UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD

,,ROLUL FAMILIEI ŞI A ALTOR FACTORI SOCIALI ÎN EDUCAŢIE’’

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

PROF.UNIV.DR. TEODOR PĂTRĂUŢĂ

MASTERAND:

MOCAN CORINA ELENA

CUPRINS1

CAPITOLUL I – INTRODUCERE………………..………………………………………..…….3 CAPITOLUL II-FAMILIA-CADRUL TEORETIC………………..…………………...……….42.1.Definiţia şi clasificarea familiei …………………………..………………………..….………. 42.2.Familia şi educarea caracterului.................................................................................................52.3.Importanţa modelului în educaţie...............................................................................................72.4.Raportul părinte - copil (istorie şi actualitate)...........................................................................92.5.Factori ce influenţează educaţia în cadrul familiei …………………………………….……122.6.Sarcinile familiei în educaţia copiilor …………………………………………………….…..132.7.Tipuri de părinţi…………………………………………………………………………….… 142.8.Familia-un bun mediu educativ? ………………………………………………………….….182.9.Rolul familiei ca prim  educator al copilului şi partener în educatia copilului......................202.10.Rolul climatului din familie în educaţie…………………………………………...….......….212.11.Rolul tatălui în educaţia copilului……………………………………………………..….…..232.12.Sprijinul din partea familiei in educaţia copiilor cu cerinţe educative special…..........…..26CAPITOLUL III-EFICIENTIZAREA RELAŢIEI ŞCOALĂ-FAMILIE COMUNITATE.......313.1.COMUNICAREA ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE…….…………………………..…313.2.FUNCŢIILE FAMILIEI ÎN SOCIETATE……………………….…………………………...333.3.COMUNICAREA GRĂDINIŢĂ-FAMILIE…………………….………………………..…..34CAPITOLUL IV-FACTORI SOCIALI CARE INTERVIN ÎN EDUCATIE…………......……364.1.CE ROL JOACĂ GRUPUL DE PRIETENI?.................................................................... 364.2.Influenţele mass-media………………………………………………………………………….38 4.2.1.Efectele televizorului asupra educaţiei copilului………………...…………………………39 4.2.2.Efectele reclamelor asupra copiilor …………………………………………………....….. 40 4.2.3.Calculatorul în viaţa celor mici………………………………………………...……...……41CAPITOLUL V-CADRUL PRACTIC-APLICATIV……………………………………..….…435.1.Parteneriat educaţional grădiniţă-familie ,,Să învăţăm împreună’’……….……..………...435.2.Chestionar pentru părinţi…………………………………………………………….….….....485.3.Planificarea activităţilor de consiliere a părinţilor...................................................................545.4.Planificarea activităţii cu părinţii la grupa mică( şedinţe cu părinţii, lectorate)……..…….57CAPITOLUL VI- CONCLUZII………………………………………………………......……....59CAPITOLUL VII-BIBLIOGRAFIE…………………………………………….……………......61

MOTTO: ,,Ce poate fi mai frumos şi mai bun în viaţă decât o familie unită…trăind într-un

colţ de lume numai cu bucuriile ei mici, aşa cum sunt ele, fără să râvnească lucruri care n-ar

face decât s-o zbuciume şi s-o fărâmiţeze…’’(Tudor Muşatescu)

CAPITOLUL I - INTRODUCERE

2

Actualmente despre educaţie se vorbeşte mult şi la toate nivelurile, în procesul educaţional sunt

antrenaţi diferiţi factori: familia, şcoala, comunitatea etc. Contribuţia acestora este foarte valoroasă,

însă ponderea cea mai mare a influenţelor le revine părinţilor (sau persoanelor care îi înlocuiesc) şi

familiei în întregime. Or, familia realizează o acţiune sinergetică asupra copilului. Influenţa ei are o

putere considerabil mai mare decît suma influenţelor fiecăruia dintre membrii acesteia.

    Încă Platon în "Protagor" şi Aristotel în "Politica", iar mai tîrziu Jan Amos Comenius menţionau

că actul educaţional va fi eficient doar atunci cînd familia, şcoala şi societatea îşi vor unifica

eforturile. Chiar şi în cadrul unui parteneriat educaţional eficient familiei îi revin, totuşi, cele mai

relevante funcţii:

    •    Asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică a copilului;

    •    Crearea mediului relaţional care ar influenţa direct socializarea copilului;

    •    Crearea unui climat psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de respect de sine a

copilului şi a condiţiilor oportune pentru explorarea sinelui/autocunoaştere;

    •    încurajarea tentaţiei copilului pentru autoeducaţie;

    •    Oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale.

    Familia ocupă locul central în viaţa copilului: aici el îşi trăieşte primii ani, află informaţiile

iniţiale, însuşeşte valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează şi simulează modele de

comportament, care îi determină ulterior personalitatea.

    Educaţia în familie constă dintr-un ansamblu de acţiuni sistematice orientate spre formarea şi

dezvoltarea calităţilor intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care încep să fie realizate

odată sau chiar înainte de conceperea lui.Familia este rădăcina educaţiei. Aşa cum cît de corect ai

sădit un pom, şi pe cît de adînc a fost sădit, adică este rezistent, aşa rol îl are şi familia în educarea

tinerii generaţii. Cum natura a plămădit în pîntece individul, aşa şi familia plămădeşte, numai că la

nivel spiritual.

„Cei şapte ani de acasă” –acestă frază ne vorbeşte foarte multe de familia, credinţa, concepţiile

oricărei persoane, de mediul în care s-a format individul.Familia este un factor primordial de

informare şi de creare a copiilor şi tineretului. Ea are rolul de al introduce pe copil în societate, de a

implementa practici educative, construcţii cognitive. De observat faptul că, familia implementează

mai mult valori practice, decît teoretice.

Familia este mediul cel mai sănătos şi are o influenţă mare asupra individului. Individul, în cadrul

familiei se dezvoltă multilateral, cuprizînd mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant, va

ajuta la o înţelegere mai adecvată a societăţii, omenirii, o educaţie bună va ajuta la crearea unui

3

individ util societăţii. O societate prosperă va favoriza îmbogăţirea individului cu valori şi concepţii

noi.

Familia are rol mai mult să formeze decât să aducă la cunoştinţă. Este foarte importantă educaţia

din copilărie, deoarece individul, ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vîrsta frageda

a copilului, este familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele şi

obiceiurile celor din jur. Individul va repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri, idei,

concepţii. Copilul va mima, gesticula exact ca persoanele din jur.

CAPITOLUL II-FAMILIA-CADRUL TEORETIC

“Familia este şcoala în care eşti deopotrivă profesor şi elev.” - G.Pascu

2.1.Definiţia şi clasificarea familiei 

Alaturi de şcoală şi organizaţiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupa de

educaţia omului. De educaţia oamenilor se ocupa şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale,

dar influenţele educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decat cele care privin din

familie, şcoală şi organizaţiile de tineret. Familia exercita o influenţă deosebit de adâncă asupra

copiilor. 

O mare parte dintre cunoştinţele despre natura, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de

comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a

expresiei: "A avea cei şapte ani de acasă"). 

Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societaţile. Familia este

un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţiune". În

societatea românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu si

familia extinsă. Mai există şi un al treilea tip de familie, familia poligamă. 

Familia nucleu (nucleara) - "constă în doi adulţi de sex opus care intreţin o relaţie sexuală

aprobatî de societate, împreună cu proprii lor copii sau adoptaţi". Familia nucleu poate fi de două

feluri: de orientare şi de procreare. Familia nucleară de orientare este familia în care ne naştem şi în

care ocupăm statutul de copil. Familia nucleară de procreare este familia pe care o cream prin

căsătorie şi obţinem statutul de adult. 

Familia extinsa (cosangvina) - "constă din doua sau mai multe familii nucleare unite prin legătura

părinte-copil, care include legăturile între fraţi şi surori". 

4

2.2.Familia şi educarea caracterului

 

"Caracterul este o deprindere îndelungată."

(Plutarh)

    Formarea caracterului copilului este un proces continuu de durată care solicită multă pricepere,

mult tact şi efort, implicînd respectarea unor condiţii fără de care e dificil a proiecta atingerea unui

rezultat pozitiv:

    1.  Iubirea faţă de copil, exprimată prin trei atitudini (subordonate, fireşte, unui scop concret -

confortul moral al acestuia):

         • apropierea sufletească

         • încrederea

         • înţelegerea

    2.   Răbdarea

    3.   Încurajarea

    4.   Exemplul.

    Deseori, din cele mai bune intenţii, unii părinţi ajung la efecte contrare celor dorite, deoarece

folosesc un stil educativ greşit. Cele trei erori principale, care derivă din stilurile parentale şi

conduc la efecte contrar aşteptărilor, sînt următoarele:

      1.  Asprimea exagerată (care-1 determină pe copil să se închidă în sine sau să se revolte, ceea

ce, în ambele cazuri, afectează negativ educaţia şi formarea caracterului).

      2.  Descurajarea şi umilirea (care-1 demobilizează pe copil în plan intelectual, volitiv şi afectiv).

       3. Lipsa explicaţiei morale şi a colaborării cu copilul (care afectează educarea şi manifestarea

corectă a liberei voinţe).

     Important este ca părintele să nu suprime libera exprimare a voinţei copilului, ci să o încurajeze,

să se sprijine pe ea, s-o orienteze moral.

     Un bun părinte face tot ce este mai bine pentru copilul său, răspunde tuturor necesităţilor lui,

indiferent de faptul că locuieşte împreună cu acesta sau separat. Nevoile copilului, pe care un bun

părinte e dator să le satisfacă, sînt următoarele: nevoi fizice de bază (adăpost şi căldură, hrană

adecvată şi odihnă, îngrijire şi igienă, securitate fizică şi emoţională), afective (admiraţie şi

tandreţe, atenţie şi observarea comportamentelor, aprobare, comunicare, colaborare), stimularea

potenţialului înnăscut (încurajarea curiozităţii, imaginaţiei şi a creativităţii, asigurarea posibilităţilor

de dezvoltare), responzabilizare, direcţionare şi control (disciplină şi ordine), independenţă etc.

5

     După J.Pearce (Families and Friends, How to Help Your Children Enjoy Happy Relationships,

Thorsons, 1991) formarea caracterului copilului este influenţată de trăsăturile pozitive şi negative

proprii părinţilor lor.

    Trăsăturile pozitive caracteristice părinţilor sînt:

     •    căldura şi afecţiunea

     •    stabilirea clară a limitelor

     •    recunoaşterea promptă a nevoilor

     •    acceptarea neajunsurilor

     •    capacitatea de a fi previzibil

     •    fermitatea, stabilitatea

     •    respectarea individualităţii

     •    recunoaşterea calităţilor.

     Trăsăturile negative tipice părinţilor sînt:

     •    răceala şi ostilitatea

     •    îngrijirea insuficientă

     •    indiferenţa faţă de nevoile copilului

     •    neglijarea/respingerea

     •    însuşirea de a fi imprevizibil

     •    lipsa de respect

     •    superioritatea.

     Un părinte bun reuşeşte să răspundă adecvat necesităţilor copilului său şi să-i cultive acestuia

încrederea în forţele proprii, respectul de sine, autonomia şi responsabilitatea de la cea mai fragedă

vîrstă. Se constată un raport stabil între stilul parental şi comportamentele sociale ale copilului.

Astfel, stilul permisiv (control slab, responsabilităţi şi norme de conduită puţine) determină

comportamente imprecise, agresive şi neascultare; cel autoritar (control puternic, susţinere slabă în

activitatea copilului, impunîndu-i-se acestuia reguli şi norme foarte rigide) - supunere, pasivitate,

dependenţă, lipsă de iniţiativă şi respect de sine; cel autorizat (îmbină controlul sistematic cu

sprijinul parental, explicînd copului motivele pentru care e necesar să respecte anumite reguli,

situaţiile în care acestea se aplică) - autonomie în gîndire şi acţiune, curaj, raţiune, responsabilitate.

    Indiferent de stilul educativ, părintele proiectează pentru copilul său anumite aspiraţii şi dorinţe

pe care n-a reuşit personal să le realizeze în viaţă. Pentru fiecare părinte copilul constituie un nou

6

viitor. Fără a ţine cont de posibilităţile copilului, deseori părinţii îl consideră drept o şansă oferită de

destin pentru a nu repeta propriile greşeli.

    Majoritatea părinţilor preiau modelul educaţiei pe care au primit-o sau procedează exact invers,

în cazul în care n-au fost mulţumiţi de experienţa propriilor părinţi.

    Practic, fiecare familie îşi formează propriul stil educativ, care presupune unitatea (armonică sau

dizarmonică) a stilurilor parentale personale ale ambilor părinţi. Pentru a-şi îndeplini plenar rolul,

un bun părinte se va deprinde:

•    să asigure o autoritate optimă, fără a fi supraprotectiv, cu autoritate absolută sau permisiv;

•    să ofere copiilor dragoste şi acceptare şi să fie sensibil la nevoile lor;

•    să manifeste încredere în munca şi abilităţile copiilor săi;

•    să formuleze aşteptări realiste;

•    să găsească timp pentru a le împărtăşi copiilor experienţa sa, să ia masa împreună, să se joace,

să-şi petreacă cu ei timpul liber;

•    să întemeieze un mediu sigur, stabil, cu reguli clare de respectat;

•    să glumească, să îndrume activităţile copiilor, să încurajeze libera exprimare a opiniei;

•    să comunice liber cu copiii, cu sinceritate, să-i asculte şi să formuleze împreună aprecieri;

•    să ia decizii şi să accepte responsabilităţi;

•    să poată stăpîni stresul şi să rezolve conflictele;

•    să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului;

•    să nu admită pedepse dure şi să încurajeze afirmarea comportamentelor pozitive.

 2.3.Importanţa modelului în educaţie

 "Lungă-i calea prin percepte, scurtă şi bună prin exemple".

(Seneca) 

     Unul dintre cele mai eficiente mijloace în educaţia copilului este modelul sau exemplul. Este

esenţial ca acesta să fie unul pozitiv şi utilizat cu pricepere. Importanţa exemplului pozitiv în

procesul de educaţie se bazează pe tendinţa înnăscută a copilului de a imita. Din fragedă copilărie el

imită persoanele care îi sînt mai apropiate (părinţii, bunicii, fraţii/surorile mai

mari etc.). Incontestabil, pentru copil părinţii constituie primele modele de viaţă şi de

comportament. însă, părintele care îşi subliniază în permanenţă în prezenţa copilului performanţele

sale deosebite îşi pierde treptat imaginea de model. Oricît de mici ar fi, copiii observă fiece detaliu

în comportamentul părinţilor, de aceea aceştia nu trebuie să le atragă mereu atenţia asupra

realizărilor lor.

7

     În perioada adolescenţei sfera de influenţă a exemplelor educative se extinde, copilul îşi găseşte

modele de viaţă în rîndul educatorilor, profesorilor, cunoştinţelor pe care îi respectă şi care se

bucură de prestigiu. Atunci cînd în mediul lui de viaţă tînărul nu găseşte modele satisfăcătoare, el le

caută în literatură, teatru, filme, în alte surse.

     Indiferent de vîrstă, este foarte important ca părinţii să-i ofere copilului modele pozitive, demne

de urmat. E necesar ca ei să cunoască şi să direcţioneze domeniul de interese ale copilului, să-i

supravegheze lecturile, să-i propună opere literare, să practice lecturile în familie, vizionarea

filmelor, spectacolelor cu personaje valoroase, cu exemple pozitive de comportament.

     Ulterior părinţii vor discuta despre cele citite şi vizionate, pentru a interveni cu precizările

necesare, pentru a releva pildele demne de urmat, a-1 deprinde pe copil să anticipeze consecinţele

modelelor de comportament pozitive şi negative. Se vor discuta, de asemenea, şi modele din

cotidian. în cadrul discuţiilor copiii vor fi sensibilizaţi, atenţia fiindu-le orientată asupra aspectelor

pozitive şi negative ale modelului, asupra acelor calităţi, pe care copilul urmează să le însuşească

pentru propriul model de personalitate.

     Astfel, treptat, selectînd din modelele oferite ceea ce este mai valoros, respingînd ceea ce nu

corespunde propriilor criterii valorice, copilul va fi ajutat să acumuleze experienţă de viaţă, să-şi

dezvolte spiritul critic, să-şi creeze un model "sintetic", care va cuprinde tot ceea ce a găsit valoros

în modelele oferite.

     Părinţii vor recurge la oferirea modelelor comportamentale mai cu seamă din fragedă vîrstă, căci

pe măsura creşterii şi maturizării, copilul îşi găseşte singur modelele de viaţă şi cele profesionale.

Părinţii vor avea grijă doar ca acestea să fie din cele dorite, pozitive.

     Modelele de conduită oferite de părinţi, calitatea afectivă a căminului familial creează condiţii

favorabile pentru formarea şi afirmarea unei personalităţi, apte a se integra eficient în societate,

respectînd normele şi legile acesteia.

     E bine să se ţină cont de faptul că, lipsiţi de influenţa benefică a unui mediu familial favorabil,

deseori din cauza stilului comportamental neadecvat al părinţilor, al deficitului de afecţiune şi

încredere în relaţiile cu aceştia, copiii ajung să săvîrşească abateri de la normele de convieţuire

socială.

 2.4.Raportul părinte - copil (istorie şi actualitate)

8

 "Este o dorinţă pioasă a tuturor părinţilor, ca ceea ce le-a lipsit să vadă realizata la fiii lor, cam aşa

ca şi cum ar trăi cineva pentru a doua oară şi ar dori abia acum să se folosească temeinic de

experienţele primului curs al vieţii".

(Goethe)

  În perioada dezvoltării ontogenetice, individul trece prin etape succesive care îl conduc de la

situaţia de dependenţă totală, biologică şi socială, la cea de independenţă.

     În perioada prenatală embrionul, apoi fătul se află într-o dependenţă totală de organismul

mamei. O dată cu naşterea, nou-născutul devine independent biologic, dar este încă foarte

dependent social. El are nevoie de prezenţa mamei, care îi este încă indispensabilă. Copilul devine

independent social doar la vîrstă de 2 ani, dar se poate separa de familie doar atunci cînd devine

independent şi economic. Pînă la 18 ani copilul se află sub controlul familiei, care îşi propune să-i

satisfacă toate trebuinţele. Abia după aceea sarcina familiei se încheie.

     De-a lungul istoriei concepţia societăţilor cu referire la relaţia părinţi - copii şi la rolul familiei în

educaţia copilului a suferit modificări. Spre exemplu, în societatea sumeriană tatăl putea să-şi vîndă

copiii ca sclavi, iar sclava care îi năştea un copil stăpînului său devenea liberă, în antichitate

egiptenii aveau familii numeroase, dar nu-şi abandonau copiii nedoriţi. În societatea antică ebraică

autoritatea tatălui era absolută şi incontestabilă pentru întreaga familie. El putea să-şi vîndă doar

fiicele ca sclave şi să-şi omoare fiii răzvrătiţi doar cu acordul comunităţii. La vechii evrei copiii

erau consideraţi o binecuvîntare, fiind educaţi într-o atmosferă de dragoste şi grijă, dar în spiritul

autorităţii şi valorii familiei. Copilul evreu care lovea în părinte sau îl blestema era pedepsit cu

moartea. În familia din societatea antică persană de educarea copiilor în primii 5 ani de viaţă se

ocupa în exclusivitate mama. Statutul soţului în familie era cu totul special, femeia îi datora

ascultare absolută. Naşterea în familie a unui copil de sex masculin era o mare sărbătoare, avortul

fiind pedepsit cu moartea. În societatea antică indiană existau două îndatoriri principale ale familiei:

confesională şi reproductivă. Avortul era echivalat cu asasinarea unui preot. În societatea antică

chineză fiecare familie era obligată să aibă copii, iar sterilitatea femeii putea servi drept motiv

pentru divorţ. Fetiţele erau considerate o povară pentru familie şi puteau fi părăsite în cîmp să

moară de foame şi frig. în Japonia antică o căsătorie era valabilă numai după naşterea primului

copil. În perioada clasică a civilizaţiei greceşti (sec.V î.Hr.) venirea pe lume a unui copil era un

eveniment fericit. Copiii nedoriţi nu erau abandonaţi, ci lăsaţi în locuri publice, de unde erau luaţi

de cineva (uneori pentru a fi vînduţi, ulterior, ca sclavi) sau sarcina creşterii şi educării lor era

preluată de către stat. în Atena cetatea se îngrijea de educarea copiilor, astfel că în timpul lui

9

Pericle, puţini dintre copii nu ştiau carte. În civilizaţia romană era recunoscută autoritatea nelimitată

a tatălui de a decide soarta atît a mamei, cît şi a copiilor. Copiii cu malformaţii congenitale sau cei

care nu erau recunoscuţi legitim erau abandonaţi şi lăsaţi să moară. Părinţii aplicau din plin pedepse

corporale severe. Cultura şi civilizaţia bizantină constituia o sinteză a culturilor lumii antice în

declin. Sentimentul familiei şi relaţiile familiale erau mai intime şi mai puternice în lumea bizantină

decît în antichitate. Copiii nelegitimi erau recunoscuţi alături de cei născuţi din căsătorii legitime,

iar începînd cu sec. XII fetele aveau acces la şcoală.

     Începutul sec. XX a însemnat o schimbare radicală a atitudinii faţă de copil - sentimentală şi

îndelungată. Experienţa orfelinatelor aduce în atenţie problema hospitalismului ca o consecinţă a

separării pe termen lung între părinţi şi copii. Se lansează ideea educării părinţilor. În ultimii 20-30

de ani s-a ajuns la concluzia că raportul părinte - copil este decisiv în dezvoltarea normală a

copilului, punîndu-se în evidenţă rolul familiei în procesul de socializare în primii ani de viaţă ai

acestuia. E vorba de familie ca instituţie socială şi mediu de dezvoltare. Familia presupune şi

prezenţa tatălui. Ataşamentul psihic al copilului se obţine eficient prin participarea tatălui la

îngrijirea copilului.

     Relaţia mamă-copil însă este una deosebită. Se consideră că primele zile după naştere constituie

perioada optimă pentru dezvoltarea interacţiunii mamă-copil, ea fiind pregătită biologic, psihologic

şi social pentru aceasta. Bonding-ul (din engl. bond - legătură, obligaţie, datorie, asumarea

responsabilităţilor pentru cineva) este un proces prin care părinţii devin brusc extrem de ataşaţi faţă

de nou-născut şi percep că el este al lor pentru toată viaţa. Imediat după naştere mama este aptă

pentru bonding, acest fenomen fiind explicat din punct de vedere psihologic şi hormonal. Ceea ce

se mtîmplă cu tatăl copilului este mai greu de înţeles, dar şi el se ataşează de nou-născut (într-o

măsură mai mică, probabil), atitudinea lui ţinînd de cultură, experienţă, educaţia socială şi suportul

moral pe care îl reprezintă copilul. (Carmen Ciofu, "Interacţiunea părinţi—copii", Buc, 1989, p. 54)

     Ca răspuns la dragostea parentală, copilul îşi dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi, care ar putea fi

decodat ca un gest reciproc de a-şi iubi părinţii. Ataşamentul copilului se dezvoltă progresiv şi

devine evident în jurul vîrstei de un an.

     S-a demonstrat că bonding-ul şi calitatea relaţiei tată - copil depind, în mare măsură, de

includerea tatălui în actul naşterii, acesta simţindu-se mai angajat în îngrijirea ulterioară a copilului.

Dacă tatăl este suficient de interesat de copil, el va fi răsplătit pe deplin prin ataşament din partea

acestuia.

10

     Indivizii sînt actori ai propriilor lor vieţi, care pot accepta sau nu contextul în care devin

personalităţi. Părinţii nu-şi pot revendica atotputernicia şi promova întotdeauna super-rolul de

părinte şi statutul de autoritate parentală; este important ca ei să vadă în copil nu doar un "debitor",

ci o persoană care poate îndeplini anumite sarcini, se poate simţi "partener".

     Încă J.J.Rousseau susţinea: "Copilul se naşte bun, desăvîrşit - îl strică viaţa şi metodele

educaţionale. .. .totul iese bun din mîinile Creatorului; totul degenerează în mîinile omului." Mai

tîrziu psihologul austriac A.Adler menţiona că în formarea personalităţii copilului un rol important

îl joacă constelaţia familială, relaţiile dintre părinţi şi copii. Impactul benefic al acestora se observă

atunci cînd adulţii îşi iubesc copiii, le respectă personalitatea, îi ocrotesc de influenţele negative ale

mediului social, le creează condiţii pentru dezvoltarea maximă a potenţialului, îi învaţă să respecte

normele şi regulile stabilite în societate şi, desigur, să se respecte pe sine şi pe cei din jur, tratîndu-i

cu toleranţă şi dragoste.

     Respectul de sine este o dimensiune fundamentală pentru orice fiinţă umană, indiferent dacă este

copil sau adult, indiferent de cultură, interese, statut social, abilităţi etc.

     Părinţii sînt cei care au o influenţă definitorie în formarea la copil a respectului de sine. Dacă

părinţii au o imagine de sine sănătoasă, ei vor realiza într-un mod diferit educarea copiilor lor, decît

dacă ar avea o imagine de sine scăzută. Formarea respectului de sine la copii se află într-o

dependenţă strictă de acceptarea lui necondiţionată din partea părinţilor. Mesajul de valoare şi

unicitate transmis copiilor din partea adulţilor previne apariţia neîncrederii în sine. Dragostea

necondiţionată din partea părinţilor (nu doar dacă copilul îşi face ordine în cameră, ia note mari,

vine acasă devreme etc.) precede aproape întotdeauna acceptarea şi respectul de sine. Iubirea

condiţionată a părinţilor faţă de copii este în strictă dependenţă de performanţele acestora, şi dacă

performanţa nu este cea aşteptată, iubirea nu se manifestă. în cazul cînd copilul nu simte că merită

dragostea propriilor părinţi, el presupune că este nedemn de a fi iubit, de aceea nu are de ce să ţină

nici el la sine. în consecinţă, copilul se simte inutil - un nimeni - şi îşi formează o imagine de sine

scăzută. în Anexa 1 se propun unele sugestii pentru dezvoltarea imaginii de sine la copii.

     Copiii cu un respect de sine scăzut nu reuşesc să facă faţă situaţiilor de risc, eşecurilor, să

construiască relaţii interpersonale eficiente. Şi invers, cei cu un respect de sine avansat reuşesc să

depăşească situaţiile de criză, să construiască relaţii eficiente, să se afirme pozitiv în plan social.

Unele caracteristici ale copilului acceptat şi ale celui neacceptat sînt expuse în Anexa 2.

11

     În relaţiile familiale, inclusiv în cele dintre părinţi şi copii, este foarte important de a evita

imperativele "Vreau!" şi "Trebuie!", de a îmbina exigenţa cu responsabilitatea pentru tot ce fac şi

tot ce sînt fiecare dintre membrii ei.

     Deseori conflictele între părinţi şi copii sînt provocate de înţelegerea diferită de către aceştia a

noţiunilor de maturitate, independenţă. Maturitatea nu vine neapărat doar o dată cu atingerea unei

anumite vîrste. Matur este cel ce înţelege trăirile altor oameni, se străduie să nu le provoace nici

cele mai mici griji şi necazuri. Modul de a gîndi, seriozitatea atitudinii faţă de sine şi faţă de cei din

jur, faţă de viaţă, responsabilitatea sînt indicii ale maturităţii şi independentei. Un copil care

contribuie la soluţionarea problemelor familiei, care nu-şi împovărează părinţii cu altele noi,

manifestă responsabilitate faţă de îndatoririle sale atît în familie, cît şi în afara ei, va fi neapărat

tratat de la egal la egal de către maturi. Cine este capabil a face faţă dificultăţilor şi provocărilor

vieţii cu fermitate, de unul singur, fără sprijinul cuiva, va fi considerat independent de toată lumea,

inclusiv de proprii părinţi.

     Pentru a exclude divergenţele de opinii, e bine să ne deprindem a privi lucrurile cu ochii mamei

sau ai tatălui, să ne comportăm aşa cum credem că ar accepta ei, să înţelegem imensitatea grijii ce

ne-o poartă, profunzimea trăirilor lor, mărinimia dăruirii de sine din prima clipă şi pe toată durata

vieţii noastre.

     Educaţia copilului se va baza pe respectarea unor cerinţe fundamentale. De primă importanţă

este faptul ca părinţii să aibă un comportament afectiv, să fie duioşi şi blînzi, stimulînd astfel

dezvoltarea psihică a copilului, contribuind la formarea sentimentului de deplină siguranţă.

Cerinţele faţă de copil trebuie să aibă un caracter permanent şi să se întemeieze pe posibilităţile

reale ale acestora, astfel, prin aprecieri constante, pline de discernămînt, se va contribui la

cultivarea respectului de sine, la formarea voinţei copilului.

 2.5.Factori ce influenteaza educatia in cadrul familiei 

In cadrul familiei moderne se produc unele mutatii, care consta in inlocuirea familiei formata din

trei generatii cu familia formata din doua generatii. De aici putem conclude ca bunicii participa din

ce in ce mai putin la educatia nepotilor. Alte influente sociale pot fi considerate migratia de la sat la

oras si urbanizarea satelor. 

Astfel cresc posibilitatile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica,

preocuparile culturale si sportive, si rezulta o schimbare in mentalitatea familiei. Nivelul de trai

scazut obliga ambii parinti sa isi gaseasca cel putin un loc de munca pentru a putea asigura un trai

decent copiilor. In asemenea conditii supravegherea copiilor este limitata, sau este incredintata altor

12

persoane sau institutii sociale (ex: cresa, gradinita, etc). 

Un caz aparte il constituie familiile in care unul dintre parinti este somer. Implicit, celalalt parinte

se ocupa mai mult de copii, dar problema majora a acestei familii este asigurarea celor necesare

pentru un trai modest. Situatia familiilor in care ambii parinti sunt fara loc de munca este critica,

deoarece cu doua ajutoare de somaj de abia se poate asigura hrana, neputandu-se vorbi nici macar

despre un trai modest. 

2.6.Sarcinile familiei în educaţia copiilor 

Rolul familiei este foarte important in dezvoltarea copilului, din urmatoarele puncte de vedere : 

1.Fizic 

2. Intelectual 

3. Moral 

4. Estetic 

1. Familia se preocupa de dezvoltarea fizica a copiilor. Ea asigura hrana si imbracamintea copiilor,

ii fereste de pericole, le lasa timp de joaca, le creaza conditii cat mai bune de odihna si se ingrijeste

de sanatatea lor. Un regim rational de viata nu poate avea decat urmari pozitive asupra dezvoltarii

sale fizice. Familia ii formeaza copilului primele deprinderi de igiena personala si sociala si il

obisnuieste sa utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunastarea organismului. In

perioada pubertatii, schimbarile fiziologice produse in organism pun probleme noi pentru

dezvoltarea fizica a copilului; prin indrumari perseverente si afectuoase, prin modificarea regimului

de odihna, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit. 

2. Dezvoltarea intelectuala. In cadrul familiei copilul isi insuseste limbajul. Volumul, precizia

vocabularului si corectitudinea exprimarii copilului depind de munca depusa de parinti in aceasta

directie. Ca prim factor de educatie, familia ofera copilului aproximativ 90% din cunostintele

uzuale (ex: despre plante, animale, ocupatiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupa

si de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvolta spiritul de observatie, memoria

si gandirea. Parintii incearca sa explice copiilor sensul unor fenomene si obiecte pentru a le putea

intelege. Copiii pun cele mai multe intrebari in jurul varstei de 3-6 ani, iar parintii ii ajuta sa-si

insuseasca un numar mare de cunostinte, raspunzand cat se poate de corect si exact. 

Cand sunt in scoala primara, familia vine in sprijinul ei, sustinand "gustul de citit" al elevilor. Cel

mai important este stimularea curiozitatii copilului de a citi, prin cumpararea unor carti care sa puna

bazele unei mici biblioteci. In preadolescenta este posibila o deviere de la subiectele strict legate de

scoala sau indicate varstei fragede; astfel, datoria parintilor este de a indruma copilul sa citeasca

13

ceea ce corespunde varstei sale. Dorinta de lectura poate deveni excesiva, copilul sacrificand astfel

orele de somn. Copilul obtine rezultatele la scoala in functie de modul in care parintii se implica in

procesul de invatare. Parintii trebuie sa-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite scolare,

carti de lectura, manuale scolare etc., cat si niste conditii bune de munca: un birou, un computer si

nu in ultimul rand liniste pentru a se putea concentra. Parintii trebuie sa-si ajute copiii la invatatura;

ajutorul trebuie limitat la o indrumare sau sprijin, nefiind indicat sa efectueze temele copiilor. Cu

timpul, parintii se vor limita la controlarea temelor de casa si a carnetului de note. Deci, atitudinea

parintilor trebuie sa fie una de mijloc: sa nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici sa nu se intereseze

deloc de rezultatele acestuia. 

3. Educatia morala a copiilor. In familie se formeaza cele mai importante deprinderi de

comportamant: respectul, politetea, cinstea, sinceritatea, decenta in vorbire si atitudini, ordinea,

cumpatarea, grija fata de lucrurile incredintate. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta

cel mai mult; parintele este un exemplu pentru copil. Parintii le spun copiilor ce e bine si ce e rau,

ce e drept si ce e nedrept, ce e frumos si ce e urat in comportamente. Aceste notiuni il ajuta pe copil

sa se orienteze in evaluarea comportamentului sau si a celor din jur. Tot in sens moral, familia il

indruma sa fie sociabil, sa fie un bun coleg si prieten.

4. Familia contribuie si la educatia estetica a copilului. Parintii sunt cei care realizeaza contactul

copilului cu frumusetile naturii (culorile si mirosul florilor, cantecul pasarilor, verdele campului

etc.), cu viata sociala (traditii, obiceiuri stravechi etc.). 

Mijloacele mass-media si in mod special televiziunea, exercita o influenta puternica asupra

educatiei estetice. Nu se poate vorbi despre o influenta strict pozitiva sau strict negativa; pe de o

parte exista numeroase emisiuni culturale, de imbogatire a cunostintelor, dar pe de alta parte sunt

difuzate numeroase programe care pot deforma imaginatia inocenta a copiilor intr-un sens negativ. 

Parintii trebuie sa controleze atat timpul pe care copilul il petrece in fata televizorului cat si

emisiunile pe care le urmareste. In unele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului

lipseste cu desavarsire, iar in altele aceasta este exagerata. Daca copilul nu are aptitudini si nici

placere pentru diferite arte (balet, muzica, teatru etc.), parintii trebuie sa respecte optiunea

copilului. 

2.7.Tipuri de părinţi

  Sa fim parinti poate fi atât de usor  si de placut uneori, dar si îngrozitor de greu uneori.Clipele pot

zbura jucându-ne cu copilul sau pot îngheta în timp ce ochii nostrii privesc mariti şi disperati cum

copilul cel drag se transforma într-un Dl.Goe si ne trezim depasiti de situatie, nu ştim cum sa

14

reactionam. Putem preveni aceste crize, putem sa ne autocunoastem şi sa încercam sa ne

autodisciplinam întâi pe noi, ca fiind cei maturi si responsabili.

Parintele indulgent 

Stilul indulgent se caracterizeaza prin aceea ca parintele îi permite copilului sa se manifeste cum

vrea el, fara a-i impune prea multe restrictii. Filosofia de viata a parintelui care adopta acest stil este

„Copiii vor înflori singuri la timpul potrivit”. Pentru el, cea mai mare valoare o reprezinta libertatea

de expresie. Parintele indulgent manifesta sensibilitate la drepturile altora, se consulta cu copilul

atunci când ia o decizie, manifesta caldura s i interes fata de tot ceea ce face copilul, iar cazurile în

care îl pedepseste sunt foarte rare. Aceasta atitudine îi permite copilului sa-si dezvolte o identitate

proprie si sa aiba o personalitate distincta, marcanta, originala. El se simte important, special, fapt ce

determina cres terea nivelului stimei de sine (care reprezinta o conditie esentiala în dezvoltarea

armonioasa a personalitatii). Un stil parental indulgent mai sta la baza dezvoltarii creativitatii si a

capacitatii de a lua decizii. Pe de alta parte, copilului crescut într-o maniera indulgenta, îi va fi greu

sa înteleaga rolul limitelor, al regulilor si sa tina cont de ele atunci când situatia o va cere; de aceea,

pentru foarte multi dintre adulti, el poate fi considerat obraznic sau chiar copil-problema. Parintii se

pot astepta ca în curând el „sa preia controlul familiei” în sensul ca nu va mai face decât ce vrea el si

cu greu va accepta sfaturi. Parintele va fi „depasit”.

Parintele autoritar

Parintele care adopta stilul autoritar se caracterizeaza prin faptul ca îi cere copilului sa respecte cu

strictete, fara sa comenteze, regulile impuse. Aceste reguli au o valoare absoluta, iar cea mai mica

greseala este urmata de pedeapsa. Filosofia de viata adoptata: ,Nimic nu e mai presus de lege!”. Din

aceasta cauza, parintele nu se simte obligat sa raspunda întrebarilor suplimentare: „De ce?” “Pentru

ca sunt mama ta! Nu discutam!”. Intentia copilului de a-si manifesta independenta este interpretata

ca o forma de razvratire, fapt ce reprezinta o sursa importanta a conflictelor parinte -copil. De obicei,

parintele este rece si detasat fata de copil, impunând respectul muncii si al efortului. Astfel, stilul

autoritar îl învata pe copil sa devina ordonat, disciplinat, respectuos fata de cei de care îi este frica; îi

dezvolta simtul critic; îl învata sa devina perfectionist (“Daca faci ceva, atunci fa-o perfect!”). Din

pacate, adoptarea acestui stil parental atrage dupa sine numeroase dezavantaje, în primul rând,

copilul crescut de parinti autoritari va învata foarte greu sa devina maleabil, sensibil la dorintele

altora; el va fi neiertator cu cei care gresesc („Cum poate fi asa proasta?”). De asemenea, acest copil

va întâmpina dificultati în realizarea unei comunicari eficiente; va fi frecvent lipsit de initiativa, de

curaj si vesnic nemultumit, deoarece se teme în permanenta ca ar putea gresi. Pentru el, „a gresi” e

15

sinonim cu „a fi un ratat”. De aceea, preocuparea lui majora este „Ce va zice tata (mama) când va

afla?” Trasaturile de mai sus reflecta diminuarea stimei de sine („Am gresit! Nu sunt bun de nimic!

Niciodata nu voi putea sa...!”). Unele cercetari (W. Damon, D. Hart, 1988) arata ca un nivel scazut al

stimei de sine în copilarie are urmari negative marcante pe parcursul întregii vieti, asemeni unui

cosmar care te urmareste în permanenta si de care (în cazurile fericite) scapi cu mare greutate.

Parintele indiferent

Parintele indiferent neglijeaza copilul, nu este preocupat de realizarile lui si nici nu manifesta

frecvent trairi emotionale pozitive pentru el. Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasa de

înteles ca acesta este „în plus”, reprezinta o povara de care s-ar putea lipsi oricând. Filosofia de viata

pe care o sugereaza este: ,În viata nu te poti baza pe nimeni altcineva decât pe tine însuti”. Copilul al

carui parinte se manifesta indiferent, învata ca parerea lui nu conteaza prea mult, se simte lipsit de

importanta si uneori absolvit de orice responsabilitate. El poate avea o stima de sine scazuta

(asemeni copilului crescut autoritar), poate deveni timorat si urmarit în permanenta de un puternic

complex de inferioritate (“Niciodata nu voi fi în stare sa fac ceva suficient de bun ca sa-i multumesc

pe ai mei”). Spre deosebire de copilul crescut autoritar (care toata viata se va ghida dupa regulile

stricte pe care le-a învatat în copilarie), copilul crescut indiferent se va baza doar pe experienta lui de

viata. De aceea, dupa ce va ajunge la vârsta adulta s i se va pune problema sa primeasca sfaturi

referitoare la cum ar trebui sa se comporte, cum ar trebui sa-si educe copilul, de ce ar trebui sa se

fereasca etc, el nu va fi dispus sa asculte („Ce stii tu? Ai trait ce am trait eu?”, „ Cine esti tu ca sa-mi

dai sfaturi?”). Din cauza lipsei de afectiune, chiar daca, pe de o parte, îl va face mai rezistent la

greutatile vietii, copilul crescut indiferent va fi mai rigid, mai insensibil, mai apatic, mai pragmatic.

Unii se grabesc sa-l eticheteze ca fiind un copil fara suflet, de gheata, fara sa banuiasca faptul ca

prejudiciul afectiv pe care îl resimte îl determina sa se ghideze dupa principiul “Iubirea te face mai

vulnerabil, mai slab”.

Parintele protector

 Parintele protector este aparent un parinte model: el este extrem de atent la nevoile copilului si se

dedica cu toata fiinta sa meseriei de parinte. Prioritatea lui este sa-i ofere copilului securitate,

deoarece constientizeaza ca un copil este o fiinta foarte fragila, care are nevoie în permanenta de

sprijin si protectie. Educatia pe care i-o da copilului se cladeste în jurul ideii ca „Nu tot ce zboara se

manaânca”  si are grija sa-si învete copilul ca, în primul rând, sa fie precaut si rezervat fata de tot ce

vine din afara sferei familiei. Din pacate, uneori protectia acordata copilului este exagerata, parintii

devin vesnic îngrijorati, vad catastrofe si calamitati la fiecare colt de strada. Când îsi vad copilul

16

plângând, ei devin agitati, creând fara sa-si dea seama, mai multa tensiune („Ce te doare, puiule?

Unde? Te doare rau? Vai, saracutul de tine!”). Atunci când apare o problema, parintii exagerat de

protectori se grabesc sa caute vinovatii s i sa  tina morala („ De câte ori ti-am zis... ?”), fapt care

duce la scaderea eficientei rezolvarii conflictului  si a învatarii unor reguli de disciplina. Asemeni

parintilor autoritari, accepta greu situatia în care copilul începe sa-si dezvolte independenta, însa ei

nu creeaza conflicte, ci intra în panica, „se consuma”. Acest stil parental mai atrage dupa sine alte

numeroase dezavantaje. Atunci când sunt mici, copiii care au parinti exagerat de protectori pot

manifesta tulburari ale somnului si ale regimului alimentar, precum si stari de frica nejustificate. O

data cu trecerea timpului, copilul se simte din ce în ce mai sufocat si are tendinta de a se îndeparta de

parinti; el gaseste ca este dificil sa comunice direct cu parintele despre problemele personale, de

teama ca acesta nu-l va întelege si se va îngrijora (“Mai bine nu-i spun mamei ca numai se

îngrijoreaza”). Astfel, copilul va învata sa ascunda informatii, va avea o viata secreta, personala,

nebanuita de parinte. De asemenea, atunci când va fi pus în situatia de a-si exprima frustrarea sau

mânia, prefer sa se exprime indirect prin acte de razbunare sau sabotaj.

Parintele democratic

Parintele care se comporta democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului sa fie

respectate, fara a omite stabilirea unor reguli care sa fie aplicate consecvent s i urmate de toti

membrii familiei (cu exceptia situatiilor în care este imposibil acest lucru). Impunerea de reguli

implica o anumita flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importanta (asa cum este

pentru parintele autoritar), ci omul este pe primul loc. Parintele care îmbratiseaza stilul democratic se

ghideaza dupa principiul „Toti suntem egali în fata lui Dumnezeu” si este împotriva ideii „Unii sunt

mai egali decât altii”. Prin urmare, parintele care îmbratiseaza acest stil parental este suficient de

indulgent, flexibil si deschis spre nou pentru a accepta tot ce ar putea ameliora viata copilului si a

familiei, însa este în acelasi timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplina riguroasa, a-l

învata pe copil sa respecte reguli si sa îndeplineasca eficient sarcinile care i se dau. Pe de alta parte,

parintele care are un stil parental democratic este suficient de protector pentru a-i oferi copilului

securitatea de care are nevoie s i pentru a-l sprijini atunci când situatia o cere; însa este suficient de

întelegator si încrezator în capacitatea copilului de a lua unele decizii personale. El încurajeaza

copilul sa fie independent, respectându-i opiniile, interesele si personalitatea. Manifesta caldura fata

de copil, îl apreciaza, îl considera un membru responsabil al familiei. Ca urmare a acestor atitudini

parentale, copilul îs i va dezvolta un echilibru emotional care va sta la baza dezvoltarii armonioase a

personalitatii, îsi va dezvolta deprinderi de comunicare eficienta, va manifesta creativitate, initiativa,

17

capacitate decizionala, autonomie personala. Ca urmare a încurajarilor si a încrederii care i se

acorda, copilul va avea un nivel ridicat al stimei de sine, care îi va permite sa obtina eficienta si

productivitate în actiunile întreprinse. Respectul pentru om, cultivat de stilul democratic îl va învata

pe copil sa îi respecte pe altii, sa ia în considerare opinia celorlalti, sa accepte observatii, având

totodata curajul sa-si exprime punctul de vedere. Pe masura ce va creste, independenta care i s-a

acordat îl va ajuta sa-si identifice propriile aptitudini si sa aleaga meseria care i se potriveste mai

bine, sa îsi îndeplineasca propriile vise, nu pe cele ale parintilor. Cu toate ca în aparenta stilul

democratic are numai avantaje, totusi e bine sa mentionam faptul ca un copil crescut în acest mod se

va adapta cu greu stilului autoritar (pe care îl poate întâlni la scoala, în grupurile de prieteni, în

armata etc). El ar putea fi considerat „bleg” pentru ca nu va executa prompt sarcinile care i se dau,

sau dimpotriva, „impertinent' pentru ca discuta ordinele. Dupa cum se vede, fiecare stil parental are

avantajele si dezavantajele sale; mai mult decât atât, în timp ce unii parinti considera anumite valori

ca fiind calitati (independenta, exprimare libera), altii le considera defecte (razvratire, comentarea

ordinelor). De aceea depinde numai de noi sa încercam sa ne autocunoastem, sa ne stapânim s i sa

încercam sa ne cres tem copilul pentru viata si nu pentru noi asa cum ni se pare mai comod. si nu în

ultimul rând, poate ca înca o data regula de aur– Calea de Mijloc - poate fi raspunsul la multe

întrebari. Atunci când ne confruntam (din pacate inevitabil) cu unele neplaceri cauzate de

comportamentul copiilor nostrii, macar sa stim ca de cele mai multe ori cauza suntem noi.

2.8.Familia-un bun mediu educativ? 

Titlul acestui subcapitol este conceput sub forma unei intrebari, care nu a fost pusa fara a sugera

un lucru foarte des intalnit: existenta unor tipuri de familie care nu reprezinta un bun mediu

educativ. Familia care reprezinta un bun mediu educativ Familia trebuie sa fie un colectiv sanatos,

adica in componenta sa sa existe toti membrii care alcatuiesc in mod normal un asemenea colectiv

(doi parinti), intre acestia sa fie relatii de intelegere, respect, intrajutorare, sa traiasca in deplina

armonie, sa duca o viata cinstita, onesta. Opiniile celor doi parinti referitoare la copil trebuie sa fie

convergente iar parintii trebuie sa fie un bun exemplu, avand in vedere cat de puternic este spiritul

de imitatie la copii. In comparatie cu familia cu un singur copil, familia cu mai multi copii

reprezinta un mediu educativ mai bun. 

Daca copilul este singur la parinti el tinde sa fie mofturos, egoist, capricios datorita parintilor care

doresc sa-i faca toate poftele. In familiile cu mai multi copii, afectiunea parintilor se indreapta catre

toti copiii. Parintii trebuie sa aiba o autoritate asupra copilului. Aceasta autoritate nu trebuie

obtinuta cu ajutorul pedepselor sau a violentei si nici printr-un exces de bunatate si satisfacerea

18

oricarei dorinte. "Adevarata autoritate deriva din exigenta parintilor fata de comportarea copiilor,

imbinata cu respectul fata de acestia". Copilul trebuie sa simta iubirea pe care parintii i-o poarta, dar

este necesar sa stie ca nu-i vor ingadui orice capriciu. 

"Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei, ci si calea cea mai eficienta a educatiei, dar

numai daca ea e potrivita si cu masura". Nu in ultimul rand, "pentru a fi un bun mediu educativ,

familia trebuie sa aiba o situatie economica apta sa satisfaca trebuintele de prim ordin ale

membrilor sai". Educarea un copil nu este un lucru atat de usor. Unii parinti, avand conceptii

invechite, cred ca ei stiu cel mai bine sa-si educe copilul, neacceptand sfaturi din exterior. In

prezent, exista o multime de carti, filme si emisiuni special realizate pentru indrumarea pedagogica

a parintilor. Familia care nu reprezinta un bun mediu educativ 

a) Familia descompusa - familia care ramane descompusa in urma unui divort sau a unui deces, nu

este un mediu educativ ideal. Dar totusi conditia de viata a copilului orfan de un parinte depinde

foarte mult de puterea de dragoste a celui ramas, care poate compensa dragostea celui disparut. In

trecut divortul era extrem de daunator pentru copii. Cercetarile actuale par sa indice ca copiii se

simt mai bine daca parintii nefericiti divorteaza decat daca stau impreuna intr-o atmosfera de furie,

amaraciune, violenta si ura.

b) Familia reconstituita - Recasatorirea creeaza o familie reconstituita sau combinata formata din

doi parinti, din care cel putin unul aduce in aceasta unitate familiala noua unul sau mai multi copii

dintr-o casatorie anterioara. Cuvintele mama mastera si tata vitreg sunt deja expresii peiorative.

Atunci cand copiii provin din doua familii diferite, mama va proteja pe ai sai, iar tatal pe ai lui,

plangandu-se fiecare impotriva copiilor celuilalt. In acest context merita sa ne punem cateva semne

de intrebare: Cine asigura disciplina in aceasta familie? Dar educatia? Care sunt indatoririle

parintelui biologic caruia i s-a luat copilul? Ce autoritate are acesta? Raspunsul la aceste intrebari

variaza de la caz la caz.

c) Violenta in familie este un fenomen ce ia amploare. Maltratarea partenerului si a copiilor are loc

in toate clasele sociale, dar posibilitatea maltratarii creste o data cu problemele financiare. Cazurile

de maltratare a copiilor sunt in crestere. "Ca si in cazul maltratarii unuia dintre soti, sunt

responsabili mai ales barbatii. In multe cazuri, cei care maltrateaza au fost maltratati in copilarie,

astfel perpetuand un ciclu de violenta". Copiii maltratati sunt frustrati de dragoste, pierd bucuria de

dragoste si intelegere a semenilor, sanatatea lor psihica fiind pusa la indoiala. 

d) Alte cazuri in care familia nu este un bun mediu educativ: - Certurile si neintelegerile dintre

parinti au efecte traumatizante asupra copiilor. - Divergentele dintre parinti cu privire la masurile

19

educative au urmari negative asupra educatiei. - Daca parintii mint, fura, injura, sunt necinstiti, in

cele mai multe cazuri copilul va imita comportamentul acestora. In concluzie, as putea motiva

alegerea acestei teme: Am dorit sa demonstrez intr-un fel sau altul faptul ca nu este neaparata

nevoie de o familie cu doi parinti pentru a fi copilul fericit. 

Dupa cum am citat si din cartea lui Norman Goodman, copiii sunt mult mai fericiti daca cei doi

parinti care au permanent neintelegeri, divorteaza. Deci, chiar daca familia este completa, dar

climatul moral din ea lasa de dorit, ea nu poate constitui un bun mediu educativ. 

2.9.Rolul familiei ca prim  educator al copilului şi partener în educatia copilului

Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în

stabilirea parteneriatului între institutiile de educatie timpurie si familie. Eforturile depuse de parinti

si educatori trebuie sa se bazeze pe un schimb bogat de informatii, de experiente si pe colaborare in

asigurarea celor mai bune conditii de crestere si dezvoltare ale copiilor.Astfel, rolul familiei în

formarea omului este unul primordial. în familie copilul va fi învăţat şi deprins:

să iubească, să compătimească, să uite de orgoliu şi să se dăruiască celor apropiaţi;

să păstreze anumite tradiţii;

să înţeleagă corect şi să respecte autoritatea părinţilor, care servesc drept model

comportamental, respectînd anumite reguli, manifestînd autodisciplină, responsabilitate;

să-şi formeze un simţ sănătos al proprietăţii private, punînd preţ pe muncă în calitate de

izvor al tuturor bunurilor.

Familia reprezinta mediul socio-cultural în care copilului s-a nascut si în care creste si de aceea

este foarte important respectul pentru mostenirea culturala a fiecarei familii si valorificarea

acesteia în spatiul grupei.

 Parintii trebuie sa regaseasca un sprijin în institutia de educatie timpurie, sa se simta bineveniti

pentru a colabora cu educatorii si a participa la orice activitati realizate cu copiii. Aici ei

trebuie sa fie familiarizati cu:

o informatii privind particularitatile de vîrsta ale copilului,

o importanta interventiilor educationale,

o rolul important al mediului stimulativ cu care copiii interactioneaza

o necesitatea asigurarii protectiei si securitatii fizice si emotionale a mediului

o activitatile care se desfasoara în institutia de educatie timpurie.

20

Cooperarea dintre parinti si educatori este esentiala pentru a asigura coerenta si consecventa

actiunii educationale a celor doi factori de educatie asupra copilului, precum si a celor doua medii

in care copilul traieste cea mai mare parte din perioada lui timpurie.

2.10.Rolul climatului din familie în educaţie

  În concepţia sociologică, familia este un grup primar, caracterizat înainte de toate prin relaţii

directe, de la om la om, şi, mai ales prin rolul fundamental pe care îl joacă în formarea trăsăturilor

sociale şi a  structurii spirituale a naturii umane.

             Strânsa legătură de natură psihologică ce caracterizează relaţiile dintre membrii ei, are ca

rezultat o anumită fuziune a indivizilor într-un întreg, comun, în aşa fel încât fiecare membru este

totodată scop al tuturor, viaţa în comun a tuturor devenind centrală pentru fiecare. Exprimată în

modul cel mai simplu posibil, familia este „NOI”, un noi care are semnificaţii puternice în ceea ce

priveşte sentimentele comune şi identificarea reciprocă. (Horton Cooley).

             În cadrul familiei ca grup social primar se formează experienţele umane şi natura umană

de bază, esenţială, în aşa fel încât cultura familiei devine cultura fiecărui membru al ei. Din acest

motiv grupul pe care îl reprezintă ea mai poartă numele de „pepinieră a naturii” umane.

             Revenind la relaţiile ce se instaurează între membrii săi, acestea sunt de un tip special,

personale, spontane, emoţionale. Direcţia socială de dezvoltare a individului uman, a personalităţii

sale este dată tocmai de familie, care realizează, în acelaşi timp, socializarea,întreţinerea lui

biologică, culturală; constituind mediul uman prin care se asigură legătura cu societatea, pregătind

pentru responsabilizare socială, oferind suport afectiv. „Maturizarea fiecărui comportament se

petrece în timp şi de la declanşare până la maturizare produce schimbări în dimensiunea psihologică

a personalităţii.”

             Alături de şcoală, familia, prin forţa sa afectivă, este cea care trebuie să asigure

satisfacerea celor două nevoi esenţiale: securitatea şi evoluţia(schimbarea). Creşterea rolului

constructiv pe care trebuie să-l joace familia în procesul de modelare a tânărului devine cu atât mai

necesar de reconsiderat cu cât atacul anticultural şi antivaloric al mijloacelor de circulaţie şi de

difuzare a informaţiei este tot mai virulent, provocând nu de puţine ori mutaţii chiar şi la nivelul

societăţii.

             „În contactele cotidiene cu părinţii, copilul caută în mod inconştient o concepţie asupra

raporturilor de autoritate, de solidaritate, de dragoste, de forţă, de ajutor reciproc, de viclenie sau de

ipocrizie.” Toate aceste concepţii îşi vor pune amprenta asupra modului în care viitorul adult îşi va

21

construi un loc în societate. Rolul părintelui este deci nu doar acela de educator, ci de partener, de

asociat al acestuia, impunându-se asocierea copilului la preocupările familiei(în măsura în care este

posibil), excluzând astfel cele două forme extreme de atitudini parentale: autoritarismul şi/sau

protecţia nelimitată. Apelul la capacităţile de înţelegere şi de simpatie ale copilului, dezvăluirea şi

autointuirea consecinţelor posibile ale faptelor dau copilului posibilitatea cunoaşterii răului pe care

l-ar putea provoca faptele sale şi responsabilizarea(asumarea responsabilităţii).

Climatul(atmosfera, ambianţa) familial autoritar nu este cel care va determina puberul să accepte

atitudinea adultului; cel mult va provoca teamă şi anxietate ce pot deveni declanşatori ai unor

conduite de respingere, violente sau chiar delicvente.

Climatul educativ familial democratic, care asigură în acelaşi timp „dragoste necondiţionată” şi o

atenţie focalizată , fără a altera autoritatea parentală, presupune calm şi echilibru, indiferent de

situaţie şi un cuplu familial care să „vină permanent în întâmpinarea nevoilor” copilului,

sprijinindu-l neîncetat.  

Nu pot să nu fie aici amintiţi părinţii care, chiar fără să-şi dea seama, au tendinţa de a impune

copiilor propriile exigenţe şi dorinţe, modele. Un astfel de copil îşi va construi o platoşă, un gen de

„impermeabilitate” la dorinţele şi nevoile celorlalţi, devenind, nu de puţine ori, incapabil de a iniţia

relaţii profunde cu aceştia. În cele mai multe cazuri membrii mediului socio-cultural în care acest

tip de persoane încearcă să se integreze, îl izolează.

             Pentru dobândirea capacităţii de autonomie(evoluând de la dependenţă absolută) şi buna

integrare socială, „copilul are nevoie de un mediu familial, stabil, coerent şi sigur, de căldură

emoţională şi încredere, de toleranţă şi ajutor, dar şi de o disciplină constructivă, ordonatoare şi

pozitiv structurată.”

            Să nu cădem însă în capcana culpabilizării excesive şi în exclusivitate a părinţilor în situaţia

unui puber sau a unui adolescent care are dificultăţi. „Responsabilitatea părinţilor în cadrul

educaţiei este imensă, ea nu este însă totală (…). Într-o formă sau alta, răspunderea formării

tinerilor dincolo de copilărie, a fost întotdeauna, în tot cursul istoriei, problema întregii comunităţi.”

             Deoarece „o adaptare eficientă la lume reclamă flexibilitate şi declanşarea unor variate

tendinţe determinante în situaţii diferite” şi avându-se în vedere complexitatea personalităţii,

adaptarea este un element important în evaluarea comportamentului uman, fiind „criteriul cel mai

generic”(D. Prelipceanu) la care se raportează. „Fenomen cu vădite tente finaliste,(…) adaptarea

este un echilibru care se stabileşte între personalitate şi lumea înconjurătoare” şi în realizarea ei pot

fi utilizate unele „mecanisme stereotipe” sau scheme comportamentale din care unele au fost

22

învăţate(urmare a asimilării şi algoritmizării), iar altele au doar o presupusă finalitate, prezentând

un oarecare risc pe care individul şi-l asumă.

              Ideea (auto)perfecţionării individului în scopul creşterii eficienţei acţiunilor sale a depăşit

de mult limita situării doar în consideraţiilor filosofilor; după mai bine de un secol intensificându-se

ca urmare a dezvoltării economico-sociale şi a creşterii orientării către factorul uman. Ea se

materializează la acest început de mileniu în ceea ce a fost numit personalitate optimală. O

asemenea personalitate depăşeşte cu succes problemele vieţii utilizându-şi productiv capacităţile

intelectuale şi abilităţile creative. Caracterizată de un nivel ridicat al conştiinţei este „deschisă la

contacte impersonale, având în acelaşi timp tendinţă spre autonomie.”(M. Zlate)

             Individul se adaptează socio-cultural în funcţie de propriile capacităţi, arătând

disponibilităţi pentru îndeplinirea rolurilor sociale. „Acţiunea vieţii sociale dă loc unor interacţiuni

între individul aflat în dezvoltare şi cei ce se află în preajma sa” şi interacţiunea se realizează prin

întregul complex al proceselor şi fenomenelor psihice, alături de toate componentele sistemului

personalităţii. O fiinţă umană bine adaptată şi flexibil adaptabilă nu doar va evolua în plan socio-

cultural, integrându-se şi manifestându-se, dar procesul va asigura şi acel confort psihic care va

determina noi retroacţiuni şi implicări optimizator - dezvoltante.

             Concluzionând, climatul afectiv al familiei constituie una dintre premisele pozitive ale

abordării cu succes a tuturor problemelor care vizează familia în ansamblul său, dar şi fiecare

membru în parte, cu noianul său de probleme cărora, într-un mediu cât mai educativ-afectiv, le va

găsi rezolvare. 

Pana de curand, cercetatorii au studiat cu preponderenta relatia copilului cu mama sa. Parea mult

mai firesc sa pui in relatie dezvoltarea copilului cu modul in care mama si copilul isi construiesc

interactiunea. S-a constatat insa necesitatea cercetarii influentei relatiei de atasament pe care copilul

o are cu tatal sau. 

2.11.Rolul tatălui în educaţia copilului

Pana de curand, cercetatorii au studiat cu preponderenta relatia copilului cu mama sa. Parea mult

mai firesc sa pui in relatie dezvoltarea copilului cu modul in care mama si copilul isi construiesc

interactiunea. S-a constatat insa necesitatea cercetarii influentei relatiei de atasament pe care copilul

o are cu tatal sau.

Un tata de succes este acela care a trecut prin toate etapele educative alaturi de copilul sau. Tatal

este pentru copilul mic o a doua mama, mai putin prezenta desigur, dar din partea caruia se asteapta

la aceleasi manifestari de tandrete si de aprobare, la aceleasi schimburi afective prin intermediul

23

micilor jocuri si uneori chiar la ingrijiri pe care tatal modern le acorda cu mare placere (schimbatul

scutecelor, baita).

Este evident ca tatii se ocupa din ce in ce mai mult de copiii lor. Au trecut vremurile cand

considerau ca de bebelusi se ocupa numai femeile.

Nu cu mult timp in urma, multi dintre ei se simteau jenati sa se plimbe impingand un landou, sau

umiliti cand schimbau un scutec. Astazi, a devenit ceva banal sa treci pe langa un tata tanar care

poarta bebelusul intr-un sac-cangur pe burta. 

De multe ori tatal, impresionat de bebelus, se simte stangaci: nu stie cum sa-l tina, nici cum sa

comunice cu el. Pentru ca mama dobandeste foarte repede experienta prin contactul zilnic cu

copilul, se produce o anumita distantare fata de tata, care este ocupat cu activitatile lui profesionale.

In momentul acesta, cercul vicios se inchide: tatal, devenit de fapt mai putin competent decat

mama si simtindu-se tinut la distanta, o va lasa pe ea sa se ocupe de tot. 

Cu toate acestea, a te ocupa foarte devreme de bebelus, ca tata, este cel mai bun mijloc de a depasi

teama si de a crea o buna relatie cu el. Devii tata printr-un exercitiu concret al paternitatii si toti cei

care s-au ocupat de bebelusul lor au gasit in aceasta o mare placere.

Chiar daca schimbatul scutecelor de catre tata nu se realizeaza frecvent, chiar daca preparatul

laptelui de seara nu se desfasoara in modul cel mai adecvat cu putinta, iar la baita uneori tatal mai

mult priveste si da indicatii mamei, totusi participarea la toate etapele educative sporeste sansa unei

bune legaturi si unui atasament emotional solid fata de copil.

Faptul ca nu au timp suficient nu este o scuza pentru ca tatii sa nu se ocupe de educatia copiilor,

rolul lor fiind esential in dezvoltarea armonioasa a acestora. Daca tatal lasa la indemana altor

persoane educatia copiilor, exista momente in care este posibil sa fie depasit de evenimente.

In asemenea momente, tatal poate descoperi ca exista principii educative la care nu adera, dar care

au fost folosite pe copilul sau.

Poate regreta ca nu a fost alaturi de copil cand acesta a deprins abilitati-cheie si poate sa incerce sa

compenseze absentele printr-o supraimplicare emotionala (care, in momentul in care va fi retrasa,

va produce cu siguranta o reactie emotionala puternica din partea copilului). 

Educatia copiilor nu inseamna numai informatii si supraveghere. Un element important in

educarea copilului este concordanta de mesaje intre persoanele care se ocupa de cresterea lui.De

multe ori, simpla validare din partea tatalui (in termeni de "bravo" sau batai incurajatoare din

palme) a unor progrese in educatie raportate de mama, bona sau de bunica are o valoare imensa in

intarirea pozitiva a invatarii. 

24

Tatal este cel care ar trebui sa dea o consistenta morala educatiei si care, in momente-cheie, poate

introduce conceptele de "nu", "nu ai voie", "sub nici o form". Daca nu devin "sperietoare" pentru

copii lor, tatii au sansa sa transmita mesaje clare despre ceea ce este bine si rau, gresit sau corect,

permis sau nepermis.

Tatal ar trebui sa fie cel care, cu blandete, dar si fermitate, pune limitele unei explorari a realitatii,

debordante si haotice, pe care o efectueaza cei mici.

Autoritatea paterna ar trebui utilizata in momente cheie, pentru insusirea unor principii de viata.

Tatal stabileste normele, el este cel care impune regulile, fiind un element important de control al

comportamentului copiilor.

Totusi, un tata rece si distant va fi cu siguranta ocolit de catre copii sai, asa cum un tata care "una

spune si alta face" va fi discreditat de catre odrasle, oricat de bune ar fi sfaturile sau informatiile

sale.

Cercetatorii au concluzionat ca taticii care sunt prezenti mai mult timp in cadrul familiei au copii

cu un grad de dezvoltare mult mai mare, sunt mult mai responsabili si mai abili verbal.

Acest fapt deriva din structura nativa a barbatului de a fi mai ferm in anumite situatii, cand mama

este coplesita de emotie. Aici, rolul tatalui este important in a asigura fermitatea deciziilor.

Statistic, tatal este persoana care petrece cel mai putin timp cu copilul. De aceea, momentele

petrecute impreuna ar trebui sa fie momente extrem de intens traite. Exista insa tati care prefera sa

faca mai multe lucruri deodata, mai ales atunci cand se joaca cu copiii.

Unii vorbesc la telefon, altii, mai scriu cate un mail, stau cu un ochi la copil si cu unul la televizor.

Bunul simt (dublat de parerea specialistilor) spune ca atunci cand ne jucam cu copiii nostri ar trebui

sa nu facem nimic altceva.

S-a constatat ca tatii adopta o functie de "deschidere catre lume" pentru copiii lor. Copilul are

nevoie de stimulare intr-un mediu securizant. Prin intermediul interactiunilor cu preponderenta

lucide si fizice cu copilul, tatal il ajuta pe acesta sa se consolideze din punct de vedere emotional si

cognitiv. 

Tatal devine catalizator pentru copil, il ajuta sa invete sa isi asume riscuri, sa aiba initiative, sa

exploreze, sa faca fata obstacolelor, sa se afirme ca personalitate in fata celorlalti care-l inconjoara.

De exemplu, un "meci de fotbal" cu tatal, pentru un copil prescolar este un mod in care el se poate

repera intr-un mediu competitiv, dar intr-un cadru extrem de securizant. 

"Simplul" fapt ca tatal sau are incredere in el in asemenea maniera incat fac impreuna o echipa,

este valorizat si securizant pentru copil, caci potentialul esec este suportat de amandoi (deci si de un

25

adult care stie si are puterea sa gestioneze esecul), iar reusita este o bucurie pentru amandoi.

S-a emis ipoteza ca absenta sau prezenta discontinua a tatalui in viata copilului poate explica

problemele de adaptare sociala a adolescentilor, mai ales a baietilor.

De asemenea, s-a estimat ca exista posibilitatea de a fi o legatura intre relatiile saracacioase in

schimburi afective ale copiilor cu tatii lor si dificultatile de interiorizare a unor reguli sociale si

incalcarea lor, comportamente deviante si abandonul scolar. 

Exista teorii care, pentru a caracteriza rolul tatalui in dezvoltarea copilului, vorbesc despre "relatia

de activare". Practic, sunt separate rolurile mamei si al tatalui: mama ofera securitate, pe cand tatal

ii ofera sansa de a se activa si autodepasi. 

Figura tatalui in peisajul familiei este o parte esentiala dintr-un puzzle care se formeaza in mintea

unui copil. Lipsa acestei parti importante creeaza in sufletul celui mic o lacuna majora de

dezvoltare psihica. De aceea, prezenta tatalui asigura pilonul pe care anumite trasaturi de caracter

ale celui mic trebuie sa se sprijine. 

Si aici, vorbim de increderea in sine, de capacitatea organizatorica, de posibilitatea de a relationa

cat mai mult cu cei din jur si gasirea unui sprijin puternic. Sigur ca toate acestea pot fi gasite si prin

modelul matern, insa aceasta latura tinteste mai mult catre alte aspecte ale personalitatii, precum

trairea emotiei, spiritul de organizare si perfectare, perseverenta si abilitati cognitive subtile.

Fiecare tata ar trebui sa petreaca zilnic un moment de intimitate cu copilul lui si sa se ocupe de el,

singur, in fiecare saptamana, un timp mai indelungat, o jumatate de zi sau o zi intreaga.Tatal, mama

si copilul nu au decat de castigat. Psihologii accentueaza faptul ca, in dezvoltarea armonioasa a

copilului, influentele educative venite pe filiera materna si pe cea paterna sunt la fel de importante,

existand o complementaritate a acestora.

2.12.Sprijinul din partea familiei in educaţia copiilor cu cerinţe educative speciale

În toată lumea, ca şi în România, angajarea şi responsabilizarea familiei în educaţia copiilor este

fundamentală pentru reuşita participării şcolare. La orice copil, în mod particular la copiii cu cerinţe

educative speciale, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu şcoala este cel mai adesea direct

proporţional cu rezultatele şcolare obţinute de copii. Psihopedagogia modernă centrată pe copil se

bazează pe convingerea că familia este primul educator şi cu cel mai mare potenţial de educare.

Familiile copiilor cu CES sunt adesea responsabile de copiii lor tot restul vieţii.

Un rol foarte important al şcolii în context este acela de a sprijini familiile să aibă încredere în

resursele proprii, pentru a face faţă greutăţilor cu care se confruntă.

26

Implicarea familiilor în ameliorarea educaţiei copiilor cu CES a condus la multe schimbări

positive, adesea în modalităţi radicale. În România familiile şi asociaţiile de persoane ori de părinţi

ai copiilor cu dizabilităţi au contribuit în mod substanţial, mai ales după 1990, la adoptarea unor

măsuri de ameliorare a calităţii şcolarizării copiilor cu CES. 

Donellan şi Mirrenda (1984, apud Shea şi Bauer, 1994) propun câteva standarde fundamentale

pentru programele de colaborare a părinţilor în educaţia specială:

- toate intervenţiile ar trebui să plece de la presupunerea că nu părinţii sunt cauza dizabilităţilor

copiilor lor; se are în vedere riscul ca părinţii să fie blamaţi pentru dizabilităţile copiilor lor;

- cadrele didactice ar trebui să aplice criteriul celei mai puţin periculoase presupuneri; de pildă,

dacă un program educaţional utilizat de un părinte a fost ineficient, aceasta s-a întâmplat nu pentru

că familia a aplicat necorespunzător acest program;

- o explicaţie completă a dificultăţilor copilului la şcoală este esenţială pentru părinţi;

- niciun specialist sau cadru didactic nu ar trebui să le spună părinţilor că nu mai este nimic de făcut

pentru copilul lor;

- programele de intervenţie şi sprijin ar trebui să implice familiile la maximum. Ele ar trebui să fie

construite astfel încât să satisfacă nevoile copilului în contextual larg al nevoilor familiei. Părinţii ar

trebui să fie recunoscuţi ca fiind cei mai potriviţi în relatarea istoriei, comportamentului şi nevoilor

copilului. Ei ar trebui să aibă acces total la informaţiile educaţionale şi la “diagnosticele” copilului.

În multe ţări dezvoltate ale lumii părinţii au drepturi sporite (mai puternice decât cele actuale în

România) în ceea ce priveşte participarea la educaţie a copilului cu CES. În SUA, de pildă, părinţii

au dreptul de:

- a controla toate datele despre educaţia copilului lor;

- a face o evaluare independentă, o caracterizare a copilului lor ca elev;

- a primi înştiinţări scrise despre orice schimbare în identificarea, evaluarea şi orientarea copilului

lor sau despre orice schimbare în PEI (Planul Educaţional Individualizat) al copilului;

- a participa în mod egal cu personalul şcolii în dezvoltarea şi revizuirea PEI a copilului.

Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite; necesităţile lor de a fi sprijinite sau

posibilităţile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale

unice, care trebuie valorizate corespunzător de către şcoală.

Comunicarea şi colaborarea eficientă dintre cadrele didactice şi părinţi se bazează pe câteva

elemente (Beckman, Newcomb, 1996, apud Step by Step, 2001):

- Respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de către cadrele didactice. Este important să se

27

plece de la premisa că părinţii sunt cei mai importanţi profesori din viaţa copilului; respectul şi

tactul dovedit de cadrul didactic faţă de complexitatea unor probleme poate induce respectul

reciproc

- Atitudinea imparţială, care solicită gândirea pozitivă şi deschisă despre familii, evitarea

judecăţilor evaluative şi dezaprobatoare. Atitudinea imparţială înseamnă încurajarea familiilor de

către cadrele didactice să-şi evaluaze propriile decizii fără a influenţa cu propria lor părere;

- Empatia faţă de părinte poate fi uşor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog şi comunicare

sinceră.

Shea şi Bauer (op. cit.) descriu un continuum al activităţilor colaborative, bazate pe următoarele

elemente:

- timpul disponibil în care aceste activităţi pot fi făcute;

- cantitatea şi calitatea dorită de implicare a persoanelor; 

- calitatea sprijinului din partea personalului şcolii, pe care şi-o doresc părinţii şi pe care o pot

obţine.

Formele de colaborare şi sprijin reciproc între şcoală şi familie sunt:

* Activităţile de oferire a informaţiilor – în cadrul acestora familile primesc informaţii din partea

persoanelor autorizate (aviziere, scrisori şi bilete, carnete de corespondenţă, telefoane, publicaţii /

buletine periodice ale şcolii, diferite ştiri, programe de întâlnire cu părinţii, şedinţe.

* Activităţile de împărtăşire a informaţiilor – cele mai obişnuite activităţi de acest tip sunt şedinţele

părinţi – cadru didactic. În educaţia cerinţelor speciale, şedinţele cu părinţi iau foarte des forma

unor şedinţe axate pe PEI. Se planifică acum activităţile de colaborare şi se rezolvă problemele

apărute în aplicarea planului. Informaţiile sunt oferite de asemenea prin intermediul unor carnete în

care se notează istoria devenirii copilului, performanţele acestuia, dar şi problemele întâmpinate.

Înformaţiile pot veni atât de la cadrul didactic la părinte, cât şi invers.

* Sprijinul colaborativ pentru curriculum-ul şcolar – activităţile de sprijin presupun o implicare

activă a membrilor familiei în cadrul programelor şcolii. Cele mai obişnuite activităţi de acest gen

sunt intervenţiile comune familie –şcoală, în care membrii familiei lucrează împreună cu cadrele

didactice pentru fixarea obiectivelor PEI. Părinţii pot juca rolul de profesori acasă şi pot

supraveghea studiul suplimentar al copilului în scopul sprijinirii derulării PEI sau a temelor

şcolare. 

* Colaborarea cu comunitatea şcolară - presupune cooperarea pentru îndeplinirea unei sarcini

anume împreună, membrii familiei şi cadrele didactice. În cardul acestei colaborări, membrii

28

familiei pot juca rolul în cadrul şcolii de instructori, voluntar, membri de comitet de intervenţie,

tutori, instructori de “minipredare”, asistenţă în cadrul călătoriilor în afara şcolii, ajutor în

pregătirea materialelor didactice şi echipamentului necesar. 

* Pregătirea părinţilor – cere atât părinţilor cât şi specialiştilor să-şi aloce timp pentru pregătirea şi

programele educaţionale ce vor fi aplicate. Pregătirea părinţilor este o activitate foarte constructivă

deoarece implică învăţarea şi acumularea cunoştinţelor şi tehnicilor folositoare părinţilor în

schimbarea comportamentelor neadecvate ale copiilor. Sensibilizarea părinţilor pentru obiectivele,

ţintele, abilităţile programelor este esenţială în educarea şi pregătirea acestora. 

Situaţiile de non-colaborare între şcoală şi familie sunt frecvente. Ele sunt cauzate de motive

diverse, de percepţii diferite ale părinţilor şi cadrelor didactice cu referire la valoarea şcolii, a

copiilor etc. În munca cu problemele părinţilor, Bemporad, Ratey şi O’Driscoll (1987, apud Shea şi

Bauer, 1994), susţin că există trei tipuri de asemenea probleme, cu care şcoala se confruntă: 

- problemene native ale părinţilor: vigoarea fizică şi energia psihică de a putea trăi şi sprijini copilul

care are o dizabilitate;

- tendinţele psihologice de apărare folosite de părinţi pentru a face faţă epuizării, furiei şi durerii

survenite în urma necazurilor derivate din situaţia de părinte;

- apare o schimbare a experienţelor sociale ale părinţilor ca rezultat al dizabilităţii copilului; adesea

părinţii îşi alocă o mare parte de timp şi resurse financiare pentru a se documenta singuri în

problematică specifică dizabilităţii, pentru a căuta servicii de reabilitare adecvate, pentru a încerca

să devină chiar ei intervenanţi în ameliorarea unei situaţii.

Recunoaşterea complexităţii problemelor personale ale elevilor poate creşte sensibilizarea cadrelor

didactice faţă de nevoile părinţilor. 

Sunt şi părinţi ale căror dificultăţi nu pot fi atenuate prin intervenţia cadrelor. Aceşti părinţi trebuie

orientaţi către specialişti calificaţi (consilieri, psihologi, psihopedagogi, asistenţi sociali, medici

etc.). Orientarea este binevenită atunci când părinţii: 

- resimt probleme financiare;

- sunt implicaţi în neînţelegeri maritale sau alt gen de crize;

- simt deseori sentimente de neajutorare, disperare;

- cred că nu sunt pregătiţi pentru educarea copilului lor;

- sunt situaţi constant la nivele înalte de stress;

- încep deseori să se plângă mai degrabă de probleme personale decât de cele manifestate de copil

sau de programul educaţional al acestuia.

29

Modalităţi de stimulare a implicării familiale – cu referire la grădiniţă (Step by Step, 2001):

• Invitarea părinţilor în activităţi la clasă (grupă) poate înlesni o experienţă pozitivă prin:

- selectarea unei activităţi care poate fi demonstrată uşor;

- angajarea părinţilor să lucreze doar cu grupuri mici de copii (2-3);

- încurajarea bunei dispoziţii, a unei atmosfere relaxante;

- evitarea declarării de învingători;

- consilierea în îndrumarea comportamentului copiilor.

• Grupurile de sprijin constituite din părinţi (ai copiilor cu CES)

Părinţii acestor copii au nevoie de a se întâlni cu alţi părinţi care au copii cu CES, mai ales dacă este

vorba de probleme de acelaşi fel sau asemănătoare. Grupurile de sprijin constituite din părinţi le

oferă acestora şansa de a-şi comunica informaţii, de a da şi de a primi un suport emoţional, de a

lucra ca o echipă cu interese comune în favoarea copiilor.

Iniţiativa constituirii unor asemenea grupuri este bine să vină de la părinţi. Modalităţile de

organizare şi activităţile pe care şi le propune grupul de sprijin pot fi foarte diverse, în funcţie de

problematica şi potenţialul copiilor, ale şcolii, ale contextului comunitar etc. Ceea ce este important

şi esenţial în buna funcţionare a grupului este cultivarea sentimentului de comunitate. 

• Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor este foarte importantă, cel puţin din două motive. Pe de

o parte, părinţii copiilor cu CES au nevoie de mai multe informaţii pentru a se putea implica, pe de

altă parte multe din aceste informaţii pot fi dureroase. 

• Implicarea părinţilor ca factori de decizie este esenţială. 

Părinţii copiilor cu CES îşi stabilesc, cel mai adesea anterior venirii la şcoală (grădiniţă) relaţii cu

specialişti şi servicii ale comunităţii, sunt ei înşişi surse de informaţii, deci pe ansamblu resurse

importante pentru şcoală, pentru alţi părinţi. Informaţiile oferite de părinţi pot fi incluse în

modalităţi diverse de luare a deciziilor privitoare la copiii cu CES.

• Formarea unei echipe de sprijin care să includă şi părinţii.

Funcţionarea unor asemenea echipe formate din cadre didactice şi / sau diverşi specialişti este

optimizată dacă ele cuprind şi părintele copilului, ca şi cadrul didactic care predă la clasa

respectivă. Uneori chiar şi membri ai personalului nedidactic al şcolii pot aduce date utile la

reuniunile acestei echipe. 

În concluzie, instituirea respectului reciproc, a relaţiilor empatice, ca bază a unei colaborări

autentice între cadrele didatice, elevi, familiile lor şi specialişti este un proces complex, care cere

30

timp, energie, prudenţă, adesea mult bun simţ şi bună credinţă. Este important de menţionat că în

acest proces nu numai copiii sunt cei care învaţă, ci şi adulţii.

CAPITOLUL III. EFICIENTIZAREA RELAŢIEI ŞCOALĂ-FAMILIE-

COMUNITATE

“Educaţia este ceea ce ramane dupa ce-ai uitat tot ceea ce ai invatat in scoala”.(Albert Einstein)

3.1.COMUNICAREA ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi comunitatea,

mediul extraşcolar şi extrafamilial, pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste

medii educaţionale se completează şi se susţin , ele asigură într-o mare măsură buna integrare a

copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială .

Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de

domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare.

Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă .

Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică ,

elaborarea şi luarea deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite

unui număr mare de oameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc

Toţi avem îndatoriri unii faţă de ceilalţi , dar îndeplinirea acestora nu este un lucru greu dacă de

mici ne obişnuim să respectăm , să ajutăm , să fim politicoşi ,înţelegători , să iubim munca să

apreciem binele, adevărul , frumosul , să luptăm pentru triumful acestora.

Între membrii unei comunităţi se stabilesc o mulţime de relaţii : de prietenie , de vecinătate ,de

rudenie , de muncă , de competiţie. Toţi avem nevoie de semenii noştri, de comunitate , dar în

acelaşi timp şi comunitatea are nevoie de noi. Societatea îi modelează pe oameni dar la rândul lor

, oamenii intervin permanent în procesul de transformare a societăţii. 

Mihai Eminescu spunea că “ Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic , cât prin ceea ce

fac”.

Comunitatea este cea care oferă mediul prielnic pentru desfăşurarea unor activităţi comune 

-Vizite la muzee , expoziţii ;

-Vizionarea de filme , spectacole ;

-Excursii şi vizite organizate în oraş sau în afara oraşului ;

-Însoţirea elevilor la concursuri şcolare , festivaluri artistice ;

31

-Simpozioane , seminarii având ca temă relaţiile şcoală –familie –comunitate.

Comunitatea are aşadar un rol important alături de şcoală şi familie în educaţia elevului.

Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor , într-o societate

a opţiunilor individuale şi sociale multiple , marcată de o multitudine de tranziţii , de naturi

diferite .Educaţia este somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în

derută , o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere , sisteme de referinţă , iar sistemele etice se

află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri noi pentru speranţă , prin formarea unor cadre cât

mai flexibile , a unor capacităţi şi comportamente capabile să facă faţă schimbării permanente şi

să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate . Şcoala este chemetă să contribuie decisiv la

reconstrucţia spirituală , la redefinirea unor noi sisteme de valori. 

Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale . Presupune

eliberarea de energii lăuntrice şi depăşirea , prin împlinirea armonioasă şi creatoare , a

insecurităţii , inferiorităţii şi dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată

în schimbare rapidă. 

În prezent România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al educaţiei , în contextul

unui ” parteneriat pentru educaţie ” , un dialog deschis , lucid , responsabil , între toţi factorii

educaţionali (familie , Biserică , şcoală , comunitate locală ).Şcoala se deschide spre mediul

comunitar şi se fac propuneri de realizare a osmozei şcoală- comunitate (şcoala în comunitate şi

comnitatea în şcoală ) , în perspectiva înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi civic , centru

complex de învăţare la îndemâna tuturor , tineri şi mai puţin tineri.

Prin programe şi acţiuni specifice se creează şi se dezvoltă legături multifuncţionale şi societatea

civilă. 

Personalitatea educatorului este ”izvorul şi reglatorul” actului educativ şi că scopul formal al

educaţiei moral –civice nu poate fi altul decât acela al formării omului destoinic a se conduce

singur pe calea binelui, a adevărului, a dreptăţii şi a frumosului . Conturarea profilului moral al

individului şi moralitate se obţin cu fapta, nu cu vorba şi, în nici un caz cu indiferenţă, fără

angajarea educatorului . Este nevoie de reacţii şi atitudini deschise , exprimate în beneficiul celui

educat. 

Educatorul va trebui , apreciază Spencer, să –şi arate pe faţă cu vorba şi cu fapta, mâhnirea şi

indignarea pentru abateri, bucuria şi satisfacţia în caz de bună purtare. Elevul să nu fie însă lipsit

de dragoste, de afecţiune.

Pentru a deveni om cu adevărat , pentru a se cunoaşte şi domina pe sine , omul trebuie să caute

32

să –şi satisfacă trebuinţe psihosociale specifice , cum sunt nevoia de identitate, de apartenenţă la

grup , de acceptare şi apreciere din partea celorlalţi , nevoia de statut şi de participare. 

În vederea asigurării depline a protecţiei copiilor, Codul Familiei precizează caracterul

drepturilor părinteşti subliniind că părinţii exercită drepturile lor în interesul copiilor, indisolubil

legate de interesele societăţii democratice.

Andre Berge spunea că ” Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde

trebuinţelor sale elementare , adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector , dublă

condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine , să se situeze în

raport cu ceilalţi efectuând , fără pericol , primele sale experienţe sociale şi sentimentale .“

Creştera copiilor constituie pentru părinţi nu numai o datorie faţă de copil , dar şi o sarcină faţă

de comunitate. 

3.2.FUNCŢIILE FAMILIEI ÎN SOCIETATE

Familia are în societate funcţii bine determinate :

- Funcţia biologică care constă în perpetuarea speciei umane prin procrearea şi creşterea copiilor ,

condiţie primordială a existenţei societăţii . Capacitatea fiinţei umane de a avea urmaşi este

singura ei revanşă asupra morţii . Funcţia socială prin care familia conferă individului

sentimentul de siguranţă , îl ajută să depăşească obstacolele , să dobândească echilibrul emoţional

. În familie , copilul găseşte căldura sufletească de care are atâta nevoie. 

- Funcţia economică constă în crearea condiţiilor materiale necesare vieţii şi dezvoltării

membrilor familiei .

- Funcţia educativă se referă la faptul că familia are un rol foarte important în transmiterea

limbii , a obiceiurilor , a modelelor comportamentale , urmaşilor ei . În familie , copilul învaţă să

se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi , depinde de un anumit mod de viaţă , vine în contact cu valorile

şi normele societăţii . Familia joacă un rol important în ecucaţia civică a copiilor . 

- Funcţia culturală care , deşi stă la baza procesului de educare a copiilor , ea nu trebuie

confundată cu funcţia educativă şi are ca finalitate integrarea eficientă a individului în societate ,

dar urmăreşte şi crearea de individualităţi bine pregătite care să aducă o contribuţie maximă la

transformarea şi progresul societăţii . 

În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se precizează că Familia constituie elementul

fundamrntal al societăţii .Ea ocroteşte copilul şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii.

Copilul stabileşte primele relaţii şi experienţe sociale cu părinţii şi fraţii săi , deci în familie.

Integrarea lui socială va fi mai uşoară dacă va înţelege de timpuriu că alături de drepturi , îi revin

33

şi anumite responsabilităţi. 

3.3.COMUNICAREA GRĂDINIŢĂ-FAMILIE

Grădiniţa este prima treaptă a învăţământului extrem de importantă datorită faptului că pune

bazele personalităţii şcolarului de mai târziu, iar colaborarea cu familia este esenţială în reuşita

actului instructiv-educativ.

Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului , care este

urmărit atât în familie , cât şi în grădiniţă , astfel încât sarcinile grădiniţei şi ale familiei în

materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc.

În cadrul abordărilor contemporane ale fenomului educaţional se impune tot mai mult implicarea

cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de

educaţie . Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în sala de grupă, ci

presupune o activitate de acest gen în fiecare relaţie cu preşcolarii şi familiile acestora ,

desfăşurând o muncă de dezvoltare , de conducere şi de îndrumare. O relaţie eficientă cadru

didactic – părinte presupune , printre altele , o ascultare activă , implicarea familiei în acţiunile

extraşcolare ale copilului , cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct de vedere diferit. 

Comunicarea grădiniţă-familie se face prin multiple modalităţi în funcţie de dificultăţile

identificate la fiecare grupă şi nivel de vârstă, astfel:

-Activităţi de informare şi consiliere a părinţilor , care pot fi zilnice sau săptămânale;

-Şedinţe cu părinţii;

-Parteneriate cu părinţii;

-Proiecte educative cu părinţii preşcolarilor,

-Vizite la domiciliu de câte ori e nevoie ;

-Vizite tematice împreună cu părinţii,

- Lectoratele cu părinţii – lunar ;

-Chestionare aplicate părinţilor;

-Activităţi demonstrative pentru părinţi ;

-Întruniri ale comitetului de părinţi pe grupe ;

-Comunicarea prin poşta electronic, e-mailuri ;

-Comunicarea prin telefon ;

-Afişarea unor noutăţi la avizierul grădiniţei;

-Existenţa în grădiniţă a cutiuţei ,,De vorbă cu părinţii noştrii’’ unde părinţii pot adăuga sugestii

34

referitor la acivitatea didactică şi nu numai;

În funcţie de categoria în care se înregistrează părinţii preşcolarului (interesaţi sau dezinteresaţi

de tot ceea ce se întâmplă cu propriul copil ) cadrul didactic parcurge o serie de etape menite să

optimizeze relaţia grădiniţă – familie :

- Îşi fixează şi întreţine cât mai multe discuţii individuale cu părinţii copiilor în funcţie de

particularităţile individuale ale fiecăruia;

- Iniţiază şi menţine o legătură strânsă cu familia şi poartă un dialog deschis şi sincer extins în

afara orelor de activitate didactică prin convorbiri telefonice , scrisori ;

- Stabileşte şi planifică din timp tematica şedinţelor şi lectoratelor cu părinţii ;

- În cazul familiilor dezorganizate se implică activ în procesul de educare a familiei , ea

reprezentând sursa principalelor atitudini greşite ale copiilor. Familia trebuie convinsă că numai

acordând timp şi atenţie copilului va putea să-l ajute să depăşească dificultăţile apărute;

-Încearcă stabilirea unei legături reciproce , apropiate şi permanente cu părinţii pentru ca aceştia ,

din proprie iniţiativă , să contacteze cadrul didactic pentru a se interesa de progresele copiilor;

-Părinţii pot participa alături de cadrul didactic şi de copii la activităţile desfăşurate în cadrul

grădiniţei sau la activităţi extracurriculare.

Canal de comuni- Canal de comunicare

care

Fig.1

35

GRĂDINIŢĂ

FAMILIE

CANAL DE COMUNICARE

PREŞCOLAR

CAPITOLUL IV-FACTORI SOCIALI CARE INTERVIN ÎN EDUCAŢIE

4.1.CE ROL JOACĂ GRUPUL DE PRIETENI?

Omul este o fiinta bio-psiho-sociala. De modul în care se integreaza în grupurile sociale, în care

stabileste relatii interpersonale, de modul în care comunica cu cei din jurul sau depinde sanatatea lui

mintala si nu numai. De aceea grupul (grupurile) de prieteni în care este integrat copilul constituie un

element-cheie care sta la baza dezvoltarii armonioase a acestuia.

De ce este grupul atât de important? Ce rol joaca în dezvoltarea copilului?

Relatiile care apar între copiii de aceeasi vârsta ofera o sansa uriasa de a învata reguli de

comportament social, normeculturale si valori promovate de mediul în care este integrat, dezvoltarea

unei stime crescute fata de propria persoana etc. Acest lucru se datoreaza mai multor motive, dintre care

mai importante sunt urmatoarele:

-timpul pe care îl petrec împreuna. Numarul de ore petrecute cu prietenii creste o data cu înaintarea în

vârsta, ajungându-se ca, pe la 11 ani, acesta sa egaleze (iar apoi sa depaseasca) timpul petrecut cu

parintii.Evident ca acest raport variaza în functie de numerosi factori (preocuparea parintilor si timpul

alocat de acestia pentru educatia copiilor, conditiile socio-economice, gradul de sociabilitate al

copiilor, conditiile de mediu etc).

-experienta unica de învatare pe care o ofera grupul. Daca relatia dintre parinte si copil este inegala (în

sensul ca adultul oricând se poate impune în fata copilului si poate spune ultimul cuvânt), relatia copil-

copil este mult mai echilibrata. Copiii interactioneaza în scopul atingerii unor obiective comune, au

aceleasi preocupari. De obicei, atunci când realizeaza împreuna o activitate sunt foarte motivati

si entuziasmati, situatie în care învatarea este mult facilitata.

-regulile grupului sunt foarte rigide, stricte (în special în anii mai mici ai copilariei). în cazul în

care copiii nu se conformeaza acestora, ei sunt exclusi din colectiv. Spre deosebire de adulti, în

general, membrii grupurilor de copii sunt mai neiertatori în ceea ce priveste abaterile de la regula,

fapt care îl ajuta pe copil sa îsi formeze un set de principii, (norme) morale.

-competitia care se naste între copii, îi împinge la stabilirea unor ierarhii „de popularitate".

Aceste ierarhii au o contributie importanta la formarea unei imagini pozitive sau negative fata de

propria persoana, ceea ce atrage dupa sine cresterea sau scaderea eficientei în activitatile pe care le

vor desfasura în viitor.

Când devine grupul un element important în educatia copilului? La ce trebuie sa se astepte parintele?

Preocuparea copilului pentru cei din jurul sau nu este întotdeauna la fel de mare. Ea cunoaste o

evolutie spectaculoasa începând de la vârsta corespunzatoare gradinitei si atinge punctul 36

culminant în perioada liceului. De aceea, consideram ca este util sa prezentam cititorilor în urmatoarele

rânduri, rolul pe care îl joaca grupul în dezvoltarea prescolarului, a scolarului

mic si a (pre)adolescentului.

a. Prescolaritatea

Înca de la nastere, copilul este înconjurat de diferite persoane familiare care îi ofera securitate si

caldura afectiva, însa primele contacte sociale autentice apar abia dupa câtiva ani. Acestea debuteaza

cu initierea de activitati comune desfasurate alaturi de alti copii de aceeasi vârsta.Nu vi s-a întâmplat

sa asistati la o discutie între doi copii, în care fiecare povestea ceea ce „ avea pe suflet" fara sa manifeste

interes fata de celalalt? Cum v-ati explicat acest fenom?Gândirea centrata predominant pe propria

persoana (egocentrismul) reprezinta o caracteristica a prescolarilor, iar acest lucru îi împiedica sa poata

întelege ca altii pot avea sentimente, gânduri si dorinte diferite de ale lor. De aceea, o observare mai

atenta a conversatiilor ce au loc între copiii de aceasta vârsta, poate scoate în evidenta faptul ca

practic ei realizeaza monologuri, desi lasa impresia ca discuta unul cu celalalt.

Tot la vârsta prescolaritatii, se poate observa cum copiii se grabesc sa îi numeasca prieteni pe ceilalti

copii cu care vin în contact, deoarece se joaca împreuna cu ei sau se afla în vecinatatea

lor. Conflictele care se creeaza sunt generate de obicei de revendicarea unor drepturi („Eu vreau sa

stau lânga mama!", „Eu vreau jucaria aceea!"), însa pe cât de repede apar, la fel de repede dispar.

Prin urmare, desi la vârsta prescolaritatii apar primele contacte sociale, acestea se dovedesc a

fi superficiale si rezulta doar în urma interesului comun manifestat fata de o anumita activitate. De

aceea, notiuni ca „prieten" sau „prietenie" nu au o semnificatie prea mare pentru prescolar, iar grupul de

prieteni nu exercita o influenta importanta în educatia lui.

b. Şcolaritatea mica

Intrarea în scoala reprezinta pentru fiecare copil, un pas hotarâtor în ceea ce priveste viata sociala. Daca

pâna acum prietenii nu constituiau altceva decât niste indivizi cu care interactiona în anumite situatii,

din acest moment începe sa se dezvolte sentimentul de apartenenta la grup, iar scolarul începe sa fie

interesat tot mai mult de parerea celuilalt. De ce tocmai acum? Ce schimbari se produc la aceasta

vârsta?

Evolutia gândirii duce la scaderea egocentrismului care îl caracteriza pe prescolar. De pe la

vârsta de 8 ani, copilul începe sa îi vada pe ceilalti ca fiind altfel decât el, ca pot avea dispozitii sau

trasaturi de personalitate diferite de ale sale.Daca pâna la aceasta vârsta copilul îi caracteriza pe ceilalti

colegi ca fiind „fata cu parul galben" sau „baiatul care m-a lovit", de acum el începe sa îi descrie

în termeni psihologici (prietenos", „rau", „cuminte" etc).Dezvoltarea vocabularului duce la

37

formarea unor abilitati de comunicare mult mai eficiente decât cele de pâna acum, iar, dupa cum bine

se stie, comunicarea sta la baza relatiilor care se stabilesc între orice indivizi. Astfel, scolarii îsi pot

rezolva problemele pe calea dialogului, nu doar lovind sau plângând.Notiunea de „prieten" începe sa

dobândeasca dimensiuni noi la aceasta vârsta, mult mai adecvate.Prietenii nu mai sunt vazuti ca

fiind „cineva care-mi place" sau „cineva cu care ma joc", ci au un rol mult mai însemnat: prietenii sunt

persoane care îi ajuta la greu, persoane cu care îsi împartasesc dorintele, sentimentele, gândurile

ascunse etc.La baza acestor relatii sta umorul, caldura, armonia, momentele de

divertisment, recompensele etc. De acum, copiii se comporta frumos cu prietenii lor nu fiindca, „asa

trebuie", ci pentru ca, daca nu s-ar comporta astfel, ar risca sa le piarda prietenia, iar acest lucru începe sa

doara. O alta trasatura care se poate observa în debutul scolaritatii o reprezinta formarea grupurilor de

prieteni, a caror componenta ramâne relativ stabila timp îndelungat. Din punct de vedere al

apartenentei sexuale, în clasele primare se remarca o omogenitate a grupurilor: acestea sunt

alcatuite numai din baieti si numai din fete.În general grupurile de fete sunt mai mici (fiecare eleva

având 2-3 „cele mai bune prietene") si sunt sustinute în general de confesiuni reciproce, destainuirea

si pastrarea secretelor etc. Pe de alta parte, grupurile de baieti sunt în general mai mari, iar coeziunea

acestora este sustinuta de activitatile desfasurate în comun (de obicei, jocurile sportive).

Desi cele doua categorii de grupuri nu interactioneaza decât întâmplator si, de cele mai multe ori

interactiunile apar sub forma de „hartuieli", „cicaliri", atât baietii, cât si fetele încep sa cheltuie din ce în

ce mai multa energie încercând sa demonstreze cât sunt de „dezinteresati" de ceilalti. Astfel iau

nastere primele semne ale preadolescentei. O caracteristica specifica grupurilor de scolari o

reprezinta normele care stau la baza lor. încercarea de a încalca regulile care sunt impuse de membrii

grupului atrage dupa sine sanctionarea celui vinovat prin excluderea din grup.Aceasta forma de

penalizare este deosebit de dureroasa, iar importanta ei creste o data cu înaintarea în vârsta, atingând

apogeul pe la mijlocul adolescentei.

4.2.Influenţele mass-media

Copilul contemporan nu-şi mai poate imagina casa lipsită de televizor, calculator, telefon, primind

încă de mic puternică influenţă mass media care îi conturează de cele mai multe ori o imagine

eronată asupra lumii.Conform unui studio recent, s-a stabilit că annual, copilul petrece, în medie,

900 de ore la şcoală şi aproape 1.023 de ore în faţa televizorului.

Conform unor statistici intocmite in Canada, copii petrec in fata televizorului intre 15-20 ore pe

saptamana (in unele cazuri mult mai mult). Exista mai multi factori de care depinde modul in care

televizorul influenteaza viata copiilor: cate ore petrec ei in fata micului ecran, varsta, personalitatea,

38

faptul ca privesc la televizor singuri sau cu parintii si nu in ultimul rand discutiile pe care le au sau

nu cu parintii vis-à-vis de programele vizionate. Pentru a putea insa micsora efectele negative pe

care televizorul le poate avea, trebuie sa intelegem influenta pe care acesta o are asupra copiilor

nostri. Iata cateva exemple:

Violenta - In decursul ultimelor doua decenii numeroase cercetari au avut ca obiectiv analiza

influentei continuturilor violente asupra copiilor si tinerilor. Desi este dificil de aratat clar o relatie

cauza-efect, s-a demonstrat faptul ca anumiti copii sunt vulnerabili la imagini sau mesaje cu

continut violent. Cercetatorii au identificat 3 posibile reactii la copii care au vizionat programe cu

un continut sau mesaj violent:

- Cresterea fricii – Copii, in special fetele, sunt mult mai predispusi decat adultii sa devina victime

ale violentei de la televizor, iar asta le poate induce teama fata de lumea care ii inconjoara.

- Desensibilizarea fata de violenta, in general – Cateva desene animate pentru copii sunt printre

programele cele mai violente de la televizor. Acest lucru este cu atat mai grav cu cat violenta este

prezentata intr-o lumina comica iar consecintele reale sunt rar aratate pentru a fi intelese de copii.

- Cresterea comportamentului agresiv – Aceasta este valabila in cazul copiilor mici, care sunt mult

mai predispusi sa afiseze un comportament agresiv dupa ce au vizionat un program sau un film cu

secvente de violenta.

Parintii ar trebui sa acorde o atentie deosebita si stirilor televizate la care privesc si copii ilor.

Studiile au aratat faptul ca este mult mai periculoasa violenta prezentata in cadrul stirilor decat din

orice alt tip de emisiune. Cu cat copii urmaresc mai multe astfel de programe, cu atat mai mult frica

insuflata de aceste evenimente portretizate in buletinele de stiri creste pentru ca nu mai sunt capabili

sa faca distinctia intre violenta reala si cea fictiva.

4.2.1.Efectele televizorului asupra educatiei copilului

Televizorul poate avea efecte nocive asupra invataturii si a performaneti scolare. Timpul liber al

copilului, mai ales la o varsta tanara, trebuie sa fie cu totul dedicat jocului, cititului, explorarii

naturii, muzicii sau practicarii unui sport. Statul la televizor este o activitate pasiva si un factor

determinant in problemele de obezitate la copil. Conform Fundatiei bolilor de inima din Canada

aproape unul din 4 copii in varsta de 7 pana la 12 ani este obez. Incurajand mai degraba un mod de

viata sedentar, televizorul contribuie in aceeasi masura si la obezitatea infantila prin promovarea

intensa a produselor alimentare, mai ales a dulciurilor. Conform Organizatiei Canadiene de

Pediatrie majoritatea spoturilor publicitare alimentare difuzate in timpul programelor pentru copii

39

recomanda produsele de fast-food, bomboanele si cerealele zaharoase, in timp ce reclamele la

alimentele sanatoase nu constituie decat 4% din publicitate.

4.2.2.Efectele reclamelor asupra copiilor 

Scopul reclamei este acela de a influenta mintile grupului tinta, fapt care in final ar trebui sa se

reflecte in vanzarea produsului sau serviciului respectiv.

      Are reclama o influienta puternica asupra modului in care gandim sau actionam? Dicteaza

mass media nevoile si dorintele noastre?

      Ei bine, sunt multe teorii despre efectele publicitatii. Diverse minti creative care apartin

diferitelor agentii de publicitate dezvolta adesea noi modalitati pentru a livra mesajul lor

publicului.

      Motivul principal al oricarei reclame este de a convinge telespectatorul despre calitatea

produsului si sa declanseze in privitor nevoia de a achizitiona. Astazi, publicitatea joaca un rol

important in societate si tinde sa influenteze mintile tinere in special. Copiii alcatuiesc si ei un grup

tinta pentru publicitate.

      La copii, mesajele trebuie sa fie transmise intr-o maniera diferita. Bunurile sunt special

impachetate pentru a atrage atentia generatiei tinere. Copiii in ziua de azi sunt mult mai specifici in

ceea ce priveste nevoile si necesitatile lor. Copiii sunt asadar recunoscuti, ca fiind o forta de

cumparare majora de catre agentiile care vand publicitate. 

      Publicitatea poate avea o influenta negativa asupra mintilor tinere daca parintii nu sunt intr-

adevar atenti si nu le explica copiilor importanta banilor. In multe cazuri, copiii tind sa interpreteze

gresit mesajele transmise prin intermediul reclamelor. 

      Publicitatea influenteaza mintile copiilor, prin aceea ca creeaza o nevoia de a detine acel produs

caruia i se face publicitate. Imaginile stalucitoare din reviste sau de pe pancarte sau flashurile

publicitare la televizor creeaza dorinta de cumparare impulsiva. Parintii care nu pot sa se descurce

cu problemele ridicate sau cu temperamentul furios au tendinta sa cedeze cerintelor copiilor lor.

Copiii se obisnuiesc apoi cu un anumit stil de viata, care este aratat la televizor sau prin diverse

surse media. Acest lucru creeaza o impresie deformata asupra mintilor lor tinere, facandu-i sa isi

piarda abilitatea de a trai o viata fara a se baza pe bucuriile materiale. Astfel, puterea publicitatii nu

poate fi ignorata. 

      De exemplu, un copil poate prefera doar un anumit tip de jeans de marca in comparatie cu alte

haine disponibile in magazin. Copilul ar putea dori sa traiasca viata care este proiectata in reclame. 40

El ar putea dicta parintilor lui despre preferintele personale in ceea ce priveste imbracamintea,

mancarea, jucariile, etc.

      Ei bine, cu aceste tipuri de efecte de publicitate, ne-am putea intreba cine este de vina in toata

aceasta problema. Parintii joaca un rol important in acest caz. Ei trebuie sa monitorizeze cum sunt

influentate mintile copiilor. Parintii trebuie de asemenea sa fie fermi cu copiii oricand se intensifica

cerintele acestora. Copiii au nevoie sa li se spuna cu gentilete ca un "nu" nu poate fi convertit in

"da" cu lacrimi sau certuri! Parintii trebuie de asemenea sa induca obiceiuri bune si sa ajute copiii

sa diferentieze intre bine si rau. Si cu cat i se spun aceste lucruri mai repede copilului, cu atat mai

bine va fi pentru el si ulterior pentru parinti. 

      Persoanele care fac publicitatea pe de alta parte, ar putea de asemenea incerca sa faca mesajul

reclamei sa fie creativ si sa aiba ca tinta intreaga familie, nu doar copiii. In acest fel si parintii pot

monitoriza cerintele copiilor. Cu o abordare echilibrata, efectele negative ale publicitatii pot fi

inlaturate sau macar controlate.

4.2.3.Calculatorul în viaţa celor mici

Studiind impactul calculatorului asupra copiilor, psihologii si pediatrii au ajuns la concluzia ca

utilizarea excesiva a acestuia, fara vreun control din partea adultilor, poate fi periculoasa. Astfel,

copiii care petrec mai mult de cinci ore in fata aparatului risca sa devina supraponderali. O pozitie

incomoda in fata tastaturii, mentinuta ore in sir, poate afecta tinuta copilului, iar privitul ecranului ii

poate strica vederea. in cazul in care isi petrec toata ziua in fata unui monitor, ei nu vor invata sa-si

imparta lucrurile, sa-si astepte randul si uneori nu vor cunoaste lucruri de baza, simple, cum ar fi

bunele maniere. Copiii au nevoie sa interactioneze cu alti copii si adulti. Ei au nevoie sa

experimenteze lucrurile ei insisi, nu prin intermediul unui calculator. Adolescentii care petrec prea

mult timp pe Internet, intrand in legatura cu necunoscuti, au trecut prin etape de deprimare si

singuratate, iar uneori risca sa divulge prea multe informatii unor pedofili. scolarii care se afla sub

„magia” computerului si se joaca mai mult ajung, in mod inconstient, sa se identifice cu un personaj

din aceste jocuri. Astfel, identificarea se face cu eroi duri si agresivi, mai ales la baieti, sau cu

personaje atotcunoscatoare, precum vrajitoarele, mai ales la fete.Unii dintre baieti identifica

utilizatorul computerului cu personaje dure, sadice, nonconformiste. Un copil este dependent de

calculator (Internet si jocuri) daca este tot timpul obosit, dedica putin timp somnului, are probleme

scolare (de invatare, neefectuarea temelor, isi diminueaza interesul pentru alte hobby-uri, se

izoleaza de prieteni, e frustrat si rebel, mai ales din cauza faptului ca parintii nu inteleg „problema”

si nu vad ce este atractiv sau fascinant la acest instrument. De aceea, parintii ar trebui sa le faca un

41

program echilibrat copiilor si sa le explice de ce este nociv pentru ei sa petreaca atatea ore stand pe

scaun, cu ochii lipiti de ecranul monitorului.Ei ar trebui sa stabileasca un program de folosire a

calculatorului si sa verifice daca il respecta, mentionand consecintele pe care copilul le va avea de

suportat pentru incalcarea lui, dar si recompensele pe care le poate primi (o excursie, o intalnire cu

prietenii etc.).

Pe de alta parte, studiile arata si consecintele pozitive ale folosirii calculatorului de catre copii.

Evident, principalul avantaj este acela ca invata, in joaca, sa stapaneasca un instrument fara de care

viata lui de viitor adult va fi de neconceput. in plus, manevrarea tastaturii perfectioneaza

coordonarea ochi - maini si accelereaza viteza de reactie a copilului. Programele interesante si

educative ii ofera celui mic posibilitatea sa exploreze lumea si sa creeze opere originale.

Folosirea e-mailului si a programelor de chat sporeste abilitatile comunicationale ale copilului. in

plus, jocurile pe calculator ajung subiecte predilecte de conversatie intre copii, ele contribuind la

stabilirea unor relatii interpersonale. Iar atunci cand joaca in retea, cei mai rapizi si atentie vor

capata, evident, o mai buna parere despre ei insisi. S-a mai constatat, de asemenea, ca acei copii

care au dificultati de invatare isi pot imbunatati performantele scolare cu ajutorul calculatorului.

Cumpararea unui computer personal pentru copil este o alegere buna odata ce acesta a implinit

varsta de 5 ani. Exista calculatoare care au softul special realizat pentru a putea fi usor utilizat de

copii. incepand cu aceasta varsta, simturile sunt dezvoltate aproape complet si copilul poate procesa

cu usurinta imagini cu rezolutie inalta, fara a obosi atat de repede.

Ca o concluzie, cei mici se pot bucura de calculator daca acesta e folosit cu cap. Parintii care isi

supravegheaza copiii cand acestia utilizeaza calculatorul pot fi mai linistiti ca aproape totul este in

siguranta. Calculatorul face parte din valul viitorului, dar tehnicile clasice de invatare si educatie nu

trebuie uitate sau date deoparte. Un copil trebuie sa reactioneze fizic cu alti oameni si nu trebuie sa

invete absolut totul de la calculator.

CAPITOLUL V-CADRUL PRACTIC-APLICATIV5.1.PARTENERIAT GRĂDINIŢĂ-FAMILIE

CONTRACT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL,, SĂ ÎNVĂŢĂM ÎMPREUNĂ’’

42

(GRĂDINIŢĂ-FAMILIE)

Încheiat azi 19.09.2013 pentru 3 ani între Grădiniţa ,,Mircea Sântimbreanu”Brad reprezentată prin

director profesor Miheţ Ancuţa şi educatoarele grupei Mocan Corina şi Potîrniche Cosmina şi

COLECTIVUL DE PĂRINŢI al grupei reprezentat prin preşedintele acestuia Chira Violeta.

Parteneriatul se va desfăşura pe parcursul a trei ani şcolari, respectiv pentru grupele mică, mijlocie

şi mare, urmărind în final conştientizarea părinţilor cu privire la nevoile de educaţie şi dezvoltare a

copiilor în această perioadă de vârstă, pentru intregarea fără dificultate în şcoală şi viaţă.

MOTIVAREA PEDAGOGICĂ A PARTENERIATULUI

,,Eu sunt copilul.

Tu ţii în mâinile tale destinul meu.

Tu determini în cea mai mare măsură, dacă

Voi reuşi sau voi eşua în viaţă.

Dă-mi, te rog acele lucruri care

Să mă îndrepte spre fericre,

Educă-mă, te rog, ca să pot fi

O binecuvântare pentru lume.’’

(din Child’s Appeal, Mamie Gene Cole)

Acest apel, este de fapt, îndemnul oricărui copil ,,formulat’’imediat după naştere şi ,,adresat’’

direct părinţilor.

Iniţierea în educaţie conţine ca moment fundamental, cunoaşterea şi înţelegerea copilului.Ea ne

cere să precizăm, ori de câte ori are loc,ce este educaţia şi ce înţelegem prin copii şi copilărie.Pentru

noi, orice demers educativ are nevoie de o delimitare conceptuală clară, deo analiză explicită a

conceptului de copil şi a universului pe care îl presupune şi creează acesta.Cu alte cuvinte, un act

educativ competent nu se poate realiza dacă precizarea conceptului de copil este ignorată sau

abandonată în imprecizia şi banalitatea simţului comun, a simplei şi superficialei opinii. Copilul

este ,,punctul cel mai fraged al vieţii’’ în care se poate totul hotărî, în care totul se poate înnoi, căci

acolo, scria Maria Montesouri ,,totulpalpită arzând de viaţă, acolo sunt ascunse tainele sufletului,

acolo se plămădeşte creaţia omului’’. J.Piaget scrie,, copilul nu se naşte nici bun nici rău, atât din

punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere moral, dar se naşte stăpân pe destinul lui’’.

Deducem de aici că ceea ce trebuie să ştim şi să reţinem de fapt, este că nimeni nu are dreptul să-i

proiecteze şi să-i impună copilului alt destin, decât cel pe care şi-l concepe el însuşi; că a încălca

dreptul copilului la destinul propriu ar fi o gravă eroare morală a adultului.În al doilea rând, 43

deducem, că ceea ce ete mai important, nu sunt originea şi calitatea lui morală sau intelectuală, cât

posibilitatea şi sprijinul pe care îl poate da adultul copilului de a fi el însuşi.În al treilea rând,

deducem că dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului, depinde până la urmă, de modul cum ştie

adultul să-l susţină în a-şi edifica propriul destin.Destinul copilului se împleteşte, pe de o parte, din

libertatea şi iniţiativa personală şi, pe de altă parte, din susţinerea mediului la constituirea

acestuia.R.Cousinet consideră că împreună cu trebuinţa de creştere, de securitate, de acţiune,, de

afectivitate, de posesiune, de ordine şi de socializare, de încredere, libertatea este, şi ea, o trebuinţă

naturală a copilului, astfel cum arată şi L.Tolstoi: ,,în fiecare copil există o tendinţă spre

independenţă pe care nu ne este îngăduit să o strivim’’. În lumea educaţiei, J.J. Rouseau a fost

primul care a cerut clar şi insistent respectarea libertăţii naturale a copilului.A-i lăsa pe copii să facă

mai mult pentru ei înşişi şi a cere cât mai puţin de la alţii, a-i lăsa să se ajute cât mai mult singuri,

erau constantele lui ăndemnuri. Este important, ca mereu să se comunice cu copiii, să le fie acordată

libertate specifică vârstei şi să nu le fie impuse constrângeri inutile căci se poate înmpla ca sub

mormanul de constrângeri şi de reguli, copilul să nu mai ştie precis ce simte, dacă nu există o

perpetuă şi sistematică comunicare cu el. În această situaţie, copilul devine mai timid, nu mai are

încredere în forţele lui proprii, îşi pierde naturaleţea.Desigur, atîta timp cât copilul este mic, este

normal ca el să depindă de părinţi, de educatori, dar dependenţa nu presupune o îngrădire a

personalităţii lui, ci trebuie să fie o comunicare permanentă, o explicaţie a tuturor fenomenelor,

pentru a se elimina timiditatea şi a i se dezvolta încrederea în forţele proprii. Grupa este locul

desfăşurării relaţiei comunicative educatoare-copil. Este locul unde are loc o întâlnire umană, o

interacţiune psihologică în timpul căreia personalităţile acţionează unele asupra altora şi se

stimulează reciproc. Grădiniţa trebuie să constitue o etapă fundamentală în dezvoltarea copilului, nu

doar prin conţinutul ştiinţific al procesului instructiv-educativ, ci şi prin libertatea de acţiune oferită

preşcolarului care-i stimulează interesele de cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii

sociale. Intrarea copilului în grădiniţă constitue un moment crucial în viaţa sa, date fiind ,,statutul”

şi ,,rolul” de mic şcolar, natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii de grupă, noutatea condiţiilor de

activitate şi mai ales specificul învăţări, act complex care angajează dintr-o nouă perspectivă,

întreaga sferă a vieţii sale psihice, diferitele structuri anatomo-fiziologice, toate cunoştintele si

deprinderile pe care le va dobândi în anii de grădiniţă.

Parteneriatul grădiniţă – familie ,acţiunile ce se desfăşoară de comun acord şi sunt cuprinse în

planul de acţiune, continuarea de către familie a activitatilor desfaşurate în grădiniţă ,nu fac decât să

ducă la o mai bună formare a copilui , să se pună bazele omului modern de mai tarziu.Copilul nu

44

este un adult în miniatură, el este o fiinţă sui- generis, deosebită de adult. Având felul său propriu

de a gândi şi de a simţi el are în faţa problemelor vieţii o înţelegere, o atitudine şi un comportament

propriu, care diferă de cel al adultului. Grupa este locul desfăşurări relaţiei comunicare educatoare-

copil . Relaţia comunicativă la grupă depinde mai mult de aspectul comunicări educatorului de cât

de aspectul ei pur informaţional. În cadrul comunicări educator – copil cât şi părinte copil

atitudinea trebuie să fie una pozitivă, de acceptare raţionlă şi afectivă. Folosind tehnici verbale şi

nonverbale atât educatoarele cât şi părinţii trbuie să convingă copilul că învăţarea este benefică

pentru formarea personalităţii copilului. Dacă sunt folosite corect procedeele de comunicare copilul

se deschide sincer, devine mai recptiv la dialog, reuşeşte să pătrundă dincolo de cuvinte să pună

întrebări ajungându-se la cooperare comunicaţională care este idealul în activitatea educaţională atât

a familiei cât şi a grădiniţei .

SCOPUL PROIECTULUI

-Colaborarea dintre familie şi grădiniţă pentru o implicare cât mai activă în procesul de formare a

preşcolarului.

-Consilierea părinţilor privind cunoaşterea propriilor copii şi aplicarea unor strategii educaţionale

corecte, atât în cadrul familiei cât şi în instituţia preşcolară.

OBIECTIVE GENERALE

-Formarea unor deprinderi şi bune practici de relaţionare şi comunicare intre preşcolari,părinţi şi

educatoare.

-Dezvoltarea unor atitudini pozitive faţă de problemele educative ale preşcolarilor ,dar şi eliminarea

discriminărilor de orice natură.

OBIECTIVE SPECIFICE

-Identificarea responsabilităţilor membrilor parteneriatului;

-Educarea părinţilor în vederea exercitării unei educaţii corecte asupra copiilor;

-Derularea unor activităţi specifice , pregătite pentru stimularea unor procedee de colaborare între

membrii .

-Dezvoltarea unui parteneriat cu părinţii în vederea asigurări unor cerinţe comune în grădiniţă-

familie;

-Promovarea conceptului de educaţie a părinţilor cu privire la nevoile de dezvoltare şi educaţie a

copiilor de vârstă preşcolară;

-Implicarea majoră a părinţilor în rezolvarea unor probleme ale grupei;

45

-Cunoaşterea individuală a copiilor , pentru o mai bună colaborare grădiniţă- copil,grădiniţă –

familie.

-Îmbunătăţirea abilităţilor parentale, promovarea bunelor practici şi a rezultatelor în cadrul

parteneriatului.

GRUP ŢINTĂ: Copiii grupei ,,ŞTRUMFII’’

PLANIFICAREA TEMELOR PROIECTULUI

PERIOADA DE DESFĂŞURARE : ani şcolari 2013-2014, 2014-2015, 2015-2016.

PARTENERI IMPLICATI

-Educatoarele de la grupa mică;

-Părinţi şi bunici;

-Preşcolarii înscrişi în grupa mică etc

OBLIGAŢII COLATERALE

-Educatoarele au obligaţia de a fi prezente la activităţile intreprinse ;

-Educatoarele au obligaţia de a media şi soluţiona problemele ce pot apărea în urma unor dezbateri

şi lecturări de materiale;

-Părinţii participă liber consimţit la acţiunile desfăşurate la grupă,dar au obligaţia de a asigura

mijloacele necesare pentru preşcolari.

-Părinţii se implică activ în activităţile desfăşurate şi participă în soluţionarea unor probleme de tip

educaţional;

LOCUL DE DESFĂŞURARE

Grădiniţa ,,MIRCEA SÂNTIMBREANU”-BRAD.

RESURSE:

-UMANE: Preşcolarii de la grupa mică

Educatoarele de la grupă;

Părinţii preşcolarilor;

Reprezentanţi ai comunităţii.

-MATERIALE – cărţi ,pliante, reviste, fişe, calculator , ecusoane;

-FINANCIARE—bugetul minim alocat de membrii proiectului ;

MODALITATI DE REALIZARE

Şedinţe cu părinţii ;

Lectorate pe diverse teme;

Vizite ,excursii,drumeţii, concursuri tematice;

46

Activităti desfaşurate împreună cu părinţii;

Sărbătorirea zilelor de naştere sau onomastică;

Expoziţii cu lucrările copiilor ;

Serbările realizate în diferite momente ale anului;

Concursuri naţionale sau locale.

PLANIFICAREA TEMELOR PARTENERIATULUI

Organizarea unor întâlniri cu părinţii în cadrul grădiniţei şi informarea acestora cu :

- activitatea şi programul specific grădiniţei;

- curriculum pentru preşcolari;

- reviste specifice învăţământului preşcolar;

- auxiliare didactice specifice învăţământului preşcolar pentru educatoare şi copil,

- informarea părinţilor despre parteneriatul familie şi grădiniţă.

Antrenarea părinţilor pentru organizarea unor expoziţii de picură pe lemn – sticlă cu ocazia

sărbătorilor de iarnă.

Implicarea familiei în pregătirea costumelor pentru serbarea de iarnă.

Întărirea legături dintre mame şi copiii prin prezentarea unui program artistic dedicat ,,Zilei

Femeii’’- ,, Mama-fiinţa cea mai dragă’’.

Realizarea unei expoziţi cu vânzare a felicitărilor de Paşti realizate de copiii.

Implicarea părinţilor pentru sărbătorirea Zilei de 1 Iunie .

Organizarea serbării de sfârşit de an şcolar , confecţionarea de constume.

Stabilirea unor obiective pentru vacanţa de vară.

Evaluarea parteneriatului la nivelul colaborării grădiniţă- familie, educatoare- părinţii şi

stabilirea obiectivelor pentru anul viitor şcolar.

Evaluările sumative şi finale se vor realiza împreună cu specialişti, cadre didactice, părinţi,

copii din alte grupe, invitaţi.

5.2.CHESTIONAR PENRU PĂRINŢI

Stimate colaborator,

47

Vă rugăm respectuos să răspundeţi la următoarele întrebări. Vă asigurăm că la acest chestionar,

adresat unui număr mare de persoane, nu există răspunsuri bune sau rele. Răspunsurile vor fi

utilizate într-un studiu despre rolul familiei în educaţie şi sunt confidenţiale.  Pentru o mai bună şi

relevantă prelucrare statistică a datelor, vă rugăm să completaţi şi rubricile incluse în acest

preambul.

Vă mulţumim pentru colaborarea dumneavoastră! 

Instrucţiuni de completare a chestionarului:

La întrebările 5, 6(e), 7(c), 18(c), 19, 21, 24(d), 26(e) se completează informaţia

cerută, în spaţiile libere, în cuvinte.

Întrebările 8, 10, 27, 28, 29 se completează prin bifarea variantei de răspuns

corespunzătoare.

Întrebăril de la 1 la 4, 6, 7, 9, de la 11 la 20, de la 22 la 26 şi 30 se completează

prin încercuirea variantei de răspuns corecte.

Vârsta: ________ ani ________ luni

Sex: a) feminin

b) masculin

Starea civilă: a) necăsătorit(ă)

b) căsătorit(ă)

c) divorţat(ă)

d) uniune consensuală

e) văduv(ă)

Mediul de provenienţă: a) rural

b) urban, cu părinţi născuţi şi crescuţi în rural

c) urban, cu părinţi născuţi şi crescuţi în urban

Profesia dvs.:______________________

Profesia soţului[soţiei]:_____________________

Studii: a) submedii

b) medii

48

c) superioare

1. Vă cunoaşteţi copilul?

a) foarte bine

b) bine

c) suficient

d) insuficient

e) deloc

2.Cât timp staţi cu copilul dvs. pe zi?

a) foarte mult

b)mult

c) suficient

d)puţin

e) foarte puţin

3.Cât timp îi alocaţi efectiv lui?

a) foarte mult

b)mult

c)suficient

d)puţin

e)foarte puţin

4.În ce constă timpul alocat copilului?

a)mă joc cu el

b)îi citesc poveşti

c)vizionăm programe TV

d)ne plimbăm

e)îl antrenez în sarcini gospodăreşti

5.Cât timp alocă copilul:

a)TV-ului.....................................

b)calculatorului.........................

c)jocurilor.................................

d)prietenilor..............................

6.Cine se ocupă mai mult de educaţia copilului?

a) mama

49

b) tata

c) amândoi

d) fraţii

e) alte persoane. Care?..............................

7.Sunt şi alte persoane care se ocupă de educaţia copilului?

a) bunica/bunicul    

b) bona   

c) altcineva. Cine?...................................

8.Când consideraţi că ar trebui să înceapă educaţia în familie?

□ La 3 ani

□ La 1 an

                  □ De când se naşte 

9.De care dintre părinţi este ataşat copilul?

a) mama

b) tata

c) ambii părinţi

10.Care-i motivul pentru care aţi adus copilul la grădiniţă?

                   □ Din dorinţa disciplinării copilului.

□ Ca pe o ultimă soluţie pentru rezolvarea problemei supravegherii copilului.

                   □ Din imitaţie (pentru că şi alţi părinţi fac la fel).

                   □ Recunoaşteţi importanţa grădiniţei în educaţia copilului pentru şcoală şi societate.

11.Dacă aţi avea destul de mult timp liber v-aţi ţine copilul acasă?

a) da

b) nu

12.Întrebaţi zilnic copilul de activităţile susţinute în grădiniţă?

a) da

b) nu

c) câteodată

13.Copilul relatează - fără să fie întrebat - tot ce se întâmplă la grădiniţă în fiecare zi

a) da

50

b) nu

c) câteodată

14.Cât de bine îi cunoaşteţi interesele copilului dvs. legate de grădiniţă?

a)foarte bine

b)bine

c)suficient

d)insuficient

e)deloc

15.Ce activitate desfăşurată în cadrul grădiniţei credeţi că-i place cel mai mult copilului dvs.?

a)activităţi artistico-plastice: pictură, desen, modelaj

b)activităţi din domeniul ştiinţă: matematică, cunoaşterea mediului

c)activităţi din domeniul limbă şi comunicare: poveşti, poezii, lecturi, cântece

d)activităţi din domeniul om şi societate: educaţie moral-civică, abilităţi practice

e)activităţi psiho-motrice: sport, jocuri de mişcare

16.Educatoarea afişează la vedere lucrări practice, picturi, desene, fişe, probe de evaluare ale

copilului?

a)tot timpul

b)adesea

c)ocazional

d)rar

e)niciodată

17.Îi cunoaşteţi grupul de prieteni?

1.da

2.nu

3.puţin

18.Unde are prieteni copilul dvs.?

1.la grădiniţă

2.acasă

3.altundeva. Unde?............................

19.Cum îl afectează prietenii?

1în bine

2.în rău

51

3.nu-l afectează

4.nu cunosc

20.Dacă aţi bifat a sau b, motivaţi

răspunsul............................................................................... ................................................................

.................................................................................

21.Cunoaşteţi comportamentul copilului dvs. la grădiniţă?

1.da

2.nu

3.nu mă interesează

22.Ce vă place în comportamentul lui?

.................................................................................................................................................

23. Ce vă displace?

.................................................................................................................................................

24.Credeţi că activităţile desfăşurate în grădiniţă sunt importante pentru educaţia copilului d-

voastră ?

1. da

2. nu

3. nu ştiu

25.Care credeţi că ar trebui să fie obiectivul prioritar al programului din grădiniţă?

1.jocul

2. pregătirea pentru şcoală

3.dezvoltarea intelectuală

4.pregătirea pentru viaţă

5.educaţia pentru mediu/sănătate/fizică

26.În ce activităţi aţi dori să fiţi antrenaţi în grădiniţă ?

1.serbări, expoziţii, excursii

2.lecţii deschise

3.activităţi gospodăreşti

4. altele. Care?.........................................

5. niciuna

52

27.Ce aşteptaţi de la doamna educatoare?

1.să nu-mi spună nimic

2.să nu mă deranjeze mereu

3.să coopereze

4.să-mi spuna tot timpul cum evoluează copilul

5.nu ştiu

28.Ce atitudine v-aţi propus să aveţi faţă de doamna educatoare? (grădiniţă?)

1.deschisă

2.retrasa

3.neutră

4.mă implic/activă

5.alta.....................

29.Aţi dori să primiţi informaţii cu privire la formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului 

preşcolar?

                   □ Da

                   □ Nu 

30.Dacă da, bifaţi din următoarele teme:

                   □ “Caracteristicile psihice ale copilului preşcolar”

                   □ “Rolul familiei în structurarea personalităţii copilului”

                  □ “Modalităţi moderne de informare a părinţilor privind progresele individuale ale

copiilor”  

31.Sunteţi mulţumit de interesul pentru grădiniţă şi de rezultatele copilului?

                 □ foarte mulţumit

                  □ mulţumit

                  □ nemulţumit

32.Aţi stabilit noi relaţii de colaborare între d-voastră, părinţii şi educatoare (grădiniţă)?

1.da

2.încă nu

3.nu

53

Chestionarul a fost aplicat pe un eşantion de 50 părinţi(de la Grădiniţa Mircea

Sântimbreanu”Brad şi s-au constatat următoarele:

Figura 2.

2%

-70% dintre părinţi comunică eficient atât cu copiii cât şi cu grădiniţa;

-25% dintre părinţi comunică mai puţin cu copiii şi grădiniţa deoarece sunt foarte ocupaţi;

-2% dintre părinţi nu comunică cu copiii sau grădiniţa(familiile dezorganizate

5.3. PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR DE CONSILIERE A PĂRINŢILOR

1 oră/ săptămână ( luni - ora 13 - 14)

NR.

CRT.

TEMA DATA OBS.

1. Specificul vârstei preşcolare 16 sept.

2013

2. Reguli pentru a deveni un parinte competent 23 sept.

2013

3. PĂRINŢII-un model de urmat 30 sept.

2013

4. Întrebările părinţilor! 07 oct.

2013

54

25%

70%

5. Ce înseamnă să fii un părinte bun? 14 oct.

2013

6. Sănătatea fizică,emoţională şi socială pentru copilul

nostru

21 oct.

2013

7. Fiecare copil este unic 28 oct.

2013

8. Emoţiile negative-o problemă pentru copilul meu! 11 nov.

2013

9. Modele de părinţi-negative sau pozitive? 18 nov.

2013

10. Recompense şi pedepse pentru copilul nostru. 25 nov.

2013

11. Comunicarea dintre părinţi şi copii! 02 dec.

2013

12. Cum să îmi motivez copilul spre lucruri pozitive? 09 dec.

2013

13. Sănătoşi şi bucuroşi! 16 dec

2013

14. Violenţa domestică-o traumă pentru copil 20 dec.

2013

15. Grădiniţa şi familia-balanţa calităţilor şi a defectelor 06 ian

2014

16. O familie fericită pentru sănătatea mintală a copilului

tău

13 ian.

2014

17. Rolul grupului în dezvoltarea personalităţii copiilor 20 ian.

2014

18. Copilul nostru cu adevărat cel mai bun ! 27 ian.

2014

19. Psihiatru este o teamă pentru părinţi şi bunici? 10 feb.

2014

55

20. Desenele animate ,, moderne” şi efectele lor asupra

copiilor

17 feb.

2014

21. De ce se tem părinţii şi bunicii de psihiatru? 28feb.

2011

22. Comunică cu el... 24 feb.

2014

23. Se mai spun poveşti copiilor? 03 mart.

2014

24. Sportul potrivit pentru cel mic 10 mart.

2014

25. Importanţa grupului de prieteni 17 mart.

2014

26. Cum ne alegem prietenii? 24 martie.

2014

27. O vacanţă reuşită pentru copii şi părinţi 31martie.

2011

28. Lasă-l să se joace şi să experimenteze 07 apr.

2014

29. Televizorul şi calculatorul-pozitivi si negativi 28 apr.

2014

30. Copilul meu nu este cuminte? 05 mai

2014

31. Mămici,să evităm bătăile de cap! 12 mai

2014

32. Tendinţe greşite în educarea copiilor 19 mai

2014

33. Spaţiul copilului! 26 mai

2014

34. Este bine să ne lăudăm copiii? 2 iunie

2014

35 Fi ferm în educaţia copilului tău! 9 iunie

56

2014

5.4. PLANIFICAREA ACTIVITAŢII CU PĂRINŢII

GRUPA MICĂ ,,ŞTRUMFII’’

SEMESTRUL I

LUNA ACTIVITATEA

OCTOMBRIE

2013

Şedinţă cu părinţii:-Alegerea comitetului de părinţi;

-Prezentarea programului grădiniţei;

-Prezentarea orarului orientativ;

-Discuţii privind acomodarea şi

integrarea în colectivitate a copiilor;

NOIEMBRIE

2013

Lectorat cu părinţii:,,Între laudă şi pedeapsă’’

DECEMBRIE

2013

Şedinţă cu părinţii:-Prezentarea progresului copiilor la

grupa mică;

-Pregătirea costumelor pentru serbarea de Moş

Crăciun;

-Obţinerea unor sponsorizări pentru punga lui Moş

Crăciun;

IANUARIE

2014

Lectorat cu părinţii:,,Influenţele negative ale lumii

moderne’’

SEMESTRUL II

LUNA FORMA DE REALIZARE TEMA

FEBRUARIE

2014

LECTORAT ,,Copilul meu este nervos’’

MARTIE

2014

ŞEDINŢĂ CU PĂRINŢII ,,Implicarea părinţilor în

organizarea şi desfăşurarea

57

Târgului de Paşte’’

APRILIE

2014

LECTORAT ,,Desenele animate şi sănătatea

copiilor’’

MAI

2014

ŞEDINŢĂ CU PĂRINŢII Parteneriatul cu părinţii ,,Să

învăţăm împreună’’

Pregătirea costumelor pentru

serbare

IUNIE

2014

LECTORAT ,,Somnul de amiază este

obligatoriu?!’’

EXEMPLU DE LECTORAT CU PĂRINŢII

INFLUIENŢELE COMPUTERULUI ASUPRA SĂNĂTĂTII COPIILOR

Viaţa cotidiană pare să confirme faptul că trăim într-o ,,epocă a vitezei” , că totul în jurul nostru

se grăbeşte,-bebeluşul se grăbeşte să meargă şi să articuleze primele sunete, preşcolarul se grăbeşte

să scrie, să citească sau să dezlege tainele computerului, adolescentul se grăbeşte sş iubească sau să

devină adult, ziua se grăbeşte să plece pentru a veni noaptea şi, uite aşa anul se grăbeşte să

treacă ,pentru a face localtuia.

,,TIMPUL LIBER NU ÎNSEAMNĂ DOAR JOC LA CALCULATOR”!

În toată această grabă, fiecare părinte doreşte pentru copilul său tot ce-i mai bun şi nu este lucru

rău.Fiecare părinte cumpără pentru familia sa un computer, iar preşcolarul curios, dornic de a învăţa

cât mai multe lucruri noi, îl transformă brusc în prietenul cel mai bun.

Credem noi că lipsa unei activităţi adecvate după ce copilul ajunge de la grădiniţă îl face pe acesta

dependent de computer.În calitatea noastră de cadre didactice credem că nu trebuie făcut din

prietenia preşcolarului cu calculatorul o obsesie şi acesta să fie uitat în faţa calculatorului .

Să nu uităm de pericolul care-1 prezintă micul „ecran" şi pentru sănătatea copiilor noştri atunci

când îşi petrec în întregime timpul liber în faţa lui, aducând prejudicii neîndoielnice atât sănătăţii

fizice cât şi celei psihice. Specialiştii în psihiatrie şi psihologie infantilă presupun că principalele

boli ale copiilor secolului XXI vor fi cauzate de televiziune şi computere. Ieromonahul (Preotul

călugăr) Anatolie Berestov, doctor în ştiinţe medicale, explică detaliat modul în care televizorul

58

dăunează sănătăţii copiilor:

Cinescopul produce o iradiere care conduce la dereglări neuro-somatice în organismul copilului,

în urma acestei iradieri, sistemul nervos al acestuia se epuizează rapid. Şederea prelungită în faţa

ecranului de televizor conduce la tulburări asteno-nevrotice. Din pricina sedentarismului se

dereglează funcţionarea intestinului, din organism se elimină defectuos produşii de catabolism şi

copiii se îmbolnăvesc frecvent.

Pe aceşti copii dependenţi de televizor, de jocuri pe calculator şi internet i-am putea numi „copii-

ecran", care vor reproduce exact comportamentele personajelor de pe ecran. Copiii riscă să imite în

viaţa reală comportamentul învăţat nu prin educaţie, ci prin informaţiile dobândite de la televizor

sau calculator, iar responsabilitatea aparţine în primul rând părinţilor. Televizorul şi calculatorul

tind să se transforme în „părinţi electronici" pentru majoritatea copiilor.

CAPITOLUL VI- CONCLUZII

“Pecetea pe care parintii o lasa asupra structurii si

profilului spiritual - moral al personalitatii propriilor

copii se mentine toata viata " . (M. Golu)

Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate, iar

colaborarea este absolut necesară.Şcoala trebuie să colaboreze cu familia :

- în domeniul învăţării elevului ; 

- în domeniul comportamentului ; 

- în domeniul dezvoltării fizice ;         

- in domeniul dezvoltării intelectuale, morale şi estetice ;         

- în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă, deprinderilor igienico - sanitare ;        

  - în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afara clasei

şi a şcolii. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului.

Uneori familia ,din diverse motive, îşi face în jurul ei un zid care nu este uşor de trecut. Alteori,

lipsa de educaţie a părinţilor înşişi este atât de profundă, încât ai impresia că nu mai poţi face nimic.

Familia actuală nu mai este cea de acum 20 de ani, nici măcar cea  de acum 10 ani. Să ţinem seama

de acest fapt.  Şi, mai ales, să încercăm să ţinem pasul, să nu ne lăsăm păcăliţi sau intimidaţi, pentru

că noi suntem cei care putem aduce speranţa şi cei care vom forma caracterele, personalităţile şi

valorile viitoare.       

59

Fara participarea parintilor efortul educativ organizat prin institutiile scolare poate fi frânt, deviat

sau deformat. Asa cum arata si H. H. Stern "orice sistem de educatie, oricat ar fi de perfect, rămâne

neputicios daca se loveste de opozitia sau indiferenta din partea parintilor".

În toate societãţile au existat şi vor exista legãturi între pãrinţi şi copii, mamele se ocupã în special

de copii la vârste mici, în toate societãţile copiii vor considera pãrinţii responsabili de necesitãţi,

reuşite şi insuccesele lor. Relaţiile între pãrinţi şi copii presupun un mecanism deosebit, filtrat

social, ele au la bazã statuarea comunicãrii în care se realizeazã un model, un patern de conduitã. În

cadrul acestor relaţii pãrinţii încearcã şi de multe ori mulţi dintre ei reuşesc sã socializeze copiii,

contribuie la modificarea şi perfecţionarea stilului de interrelaţionare din copilãrie; ambele pãrţi ale

ecuaţiei au nevoie de deprinderi, abilitãţi sociale pentru facilitatea intercomunicãrii, dar toate

încercările familiei sunt continuate de şcoală mai apoi.Educaţia din familie va fi completată de

educaţia şcolară şi asfel se vor pune bazele solide al personalităţii copiilor.

60

CAPITOLUL VII-BIBLIOGRAFIE

1.Bontaş Ioan, Pedagogie, Ed. ALL, Bucureşti

2.Batranu Emilia, ,,Educaţia în familie’’-Ed.Politica, Bucureşti, 1980

3.Bernstein B., ,,Studii de sociologie a educaţiei’’-Ed. Didactică Şi Pedagogică, Bucureşti, 1978

4.Bunescu Gheorghe-,,Şcoala şi valorile morale’’,Ed. Didactică Şi Pedagogică, Bucureşti, 1998

5.Bunescu Gh., Alecu Gh., Badea D.-,,Educaţia părinţilor’’, Ed. Didactică Şi Pedagogică,

Bucureşti, 1998

6.Cosmovici A., Iacob L. (coord) - ,, Psihologie şcolară’’, Editura Polirom, Iaşi, 1998

7.Cozma, Teodor - ,,Educaţia formală, nonformală şi informală, în Psihopedagogie’’, Editura

Spiru Haret, Iaşi, 1997

8.Chombat De Lauwe M. J.-,,Compoziţia familiei şi tulburările de comportament la copii’’-

în ,,Sociologia Franceză Contemporană’’.

9.Ciobanu-Băcanu, M. (coord.)-,, Cultura, identitatea naţională şi educaţia’’ Ed. Paralela 45,

Piteşti, 2002

10.Cuzneţov, L.-,, Etica educaţiei familiale’’ – Chişinău: Complexul editorialpoligrafic, ASEM,

2000, 297 p.

11.Cuzneţov, L.,, Dimensiuni psihopedagogice şi etice ale parteneriatului educaţional’’. –

Chişinău: UPS "Ion Creangă", 2002, 107 p

12.Cuzneţov, L., Banuh, N. -,,Filosofia educaţiei’’- Ghid metodologic. –Chişinău: UPS "Ion

Creangă", 2004, 230 p.

13.Cuzneţov, L.- ,,Curriculum. Educaţia pentru familie’’. – Chişinău: Museum,

2004, 280 p.

14.Dave, R.H. (sub redacţia) şi colaboratorii “Fundamentele educaţiei permanete” Bucureşti,

Editura Didactica şi Pedagogica, 1991.  

15.Dumitrana, M.-,,Copilul, familia si gradinita’’, Editura Compania, Bucureşti, 2000

16.Dumitrescu, Ioan  -,, Adolescenţii-lumea lor spirituală şi activităţile educative ‘’– Editura

Scrisul Românesc, Craiova, 1980

17.Dima, S.(coord.), Copilăria- fundament al personalitatii, Imprimeria Coresi, Bucureşti, 1997

18.Granaci, L., Granaci, M., Cuzneţov, L. -,, Dragostea, Viaţa, Familia’’, Ghid pentru profesori.

– Chişinău: Epigraf, 2000, 309 p.

61

19.Învăţământul primar, nr. 1-3, 2006, Ed. Minipred, Bucureşti

20.Neacşu I. -,,Instruire şi învăţare’’, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996

21.Osterrieth, P-  “Copilul si familia” Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1973. 

22.Piaget Jean  - ,,Psihologia inteligenţei’’ – Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998

23.Pro Educaţia, revista de specialitate a învăţământului mehedinţean, Editura Stef, Drobeta

Turnu-Severin, 2006

24.Stăiculescu, Camelia - ,,Premise teoretice şi practice ale descentralizării sistemului de

învăţământ’’ în Lefter V., Râpan F., Maloş G., Ciobanu O (coord.), Educaţie şi instruire -

calitate, etică, descentralizare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare "Carol I", Bucureşti,

2006

25.Stăiculescu, Camelia -,, Managementul parteneriatului şcoală – familie’’, ,,Managementul

grupului educat’’, Editura ASE, Bucureşti, 2006

26.Stănciulescu, Elisabeta - ,,Teorii sociologice ale educaţiei’’, Editura Polirom, Iaşi, 1996

27.Stern H.H.-,, Educaţia părinţilor în lume’’, Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogica, 1972

28.Sclifos L., Uzicov N., Postica V.-,, Educaţie pentru dezvoltarea comunităţii’’, PRO

DIDACTICA-2005;

29.- ,,Să comunicăm cu … plăcere’’. Ghid pentru părinţi,educatori şi alte persoane implicate în

lucru cu copii care au dificultăţi de comunicare, UNICEF-2003

30.Şerdean Ioan- ,,Teme de pedagogie’’, Ed. V&I Integral, Bucureşti,1999

31.Toth Georgiana, Toth Alexandru, Voicu Ovidiu, Mihaela Ştefănescu - ,,Efectele migratiei:

copiii rămaşi acasă’’, www.soros.ro, Bucureşti, 2007

32.Văideanu George - ,,Educaţia la frontiera dintre milenii’’, Editura Politică, Bucureşti, 1998

33.Zlate Mielu - ,,Eul şi personalitatea’’ – Editura Trei, Bucureşti, 1994

62