritate a delictelor comise, indisolubil legate de necesităţile primare greu sau imposibil de
satisfacut în condiţii de excludere socială, constau în furturi de alimente sau îmbrăcăminte din pieţe
sau magazine.
Infracţiunile grave (tâlhărie, vătămări corporale grave, viol, omor) nu au o incidenţă mai ridicată
decât media acestora în cadrul societăţii. Şi de obicei, ele se săvârşesc cu precădere asupra persoanelor
cu aceeaşi condiţie socială.
Ca răspuns al opiniei publice, reacţia socială faţă de aceste grupuri de copii fără adapost este
alimentată de concepţii represive, total disproporţionate în raport cu pericolul social manifestat. Ea s-a
pronunţat deseori în favoarea represiunii dure, de izolare a acestor copii în instituţii cu regim strict şi
sever. Probabil că această atitudine reprezintă doar reflexul convingerilor false ca aceşti copii nu mai
pot fi nicidecum recuperaţi social, că existenţa lor subterană – la propriu şi la figurat – nu are nici un
sens în aceasta lume.
Schimbarea mentalităţilor şi atitudinilor depinde, într-o mare masură, de forţă convingerilor care
stau la baza lor. Iar convingerile sunt o funcţie a informaţiilor culese şi acceptate şi, bineînţeles, a
23 Vasiliu T. – Codul Penal comentat si adnotat, Editura stiintifica, Bucuresti, 1975, pag. 160
47
Procesul de trecere la act (interpretare globală)
Procesul de trecere la act (interpretare specifică – “copii străzii”)
Prevenire – control social
IntimidareAlternative sociale
Presiuni Situatiisociale criminogene
Prevenire – măsuri sociale
Protecţie socialăextrem de redusa
Presiuni Conditii de viaţăsociale exclusiv criminogene
Represiune (reactie sociala)
Comiterea infractiunii
Represiune (reacţie socială)
Comiterea infracţiuniiAdaptare la “stradă”
Alternative sociale reduse
refuzul alternativeloralternative inadecvate
experienţei concrete proprii. De aceea, după părerea noastră, o informare corectă a opiniei publice şi a
autorităţilor despre cauzele reale pentru care copiii se află pe stradă, ca şi despre faptul că majoritatea
acestor copii nu diferă deloc de ceilalţi consideraţi a fi “normali” sub aspect social, ar putea, cu
siguranţă, să transforme orientările atitudinale greşite într-o percepţie a fenomenului care să
corespundă adevărului şi bunului simţ. Pentru aceste motive, sensibilizarea opiniei publice în scopul
aprecierii corecte a acestui fenomen şi a consecinţelor lui, este de mare importanţă.
II.9.1. Procesul de trecere la actul delincvent
Dacă din punct de vedere cronologic, asertiunea potrivit căreia “nu există prevenire fără
represiune” este fundamentală la scara întregii problematici a infracţionalităţii dintr-o societate,
aplicarea ei la adresa copiilor fără adapost nu se justifică.
Schemele de descriere şi interpretare a procesului de trecere la actul delincvent în cazul acestor
copii, pe de o parte, şi în contextul general al criminalităţii24, pe de alta parte, sunt diferite.
Traseul criminogen pe care-l traversează un copil se diferenţiază atât prin amploare cât şi prin
mecanismele sociale ce pot limita probabilitatea comiterii unei infracţiuni.
La încercarea de a explica procesul trecerii la actul delicvent, cele două scheme de mai sus pun
în evidenţă două diferenţe importante. Prima dintre ele se referă la inegalitatea ofertelor sociale ca
elemente de prevenire a criminalităţii.
“Copiii străzii” reprezintă cea mai puţin “disputată” categorie în ansamblul eforturilor societăţii
de eliminare a surselor de pericol şi nesiguranţă socială.
Alternativele sociale (servicii de protecţie socială instituţii specializate de recuperare, etc) sunt
fie improprii contextului actual, fie total insuficiente. Preocuparea redusă a autorităţilor de a reduce
numărul copiilor care ajung în stradă sfidează gravitatea fenomenului.
Cea de-a două diferenţă se observă la segmentul ce defineşte contextul criminogen.
Copiii sau tinerii fără adapost nu sunt doar puşi în situaţii criminogene. Dimpotrivă, viaţă lor se
desfăşoară exclusiv în spaţii criminogene ce stimulează permanent diferitele motivaţii (organice,
subiective, obiective) de săvârşire a unor fapte sancţionate de către societate.
II.9.2. Represiunea
Având în vedere aceste diferenţe, apare surprinzătoare şi total injustă unica reacţie socială la
comiterea unei infracţiuni de către copii fără adapost: represiunea. Din păcate, mentalitatea generală
este, după cum s-a subliniat mai sus, de excludere prin izolare a acestei categorii care apare în ochii
opiniei publice ca fiind irecuperabilă din punct de vedere social.
24 Tudorel Butoi – Psihologia judiciara, Editura Sansa, Bucuresti 1992, pag. 70
48
Deşi total exagerată, irecuperarea absolută a “copiilor străzii” despre care se vorbeşte tot mai des
devine justificarea perfectă a atitudinii represive la adresa lor.
Experienţa lucrătorilor sociali este singura cale de a demonstra că nu putem vorbi de copii
neintegrabili social. Raportându-ne la schema, putem susţine punctul de vedere al celor implicaţi direct
în protecţia lor, potrivit căruia singurul răspuns corect şi eficient la această problemă este dezvoltarea
şi diversificarea mecanismelor25 sociale de prevenire şi protecţie.
Comiterea unei infracţiuni de către un copil fără adapost trebuie considerată un semnal al
absenţei sau insuficienţei protecţiei lui şi nicidecum o ocazie pentru un răspuns represiv.
25 Dan Banciu – Control socilal si Sanctiuni sociale, Editura Hyperion, 1992, pag. 69
49
CAPITOLUL III
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A FENOMENULUI " COPIII STRĂZII’’
III.1. Influenţa modelului parental asupra opţiunii copilului de a-şi părăsi familia
Pentru a explica şi analiza comportamentul de evaziune familială al copilului trebuie să pornim
de la ipoteza că aceasta este multiplu determinat, în sensul că el reprezintă de fapt un efect, o variabilă
a unui lanţ cauzal în cazul în care disfuncţiile la nivel social determină disfuncţii la nivel familial, iar
acestea, la rândul lor, generează abandonul copilului.
Societatea, sistemul social românesc postrevoluţionar se caracterizează prin:
1) o reducere a capacităţii membrilor săi de a structura un comportament adecvat care
rezultă din lipsa unei relaţii clare între scopuri şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea
scopurilor. Efectul acestei nepotriviri este că, deşi indivizii află în marea lor majoritate, prin procesul
de socializare, ce asteaptă societatea de la ei (scopurile), deseori ei sunt incapabili să atingă acele
scopuri din cauza lipsei mijloacelor adecvate.
2) disfuncţii la nivelul instituţiilor sociale, în mod special în administraţia publică, în
instituţiile abilitate în protecţia socială a familiilor cu risc care, datorită procreării birocraţiei
înregistrează o tendinţă constantă spre transformarea corpului de funcţionari publici într-o categorie
distinctă, autonomă care tinde să-şi reproducă propriile interese prin intermediul exerciţiului puterii.
Specifice sistemului de protecţie socială din România sunt următoarele elemente:
a) impersonalitatea, în sensul că funcţionarii publici trebuie să trateze fiecare “client” ca pe un
“caz”, nu ca pe un individ, funcţionarii fiind astfel impersonali. Aceste disfuncţii se manifestă şi la
nivelul instituţiilor de ocrotire destinate copiilor aflaţi în dificultate, al serviciilor sociale destinate
acestora, în aceste condiţii identificarea soluţiilor adecvate cazurilor fiind anevoioasă. Nu există
instituţii / servicii destinate categoriei de vârstă de peste 18 ani, numeroşi copii care împlinesc această
vârstă şi au fost asistaţi ai diferitelor instituţii (Centre de Plasament, etc) fiind obligaţi să le părăsească
şi să aleagă alternativa străzii (în absenţa altor soluţii şi a unor programe destinate lor).
b) sistemul redus de dosare şi documente scrise.
3) nivelul redus de trai al majorităţii populaţiei, sărăcia, şomajul. Aceste elemente definitorii
ale sistemului social românesc contemporan acţionează în mod izolat, dar de cele mai multe ori
interacţionează şi generează efecte negative celei de-a două verigi, cea a grupului familial. Concret,
sărăcia este o cauză a evoluţiei tendinţelor şi mutaţiilor din familia românească, precum şi a
incapacitătii grupului familial de a-şi exercita funcţiile.
Tendinţele / mutaţiile în familia românească contemporană, consecinţă a unor factori de ordin
social, enumeraţi anterior, dar şi cauză a abandonului familial infantil sunt următoarele:
50
a) liberizarea sexualităţii premaritale (înlăturarea tabu-ului virginităţii), cu consecinţe în
comportamentul adolescenţilor, cât şi în atitudinile sociale ale acestora;
b) ilegitimitatea naşterilor determină apariţia unei noi categorii sociale ce ridică multiple
probleme psiho-sociale: “părinţii adolescenţi”;
c) instabilitatea crescută a căsătoriilor, în special primii 5-7 ani;
d) familiile monoparentale26 paterne sau materne ce apar fie în urma divorţului sau abandonului
familial, în urma decesului dau detenţiei unuia dintre părinti. Principalele probleme apărute ce
afectează dezvoltarea copilului în familiile monoparentale materne sunt următoarele:
- dificultăţi financiare care pot conduce la transferări de rol către copil, în sensul că acesta poate
fi obligat să obţină venituri prin diverse activităţi (cerşit, prostituţie, furt, etc);
- ca urmare a absenţei tatălui din familie, mamele singure încearcă să preia o parte sau
totalitatea rolurilor masculine, ceea ce consumă timpul şi energia care ar fi trebuit alocate socializării
copiilor;
- mamele singure îşi modifică şi stilul de relaţionare cu copiii, fapt ce antrenează apariţia unor
bariere între rolurile de adult şi cel de copil. Datorită absenţei soţului, mama îi atribuie treptat copilului
rolul de partener, de suport afectiv, substitutiv tatălui, ceea ce îl forţează pe copil să-şi dezvolte
maturitatea în devans, în neconcordanţă cu vârsta sa biologică. În familiile sărace, cu un nivel de trai
scăzut, copilului i se pot distribui sarcini de rol specifice tatălui, fiind forţat să preia o parte din
acestea, iar incapacitatea exercitării lor şi teama de posibilele sancţiuni pot genera puternice frustrări şi
angoase, care prin repetare, duc la situaţia de abandon, copilul preferind soluţia plecării de acasă;
- mama nu poate exercita un control parental eficient, ceea ce determină “aderarea” copilului la
diferite grupuri marginale, apariţia absenteismului şi scăderea randamentului şcolar.
Familiile monoparentale paterne produc, în linii mari, aceleaşi efecte în planul comportamentului
copilului, cu accent pe disfuncţiile manifestate în socializarea copiilor, predominind o atitudine
“libertină” în educaţie, tatăl tratându-şi copiii ca nişte “egali”, ca parteneri.
e) familii refacute în care unul sau ambii părinţi au mai fost căsătoriţi şi au un copil din
legăturile anterioare. În aceste familii, părinţii vitregi au un comportament hiperautoritar, frecvent
abuziv şi violent faţă de copiii vitregi, iar faţă de proprii copii au o atitudine contrară, sunt
hiperprotectori. Dificultăţile economice ale acestui tip de familie, corelate cu nivelul de instrucţie
redus al părinţilor concură la decizia părintelui vitreg de a-şi obliga copiii vitregi să obţină venituri prin
mijloace ilegitime (cerşetorie, furt, prostitutie), ceea ce generează şi amplifică dorinţa acestora din
urmă de a “se elibera” şi de a-şi părăsi familia;
f) familii organizate, nucleare, dar în care domină violenţa, agresivitatea şi alcoolismul
unuia sau ambilor părinţi. În afara brutalităţilor frecvent comise în mod voluntar, pe fondul
26 Voinea M. – Sociologia Familiei, Editura TUB, Bucuresti, 1994, pag. 65
51
consumului de alcool sau droguri, în aceste familii se manifestă şi aspectele legate de neglijentă,
absenţa îngrijirii copiilor (abuz emoţional).
În aceste cazuri, dezvoltarea psihoafectivă a acestora are de suferit, copiii simţindu-se
devalorizati, respinşi, neînţeleşi şi abandonaţi din punct de vedere emoţional.
Părinţii care işi neglijează, abuzează fizic/sexual copiii sunt, în marea lor majoritate, persoane
vulnerabile din punct de vedere psihic şi cu o serie de probleme educaţionale pe care fie că sunt
incapabili să le rezolve, fie nu le conştientizează. De aceea, dezinteresul faţă de socializarea copiilor şi
agresivitatea nu reprezintă altceva decât expresia neputinţei.
În al doilea rând, reducerea capacităţii societăţii de a structura comportamente adecvate ale
membrilor săi (ca factor social) determină apariţia unor familii deviante (de obicei cele în care există şi
un nivel scăzut de trai), în care predomină preocuparea pentru procurarea mijloacelor de subzistenţă,
indiferent prin ce mijloace.
Astfel, familia transmite norme, valori şi atitudini contradictorii, indezirabile, socializarea
copiilor căpătând aspecte negative care determină apariţia unor “rupturi” psihologice potenţiale, latente
care se acutizează în momentul în care copilul ia decizia de a-şi părăsi familia şi de a se integra în
mediul stradal.
În al treilea rind, disfuncţiile la nivelul instituţiilor sociale, în mod special al instituţiilor abilitate
în protecţia socială a familiilor cu risc (familiile paupere), ca variabilă socială produc conflicte şi
tensiuni la nivelul familiei care nu identifică soluţiile potrivite pentru ieşirea din situaţia de criză în
care se află, iar acestea, la rândul lor antrenează decizia copilului de a-şi părăsi familia.
Motivele invocate de copii pentru abandonarea familiei sau instituţiei de apartenentă sunt
următoarele:
a) abuzul, violenţa fizică, de obicei corelată cu consumul excesiv de alcool al unuia sau
ambilor părinţi;
“Am plecat pentru că nu mai suportam să mă bată tatăl meu de-al doilea. Mă trimitea să-i fac
rost de bani şi să-i cumpăr băutură, vodcă… Dacă nu-i aduceam cât vroia el mă bătea cu cureaua
până mă umplea de sânge apoi mă lega de calorifer. Când se îmbăta o bătea şi pe mama sau o punea
să se îmbete cu el.” (G.S. 14 ani)
b) neglijarea emoţională27;
“De când tata a plecat şi mama l-a chemat acasă la noi pe bărbatul acela care a venit cu fraţii
vitregi, mama şi tatăl vitreg mă puneau să cerşesc, să le aduc acasă bani pentru mâncare şi băutură.
Dacă nu îmi dădea lumea, când veneam acasă mă făceau “prost”, “idiot”, “handicapat”, mă băteau
şi mă închideau în pivniţă. Nu-mi dădeau nimic de mâncare zile întregi, până nu făceam rost de bani.
La şcoală nu m-au mai lăsat să merg, cică nu avem bani, dar fraţii mei vitregi se duceau şi lor le
cumpăra şi mâncare şi haine… Eu eram prostul lor… Nu am mai suportat şi am plecat. E mai bine
27 Mihai Golu – Fundamentele psihologiei (II), Editura Fundatiei “Romania de Miine”, Bucuresti, 2000, pag. 462
52
aici, ce câştig e pentru mine, mănânc ,îmi i-au şi haine de la second-hand când pot. Sunt liber…” (V.I.
14 ani)
c) conflictele dintre părinţi;
“Tata o bătea pe mama mereu, nu aveam bani, mâncare, mâncam numai de la vecini, ei nu se
duceau la serviciu. A venit Poliţia de multe ori la noi acasă, o chema vecinii. Nu se înţelegeau deloc,
iar pe mine mă obligau să am grijă de ceilalţi cinci fraţi şi eu nu puteam pentru că nu aveam cum să
fac rost de pâine sau de haine. Când taică-meu se sătura să o bată pe mama, mă lua pe mine la omor,
aşa că am plecat să scap de ei.” (S.Z. 14 ani)
d) absenţa resurselor materiale necesare subzistenţei;
“La noi la ţară nimeni nu muncea, nu aveam ce să mâncăm, erau zile întreg în care nu
mâncam decât un colţ de pâine şi apă. Fraţii mei mai mici plângeau mereu de foame, eu suportam mai
usor, mă obişnuisem. Mi-era groază de plânsul lor, nu puteam să-i ajut, pe mama nu o interesa, se
îmbăta cu tata şi apoi îşi scoteau ochii. Într-o zi m-am sculat dimineaţă în zbieretele fraţilor mei şi mi
s-a făcut groază. M-am hotărât să plec la Bucureşti să cerşesc, să le aduc lor de mâncare. Am luat
primul tren şi am ajuns aici, în Gara de Nord, apoi m-am stabilit în Dristor, că aici câştigam mai bine.
Nu mă mai îintorc acasă, m-am săturat…” (B.D. 15 ani)
III.2. DEZVOLTAREA PSIHO-SOMATICĂ A COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE (REZIDENT ÎN MEDIUL STRADAL)
III.2.1. Dezvoltarea somatică
Datele rezultate din observaţia directă atestă faptul că majoritatea copiilor ce trăiesc în mediul
stradal sunt hipostaturoponderali, adică dezvoltarea bio-somatică (înălţime; greutate; volum / forţă
musculară; dentiţia permanentă care este profund afectată datorită modificărilor în metabolismul
calciului; perioada pubertătii propriu-zise care nu este dominantă de puseul de creştere ce
caracterizează copiii ce se dezvoltă într-un mediu familial propice, stimulator) a acestora este
devansată de vârsta cronologică. Această caracteristică importantă este multiplu determinată de:
53
1) variabile indirecte (specifice mediului stradal, implicate în situaţii existenţiale cu caracter
aleator) de tipul:
- consumul de substanţe psihoactive (solvenţi organici de tipul “aurolacului”) ce antrenează
modificări metabolice ample;
- carenţelor alimentare datorate absenţei mijloacelor de procurare a unei hrane echilibrate din
punct de vedere al conţinutului energetic, caloric, proteic şi glucidic.
Există două tipuri de categorii de copii:
- cei care frecventează centrele de zi sau cantinele (în special Bucureşti şi Constanţa) au un
regim echilibrat şi servesc mesele la ore fixe;
- cei care nu frecventează aceste instituţii, în special cei cu vârstă peste 18 ani şi cu o vechime
mai mare de 5 ani în mediul stradal, servesc o singură masă pe zi, săracă din punct de vedere al
proteinelor, dar bogată în hidraţi de carbon.
2) variabile intermediare specifice mediului socio-familial de aparenţă:
- accidente în viaţă intrauterină sau la naştere (malnutriţia mamei, infecţii virale ale acesteia,
naştere prematură);
- disoluţia cuplului parental şi încredinţarea copilului unei persoane sau instituţii de ocrotire, în
perioada primei copilării, cu efecte în planul afectivităţii (anxietate de separaţie, avitaminoză afectivă,
fenomenul de hospitalism) ce pot antrena, la rândul lor, stopări în creştere.
Aceşti copii se caracterizează printr-o adaptabilitate28 crescută la condiţiile de mediu şi implicit,
prin capacitatea de a-şi elabora strategii de supravieţuire eficiente.
Evident se manifestă o ciclicitate, în forma unei alternante a perioadelor de prezentă cu cele de
absenţă a bolilor specifice:
- bolile secundare carenţelor nutritive (anemie, etc);
- afecţiunile cutanate (furunculoză, polidermite, scabie, râie, plăgi, arsuri) ce apar ca urmare a
absenţei condiţiilor de igienă şi a imposibilităţii exercitării deprinderilor de igienă personală;
- afecţiuni respiratorii (bronşite, etc) datorate condiţiilor meteorologice şi consumului de tutun
şi substanţe psihoactive;
- afecţiuni digestive (gastrită, ulcer, etc), în funcţie de consumul de solvenţi organici şi de
tutun, în absenţa unui regim alimentar echilibrat din punct de vedere energetic şi al orarului alimentar;
- afecţiuni O.R.L.;
- afecţiuni ginecologice / venerice (vaginite tricomonozaice, lues, etc).
III.2.2. Profilul psihologic
28 Stefanescu Goanga, Florin Rosca Alexandru si Cupcea Salvator - Adaptarea sociala, Editura Institutului Psihologic, Cluj, 1988, pag. 69
54
Dezvoltarea cognitivăDatele rezultate din observaţia directă diferenţială şi de grup, din aplicarea secvenţială a unor
teste specifice arată că, într-un procent statistic semnificativ, “copiii străzii” prezintă deficienţe
cognitive generate de nestimulare şi de carenţele socio-educative ale familiei de apartenenţă sau
instituţiei ce a preluat funcţiile familiei.
Astfel, dezmembrarea familiei de origine, apariţia modelelor familiale alternative (familii
monoparentale prin decesul unuia dintre părinţi sau divorţ, familiile reconstituite), precum şi
abandonarea copilului într-o instituţie de ocrotire constituie principalii factori frenatori în influenţa
formativ-educaţională iniţială pe care ar trebui să o exercite socializarea primară (în primii 7 ani de
viaţă).
Dacă socializarea primară este de tip negativ atunci se vor produce scurtcircuitări şi în integrarea
şcolară a copilului, ceea ce va determina în timp apariţia deficienţelor în asimilarea informaţiilor,
deprinderilor şi valorilor pe care societatea le consideră importante pentru viaţa socială.
Astfel, la această categorie de copii nu putem vorbi (decât cu mare prudenţă) de prezenţa unui
intelect liminar şi a retardatului mintal, ci de o deficienţă de achiziţie a informaţiei prin nestimulare de
către familie / şcoală sau prin neşcolarizare şi abandon şcolar.
Operaţiile gândirii29 se efectuează la un nivel scăzut, analiza e fragmentară, dominată de
elemente nesemnificative, iar sinteza este realizată şi mai dificil. De asemenea, foarte puţini dintre ei
dispun de capacitatea de abstractizare şi generalizare, neatingând spaţiul operaţiilor formale, şi astfel
rămânând în zona operaţiilor informale.
Abstractizările suferă tocmai datorită absenţei noţiunilor, a categoriilor şi conceptelor, aspectul
meditat al realităţii rămânând puţin accesibil. Înţelegerea unei situaţii ipotetice, aplicarea experienţei
anterioare pentru predicţia viitorului sunt de multe ori anevoioase. De aceea, aceşti copii sunt
dependenţi de prezent, manifestând în plan atitudinal o alternantă între rigiditate şi susceptibilitate ce
favorizează reproducerea multor comportamente primitive, infantile, cu efecte imediate în adaptarea /
readaptarea şcolară / profesională / socială.
Studiu de caz: Cristi R. provine dintr-o familie organizată, cu venituri medii şi condiţii optime de
locuit (dintr-un oraş din Moldova), dar cu carenţe în exercitarea funcţiei socializatoare şi de
solidaritate.
Ambii părinţi recunosc că au existat perioade lungi de timp în care viaţa de cuplu a fost dominată
de prezenţa unor raporturi conflictuale, tensionale, a căror sursă a fost, în funcţie de perioada de timp
scursă de la încheierea căsătoriei, următoarea:
- în primii ani după căsătorie, sursa de conflict a fost gelozia iraţională a tatălui care a
determinat în timp distrugerea comunicării în cadrul cuplului;
29 Mielu Zlate – Fundamentele psihologiei, Editura Hyperion, 1995, pag 128
55
- după apariţia lui Cristi, sursele de conflict s-au centrat pe modul de utilizare a bugetului de
venituri şi cheltuieli şi de principiile folosite în educaţia copiilor;
Formele de violenţă au fost:
- violentarea soţiei de către soţ cu o frecvenţă mai mare în perioada celei de-a doua sarcini (de
două – trei ori pe săptămână) şi în anul imediat următor;
- violentarea fiului de către tată, ca tendinţă clară de a-şi proiecta asupra lui Cristi propriile
frustrări, mai ales cele din mediul profesional şi ca o rezultantă a prelucrării de tip inconştient a
propriului model parental în care el insuşi a fost victima30 abuzului fizic şi emoţional din partea tatălui
său.
Sancţiunile aplicate de către tată au fost întotdeauna de o duritate extremă şi fără un suport
motivaţional (bătăi cu cureaua, legarea copilului de calorifer, închiderea în spaţii închise).
Datele furnizate de interviul aprofundat demonstrează că băiatul Cristi prezintă retard mintal
usor, cu predominanta inteligenţei nonverbale.
Gândirea operaţională / instrumentală este rudimentară, infantilă (cu carenţe în procesarea
informaţiilor la nivelul mecanismelor cognitive superioare – pe vectorii abstractizării şi generalizării,
ai interpretării şi semnificaţiei fenomenelor). Dispune de capacitatea de a ordona logic şi temporal o
situaţie concretă, manifestă interes pentru mediul social.
Structura afectivăMajoritatea “copiilor străzii” sunt carentaţi din punct de vedere afectiv, au o structură uşor
“nevrotică” manifestată prin conflicte intră şi interpersonale, cauzate în principal de eşecul în
rezolvarea complexului oedipian din cadrul familiei de apartenenţă.
Acest eşec datorat fie unei carenţe afective materne, fie absenţei figurii de identificare paterne,
creează un traumatism ce apare sub forma crizelor de identitate, generatoare de acte impulsive şi
agresive proiectate asupra anturajului, membrilor grupului de apartenenţă sau altor persoane.
Caracteristică este relativizarea echilibrului afectiv al acestor copii, regăsită într-o instabilitate
afectivă marcată, negativism, ostilitate faţă de lumea adultă, sentimentul de apartenenţă fiind puternic
dezagregat.
Frecvenţe sunt şi stările de stres (nu în sens patologic), caracterizate printr-o puternică
încărcătură emoţională, cu un debut foarte brusc şi o desfăşurare furtunoasă, însoţită de modificări
mimico-pantomimice şi neurovegetative (tahicardie, oscilaţii ale tensiunii arteriale, paloare sau
îmbujorarea feţei, etc).
Stările de furie, de mânie ce apar în grupurile de copii ai străzii atunci când sunt agresaţi verbal /
fizic de alte persoane sau când sunt deposedaţi de bunurile personale sunt de fapt reacţii emoţionale
primitive, nesocializate, caracterizate prin înaltă tensiune afectivă, ce limitează câmpul conştiinţei31.
30 Valentina Ticlici – Vina de a fi copil al strazii, Editura Oscar Print, Bucuresti 1998, pag. 6831 Mielu Zlate – Introducere in psihologie, Editura Sansa, Bucuresti 1996, pag. 249
56
Starea timică (dispoziţia de fond), care este funcţie de gradul de adaptabilitate la mediul stradal,
cât şi starea subiectivă precedentă ce înglobează atât elemente anterior conştientizate cât şi pe cele
insuficient conştientizate, este în majoritatea cazurilor dominată de tendinţe depresive, de un tonus
afectiv scăzut.
Specifică este şi anxietatea conjuncturală legată de anumite evenimente neplăcute ce s-ar putea
produce în viitor, acestea fiind de fapt proiecţii ale unor traume din trecut. Ajunşi în stradă, aceşti copii
încearcă să compenseze abandonul, nevoia de siguranţă şi căldură sufletească alăturându-se unui grup.
Copilul se află în imposibilitatea identificării cu un adult sau realizează o identificare negativă
prin alegerea unui model din grupul cu potenţial delictogen căruia îi aparţine.
Aceşti copii manifestă indiferentă, dezinteres total faţă de părinţii care i-au abandonat, violentat,
abuzat fizic, emoţional sau sexual, în puţine cazuri fiind ostili, reproducând modelul familial . “Nu mă
interesează de ei, nu aş vrea să-i mai văd niciodată, asa cum nici pe ei nu i-a interesat de mine şi m-au
alungat, aşa nici pe mine nu mă interesează de ei” este cel mai frecvent răspuns al acestor copii la
întrebarea “Ţi-e dor de cineva din familia ta?”.
Faţă de membrii grupului de referinţă se manifestă sentimente de prietenie, dar în momentul în
care încearcă să câştige încrederea / atenţia unui adult care l-ar putea ocroti sau recompensa se
declanşează competiţia cu “prietenii” săi. Caracteristice acestei categorii de copii sunt sentimentele de
dragoste, ataşamentul pe care îl dezvoltă faţă de animale, de câini: şi unii şi alţii fiind abandonati,
părăsiţi, etichetaţi, stigmatizaţi, loviţi de adulţi.
Cel mai mare trebuie să preia rolul ocrotitorului, iar cel mic va fi ocrotit de cel ce nu a fost
niciodată ocrotit şi iubit. Este impresionant să-i vezi pe aceşti copii dăruindu-si mâncarea celui cere îl
ocroteşte, primindu-l în adăpostul său (canal, cartoane improvizate, etc).
Emoţiile32 copilului din stradă sunt de scurtă durată, el nu se ataşează de obiecte, fiind oricând
dispus să facă “troc” cu un obiect pe care îl posedă, acest fapt datorindu-se absenţei sentimentului de
proprietate.
Datele de observaţie, interviul aprofundat şi examenul psihologic în cazul prezentat mai sus
(C.R.) indică faptul că structura psihoafectivă şi profilul de personalitate sunt dominate de labilitate
dispoziţională şi anxietate conjuncturală.
Aparent jovial, sociabil, încearcă să fie amabil numai într-un mediu ce-i conferă confort afectiv
sau în scopuri personale bine definite şi disimulate. Legătura afectivă cu părintele de sex opus, brutal
întreruptă când copilul avea vârsta de un an, a generat conflictul intrapsihic acut, trăit intens de subiect
sub forma angoasei de abandon.
De aici atitudinea ostilă faţă de lumea adultă, lume care este percepută deformat, unilateral şi
proiectiv prin raportarea la părinţii săi, la mediul socializator profund carentat şi dominat de instincte
primare agresive. Reculul angoasei este atât de intens încât (în pofida efortului şi dorinţei de a o depăşi
32 Mihai Golu – Fundamentele psihologiei, Editura “Romania de Miine”, Bucuresti 2000, pag 457
57
şi a conştientizării efectelor sale negative în raporturile interpersonale cu adulţii), el nu reuseşte să
depăsească condiţionarea afectivă inconştientă.
Astfel, ecoul comportamental este pe măsură: reacţii violente faţă de factorii inhibitori,
instabilitate comportamentală, simptome nevrotice, erotism inhibat. Coleric, iritabil, cu o reactivitate şi
excitabilitate crescute, se “montează” imediat ce nu merge ceva, devine opozant şi revendicativ,
dominat de impulsuri inconştiente.
De asemenea efectele repetatelor abuzuri sexuale sunt vizibile: dispoziţie depresivă, autosimă
scăzută, inadecvarea sexuală.
Comportamentul social al copilului (raportarea la normele sociale dezirabile)
Disfuncţiile33 la nivelul grupului familial care l-a rejectat, abuzat, maltratat au efecte asupra
semnificaţiei sociologice a socializării, adică asupra deprinderii copilului cu roluri sociale şi elaborarea
unor comportamente sociale dezirabile, el fiind etichetat şi stigmatizat de către opinia publică în
momentul în care a ales alternativa străzii şi işi caută “refugiul” în grupurile marginale, în absenţa
altor soluţii.
Subcultura34 străzii apărută ca o reacţie de protest faţă de familie / instituţie / societate grupează
copii / tinerii care au sentimentul “inegalităţii şanselor”, al lipsei de acces la valorile / bunurile sociale.
Tocmai de aceea aceşti copii aparţinând unei asemenea subculturi utilizează mijloace ilegitime /
indezirabile pentru a-şi realiza trebuinţele /nevoile fundamentale de hrană şi igienă personală, şi
anume: minciuna (care funcţionează ca mecanism de apărare), furtul, prostituţia.
În aceste grupuri apare fenomenul de “socializare în grup”, prin care procedeele şi tehnicile
delicvente sunt transmise şi învăţate, funcţionând ca “moduri”, mecanisme de supravieţuire şi de
adaptare a copiilor străzii.
Astfel, grupurile de copii ai străzii reprezintă o formă de “organizare socială” datorată eşecului
familiei, instituţiilor sociale şi indiferenţei manifestate de factorii guvernamentali.
Deşi normele, valorile şi mijloacele de acţiune ale acestor grupuri sunt de cele mai multe ori în
contradicţie cu cele dezirabile, există un anumit cod moral, în sensul că, de exemplu, nu sunt jefuite
persoanele în vârstă, cele cu handicap şi copiii, ci în special persoanele ce afişează un nivel de trai
ridicat şi alcoolicii.
Imaginea de sine (interese şi proiecţia în viitor; aspiraţii de viitor şi fezabilitatea soluţiilor)
şi identitatea de sine.
33 M. Voinea – Socilologia familiei, Editura TUB, 1994, pag 13034 Sorin M. Radulescu – Sociologia deviantei, Editura Victor, 1998, pag. 107
58
Spaţiul restrâns, strict delimitat în care trăieşte, interacţiunile şi relaţiile sociale limitate, umilinţa,
insecuritatea psihică, violenţa fizică / verbală, absenţa modelelor de identificare, neconştientizarea eu-
ului, confuzia rolurilor şcolare / familiale / grupale determină la copilul aflat în stradă:
- diminuare încrederii în sine;
- percepţie eronată a imaginii de sine;
- prezenţa unor complexe de inferioritate legate de aspectul fizic, vestimentar, de lipsa
suportului familial;
- formarea unor patternuri comportamentale grefate pe agresivitate, retragere sau izolare.
Nu se manifestă nici una dintre subculturile identităţii de sine (subidentitatea familială,
profesională, culturală sau civică). Viitorul copiilor străzii se rezumă în general la ziua de mâine.
Aceştia nu problematizează şi nu caută soluţii, iar uneori libertatea dobândită este un substitut
pentru toate trebuinţele lor, astfel încât nici nu-şi mai doresc altceva.
Grupurile de copii ai străzii au o subcultură proprie, ei nu frecventează şcoala, nu participă la un
proces instructiv-educativ organizat, ei preiau totul din stradă. Astfel, ei sunt în situaţia în care sunt
fortaţi să se autoidentifice cu grupul de apartenenţă, fiind respinşi de celelalte grupuri sociale, neavând
relaţii interpersonale cu copiii “normali”.
Ei se percep ca fiind diferiţi de ceilalţi oameni. “Mă simt ca ultimul om, de fapt nici nu sunt om,
sunt un animal hăituit de ceilalţi. Nu te uiţi la mine cum arăt şi unde stau? Eu nu mai am nimic, nici
mamă, nici tată, nici pereţi sub care să mă adăpostesc, sunt un ratat.”
De asemenea, ei sunt constrânşi să respingă valorile sociale pozitive (a fi curat, respectuos,
politicos, ordonat, etc), valori care nu-şi dovedesc utilitatea în mediul în care ei trăiesc. Sunt profund
marcaţi de complexul de inferioritate al “anormalităţii” care antrenează, prin compensare, dorinţa de a
dobândi stima sau admiraţia celorlalţi prin orice mijloace, de obicei indezirabile. “De abia cind am dat
spargere la magazinul din centru, ceilaţti copii m-au băgat în seamă, mi-am făcut şi eu prieteni. Cu
cât dădeam o spargere mai mare ei mă băgau mai tare în seamă, altfel aş fi rămas singur…”
Atitudini şi reprezentări faţă de instituţii
Proporţional cu gravitatea traumelor trăite de copil în familia de origine şi cu timpul petrecut de
el în mediul stradal, calitatea relaţiei sale cu lumea adultă se depreciază sever, lăsând loc unei prăpăstii
între cei doi termeni ai relaţiei. Care este explicaţia acestei stări de lucruri?
În ciuda aparenţelor, expectaţiile copilului faţă de această lume nu sunt atribuite cu prioritate
satisfacerii trebuinţelor primare elementare. Nevoile sale cele mai acute sunt cele de ordin superior:
nevoia de identitate, nevoia de relaţionare, de afecţiune, de a fi pus în valoare, de a fi ascultat. În
familia de origine, tocmai aceste nevoi îi sunt reprimate.
59
Rezonantele unei astfel de reprimări în psihicul copilului sunt dintre cele mai profunde şi
nefaste; ele antrenează destructurări / dizarmonii în planul restructurării personalitătii, perturbări în
perimetrul afectivitătii şi, bineinteles, la nivelul registrului cognitiv.
Dacă copilul înţelege la un moment dat că părinţii nu-l pot hrăni şi nu-l pot îmbrăca, el nu poate
înţelege şi nu poate accepta atitudinile rejective / abuzive venite din partea propriilor părinţi, relele
tratamente aplicate.
Abandonat de familie, copilul încearcă cu disperare să se agăţe de tot ce îi este la îndemână
pentru a se opune situaţiei de abandon, de victimă, spunând fără cuvinte părinţilor săi că nu el este cel
care poartă vina pentru dificultăţile pe care aceştia le au.
Eşecul repetat în această încercare îl determină pe copil, fără ca el să renunţe la a mai spera într-o
normalizare a relaţiilor cu proprii părinţi, să caute oriunde în altă parte întelegere, atenţie şi căldură.
Iată deci ce caută si ce vrea copilul de la lumea adultă: ceea ce familia nu i-a oferit.
Ce ştie copilul că îi oferă orice formă instituţională de protecţie?
Hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, iar dincolo de asta ziduri, indiferentă, relaţii instrumentalizate
ci cei de la care asteaptă afecţiune, desconsiderare flagrantă faţă de trebuinţele lui reale, un climat ostil
şi rejectiv, pseudoconcurenţial, un loc în care regulile le fac cei mari, fie că sunt ei educatori sau
“veterani” asistaţi; aceste reguli dure nu sunt, în general uşor de acceptat şi respectat – ca şi condiţie
sine-qua-non a convieţuirii în mica comunitate a instituţiei – de către copilul deja traumatizat în
propria familie.
Acestea sunt câteva dintre motivele care fundamentează opozitia majoritătii copiilor care trăiesc
în stradă faţă de instituţionalizare, care este percepută de ei ca formă a limitării severe a “libertăţilor”
câstigate în acest mediu, dar mult mai important, ca o acceptare benevolă a abandonării propriei
identităti şi, în egală măsură, o acceptare a supremaţiei adultului, în care el nu mai poate investi
încredere decât în condiţii cu totul aparte; sunt condiţii pe care, în general, copilul străzii le ştie, fie din
propria experienţă, fie din cea a altora asemenea lui.
Studiu de caz:
Călin are 14 ani şi este copil al străzii de 3 ani, de când a hotărât să părăsească locuinţa părinţilor
săi din Filiaşi, un oraş situat la vreo 50 km. De Craiova. Motivaţia lui Călin de a părăsi casa
părintească este una mai putin obişnuită, în cazul său nefiind vorba nici de starea materială precară a
familiei, nici rele tratamente.
Ceea ce l-a determinat pe Călin să plece de acasă şi ceea ce îi impiedică integrarea în orice tip de
instituţie este nevoia de independentă personală.
Putem considera că experienţa lui Călin cu diversele instituţii cu care a avut contact de-a lungul
anilor a reprezentat un eşec.
60
Şcoala a fost prima instituţie în care a înregistrat un eşec, care probabil şi-a pus amprenta asupra
personalităţii sale.
Nu a urmat decât o clasă la şcoala normală din Filiaşi, rămânând repetent la sfirşitul anului, lucru
care l-a marcat profund şi care în prezent reprezintă o amintire neplăcută.
Repetenţia nu numai că l-a scos din cadrul normal al unei socializări adecvate prin mutarea sa la
o şcoală ajutătoare pentru deficienţi, dar i-a amprentat negativ imaginea de sine.
“Directorul îmi zicea că sunt prost şi poate că sunt prost. Ştiu să citesc, dar n-am trecut în a II-
a şi domnul director m-a dus la o şcoală ajutătoare, dar directorul de acolo m-a gonit”.
De când e în stradă a călătorit şi a stat în mai multe oraşe din tară: Bucureşti, Constanţa,
Mangalia, Deva, Băile Herculane, Drobeta Turnu Severin, Timişoara. Relaţiile sale cu Poliţia din
oraşele pe unde a călătorit au fost de cele mai multe ori negative în mod justificat sau nu. “Poliţia m-a
mai luat uneori dar nu m-a prins niciodată că fur: Unii mă puneau să spăl pe jos, alţii să fac
genoflexiuni, să merg târâş, mersul piticului. Ca în armată. Că de ce stau în gară, aşa ziceau”.
Pentru perioade scurte de timp (de la câteva zile la câteva săptămâni), Călin a stat în centre de
minori, din majoritatea oraşelor vizitate.
Durata scurtă a şederii în aceste centre a avut ca motivaţie principală restrângerea libertăţii
personale, prin programul impus şi prin interdicţia de a ieşi în oraş. În plus, spune el: “În Constanţa
primeam bătaie de la pedagogi. Că m-au întrebat câţi ani am şi eu nu mai ştiu timpul.
Şi o dată le ziceam 13, o dată 11. Şi mă băteau, ziceau că râd de ei.”
Singurul centru de care îşi aminteşte cu plăcere şi unde ar vrea să se reîntoarcă este Clubul
copiilor străzii din Craiova.
Aici a stat de altfel cea mai lungă perioadă, peste doi ani de zile. Motivele unei şederi aşa
îndelungate au fost ataşamentul faţă de un pedagog şi faţă de directorul centrului.
Într-o măsură importantă au contribuit şi excursiile făcute, de altfel primele excursii organizate
din viaţa sa: “Prima excursie pe care am făcut-o la Constanţa, care eu n-am fost niciodată într-un
hotel, în viaţa mea, de când m-a făcut mama. Mâncare, pizza… aoleu, doamne!
Avea televizor în cameră, două paturi. Şi de atunci am făcut 4-5 excursii: de două ori în
Constanţa (Eforie Nord şi Sud), Herculane la munte, la Mangalia iar la mare. Dacă stăteam şi acum
la club, anul ăsta mergeam şi noi în Norvegia. Ceilalţi au plecat în Danemarca”.
Plecarea sa din centru se datorează unui furt nejustificat înainte de plecarea într-o excursie în
străinătate când, deşi a primit haine noi şi încălţăminte, el a furat şi perechea de pantofi a unui coleg.
În plus, a furat şi banii din poşeta unuia dintre vizitatorii centrului. Atitudinea sa de a fura chiar şi
atunci când are toate condiţiile asigurate arată cât de puternic este acest tip de comportament şi
uşurinţa cu care este reactualizat.
61
III.3. ASPECTE SEMNIFICATIVE ALE COMPORTAMENTULUI SPECIFIC
COPILULUI ÎN STRADĂ
III.3.1. Aspectul vestimentar
Dacă pornim de la ipoteza că, împreună cu aspectele privind îngrijirea generală, coafura,
cochetăria, politeţea, ţinuta constituie însemne ale adaptării comportamentului la convenienţele vieţii
sociale şi sunt aspecte ce oglindesc dimensiunile sinelui material, fizic şi social, ca şi ale idealului de
sine, apare ca evident faptul că dezordinea vestimentară caracteristică acestor copii nu este un indiciu
al unei tulburări psihice, ci o consecinţă a adeziunii voluntare / involuntare a acestora la subcultura
străzii.
În aceste condiţii, în mod paradoxal, vestimentaţia neîngrijită, murdară constituie un indicator al
adaptării copilului la mediul de viaţă (grupul de referinţă), la regulile / normele de convieţuire socială
impuse de grupul de apartenenţă, dar, raportat la cadrul social general, constituie un indicator de
dezadaptare, de conflict între copil şi mediu.
Datele provenite din observaţia directă asupra grupurilor de copii aflate în stradă arată că în
oraşele în care societatea civilă (prin intermediul O.N.G.-urilor) participă în mod activ la acţiunile prin
care periodic acestor copii le sunt oferite haine curate, aceştia, odată intraţi în posesia lor adoptă două
tipuri de comportamente:
1. le instrăinează imediat, prin vânzare sau prin troc obţinând alte bunuri materiale care
constituie în acel moment priorităţi în ansamblul trebuinţelor primare (hrană, solvenţi organici, ţigări).
Etiologia acestei reacţii comportamentale oarecum primitive o regăsim tot în ansamblul
variabilelor psihologice ce fundamentează profilul copilului aflat în stradă şi anume: absenţa
sentimentului de proprietate şi tendinţa de supunere faţă de persoanele autoritare din grup (de obicei
liderul informal al grupului şi prietenii acestuia);
2. le îmbracă pentru a-şi dovedi superioritatea în raport cu copiii ce aparţin altor grupuri mai
puţin privilegiate, care nu au beneficiat de ajutorul oferit de O.N.G.-ului, dar, în foarte scurt timp (1-2
zile) sunt deteriorate datorită condiţiilor în care trăiesc.
Privirea constituie un alt element definitoriu al condiţiei motorii, aflat în corelaţie cu aspectul
vestimentar. În cea mai mare parte, privirea acestor copii (atunci când nu sunt sub influenţa solvenţilor
organici) este deschisă, însoţită de ridicarea sprâncenelor şi, eventual de o încreţire a frunţii, ceea ce
sugerează prezenţa angoasei şi anxietăţii.
În episoadele imediat următoare consumului de solvenţi organici, privirea devine hipomobilă,
fixă sau absentă, în funcţie de trăirile cauzate de iluziile sau halucinaţiile post-consum.
62
III.3.2. Comunicarea şi limbajul
Ele se caracterizează prin sărăcie (datorată bagajului informaţional redus, comunicarea, în
general, vehiculând imagini, noţiuni şi idei) şi elemente caracteristice jargonului subculturii străzii.
Conţinutul informaţional redus, plaja extrem de mică a conduitelor afective, prioritatea
satisfacerii trebuinţelor primare, absenţa suportului volitiv-motivaţional, toate tare ale socializării
primare / secundare se constituie drept factori determinanţi / favorizanţi ai comunicării nonverbale, ca
principal tip de comunicare în grup: comunicarea prin corp, gesturi (autice, care nu au nici o legătură
cu comunicarea, dar trădează o anumită stare afectivă a individului şi gesturi simbolice, prin care se
exprimă aprobarea, indiferenţa entuziasmul, etc), comunicarea prin spaţiu şi teritoriu (aceşti copii
folosesc frecvent în comunicare distanţa intimă, corp la corp sau maxim 15-40 cm. faţă de receptor).
Comunicarea verbală este dominată de fraze scurte sau simple propoziţii, agramatisme şi
elemente de jargon proprii subculturii străzii.
Sunt întâlnite uneori şi tulburări de limbaj datorate nestimulării din mediul de origine (disalii,
adică imposibilitatea pronunţării anumitor sunete, silabe sau cuvinte; frecvent apare şi balbismul
tonico-clonic (bilbiială) ca o componentă a complexului simptomatic de esenţă nevrotică).
Informaţiile oferite de observaţia directă a aceluiaşi caz prezentat în prima parte a analizei
(Cristi R.) demonstrează că limbajul său se caracterizează prin prezenţa unui vocabular relativ restrâns,
dominat de elemente lingvistice de tip marginal, prezintă circumstanţial tulburări fonetice sub forma
balbismului tonic, posibilă consecinţă a lichidării parţiale a unei nevroze35 infantile asumate pozitiv.
35 ICD – 10 Clasificarea tulburarilor mentale si de comportament, Editura All, Bucuresti 1998, pag. 220
63
III.3.3. Relaţionarea şi distribuţia autoritătii în grup
Pornind de la ipoteza, confirmată în teren, conform căreia în cea ma mare parte, grupurile de
copii fără adăpost se formează deoarece el permit satisfacerea unor anumite trebuinţe / nevoi de bază
şi, în primul rând a nevoii de securitate fizică / afectivă, putem înţelege motivaţia existenţei unor
grupuri cu o structură de rol şi autoritate bine determinate (în care copiii de vârste mari preiau, învaţă
şi practică rolul de “tutore” al copiilor mici).
Interesant este faptul că în această nouă dinamică şi structură de grup, copiii mari “vin” cu
pattern-uri de tip negativ preluate în mod înconştient din familia de origine (pattern-uri dominate
frecvent de agresivitate, violenţă, exploatare) şi le aplică în cadrul noului grup, exercitându-şi puterea
fizică în relaţiile cu cei mici.
Astfel, prin metode coercitive îi obligă să le satisfacă dorinţele (mâncare sau droguri). Cei mici
sunt supuşi violenţei sau excluderii din grup în cazul refuzului de a coopera.
Această sancţiune este percepută ca fiind mult mai dureroasă decât abuzul fizic, deoarece
părăsirea grupului presupune apariţia anxietăţii, a panicii caracteristice unei situaţii noi, neprevăzute,
de abandon.
Important este faptul că în oraşele mari, colectoare de copii fără adăpost (Bucureşti, Timişoara,
Constanţa) se remarcă prezenţa unei coeziuni şi solidarităţi de grup: care copiii se identifică într-o
anumită măsură cu grupul ca întreg, manifestă dorinţa de a rămâne în grup, au comportamente de
supunere, acceptare şi respectare a normelor de grup (conformismul individual fiind promovat prin
sancţiuni negative, rareori printr-un sistem de recompensare).
În aceste grupuri se manifestă o presiune exercitată asupra membrilor săi, care are două tipuri de
efecte: pozitive, în sensul că vine în întimpinarea trebuinţelor de afecţiune şi securitate, dar şi negative,
uniformizând conduitele, accentuind supunerea necondiţionată faţă de liderii informali ai grupului şi
permiţând exercitarea forţei în relaţiile interpersonale.
III.3.4. Mecanisme specifice de supravieţuire ale copilului aflat în stradă
Principalul mecanism de supraviţuire pe care aceşti copii îl dezvoltă în mediul stradal este
agresivitatea, definită ca un comportament verbal sau acţional ofensiv orientat spre umilirea,
minimalizarea sau suprimarea fizică a celorlalţi membrii ai grupului sau contra propriei persoane
(autoagresivitate).
Odată ajuns în stradă, copilul este pus în situaţia de a alege una din următoarele două alternative:
fie că trăieşte singur, izolat de grupurile36 de copii aflate în stradă şi atunci şansele sale de supravieţuire
se reduc considerabil, fie se integrează într-un grup în care va învăţa să accepte agresivitatea celorlalţi
copii sau, pe măsura trecerii timpului, îşi va impune propria forţă, în cele mai multe cazuri, 36 Raymond Boudon – Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucuresti,1995, pag. 44
64
manifestările de agresivitate şi violenţă nu reprezintă situaţii noi pentru aceşti copii care provin din
familii în care violenţa este singura metodă de rezolvare a tensiunilor şi conflictelor, de “consumare” a
frustrărilor.
În general, agresivitatea umană, în general, este determinată în mare măsură de experienţa
individului , modelul familial agresiv jucând un rol important în dezvoltarea comportamentelor
violente.
Astfel, aceşti copii învaţă din propriile familii sau din instituţiile de provenienţă că agresivitatea
poate fi folosită instrumental pentru a obţine poziţii de dominantă faţă de cei slabi.
Dacă în propriile familii pe care le-au părăsit deoarece nu mai suportau poziţia de dominaţi
(aceşti copii având “timpul necesar” să observe şi să preia prin imitaţie comportamentele de tip agresiv
ale părinţilor sau fraţilor mai mari), în grupurile marginale în care se integrează au posibilitatea de a
deveni “dominatori”, de a aplica pattern-urile dobândite în raporturile cu copiii de vârste mai mici.
Pentru formarea structurilor comportamentului agresiv un rol decisiv el are, deci, învăţarea prin
succese (care funcţionează ca mecanisme de întărire a unui anumit comportament).
Membrii acestor grupuri au învăţat repede că pot obţine satisfacerea propriilor dorinţe şi interese
printr-un protest agresiv. Astfel, cei puternici utilizează instrumental agresivitatea, cu scopul
indepărtării obstacolelor care îl impiedică să-şi atingă scopurile.
De asemeni ei dau şi o utilizare explorativă agresivităţii, în sensul că dacă cerinţelor lor nu li se
impune o limită, atunci învăţarea prin succes conduce la o continuă escaladare a cerinţelor.
Circumstanţele manifestării în mediul străzii sunt următoarele:
1) lupta pentru teritoriu care se manifestă sub două forme:
- intragrupal (membrii grupului trebuie să respecte spaţiul stabilit de ceilalţi. De exemplu, în
canalele în care trăiesc există o delimitare clară a spaţiului fiecărui membru al grupului, încălcarea
normelor generează manifestări agresive din partea celui care se simte “agresat”).
- intergrupal (respectarea teritoriului unui grup de către ceilalte grupuri). În ciuda conflictelor
intragrupale inerente, un grup devine extrem de solidar în situaţiile în care îi este ameninţat teritoriul.
2) obţinerea unei “poziţii” în ierarhia grupului:
Poziţia de lider informal în cadrul grupărilor de copii se obţine şi se păstrează prin exercitarea
forţei fizice.
Liderul este de obicei mai mare ca vârstă şi mai dezvoltat din punct de vedere fizic. După
“încoronarea” sa ca lider al grupului, acesta foloseşte în continuare violenţa pentru impunerea se
realizarea propriilor scopuri / obiective, ceilalţi copii devenind simple instrumente.
III.3.5. Consumul de droguri în rândul “copiilor străzii”
A inhala “Aurolac” însemnă a obţine o pozitivare a tonusului psihic prin inspirarea unor
substanţe chimice realizate pe bază de solvenţi organici (de exemplu “Aluminiulac”, “Aurolac” –
65
bronzuri utilizate la vopsirea sobelor, ţevilor, etc, adezivul “Adela”, diferite soluţii eterice şi alte
substanţe uşor de obţinut din magazine).
Obiceiul specific copilului aflat în stradă este de a inspira şi exprima de mai multe ori dintr-o
pungă de plastic care conţine respectivele substanţe volatile, ţinută în jurul nasului şi gurii. În faza
iniţială, prizarea este ascunsă de ochii trecătorilor, dar după p anumită perioadă de timp, consumul
devine ostentative, mărind astfel ostilitatea oamenilor faţă de aceşti copii.
Perioada de intoxicare acută este de aproximativ 30 de minute, în concordanţă cu doza ingerată.
Pentru consumatorii ocazionali, o perioadă de o oră fără inhalare este suficientă pentru că aceşti copii
să-şi revină la starea psihică anterioară.
Motivaţia invocată de copii pentru consumul de solvenţi organici este aceea conform căreia
aceste droguri permit anihilarea senzaţiilor de foame, sete şi frig, ele producând de asemenea şi o
detaşare de realitatea crudă în care aceşti copii trăiesc.
Cercetările recente evidenţiază faptul că solvenţii organici au în compoziţia lor trei substanţe
chimice: xylen, toluen şi styren. Efectele consumului de solvenţi organici se grupează în:
1) efecte respiratorii: iritaţii nazale, modificări ale frecvenţei respiratorii, iar după un consum
îndelungat produc chiar şi congestionarea plămânului, cu hemoragii intraalveolare sau edem pulmonar;
2) efecte cardiovasculare: trahicardie, dureri în zona sternului, modificări ale presiunii
sanguine, modificări ale electrocardiogramei şi aritmii ocazionale;
3) efecte gastrointestinale: senzaţie de vomă şi anorexie;
4) efecte hepatice, în funcţie de concentraţia de substanţă şi de perioada de timp de când este
consumată: modificări ale funcţiilor hepatice (dificultăţi în procesul de metabolizare a diferitelor
substanţe, pigmentarea urinei, etc);
5) efecte renale de tipul creşterii ureei, creatininei, producându-se de fapt modificări ale
compoziţiei chimice a urinei;
6) efecte neurologice: hipomnezie (scăderea capacităţii de memorare), scăderea reactivitătii,
vertij, cefalee (dureri de cap), hipoacuzie circumstanţială (scăderea acuităţii auditive), tremur,
dificultăţi de coordonare a mişcărilor, spasme musculare.
66
CAPITOLUL IV
“TINERII STRĂZII” –EŞECURI ALE POLITICII DE PROTECŢIE A COPILULUI
Relevanţa unui studiu asupra tinerilor care trăiesc în stradă pentru înţelegerea fenomenului
“copiii străzii” are o semnificaţie multiplă.
În primul rând, numărul şi problemele tinerilor care trăiesc în stradă reprezintă un indicator al
eficienţei politicilor guvernamentale faţă de rezolvarea problemelor copiilor străzii.
În fapt aceşti tineri care trăiesc în stradă reprezintă cazuri nerezolvate de copii ai străzii pentru
care nu s-a reuşit nici reintegrarea familială nici reinserţia lor socială. O analiză a cazurilor acestor
tineri credem că are menirea de a sublinia cauzele eşecului intituţiilor statului în abordarea
fenomenului “copiii străzii”.
În al doilea rând, tinerii care trăiesc în stradă reprezintă principalii agenţi ai socializării pentru
copii străzii.
În absenţa legăturilor cu familia sau cu şcoala, copiii străzii işi aleg modele de socializare din
imediata lor apropriere.
Tinerii care trăiesc în stradă reprezintă pentru copii societatea adulţilor de la care preiau modelele
valorice şi comportamentale astfel încât orice discuţie despre subcultura copiilor străzii trebuie să ţină
seama de pattern-urile valorice şi comportamentale ale adulţilor.
Pentru majoritate copiilor străzii aceste pattern-uri reprezintă elemente importante în
socializarea negativă, aşa cum vom încerca să arătăm.
În fine, dar nu în ultimul rând studierea acestor cazuri de tineri care trăiesc în stradă contribuie în
mod direct la întelegerea fenomenului “copiii străzii” deoarece această privire retrospectivă asupra
copilăriei petrecute în stradă, venită din partea unor adulţi focalizează atenţia asupra copilăriei
petrecute în stradă, venită din partea unor adulţi focalizează atenţia asupra problemelor importante cu
care se confruntă copiii străzii.
Argumentaţia acestui studiu este construită în urma unei serii de 3 focus-group-uri; unul cu un
grup de 4 adulţi care trăiesc în zona Tineretului şi două interviuri individuale cu adulţi din zona Unirii
(care trăiesc într-un grup format din patru persoane).
Cele două grupuri sunt diferite în ceea ce priveste organizarea şi modul de relaţionare cu copiii
străzii.
Astfel primul grup de 4 adulţi din zona Tineretului traieşte în cadrul unui grup fluctuant mai
mare cuprins între 16 si 20 de personae, toţi ceilalţi fiind copii.
67
În grupul adulţilor este şi o fată de 17 ani, gravidă, prietena unuia dintre ei. Adulţii traiesc în
acelaşi loc cu copiii în adăposturi improvizate din carton şi diverse materiale refolosibile care nu
depaşesc 2-3 metrii pătraţi pentru o persoană sau o “familie” de 2 persoane.
Sarcinile sunt de regulă bine delimitate între grupul de adulţi şi cel de copii. Adulţii asigură de
obicei paza pe timpul zilei a adapostului şi pregătesc hrana care este procurată de către toţi membrii
grupului dar în special de către minori.
Nu putem vorbi de o exploatare a muncii copiilor de către adulţi în sensul deplin al cuvântului, ci
mai degrabă de o asemanare cu modelul familiei extinse în care toţi membrii aceşteia contribuie la
supravieţuirea grupului.
Seara este prilejul când se reunesc toţi membrii grupului în ceea ce ei denumesc “sufragerie”, un
spaţiu viran din proximitatea adapostului. Seara este de regulă un timp al “distracţiei”, al consumului
de aurolac si de alcool, al discuţiilor amicale şi al depănarii de amintiri.
Grupul de adulţi din zona Unirii diferă de cel din Tineretului prin faptul ca exploatează munca
unor grupuri de copii din zonă. Acest grup de adulţi trăieşte separat de copii într-o locuinţă a cărei
demolare nu a fost definitivată, denumită de ei “Casa morţii”, la etajul căreia şi-au amenajat o cameră
în care pot dormi.
Relaţiile lor cu copiii sunt cel mai adesea negative, colectâd banii pe care aceştia îi strâng din
cerşit sau ameninţindu-i cu bătaia şi cu izgonirea din zonă în caz de nesupunere.
Deşi există diferenţe de mod de viaţă şi de relaţionare cu copiii străzii ale celor două grupuri de
adulţi supuse observaţiei credem că putem trage unele concluzii cu un grad mai mare de generalitate.
IV.1.Eşecul instituţiilor statului
Majoritatea acestor adulţi au ajuns în stradă imediat după Revoluţie, având o experienţă a vieţii
în strada veche de cel puţin 5 ani.
Excepţie face unul dintre ei A.M. care se află în stradă de nu mai puţin de 20 de ani, de la vârsta
de 6 ani.
Ei sunt foşti copiii ai strazii dar sunt foşti nu pentru ca ar fi părasit strada urmând fie traseul
reintegrării familiale, fie pe cel al reinserţiei sociale, ci pentru că au depăşit vârsta legală de 18 ani care
le-ar fi permis o protecţie din partea instituţiilor de protecţie a copilului.
Cazurile acestor tineri care trăiesc în stradă şi care au debutat ca şi copii ai străzii subliniază
carenţele legislative privind protecţia copilului aflat în dificultate.
Practic odată cu vârsta majoratului foştii copii ai străzii ies din sfera de cuprindere a sistemului
de protecţie socială deşi nu au abandonat viaţa în strada şi nu s-au reintegrat în societate.
Categoria acestor tineri ai străzii reprezintă unul din grupurile sociale cu riscul cel mai ridicat
al excluziunii sociale şi cu cele mai mici şanse de reintegrare socială.
68
Numărul acestor tineri ai străzii este posibil să crească în următorii ani datorită faptului că prin
legislaţia actuală nu se urmăreşte cazul copilului străzii până la integrarea sa în societate, ci numai
până la atingerea vârstei majoratului.
Pentru majoritatea copiilor străzii (ca de altfel şi pentru cei din familie), vârsta de 18 ani nu
aduce cu sine dobândirea independenţei economice.
Mai mult, asistarea îndelungată a copiilor străzii neînsoţită de investiţii adecvate în capital uman
(şcolarizare şi învăţarea unei meserii) şi monitorizare şi spirjin în găsirea unui loc de muncă contribuie
la diminuarea şanselor de reinserţie socială.
Opiniile tinerilor reflectă aceste dificultăţi în dobândirea independenţei economice:
Anca (17 ani si 7 luni): “E uşor de zis: “Du-te la muncă!” Dar ei nu se gândesc cine ne ia pe noi
şi mai ales când aud de copiii străzii stiţi cum fug de noi… ca de şobolani.”
Cătălin (21 de ani): “E mult mai greu să începi de unul singur decât să te duci cu maica-ta să te
aranjezi şi să faci tot ce trebuie. Dacă dormi în canale patronul zice: “Pleacă, vii cu mirosuri de
canal, de aurolac, vii jegos, vii transpirat?”
Sistemul actual ce protecţie al copilului aflat în dificultate pare menit mai degrabă să estompeze
vizibilitatea fenomenului “copiii străzii”, decât să contribuie la diminuarea efectelor negative ale
acestui fenomen din care cel mai important este emergenta acestei categorii de tineri ai străzii aflaţi la
marginea societăţii datorită ineficienţei instituţiilor statului, dar şi percepţiei negative pe care aceşti
tineri o au în ochii opiniei publice.
Încercările lor de a reuşi pe cont propriu reinserţia socială se lovesc de aceasta percepţie negativă
a majorităţii populaţiei:
Costel (21 de ani): “Eu cred că pentru ei suntem o specie foarte rară. Ei cred ca noi suntem nişte
oameni rataţi, dar ni s-a oferit vreodată un sprijin ca să putem face ceva?”
Blondu’ (22 de ani): “Pentru unii care au făcut nişte rele îi consideră pe toţi la fel. Pe aurolaci îi
consideră în afara societăţii.”
Cătălin (21 de ani) : “Sunt mulţi dintre noi care ar vrea să se adapteze dar dacă pe toţi îi bagă
în aceeaşi oala?”
Toţi aceşti tineri au fost, ca şi copii ai străzii, clienţi ai centrelor pentru minori, iar doi dintre ei ai
unor şcoli de reeducare pentru minorii delicvenţi. Eşecul social al acestor tineri reflectă în fapt
ineficienţa acestor instituţii în abordarea fenomenului “copiii străzii”.
Instituţiile statului şi politicienii au cea mai negativă imagine în rândul acestor tineri, fiind
percepute ca principalii responsabili ai situaţiei lor actuale.
Anca: “N-avem pe nimeni să ne dea o şansă. Ni s-a promis dar… De vină e guvernul, cine
conduce ţara, ăia mari.”
Costel: “Înainte de alegeri şi de sărbători vin la noi cu cadouri şi bomboane şi ne promit că ne
fac şi ne ajută şi după aia pleacă şi rămânem ca la început. Dorinţa mea ar fi să meargă cei din
69
Parlament cu noi în canale să vadă cum trăim în canale şi cum colcăie şobolanii pe noi şi pe urmă
poate că s-ar gândi la noi. Ei cred că noi facem ţara de râs dar ei au încercat vreodată să facă ceva
din noi? Au încercat doar să ne alunge. Atât.”
Poliţia este practic singura instituţie a statului cu care aceşti tineri mai au contacte, cel mai adesea
negative. Ei nu reprezintă în faţa acestei instituţii şi subiect al dreptului cetăţenesc la protecţie, ci doar
al obligaţiilor.
Costel: “Pentru noi copiii străzii nu există Poliţie. Dacă ma duc să mă plâng că s-a luat cineva
de noi pe stradă zice că sunt aurolac şi sunt pe stradă şi că ne înţelegem noi între noi. Ne şi dă un şut
în fund. Ne mai ia în consideraţie când mergem cu cineva de la organizaţie”.
Apariţia după 1990 a O.N.G.-urilor care au ca obiectiv protecţia copiilor în dificultate ar fi fost
normal să conducă la diminuarea acestei categorii de tineri ai străzii, lucru care nu s-a întîmplat însă.
Cauzele acestui eşec a O.N.G.-urilor de a resocializa un număr important de copii ai străzii sunt cel
puţin două.
Cea mai importantă, credem, a fost lipsa de coordonare între diversele organizaţii care activează
în acest domeniu.
Aceşti tineri au fost clienţii mai multor O.N.G.-uri migrând de la un O.N.G. la altul în funcţie de
condiţiile de viaţa oferite.
Cel mai adesea, organizaţia de la care un copil al străzii a plecat nu a urmărit traseul copilului pe
la alte organizaţii şi nu a cooperat cu acestea în vederea rezolvării cazului. S-au creat astfel premisele
unei migraţii necontrolate a copiilor între diversele organizaţii, ceea ce a dus la o lipsă de continuitate
în abordarea unui caz şi evident la eşec în ceea ce priveşte reinserţia socială a copilului.
O alta cauză o reprezintă însuşi criteriul de selecţie folosit de multe organizaţii pentru primirea
copiilor în centrele rezidenţiale contribuie la crearea acestei categorii de tineri ai străzii. Majoritatea
organizaţiilor preferă să se ocupe de copiii cu vârste mai mici (de regulă până la 16 ani) şi care au
petrecut perioade relativ scurte în stradă, copii consideraţi a fi mai uşor de recuperat.
IV.2. Tinerii străzii – modele în socializarea “copiilor străzii”
În grupurile mixte de copii şi adulţi, tinerii ocupă cel mai adesea poziţii de lideri formali sau
informali ai acestor grupuri.
Chiar în cazul în care grupurile de tineri ai străzii trăiesc separat de cele de copii, interacţiunile
dintre cele două tipuri de grupuri sunt foarte frecvente. Pentru copiii străzii, tinerii care trăiesc în stradă
reprezintă practic societatea adulţilor.
Datorită rejectării modelului parental şi al contactelor sociale reduse copiii dezvoltă adesea
comportamente de imitaţie care preiau pattern-urile valorice şi comportamentale ale acestor tineri care
70
trăiesc în stradă. Simpla prezenţă a tinerilor străzii este pentru copii o alternativă la cele propuse de stat
sau de catre O.N.G.-uri.
Cel mai adesea socializarea copiilor străzii prin imitaţie este una negativă. Cerşetoria şi furtul
sunt comportamente frecvente ale tinerilor străzii care sunt transmise copiilor cu care aceştia vin în
contact. Dezirabilitatea acestor componente reiese din discuţiile cu adulţii.
Catălin: “Nu mi-e ruşine să cerşesc chiar dacă am 22 de ani. Ce să fac, să stau pe stradă şi să
mor de foame”.
Costel: “Am să fur cât m-or mai ţine balamalele şi picioarele. Dacă nu mă ajută nimeni să fac
altceva nu am încotro”.
Eşecul adulţilor de a reuşi să supravieţuiască prin muncă influenţează negativ atitudinea copiilor
faţa de muncă. Toţi tinerii cu care am discutat ne-au descris că majoritatea experienţelor lor de muncă
au fost în cadrul economiei subterane, iar înţelegerile verbale de remunerare a muncii depuse au fost în
cele mai multe cazuri nerespectate.
Exploatarea muncii copiilor este un alt tip de comportament practicat adesea de către adulţi.
Acest comportament a devenit o normă şi un model de urmat. Ca şi copil al străzii eşti obligat să
împarţi câştigurile cu cei mari, iar odată depăşită această perioadă a copilăriei intri în lumea adulţilor
pentru a beneficia la rândul tău de pe urma exploatării copiilor.
Acest cerc vicios al socializării negative în cadrul subculturii deviante constituie un obstacol
important în reinserţia socială a copiilor străzii.
Valorile şi comportamentele dominante pentru subcultura străzii care fac din adulţi lideri ai
grupurilor mixte sunt:
- autoritarismul, care în unele cazuri poate merge şi pâna la manifestări de violenţa;
- egoismul (Catălin: “Regula de bază e să-ţi fie ţie bine, ceilalţi nu contează”);
- experienţa corecţională;
- vechimea în stradă;
- consumul de droguri.
71
CAPITOLUL V
CERCETARE APLICATIVĂ
V.1.Obiectivul cercetării
Obiectivul cercetării este:- de a evidenţia mecanismele şi factorii conjuncturali (de mediu) implicaţi în fenomenul “copiii
străzii”;
- cunoaşterea cauzelor şi a împrejurărilor care au determinat ajungerea copiilor în stradă;
- cunoaşterea perioadei de când se află în stradă şi a regiunilor de provenienţa a acestora;
- relaţiile cu familia;
- starea de sanătate şi relaţiile cu instituţiile de profil;
- relaţia cu poliţia;
- modul de viaţa în stradă (apartenenţa la anumite grupuri, mijloace de procurare a veniturilor şi a
hranei, consumul de droguri, sexualitate etc).
V.2. Ipoteza cercetării
Dacă37 inserţia socială a minorului în familia de origine şi prin aceasta în mecanismul social
instituţionalizat al devenirii sale, presupune absenţa unor disfuncţii, comportamental adaptative, atunci
este de presupus că odată cu apariţia acestora (consumul de droguri, alcool, ţigări, anturaj negativ,
familia monoparentală, dificultăţi financiare, etc.) este favorizat fenomenul “copiii străzii”.
V.3. MetodologieV.3.1. Observaţia directă
În faza iniţială a proiectării acestui stadiu a fost propusă observaţia38 participativă ca metodă
ideală de culegere a informaţiilor, pentru conturarea unei perspective din interior asupra fenomenului.
Odată cu propunerea au apărut însă criticile asupra oportunităţii folosirii observaţiei
participative şi anume:
- durata îndelungată;
- dificultate în realizare datorită statutului de “copil al străzii”;
- efortul suplimentar este posibil să nu aducă un plus de cunoaştere.
În final s-a convenit să desfăşurăm observaţia directă în care poziţia cercetătorului să nu fie
dezvăluită, iar înregistrarea informaţiilor să aibă loc după părăsirea mediului de cercetare.
37 Septimiu Chelcea, Ioan Marginean, Ion Cauc –Cercetarea sociologica – Metode si tehnici, Editura Destin, Bucuresti, 1998, pag. 4138 Milu Zlate – Introducere in psihologie, Editura Sansa, Bucuresti 1996, pag. 78
72
În acest scop s-a întocmit un protocol de observaţie, stabilindu-se totodată că durata minimă a
perioadei de observare să fie de aproximativ două săptămâni.
V.3.2.Interviul individual
Şi în cazul interviului au existat oscilaţii între a folosi un interviu mai structurat sau unul mai
puţin structurat în care importante să fie doar anumite teme de interes, urmând ca dezvoltările
subiecţilor să reflecte sau nu, interesul pentru tematica propusă.
S-a optat, în final, asupra interviului semistructurat, cu o tematică obligatorie şi predeterminată,
deşi este greu de susţinut că influenţele situaţionale şi cele date de personalitatea intervievatorului nu
au avut un rol important de jucat.
În acest sens, putem spune că în fapt am avut o varietate de interviuri mai mult sau mai puţin
structurate.
V.3.3.Interviul de grup
Utilizarea interviului de grup este indispensabilă atunci când vrem să cunoaştem percepţiile
colective, reprezentările colective asupra unor teme de interes pentru cercetător.
Date fiind particularităţile populaţiei studiate şi varietatea situaţiilor naturale în care pot fi
întâlnite grupurile de copii ai străzii interviurile de grup au tins să ia forma unor discuţii libere fără a
avea o temă anterior definită.
Majoritatea interviurilor de grup au avut loc cu adulţi sau cu copii de o vârstă mai mare, care pot
produce cu o mai mare uşurinţa un discurs coerent, interpretabil şi analizabil.
V.3.4. Analiza de conţinut
În cazul celei mai mari parţi a populaţiei ţării, percepţia asupra copiilor străzii este una mediată.
A analiza conţinuturile reprezentărilor mass-media asupra fenomenului copiii străzii revine la a
sonda percepţiile colective, atitudinile latente sau manifeste pe care societatea în ansamblul său le are
faţă de acest fenomen.
În această lucrare, metodologia propusă îmbină principiile unei analize cantitative cu analiza
interpre-tativă de tip calitativ.
Materialul supus analizei constă în 118 titluri de articole despre “copiii străzii” (cu referinţe
directe sau implicite) apărute în perioada iunie 1995 – aprilie 1998. Acestea provin din dosarul de
presă al organizaţiei “Salvaţi Copiii”, fără ca selecţia lor să fie sistematică.
Ele reprezintă în mare parte articole apărute în această perioadă de timp şi care au ca univers
tematic “copiii străzii”.
Distorsiunile de selecţie a dosarului de presă (nu au fost selectate toate articolele din perioada respectivă) fac ca
eşantionarea să nu aibă sens. Am considerat că materialul existent (cele 118 articole) ca un eşantion de disponibilitate
pentru intervalul de timp aferent (1995 – 1998).
73
Romania Libera 35Libertatea 31
Evenimentul Zilei 10Tineretul Liber 10
Adevarul 5Jurnalul National 4
Ziua 422 4
National 2Tinerama 2
Curierul National 1Zeghea 1Dilema 1
Ultima Ora 1AM Press 1Meridian 1Vremea 1
Cotidianul 1Azi 1
*Altele (nespecificate) 1
Din punct de vedere strict metodologic, materialul respectiv nu îndeplineşte criteriile de
reprezentativitate pentru a putea vorbi de o analiză asupra presei româneşti în ansamblu. Există o
distorsiune clară dată de apariţia frecventă în două publicaţii: România Liberă şi Libertatea.
Considerăm că din punct de vedere sociologic, chiar în condiţiile acestui eşantion de
disponibilitate putem avea o imagine asupra reflectării fenomenului “copiii străzii” şi a imaginii
acestora în presa românească şi în special la nivelul opiniei publice.
Spunem în special la nivelul opiniei publice, deoarece, în ciuda diferenţelor ideologice dintre
ziare, poziţia principalelor cotidiane naţionale asupra problematicii sociale este întrucâtva
asemănătoare, dată fiind funcţia lor de reprezentare naţională.
Am conceput materialul supus analizei (cele 118 articole) ca pe un hipertext, respectiv un text
unitar, care are o coerenţă logică internă.
Unitatea textului este dată de tema comună ce reuneşte articolele: fenomenul “copiii străzii”.
Deşi titlurile aparţin unor autori (ziarişti) şi unor publicaţii diverse, tematica aleasă se situează în
perspectiva aceluiaşi orizont discursiv. Vom face deci o analiză a titlurilor publicaţiilor ca şi cum
reunirea acestora ar forma un text unitar, coerent, logic.
În spatele acestui hipertext se află reprezentările colectivităţii despre fenomenul “copiii străzii”.
Codificarea şi stabilirea schemei de categorii pentru analiza tematică au fost făcute în mod
independent de către doi “judecători” în urma unor exerciţii repetate. În punctele aflate în divergenţă,
stabilirea categoriilor s-a facut în urma realizării consensului.
Am utilizat prelucrări statistice primare (analiza frecvenţelor), deoarece nu am avut întrunite
condiţiile de reprezentativitate sau cel puţin un număr suficient de mare de articole care să permită
prelucrări statistice complexe. De altfel, analiza calitativă a fost prioritară.
74
În condiţiile unui număr insuficient de articole, orice analiză statistică mai complexă riscă să
conducă la artefacte statistice.
75
ANEXA 1
1. Zonele de aplicare a chestionarului
Zone de aplicare a chestionaruluiNumăr de
chestionare01 Eroilor 1402 Dristor 1003 Obor 2404 Titan 405 Metrou Georgian 106 Grozavesti 707 Crângasi 508 Cotroceni 109 Politehnica 710 Gara de Nord 5411 Gara Basarab 612 Piaţa Victoriei 1413 Brâncoveanu 714 Pieptănari 415 Piaţa Iancului 516 Piaţa Unirii 1117 Tineretului 1218 Metrou Militari 319 Universităţii 1
2. Zone de estimare
ZonaNumăr de copii
identificaţi01 Eroilor 2002 Dristor 903 Obor 3204 Metrou Titan 605 Metrou Costin Georgian 306 Grozaveşti 807 Crângasi 508 Cotroceni 109 Politehnica 1110 Gara de Nord 10311 Gara Basarab 1112 Piaţa Victoriei 2413 Metrou Brâncoveanu 7
76
14 Metrou Pieptanari (Eroii Revolutiei)
4
15 Piata Iancului 516 Piata Unirii 1117 Metrou Tineretului 1218 Metrou Militari 119 Piata Universitatii 2
77
ANEXA 2. Copiii străzii – Chestionar
În aplicarea chestionarului39 nu se vor pune întrebări copiilor. El va petrece 2 sau 3 zile cu
copilul, punând întrebări informale acestuia. Chestionarul va fi completat mai târziu pe baza
informaţiilor oferite de copil în timpul întâlnirilor.
Chestionarul va cuprinde două părţi legate printr-un număr de identificare pe care-l va primi
fiecare copil înregistrat. Astfel:
1. Care este principala cauză care a determinat ajungerea copilului în stradă?
2. De cât timp se află copilul în stradă?
1. ..........zile ...........săptămâni ...........luni ...........ani
2. Nu ştie
3. Copilul este orfan Da Nu
4. Membrii familiei:
Nume şi prenume Sex Vârsta Ocupaţia
1. Mama
2. Tatal natural / tatal vitreg / concubin
3. Fraţi / surori
4. Alţi membrii
5. Parinţii copilului sunt:
1. Căsătoriţi (concubini) 4. Văduv / văduvă
2. Divorţati 5. Decedaţi
3. Separaţi 6. Altă situaţie
6. (dacă este posibil): Cum puteţi caracteriza relaţia dintre copil şi familia sa?
5. Foarte bună 2. Proastă
4. Bună 1. Foarte proastă
39 Septimiu Chelcea, Ioan Marginean, Ion Cauc –Cercetarea sociologica – Metode si tehnici, Editura Destin, Bucuresti, 1998, pag. 180
78
Foaie de identificare:
Completează numele, prenumele şi porecla copilului pe această pagina. Pentru respectarea confidenţialităţii datelor personale ale copilului, numele copilului nu trebuie să apară pe nici o altă foaie.
Numele copilului .................................. .................................. (nume de familie) (prenume)Porecla (dacă există): ..................................Număr de înregistrare ..................................
3. Mediocră 0. Nu este cazul
7. Există probleme familiale specifice pe care copilul le-a amintit? Care?
a. Economice;
b. Familie disfuncţională d.p.d.v. al coeziunii, solidarităţii şi al climatului general în care sunt
socializaţi copiii;
c. Alcoolismul40 unuia dintre părinţi;
d. Violenţa şi abuz emoţional;
e. Abuz sexual41;
f. Alte probleme. Care?
8. Cu cine traieşte copilul pe stradă?
1. Singur 2. În grup 3. Cu părinţii
9. Copilul se află sub protecţia unui adult în stradă?
Da Nu
Dacă da, menţionaţi numele şi calitatea adultului:
10. Copilul aparţine unui grup de copii care se ajută între ei?
0. Nu
1. Da:Cât de mare este grupul? .......... membri.
11. Cum reuşeşte copilul să câştige bani? (dacă e cazul, pot fi notate toate punctele)
1. Vânzare de ziare 4. Cerşit
2. Spălarea maşinilor 5. Furturi
3. Căratul bagajelor 6. Prostituţie
Ce altceva face pentru a câştiga bani? Precizaţi:
12. Copilul işi păstrează banii pe care-i câştigă sau îi împarte cu familia?
1. Îşi păstrează banii
2. Îi împarte. Cu cine?
a. cu familia;
b. cu prietenii;
c. cu un alt adult;
40 Sorin M. Radulescu – Sociologia deviantei, Editura Victor, 1998, pag. 12041 Idem 40
79
d. cu altă persoană.
13. Părinţii îl obligă pe copil să câştige bani?
1. Da
2. Nu
14. Copilul câştigă sau obţine prin alte mijloace bunuri materiale?
1. Da. Ce face cu ele?
a. le vinde;
b. le schimbă cu alte bunuri mai utile;
c. le împarte cu adulţii, familia, grupul sau liderul grupului.
2. Nu
15. Copilul frecventează scoala? Da Nu Neşcolarizat
Dacă da, menţionaţi nivelul scolar (clasa)
Dacă nu, menţionaţi ultima clasă terminată
16. Copilul ştie să scrie şi să citească? Da Nu
17. Cum aţi putea descrie starea generală de sanătate a copilului?
Foarte bună Bună Mediocră Proastă F. proastă
Sanătate mentală 1 2 3 4 5
Sanătate fizică 1 2 3 4 5
Starea nutriţională 1 2 3 4 5
Capacitatea de a supravieţui 1 2 3 4 5
18. În opinia dvs., copilul arată semne de:
Da Nu
Deficienţa cognitivă42 1 0
Dificultăţi emoţionale 1 0
Comportament antisocial 1 0
Comportament neadaptiv 1 0
42 ICD – 10 Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament, Editura All, Bucureşti 1998, pag. 273
80
Dacă pentru întrebările anterioare s-a raspuns cu Da, explicaţi oferind detalii ale
comportamentului:
.....................................................................................................
19. Când a fost examinat ultima oară copilul de către un doctor sau un alt cadru medical?
1. săptămâna curentă;
2. luna curentă;
3. în ultimele şase luni;
4. anul curent;
5. cu mai mult de un an în urmă.
20. Unde obişnuieşte copilul să meargă dacă are nevoie de asistenţa medicală?
1. Familie 5. Spital
2. Biserica 6. Alt loc:
3. Prieteni 7. Nu primeşte ajutor medical
4. Centru de zi
21. Copilul are probleme de sanătate, un handicap major sau alte deficienţe care reclamă
îngrijire medicală? Oferiţi detalii.
.....................................................................................................
22. Câte mese pe zi ia copilul?
3 2 1 0 Unde şi ce mănâncă de obicei copilul?
23. Copilul a fost vreodată:
Nu O dată De câteva ori De multe ori
Arestat de poliţie 1 2 3 4
Condamnat la închisoare 1 2 3 4
Ameninţat şi agresat de poliţie 1 2 3 4
Ameninţat şi agresat de către alţii 1 2 3 4
24. Ţinând cont de ceea ce cunoaşteţi despre copil, credeţi că acesta:
81
Nu Da, ocazional Da, in mod regulat
Se droghează cu solvenţi 1 2 3
Consumă alcool 1 2 3
Fumează 1 2 3
Vinde solvenţi 1 2 3
Folosiţi acest spaţiu pentru a adăuga noi concluzii privind implicarea copiilor în consumul de
droguri:
.....................................................................................................
25. Pe baza a ceea ce aţi aflat despre copil, credeţi că acesta este activ din punct de vedere
sexual?
0. Nu
1. Da
2. Nu raspunde (non-raspuns)
Dacă da, răspundeţi la întrebările următoare:
A. La ce vârsta a avut prima experienţa sexuală?
............ ani
B. Cum a avut loc prima experienţa sexuală?
C. Copilul a primit vreodată tratament medical pentru boli transmisibile sexual?
0. Nu
1. Da, o dată
2. Da, de câteva ori
3. Da, deseori
D. Cât de des întreţine relaţii sexuale?
5. Zilnic
4. De mai multe ori pe săptămână
3. O dată pe săptămână
2. O dată pe lună
1. Foarte rar
82
E. Copilul are informaţii despre metodele contraceptive?
Da Nu
F. Copilul are următoarea orientare sexuală:
Heterosexual Homosexual Bisexual Necunoscuta
G. A fost implicat în prostituţie?
Da Nu
H. Copilul a fost vreodată în alte ţări?
1. Da. Din ce motive? 2. Nu
I. A fost vreodată agresat/a sexual?
Nu Da
Dacă da, oferiţi detalii:
26. Copilul are acte de identitate?
1. Da. Ce acte? ................. 2. Nu
Numele intervievatorului:
V.4. Date generale privind lotul de analiză
Lotul de analiză43 cuprinde persoane cu vârste între 1 şi 30 de ani. În anumite situaţii, în funcţie
de domeniul descris, analiza pe grupe de vârsta va fi diferită. În principal, analiza se va centra pe
“copiii străzii”, adică cei cu vârste între 1 şi 18 ani. Pentru fiecare domeniu prezentat va fi specificată
şi vârsta supusă analizei.43 Mielu Zlate – Fundamentele psihologiei, Editura Hyperion, 1995, pag 128
83
Număr de identificare:(Numărul trebuie să fie identic cu cel care apare în “Foaia de identificare)
Sex: masculin / feminin
Data şi locul naşterii: ............................................. Vârsta ................Oraşul şi zona în care a fost găsit copilul: ...................................................
Data: ......................
Numărul şi locul contactelor anterioare cu copilul: ......................................
Luarea în considerare şi a persoanelor ce depăşesc 18 ani se motivează în primul rând prin faptul
că grupurile de copii întâlnite pe stradă aveau o componentă extrem de variată ca vârstă.
Categoriile de vârstă nu pot fi tratate izolat atunci când se urmăreşte estimarea sau decelarea
caracteristicilor psiho-sociale ale fenomenului. O eventuală separare se poate justifica numai când se
caută măsurile de protecţie şi intervenţie pentru reintegrarea sociala a copiilor şi tinerilor, situaţie în
care diferenţele sunt clare.
V.5. Estimarea numărului total de copii
O evaluare cantitativă precisă a “copiilor străzii” este foarte dificil de făcut, ţinând cont de
fluctuaţiile mari în ceea ce priveşte numărul lor. Aceste fluctuaţii sunt determinate de mobilitatea şi
dinamica specifică a grupurilor de copii fără adapost şi, totodată de contextele diferite de viaţă create
de alternanţa anotimpurilor.
Singurul studiu care a încercat o aproximare a numărului total de copii fără adapost din
Bucureşti a fost cel realizat în 1992 cu sprijinul a patru organizaţii neguvernamentale: Equilibre, Terre
des Hommes, Salvaţi Copiii – Danemarca, Liga Română pentru Sănătate Mintală.
Pentru această estimare s-a utilizat metoda “dublei capturi” ce se aplică de obicei subiecţilor
sociali dificil de identificat (toxicomani, delicvenţi, “copiii străzii”).
Principiul este următorul: într-un spaţiu bine delimitat (oraş, piaţă, gară etc), un număr N de
indivizi sunt contactaţi şi înregistraţi. După o anumită perioadă de omogenizare, un nou eşantion cu
dimensiuni semnificative este capturat în zonele importante ale aceluiaşi mediu.
Raportul dintre indivizii înregistraţi (marcaţi) şi numărul total de indivizi făcând parte din cea
de-a doua captură, e considerat omogen rezultând următoarea ecuaţie:
sau
unde: N = numărul total de indivizi vizaţi în mediul ţintăA = numărul de indivizi cunoscuţi (prima captură)n = numărul de indivizi din a doua capturăB = numărul de indivizi marcaţi, recapturaţi la a doua captură.
V.5.1. Metodele de estimare – aplicare şi rezultate
ORAŞUL
FIŞA ÎN BAZA DE DATE PENTRU
ESTIMARE
ESTIMĂRI ALE AUTORITĂŢILOR
NUMĂR DE COPII ÎN CENTRE DE MINORI ŞI DE
RESOCIALIZARE
NUMĂR DE COPII ÎN
CENTRE ALE ONG-URILOR
84
Bucureşti 290 1300 440 450
În lipsa unor informaţii valide despre toţi copiii care se află pe stradă (aceasta fiind posibilă doar
printr-un recensământ) într-un anumit interval de timp, estimarea se poate realiza aducând în discuţie
elemente diverse care pot fi armonizate astfel încât să ofere o imagine completă asupra situaţiei.
Baza de date pentru estimare conţine 290 de fişe ale copiilor întâlniţi pe stradă în intervalul de
timp în care s-a făcut cercetarea. Chiar dacă strategia de identificare a copiilor străzii a fost suficient de
elaborată nu putem considera că ea nu are şi lipsuri.
Estimările autorităţilor se referă la datele furnizate de Direcţiile Judeţene pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, Poliţie şi ONG-uri şi sunt prezentate în coloana 3.
În acest caz este dificil de spus ce perioadă de referinţă au ales autorităţile şi ONG-urile atunci
când au estimat fenomenul.
Chiar dacă s-a cerut o estimare a numărului copiilor străzii pentru perioada respectivă, este de
presupus că aceştia s-au raportat la numărul copiilor străzii întâlniţi pe perioade de timp mai lungi, dat
fiind faptul că apar diferenţe mari de la un oraş la altul.
Coloanele 4 şi 5 conţin date obiective care se referă la numărul copiilor din centre de primire şi
resocializare, respectiv centre de toate tipurile ale ONG-urilor (de zi sau permanente).
În precizarea diferitelor niveluri de estimare vom folosi metoda deductivă (cumulare prin
aditivare).
Aceasta constă în luarea în considerare a două contexte în care copiii care trăiesc sau au trăit
experienţa străzii se regăsesc conform tabelului de mai sus. Primul context este cel al străzii, referitor
la care dispunem de 290 de înregistrări. Un alt context este cel al centrelor (de obicei de tranzit spre o
reintegrare familială sau internare în centrele de plasament), pentru care numărul copiilor (prin
însumarea coloanelor 4 şi 5 din tabel) însumează 890 de copii.
Rezervele principal ale acestei estimări sunt cele care se referă la copiii reîntorşi în familie,
asupra cărora datele nu pot fi controlate decât în foarte mică măsură, şi la copiii din centrele de
plasament care, anterior trăiseră pe strada.
Astfel, prin adunarea copiilor din cele două contexte sociale diferite ajungem la o cifră de
aproximativ 1200 de copii potenţiali pe stradă. Se observă că această cifră se aproprie în mod
semnificativ de cea estimată de autorităţi, 1300 de copii pe stradă. Putem vorbi aici şi de un nivel
global de estimare: copii pe stradă şi copii care ar putea ajunge pe stradă. Astfel se obţine o margine
minimă de estimare.
85
Pentru verificarea primelor două rezultate vom utiliza şi următoarea estimare speculativă
plecând de la câteva observaţii statistice44. Distribuţia statistică după perioada petrecută în stradă
împarte copiii în două categorii aproape egale numeric, şi anume, cei care se află în stradă de mai puţin
de trei ani şi cei cu mai mult de 3 ani.
Totodată, din interviuri şi din observaţii anterioare acestui studiu pe anumite grupuri
reprezentative, s-a ajuns la concluzia că un copil odată ajuns în stradă este depistat şi internat într-un
centru rezidenţial după o perioadă medie de 3 luni. În plus, pentru copiii sub 18 ani, numărul celor care
se află în stradă de 1 an de zile sau mai puţin este aproape egal cu numărul copiilor care au petrecut 6
ani sau mai mult în stradă, rezultând din această comparaţie tot un raport de 1/12 (6 luni x 12 = 6 ani).
Considerând că viaţa unui “candidat” este în medie de 3 luni până la internarea lui şi, respectiv
înregistrare, un viitor veteran (3 ani) are nevoie, statistic, în aceşti 3 ani, de 12 aşa-zişi “candidaţi” care
se pierd statistic, fie prin instituţionalizare, fie prin reintegrare familială. Având în vedere că mare
parte dintre”veterani” au fost surprinşi în ancheta noastră (dată fiind surprinderea în special a
grupurilor stabile cunoscute) şi că numărul lor este relativ stabil, am putea face o estimare simplă a
numărului de candidaţi, după cum urmează:
Cumulare prin aditivare
Estimarea oferita de către autorităţi
Estimarea speculativă
1750 1300 1524
N = 127 x 12 = 1524
Această cifră se apropie semnificativ de cea care a rezultat în urma aplicării metodei denumite
estimare prin adiţionare a unei populaţii greu de identificat.
Acest număr face referire în mod esenţial la categoria copiilor care se află permanent pe stradă
şi a căror legatură cu familia, fie nu există, fie este ocazională. Aceasta ,deoarece, analiza noastră a
cuprins în desfăşurarea ei grupurile de copii aflate în zonele cheie (Gara de Nord, centrul capitalei,
zonele marilor pieţe, staţii de metrou importante) şi se caracterizează prin stabilitate şi absenţa
44 Estimarea speculativă, ca metodă de verificare a primei estimări, este preluată din studiul realizat în noiembrie – aprilie 1992 de către organizaţiile Terre des Hommes, Equilibre, Liga pentru Sănătate Mintală şi Salvaţi Copiii, Danemarca.
86
relaţiilor cu familia şi în care copiii cerşetori aflaţi numai ziua pe stradă au o pondere nesemnificativă
statistic.
După prelucrarea datelor a rezultat că mai putin de 13% dintre copiii intervievaţi au declarat că
au fost obligaţi de către părinţi să cerşească. Această situaţie statistică nu trebuie interpretată în sensul
că numai 13% dintre copiii aflaţi pe stradă cerşesc şi astfel fac parte din categoria copiilor aflaţi numai
în timpul zilei pe stradă. Dimpotrivă ea dovedeşte că studiul din motive ce ţin de metodologie sau de
dificultăţile estimării totale considerate mult prea mari pentru a se fi încercat depăşirea lor, a cuprins
numai categoria copiilor aflaţi permanent pe stradă.
În ceea ce priveşte copii care şi-au păstrat legatura cu familia, numărul lor este cu certitudine
mai mare şi influenţat permanent de valurile crizelor economice pe care le traversează România.
Această categorie de copii trebuie să facă obiectul analizei circumscrise situaţiei economice şi
educative a familiei.
Concluzii
Numărul de copii pe stradă în Bucureşti nu poate depăşi 1524 pentru perioada de referinţă. În
ceea ce priveşte categoria copiilor “de zi”, nu putem face aprecieri statistice, atât datorită lipsei de date
cât şi a dificultăţilor metodologice de a realiza o astfel de estimare.
V.6. Zonele de aplicare a chestionarelor în Bucureşti
Au fost alese 12 zone cu 22 de puncte specifice de rezidenţa a “copiilor străzii.
V.6.1.Gara de Nord – Gara Basarab
- este zona cu cea mai importanta populaţie şi locul în care îşi găsesc adăpostul sau resursele de
câstig majoritatea tinerilor sau adulţilor fără adapost;
- pâna în toamna anului 1997, când Ministerul Transporturilor a interzis copiilor şi tinerilor să se
adăpostească în incinta Gării de Nord; zona era, cu predilecţie, destinată adăpostului pe timp de
noapte, nu numai pentru cei din zona, ci şi pentru multe grupuri de copii din alte zone apropiate;
- mare parte dintre copii se adăpostesc în canale, unde temperatura ridicată şi umiditatea excesivă le
afectează serios sănătatea;
- reprezintă locul unde ajung sau pleacă cu trenul copiii fugari din familii sau instituţii;
- o zona cu grad înalt de infracţionalitate (prostituţie, proxenetism, furturi, tîlhării, contrabandă de
ţigări, comerţ ilegal, munca la negru etc);
87
- grupurile de copii sau tineri din această zonă prezintă cel mai înalt grad de diversitate, în ceea ce
priveşte vârsta, comportamentul (consum de aurolac, prostituţie, săvârşirea de infracţiuni,
violenţa45 extra şi intragrupală), atitudinea faţă de muncă etc;
- mulţi dintre adolescenţii sau tinerii din această zonă declară că sunt aici de foarte mulţi ani (cea
mai ridicată medie de ani petrecuţi în stradă);
- zona mediatizată cu exagerare;
- loc central de intervenţie a organizaţiilor neguvernamentale, după metodologii diferite, ceea ce a
creat şi continuă să creeze o situaţie confuză (o încercare palidă de concertare a eforturilor a fost
proiectul “Parada” demarat în decembrie 1998 şi închis în martie 1999);
- de câţiva ani se constată o situaţie de dominare a adolescenţilor şi tinerilor faţă de copiii de vârste
mici, obligându-i pe aceştia să se stabilească în alte zone ale capitalei;
- Gara Basarab este deseori teatrul violenţelor şi abuzurilor sexuale la adresa copiilor; starea de
sănătate şi igienă fiind deosebit de precară.
V.6.2. Centrul capitalei (Piaţa Romană – Piaţa Universităţii – Piaţa Unirii)
- grupurile din această zonă sunt puţin numeroase şi slab structurate, nu rareori putând fi întâlniţi
copii plecaţi de acasă doar ca să cerşească pe timpul zilei, alături de copii care îşi găsesc adăpostul
pe timpul nopţii în staţiile de metrou sau în scările blocurilor;
- sursa de câstig o constituie în special cerşitul în metrou sau muncile diverse prestate la vânzătorii
din zone sau în pieţe;
- consumul de droguri nu reprezintă o caracteristică a zonei;
- copiii sunt puţini comunicativi şi dificil de depistat, ei aflându-se într-o continuă deplasare;
- procent mare de fete.
V.6.3. Piaţa Victoriei
- zona se caracterizează prin prezenţa unui grup stabil, bine structurat şi a cărei medie de vârsta este,
surprinzător, destul de mică (13 ani); celelalte grupuri, puţin numeroase;
- grupurile au în componenţa multe fete;
- copiii din această zonă sunt mari consumatori de droguri.
V.6.4. Politehnica – Leu
- există doar un singur grup stabil care pe timp de zi spală parbrize, iar pe timp de noapte se
refugiază în staţia de metrou “Politehnica” şi într-o casă construită pe un teren al Primăriei;
- copiii câstigă bani din munci diverse prestate la patronii sau vânzătorii de ziare din zona, sau din
spălatul parbrizelor în intersecţii, alături de alţi copii care se află pe stradă doar în timpul zilei;45 Sorin M. Radulescu – Sociologia deviantei, Editura Victor, 1998, pag. 114
88
- copiii sunt comunicativi, dar refuză ideea integrării lor într-un centru sau în familia de origine;
- majoritatea sunt băieti.
V.6.5. Tineretului
- grupul este format din 10 – 15 membri cu vârste cuprinse între 12 şi 26 de ani; prezintă o structură
de rol şi autoritate bine determinată în care tinerii au preluat poziţia de “tutore” al celor de vârste
mici, coordonând activităţile zilnice şi modul de distribuire a banilor; nu există un lider informal al
grupului;
- sursa de câştig o constituie în special furtul de alimente din pieţele agricole sau furtul de bani
(preponderent de la persoanele aflate în stare de ebrietate sau de la cele etichetate ca fiind “bogate”
şi afişând un anumit nivel de trai);
- consumul de droguri (solvenţi organici) caracterizează grupul (cu excepţia “veteranului” grupului,
în vârsta de 26 de ani) în sensul că se desfăşoară ca un adevărat “ritual”, după ora şase seara, atunci
când copiii nu mai sunt în legatură cu lucrătorii sociali ai organizaţiilor neguvernamentale;
- predomină băieţii, existând şi un grup stabil;
- copiii sunt foarte comunicativi.
V.7. Repartizarea pe criteriul sexului
Cum era de aşteptat cei mai mulţi subiecţi ai străzii sunt băieţi, 71% din totalul acestora. Fetele
reprezintă 29% din totalul lor.
89
Distribuţia pe sexe Corelaţia vârstă - sex
Diferenţa procentuală poate să-şi găsească explicaţia în faptul că fetele sunt dispuse într-o mai
mare măsură decât băieţii să îndure conflictele familiale, violenţa (în special a taţilor), precum şi
mizeria materială şi spirituală existentă în cadrul familiilor lor, decât să înfrunte spaţiul necunoscut al
străzii plin de pericole şi capcane.
În schimb, ele sunt mai bine reprezentate în grupa de vârstă 16 – 17 ani (30,4%) şi peste 18 ani,
spre deosebire de băieţi care sunt mai numeroşi în grupa de vârsta 13 – 15 ani (78,3%).
Această situaţie este urmarea lipsei de protecţie46 a adolescenţilor şi tinerilor care sunt nevoiţi să
părăsească instituţiile de protecţie la vârsta de 18 ani, o parte din fete ajungând să se prostitueze.
V.8. Repartizarea pe grupe de vârstă şi perioadele petrecute în stradă
Graficul de mai jos ne arată că aproximativ 52% din copiii străzii au vârste cuprinse între 7 şi 15
ani, iar 25% dintre aceştia au între 16 şi 18 ani.
O mică parte a copiilor care trăiesc în stradă au vârste mai mici de 7 ani. Îngrijorator este
procentul celor care au trecut de la stadiul de copil la cel de tânăr al străzii, care reprezintă aproximativ
o treime din totalul copiilor străzii.
46 Cartea alba a copilului – Editura Fundaţia “Copii României”, Bucureşti, 1997, pag. 98
90
Ca observaţie globală, se constată că numărul adolescenţilor şi tinerilor a crescut foarte
mult, în timp ce răspunsurile societăţii la aceasta problemă sunt aproape nule.
Vârsta copiilor străzii pe ani
În privinţa perioadelor petrecute pe stradă, cei mai mulţi copiii (50%) se află pe stradă de
aproximativ trei ani. 27,7% dintre ai au o vechime în stradă cuprinsă între 3 – 6 ani. Există o categorie
însemnată de circa 21% care fac parte din copiii străzii de lungă durată, având o vechime în stradă de
peste 7 ani. În acest caz nu este vorba în principal de copiii străzii, ci de tinerii străzii care au vârste
mai mari de 18 ani.
În tabelul de mai sus se poate observa o mare concentrare în primii trei ani şi apoi o scădere
treptată, numărul celor care stau în stradă de mai mult de 9 ani fiind semnificativ mai scăzut.
Durata medie a vieţii în stradă este aproximativ 4 ani. Prin comparaţie cu un studiu realizat în
1992 – 1993, se constată creşterea cu aproape un an a duratei medii de viaţa a copiilor în stradă.
Perioada Frecvenţa Procent Procent Valid
Valid
sub 1 an 58 12,3 16,41 – 3 ani 121 25,7 34,23 – 6 ani 98 20,9 27,77 – 9 ani 49 10,4 13,8
peste 9 ani 28 6,0 7,9Total 354 75,3 100,0
Lipseşte NR 116 24,7Total 116 24,7
Total 470 100,0
Graficul următor prezintă corelaţia între vârstă şi durata de viaţa pe stradă. Ceea ce surprinde la
prima analiză este procentul ridicat al copiilor între 7 şi 15 ani (27%) care au declarat că se află pe
stradă de 7, 8 sau 9 ani.
Ei reprezintă acei copii de vârstă foarte mică care au părăsit familia sau instituţia de ocrotire în
primii ani după Revoluţie. În tot acest răstimp,eforturile diverselor instituţii47 (guvernamentale sau
neguvernamentale) au fost zadarnice în cazul lor.
În acest fel apare întrebarea legitimă (la fel de potrivită şi pentru cei de 18 ani sau care depăşesc
această vârstă): “Cât vor mai avea de aşteptat aceşti copii şi tineri şi cât de probabilă este
integrarea lor socială?”
Repartiţia copiilor după vârstă şi durata de timp petrecută în stradă
47 Practica asistenţei sociale – Editura Alternative, Bucureşti, 1997, pag. 98
91
V.9. Scurta analiză statistică a situaţiei “tinerilor străzii”
Tinerii străzii reprezintă o categorie importantă care necesită o analiză separată deoarece
existenţa lor reliefează o serie de carenţe familiilor şi ale instituţiilor abilitate în domeniu.
Acestea sunt specifice, in principal, institutiilor guvernamentale de protectie a copilului.
Distribuţia tinerilor străzii după vârstă şi sex Se constată că 76,4% din tinerii străzii au vârsta între 18 şi 21 de ani. Acest fapt arată că în
primii ani după împlinirea vârstei de 18 ani tinerii străzii nu reuşesc să se întegreze în societate, fie,
prin găsirea unui domiciliu, fie prin găsirea unui loc de muncă care să conducă la obţinerea de venituri
stabile şi implicit la stabilirea unui cadru normal de viaţă.
Vârsta în ani Frecvenţa Procent
18 36 26,5
19 24 17,6
20 24 17,6
21 20 14,7
Peste 22 32 23,6
Total 136 100,0
92
Cei mai mulţi tineri ai străzii sunt băieţi, 65% din totalul acestora. Fetele reprezintă 35% din
totalul lor. Se constată o creştere semnificativă a ponderii fetelor care ajung de la 29% în cazul copiilor
străzii la 35% pentru tineri.
Unde au fost găsiţi tinerii străzii?Cei mai mulţi se află în Bucureşti şi Iaşi. În cazul Bucureştiului prezenţa unui număr mare de
tineri ai străzii este dată de cel puţin doi factori: incapacitatea instituţiilor de profil de a rezolva
problemele celor care au depăşit 18 ani şi de oportunităţile variate pe care capitala le oferă.
Pentru Iaşi, unde tinerii străzii provin din căminele de copii, pe care le-au părăsit când au
împlinit 18 ani, este vorba de slăbiciunile sistemului de protecţie socială atât din punct de vedere
legislativ, cât şi instituţional.
Care sunt cauzele care au determinat ajungerea tinerilor în stradă?Tabelul următor prezintă atât cauzele cât şi motivele care au facut ca aceşti tineri să aleagă strada
ca mod de viaţă.
Frecvenţa Procent Procent validValid Săracia şi factori asociaţi 18 13,2 15,7
Decesul unui părinte şi factori asociaţi
9 6,6 7,8
Alungat de acasă / abandonat / orfan
14 10,3 12,2
Certuri şi violenţe în familie 17 12,5 14,8A fugit din casa de copii 17 12,5 14,8Dezinteresul părinţilor 2 1,5 1,7Pierderea / lipsa locuinţei 4 2,9 3,5Dorinţa de a fi liber / independent 6 4,4 5,2A fost dat afară din camin la 18 ani
15 11,0 13,0
Dezorganizarea familiei 6 4,4 5,2
93
Să facă mai mulţi bani 2 1,5 1,7Alte cauze 5 3,7 4,3Total 115 84,6 100,0
Lipseşte Total 21 15,4
Total 136 100,0
Se constată că 27,8 din tinerii străzii provin din instituţiile de protecţie ale statului. Dacă la
aceştia îi adăugăm şi pe cei alungaţi de acasă, abandonaţi sau orfani obţinem o pondere de 40% a
tinerilor străzii care nu au legături cu familia sau acestea sunt sporadice.
Tinerii care provin din familie reprezintă 48,7% din total. Diferenţa pâna la o sută o reprezintă
alte cauze / motive care ţin mai puţin de familie sau instituţiile statului.
Prin comparaţie cu copiii străzii se constată o configuraţie semnificativ modificată. Astfel, creşte
ponderea celor care provin din instituţii (cu aproximativ 17 procente) şi scade ponderea celor care vin
din familii (cu aproximativ 15 procente).
Ce ne sugerează această distribuţie?
Familia rămâne principalul “rezervor” de tineri ai străzii, dar ponderea este semnificativ mai
scăzută decât în cazul copiilor străzii.
Instituţiile guvernamentale contribuie în circa 2/5 din cazuri la perpetuarea fenomenului tinerii
străzii.
O parte din tineri ajung în aceasta situaţie datorită unor dorinţe individuale care nu au o legatură
explicită între cele două instituţii menţionate anterior.
Durata vieţii în stradă
Cei mai mulţi tineri ai străzii au o vechime de sub 4 ani în stradă (45,5% din totalul acestora).
35,6% dintre ei au o durată a vieţii în stradă cuprinsă între 5 şi 9 ani. Restul de aproximativ 19%
se află în stradă de 10 ani sau chiar mai mult.
Se constată că cei mai mulţi tineri ai străzii sunt foşti copii ai străzii care nu au fost integraţi
atunci când existau mai multe oportunităţi legale, adică sub 18 ani.
Viaţa în stradă
Viaţa în stradă va fi descrisă şi analizată punând în evidenţă o serie de
particularităţi ale acesteia, începând de la capacitatea de a supravieţui până la
modul de trai în stradă cu tot ceea ce presupune el (surse de venituri,
aparteneţa la grup, etc).
Frecvenţa Procent Procent valid
94
Lipseşte Total 15 11,0
Total 136 100,0
Capacitatea de a supravieţui
Un aspect important al vieţii în stradă este cel care ţine de adaptabilitate sau, altfel spus, de
capacitatea de a supravieţui la condiţiile impuse de stradă. O mare parte a tinerilor străzii (69%)
reuseşte să supravieţuiască destul de bine.
26% dintre ei se află într-o situaţie medie în ceea ce priveşte capacitatea de supravieţuire,
descurcându-se uneori cu greutate alteori mai uşor. Doar o pondere de circa 5% au o capacitate proastă
şi foarte proastă de supravieţuire.
Dacă capacitatea de supravieţuire este destul de bună ne putem întreba cum rezistă aceşti tineri în
stradă, cum sunt organizaţi, cum îşi procură veniturile, etc.
Cu cine trăiesc în stradă
Cei mai mulţi tineri ai străzii trăiesc în grupuri. Acest mod de supravieţuire este preferat de 81%
din totalul tinerilor. 3% dintre ei trăiesc cu familia în stradă.
Comportamentul de supravieţuire în mod individual este prezent în 16% din cazuri. Modul de
viaţa în grupuri este cel mai des întâlnit datorită avantajelor pe care le oferă convieţuirea împreună cu
alţi copii şi tineri ai străzii.
Obţinerea de venituriPrincipala sursă de câştig rămâne tot cerşitul, prezent în circa 53% din cazuri. Se observă o
scădere semnificativă a celor care cerşesc prin comparaţie cu copiii străzii, de circa 16 procente.
Spălatul maşinilor este o activitate practicată de 18,5% din tinerii străzii şi este specifică
băieţilor.
95
Furturile48 sunt prezente în 22% din cazuri. În acest caz, se constată o creştere semnificativă a
numărului celor care fură prin comparaţie cu copiii străzii.
Căratul bagajelor este o altă modalitate de a procura venituri şi este întâlnită în cazul grupurilor
care trăiesc în gările din diferite oraşe.
Se remarcă o creştere a ponderii celor care obţin mijloacele de existenţă prin alte metode.
Prezentăm în continuare alte activităţi prin care tinerii străzii obţin bani şi bunuri.
Tipul de activitate Copiii străzii Tinerii străzii
Cerşit 79,1 52,6
Spălare maşini 15,7 18,5
Furturi 14,4 22
Căratul bagajelor 9,0 16,9
Prostituţie 6,3 4,9
Vânzare ziare 1,3 2,5
Alte metode 15,9 46,6
Nota: Dat fiind faptul că o parte din tineri au indicat mai multe surse de câştig s-au depăşit 100
de procente.
Alte modalităţi de procurare de bani şi bunuriCea mai întâlnită activitate este cea de a lucra la diferite firme, magazine sau baruri.
Frecvenţa Procent Procent valid
Valid
Munceşte la magazin, firme, baruri
29 21,3 54,7
Înşelăciuni 3 2,2 5,7Pictează 1 0,7 1,9Spectacole Parada 2 1,5 3,8Zilier 4 2,9 7,5Ajută în piaţă 2 1,5 3,8Asigură protecţia celor mici 2 1,5 3,8Strânge sticle, cartoane şi le vinde
6 4,4 11,3
Face curaţenie 4 2,9 7,5Total 53 39,0 100,0
Lipseşte Total 83 61,0
Total 136 100,0
Familiile de provenienţă şi relaţiile cu aceasta
48 Sorin M. Radulescu – Sociologia deviantei, Editura Victor, 1998, pag. 141
96
Din lotul de tineri ai străzii 22% sunt orfani spre deosebire de copiii străzii în care numai 6,4% se
află în această situaţie.
Pentru cei proveniţi din familii sau care au dat informaţii despre acestea prezentăm în continuare
câteva caracteristici ale acestora şi anume: statutul marital al părinţilor; relaţiile tinerilor cu familiile;
problemele familiale precizate de tineri.
Graficul de mai jos pune în evidenţa o caracteristică importantă a acestor familii şi anume, gradul
mare de destructurare.
Se observă ca doar 24% din tineri provin din familii în care părinţii sunt căsătoriţi şi locuiesc
împreună.
Restul familiilor de provenienţa prezintă un grad mai mic sau mai mare de destructurare după
cum urmează:
24% sunt căsatoriţi;
10% sunt concubini;
12% sunt divorţaţi
3% sunt separaţi;
24% sunt văduvi;
15% sunt decedaţi;
12% sunt necunoscuţi;
Aceste tipuri de familii explică foarte multe aspecte legate de cauzele şi motivele ajungerii
tinerilor în stradă.
Este, în principal, vorba despre slăbiciunea coeziunii familiilor din care aceşti tineri fac parte.
În ceea ce priveşte relaţiile cu familia, acestea sunt mult mai proaste decât în cazul copiilor
străzii.
Probleme familiale precizate de către copii
97
Se observă în tabelul următor că principalele probleme menţionate de către tineri sunt de natură
economică (45% din cazuri). Alte probleme cu ponderi însemnate sunt:
- alcoolismul unuia dintre parinţi (40%)
- disfuncţionalitatea familiei, înţeleasă ca absenţă a unuia dintre părinţi (37,8%)
- violenţă şi abuz (34,7%)
Prin comparaţie cu copiii străzii, scade ponderea celor care invocă probleme economice şi a celor
care au precizat probleme legate de disfuncţionalitatea familiei.
Tipul problemei Copiii străzii Tinerii străzii
Abuz sexual 0,3 2
Alcoolismul unuia dintre părinţi 39,9 39,8
Economice 69,9 44,9
Disfuncţionalitatea familiei 43 37,8
Violenţă şi abuz (fizic, emoţional) 35,7 34,7
Nota: Dat fiind faptul că o parte din tineri au indicat mai multe probleme familiale s-au depaşit
100 de procente.
Sexualitate
Avem în vedere următoarele aspecte:
- dacă au fost agresaţi sexual;
- dacă sunt activi din vedere sexual şi vârsta primei experienţe sexuale;
- tratamente urmate pentru tratarea bolilor cu transmitere sexuală şi informaţiile deţinute despre
metode contraceptive;
- orientarea sexuală şi implicarea în prostituţie.
Agresiune sexuală
9,6% din tinerii străzii declară că au fost agresaţi sexual49.
Activitate sexuală – activi din punct de vedere sexual
77,8% din tinerii străzii declară că sunt activi din punct de vedere sexual. Vârsta primei
experienţe sexuale este diferită de la caz la caz şi începe de la 7 ani mergând pâna la 20 ani.
Frecvenţa Procent Procent validValid Da 77 56,6 77,8
49 Sorin M. Radulescu – Sociologia deviantei, Editura Victor, 1998, pag. 116
98
Nu 22 16,2 22,2Total 99 72,8 100,0
Lipseşte Total 37 27,2Total 136 100,0
Tratamente pentru boli sexuale şi informaţii despre metode contraceptive
11,5% din tineri au primit tratamente pentru boli cu transmitere sexuală, iar din cei care răspund
la intrebarea referitoare la metodele contraceptive 57,1% au informaţii despre acestea.
Orientarea sexuală şi implicarea în prostituţie
97 % din tinerii activi din punct de vedere sexual se declară heterosexuali, iar restul de 3%
homosexuali.
18,2% dintre aceştia declară ca au fost implicati in prostitutie si in special fetele.
Consum de “droguri”
Consumul de aurolac este specific pentru aproximativ 55% din tinerii străzii, atât fete cât şi
băieţi. Bucureştiul este oraşul cu ponderea cea mai mare a celor care consumă aurolac.
Fumatul este foarte des practicat de către tinerii străzii, circa 92% din aceştia fumând în mod
regulat sau ocazional. Vânzarea de solvenţi este o activitate marginală fiind întâlnită doar în circa 8%
din cazuri.
Nu Ocazional În mod regulat
Se droghează cu solventi 45 19,4 35,7Consumă alcool 51,6 43,8 4,7Fumează 7,8 16,3 76Vinde solvenţi 92 4 4
Relaţia cu poliţia50
62% din tinerii străzii au fost ameninţaţi sau agresaţi de către poliţie, cel puţin o dată.Aproximativ o treime din ei au fost arestaţi şi 13,3% au fost condamnaţi.
Nu O data De câteva ori De mai multe oriAmeninţat şi agresat de poliţie 37,5 5,9 21,3 35,3Arestat de poliţie 68,4 15,4 12,5 3,7
50 Dan Banciu – Control socilal si Sanctiuni sociale, Editura Hyperion, 1992, pag. 72
99
Condamnat 86,8 11,8 1,5
100
Concluzii
Ipoteza cercetării de faţă se confirmă şi odată cu apariţia unor disfuncţii comportamental
adaptative este favorizat fenomenul “copiii străzii” şi problemele cu care se confruntă tinerii rezidenţi
în mediul stradal se acutizează:
- consumul foarte mare de droguri şi de la vârste mici;
- implicarea lor în săvârşirea de infracţiuni mai grave;
- multiple probleme de sănătate;
- creşterea mediei de timp petrecut pe strada departe de familie sau de instituţiile de protecţie;
- viaţa sexuală începută de la vârste incredibil de mici;
- creşterea descurajantă a cazurilor de familii nevoite să trăiască în strada împreună cu copiii lor;
- creşterea solidarităţii grupurilor (care are efecte pozitive asupra individului, dar şi negative).
În ceea ce priveşte dimensiunea fenomenului, numărul copiilor nu a crescut în mod spectaculos
(datorită derulării de servicii sociale de către diverse organizaţii neguvernamentale), însă recuperarea
lor socială presupune eforturi mult mai mari şi de lungă durată din partea lucrătorilor sociali decât
acum câţiva ani.
O altă latură a fenomenului o reprezintă categoria adolescenţilor şi tinerilor, al căror număr în
comparaţie cu anii anteriori, este foarte mare.
Reintegrarea lor socială necesită resurse umane şi financiare colosale, deoarece aceasta este
posibilă numai prin oferirea unui loc de munca şi a unei locuinţe şi prin asistarea fiecaruia în parte de
către lucrători sociali cu experienţă.
Dacă nu se are în vedere din partea Guvernului şi a autorităţilor locale acest aspect, consecinţele
vor fi grave: tinerii fără şansa de a obţine banii prin desfăşurarea unor activităţi legale vor fi nevoiţi să
recurgă la săvârşirea de infracţiuni, îngroşând numărul celor din închisori.
101
Bibliografie
1. Cohen A. K. Deliquent Boys. The Free Press, New York, 1995, 276 p.
2. Wilburn V. Stress, self-esteem and suicidal ideation in late adolescents // Journal of
Adolescence, Spring 40, nr.157, 2005, p.33.
3. Banciu Dan, Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Victor, 1999
4. Butoi Tudorel, Sociologie Judiciară şi devianta speciala. Perspectiva socio-juridică şi psihologică asupra lumii interlope, Ed. Bucureşti, 1998
5. Chelcea Septimiu, Margineanu Ioan, Cauc Ion, Cercetarea sociologică – metode şi tehnici, Editura Destin, Bucuresti, 1998.
6. Cătălin Zamfir, Dimensiuni ale sărăciei, Ed. Expert, 1995
7. David M. Cooper & David Ball, Abuzul asupra copilului, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993.
8. Dragan J., Aproape totul despre droguri, Ed. Militara, Bucureşti, 1994
9. IDC –10, Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament, Editura All, Bucureşti, 1998
10. Fundaţia “Copiii României”, Cartea albă a Copilului, România, 1997
11. Golu Pantelimon, Fundamentele psihologiei sociale, Ed. Ponto, Constanţa, 2000
12. Ghebrea Georgeta, Copiii şi drepturile lor, Ed. Ars Docendi, Bucureşti, 2000
13. Matei Constatin Nicolae, Configuraţia relaţiilor psiho-sociale de ordin moral în colectivele de copii şi adolescenţi, Ed Bucureşti, 1972
14. Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Ed. Polirom Iaşi, 2000
15. Neculau Adrian, coord., Psihologia cîmpului social: Reprezentările sociale, Societatea de Stiinţă şi Tehnică S.A., Bucureşti, 1995.
16. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Editura Sansa, Bucureşti, 1992
17. Phyllis Kilbourn ed., Copiii străzii, MARC, 1997
18. Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
19. Rotariu Traian, Petre Ilut, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iasi, 1997.
102
20. Riccardo Lucchini, Copiii străzii, Identitate, sociabilitate, droguri, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995
21. Savu. C, Copiii Străzii, Unicef România nr.1/1992
22. Sorin M. Rădulescu, Sociologia deviaţiei, Ed. Victor, Bucureşti, 1998
23. Ştefănescu Goanga, Florin Roşca Alexandru, Cupcea Salvator, Adaptarea Socială, Ed Institutului Psihologic, Cluj, 1988
24. * * * , S.O.S Copiii Străzii nr. 5/1995
25. Tudorel Butoi, Psihanaliza crimei, Editura Militara, Bucureşti, 1983
26. UNESCO PUBLISHING, Working with street children, UNESCO, Paris, 1995
27. UNICEF & Departamentul pentru Protecţia Copilului, Situaţia copilului şi a familiei în România, Bucuresti, 1997
28. Valasceanu Lazar, Metodologia cercetarii sociale – metode şi tehnici, Editura Stiinţifică şi Enciclopedica, Bucureşti, 1986
29. Valentina Ticlici, Vina de a fi copil al străzii, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998
30. Veronica Coulshed, Practica asisteţei sociale, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993
31. Voinea M., Sociologia Familiei, Bucureşti, Ed. T.U.B., 1994
32. Vasiliu T., Codul Penal comentat şi adnotat, Partea specială vol. 1, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1975
103
