SUBIECTE DE EXAMEN (SEMINAR):1. Arhitectura şi stilul epopeilor homerice - Similitudini şi diferenţe. Calităţile lui

Homer după Aristotel.Asemănări: -în ambele opere “ dăinuie ecouri ale vieţii desfăşurate în bazinul egeean, în epoca de

înflorire a culturii myceniene”-compuse în dialect eolic, fiind transpuse mai târziu în dialect ionic (cf. D.M.Pippidi în

„Variaţii pe teme clasice”)- este descrisă o civilizaţie a bronzului;-„În domeniul uneltelor şi al armamentului, în materie de navigaţie şi de tactică militară, în

modul de construcţie a locuinţelor ţi în mijloacele de locomoţie, în alimentaţie şi în îmbrăcăminte, informaţiile oferite de cele două poeme nu se deosbesc între ele.” (cf D.M.Pippidi în „Vatiaţii pe teme clasice”)

- regimul politic=democraţia militară;-structura Greciei homerice e aceea a unei societăţi întemeiate pe legături de sânge;-„În amândouă cazurile, cadrele societăţii sunt aceleaşi: începând cu celula organică a

oricărei polis,care e ginta, trecând prin fratrie, care e o asociaţie de ginţi, şi sfârşind cu tribul, la rându-i o grupare mai mult sau mai puţin puternică de fratrii. În aceste condiţii, şi pe aceeaşi treaptă de dezvotare a forţelor productive, formele de organizare politică nu prezintă deosebiri.”

-portretul lui Odiseu este identic în cele două epopei,împletit din aceleaşi trăsături de caracter.

Deosebiri:-„Iliada” are caracter dramatic şi furtunos, în vreme ce „Odiseea” vădeşte un caracter

narativ, care e al bătrâneţii. -În „Iliada” sunt redate aspecte legate de realităţile războiului, în „Odiseea” este prezentată

o lume redată de îndeletnicirile de toate zilele;-în „Iliada” sunt puţine aspecte şi scene din viaţa urbană, în „Odiseea” se înmulţesc simţitor,

modul de trai al stăpânilor palatelor miceniene fiind păstrat cu mult mai fidel.-unele aspecte ale vieţii obşteşti sunt mai evoluate în „Odiseea” decât în „Iliada”;-„Monotona ei măreţie, încordarea de care e plină, cruzimea şi acea elementară tristeţe...

sunt caracteristici care fac din Iliada o operă ce nu poate fi comparată cu nici o alta. Odiseea, în schimb, e asemenea multor poeme în care spiritul se înalţă la nivelul unei contemplaţii care e eliberare şi uitare.”

-„Iliada” este simplă şi patetică, iar „Odiseea” complexă (cf. Aristotel în „Platonica”)-Materia epică a “Iliadei” nu depăşeşte nararea unor episoade imediat premergătoare căderii

Troiei: părţile naraţiunii se succed în ordine cronologică, făcând abstracţie de aluziile la fazele anterioare conflictului. În “Odiseea”, alegerea şi dispunerea materiei epice sunt mult mai complicate, deşi epopeea întruneşte calităţile cerute de Aristotel unei compoziţii epice: ansamblu unitar, cu început şi sfârşit, tratarea simultană a părţilor, procedeu care sporeşte bogăţia poemului, varietate în episoade. (cf. Aristotel în „Poetica”)

-în „Iliada” acţiunea se desfăşoară într-un interval de 53 de zile, respectiv 40 de zile în „Odiseea”;

-în „Iliada” acţiunea debutează în al 10-lea an al războiului troian, în „Odiseea” în al 10-lea an al rătăcirilor lui Ulise pe mare, în drum spre Iataca;

-„Iliada” reflectă o civilizaţie pe timp de război, în timp ce în „Odiseea” se prezintă aceeaşi civilizaţie pe timp de pace;

Cf. Aristotel în „Poetica”:-Homer este primul care „a făcut să se întrevadă aspectul viitor al comediei, turnând în

forme dramatice nu invectiva, ci comicul.-plasează epoca lui Homer la un secol si jumătate după căderea Troiei;-„Homer (...) ştie care trebuie să-i fie rolul în economia operei. (...) după o introducere de

câteva vorbe, pe dată pune în scenă un bărbat, o femeie, ori vreun alt personaj; şi nu lipsiţi de caracter, ci fiecare cu caracterul lui.”

Arhitectura şi Stilul epopeile homerice:-alcătuite din cca. 28 000 de versuri;

-sunt complexe, împărţite în câte 24 de cânturi („Iliada” are aprox. 15 000 de versuri, iar „Odiseea” - 12 200);

-conţin lupte pline de măreţie eroică, situaţii comice (înşelarea lui Polifem), scene burleşti (cearta zeilor din Olimp) etc.;

- „ (...) în ciuda restrângerii subiectului la desfăşurările câtorva zile din cel de-al zecelea an al asediului Troiei, în cursul naraţiunii şi oarecum pe nesimţite, poetul găseşte mijlocul de a ne informa despre pricinile sângerosului război – judecata lui Paris, urmată de răpira Elenei – şi despre împrejurările încheierii lui(...) Acelaşi lucru se poate spune despre Odiseea, cu precizarea importantă că, o dată cu inserarea poemului în cadrul ciclului întreg, asistăm la o neîntrerptă raportare a acţiunii la acţiunea Iliadei, ale cărei episoade sunt nu numai presupuse cunoscute, dar oarecum continuate şi adâncite. ”(cf. D.M. Pippidi în „Variaţii pe teme clasice”)

Calităţile lui Homer după Aristotel:-Homer a ştiut să selecteze şi să delimiteze subiectul: nu a povestit cronologic războiul

troian, ci numai episoadele din al 10-lea an, axându-se pe partea interioară a lui (motiv psihologic: mânia lui Ahile);

-a îngrădit varietatea întâmplărilor, operând totodată o ierarhizare a lor, întrucât Homer omite să prezinte anumite episoade;

-a alcătuit „Iliada” ca pe o dramă (drama lui Ahile, drama cetăţii vestite care se vede distrusă din temelii, căderea morală a Troiei), „considerând structura organic închegată a epopeii drept o cerinţă estetică de prim ordin”;

- „Dacă luăm în considerare unicitatea Iliadei, fenomenul nu poate fi altfel înţeles decât prin recunoaşterea deschisă a unui îndelungiri practici în materie de poezie epică, care a îngăduit tratarea pe un plan superior a unor subiecte altădată fărămiţate sau restrânse.” (Cf. Adelina Piatkovski în „cuvânt introductiv” în Homer, „Iliada”, vol I, Ed. Albatros, 1973)

2. Iliada – epopee războinică. Tipuri de eroi.Poemul cuprinde 24 de cânturi, de întinderi aproape egale, însumând un număr de

aproximativ 1500 de versuri.Acţiunea Iliadei, epopee războinică prin excelenţă, are loc în circa 53 de zile, în Iliada este povestit războiul purtat de aheii conduşi de Agamemnon şi Menelau pentru cucerirea cetăţii Troia, pentru a pedepsi răpirea Elenei, soţia lui Menelau, de către Paris, fiul regelui Priam.Deşi războiul troian a durat zece ani, în Iliada sunt concentrate evenimentele ultimului an de război, grupate în jurul mâniei lui Ahile.

AgamemnonAgamemnon este căpetenia ostirilor aheilor care timp de nouă ani au asediat cetatea Troiei.

Cearta lui Ahile duce la retragerea celui din urmă din lupta si la pierderi însemnate pe câmpul de luptă. După căderea Troiei, la întoarcerea acasă, este ucis de soţia sa, Clitemnestra.

AhileUnul din eroii de seamă ai Iliadei, cel a cărui forţă şi iscusinţă vor cântări greu în războiul

troian. Mama lui, zeiţa Thetis, l-a scufundat la naştere în apele Styx-ului pentru a-l face invulnerabil în faţa oricaror arme. Un singur călcâi (acela de care il ţinea mama sa) a rămas neudat, rămânând punctul său vulnerabil. Ahile a fost crescut de centaurul Hiron care l-a hrănit cu maduva de leu, dăruindu-i la maturitate şi o lance fermecată. Cu toate împotrivirile mamei sale, Ahile vine totuşi sub zidurile Troiei şi, după multe fapte de eroism, (aici se cuvine să amintim de lupta lui cu Hector, cel care îi ucisese pe cel mai bun prieten, pe Patrocles) este săgetat de Paris, fratele lui Hector, în călcâiul vulnerabil, fiind, numai în acest fel, doborat în luptă.

AndromacaÎn epopeea homerică, Andromaca este soţia lui Hector şi noră a regelui Priam. După căderea

Troiei ea este luată de catre fiul lui Ahile, Neoptolem, şi târâtă în sclavie.AmazoaneleAmazoanele sunt femeile războinice stăpânind ţinuturi de la ţărmul Pontului Euxin

(localizate prin Turcia de astăzi), care îşi petreceau viaţa în exerciţii militare, neadmiţându-i pe bărbaţi în comunitatea lor. Acestea participa la războiul troian unde vin în ajutorul regelui

Priam. Conducatoarea lor, Pentesileea, cade răpusă chiar de lancea lui Ahile, care apoi o plânge văzandu-i frumuseţea fără de seamă.

CasandraCasandra este fiica regelui Priam, preoteasă a Atenei, înzestrată cu darul profeţiei şi, în

acelaşi timp, blestemată ca nimeni să nu dea crezare spuselor ei. Ea prevede dezastrul Troiei, dar nimeni nu o crede.

ElenaElena este pricina războiului troian. Soţie a regelui Menelau, ea este rapită în lipsa acestuia

de către frumosul Paris la îndemnurile zeiţei Afrodita şi dusă în mandra cetate a Troiei. Manios, regele Spartei, Menelau, adună osti, ajutat şi de fratele său Agamemnon şi de alţi regi din Elada şi porneşte, în semn de răzbunare, cumplitul asediu al Troiei.

EneasEneas este un personaj important al epopeii homerice care, după distrugerea Troiei, a

întemeiat o altă cetate împreună cu supravieţuitorii neamului regelui Priam. Potrivit poetului Vergilius, după 7 ani de rătăciri pe mări, Eneas a ajuns în ţinutul Latium unde s-a casatorit cu Lavinia, fiica regelui Latinus, moştenind regatul Latium. Urmaşii săi vor întemeia Roma. 

EpeiosEpeios este numele meşterului care a înfăptuit, la sfaturile şi îndemnurile lui Ulise, vestitul

Cal de lemn, cu ajutorul căruia aheii au intrat in Troia.FiloctetFiloctet este fiu al lui Ahile, posesor al arcului lui Hercule şi al sageţilor înmuiate în veninul

hydrei. HectorErou de seamă al războiului troian şi al Eliadei, Hector, fiul regelui Priam, soţ al

Andromacai, cade rapus în luptă de către viteazul Ahile.HecubaHecuba este soţia regelui Priam. După legendă, odată cu incendierea si jefuirea Troiei,

rătăcea disperată printre ruine, plângând şi strigându-i pe cei dispăruţi, până când, din voinţa zeiţei Hera, s-a preschimbat într-o căţea.

HefaistosHefaistos este considerat personificarea mitologică a meştesugului metalurgiei. În atelierele

sale au fost făurite armele lui Ahile.HomerHomer este considerat cel dintâi poet al lumii şi, incontestabil, cel mai mare poet din Elada

arhaică. Rapsod legendar, cântăreţ rătăcitor orb şi bătrân, el adună toate întâmplările despre războiul Troiei (Iliada), cât şi povestea rătăcirilor lui Ulise sau Odysseus (Odiseea). Tot lui Homer – a cărui existenţă reală este pusă de catre unii specialişti sub semnul întrebării – îi sunt atribuite câteva imnuri şi o epopee eroi-comică, Batrahomiomahia (Războiul broaştelor cu şoarecii). În antichitate se considera că poetul ar fi trăit între sec. XII - VII i.e.n. 

IliadaIliada este epopeea homerică despre războiul troian cuprinzând aproximativ 15.700 de

versuri. Pricina războiului o constituie răpirea frumoasei Elena de către Paris. Victoria aheilor vine abia după 10 ani de asediu şi numai datorită vicleniei lui Ulise care îi sfatuieşte pe ahei să introducă în cetate un uriaş cal de lemn plin cu soldaţi înarmaţi şi care, noaptea, îi atacă prin surprindere pe troieni.

LaocoonLaocoon este un preot al cetaţii Troia care se împotriveşte aducerii în cetate a Calului troian.

Poseidon, zeul mărilor, trimite împotriva lui doi şerpi monstuoşi care îl sugrumă împreună cu cei doi fii ai săi.

MenelauMenelau este regale Spartei. Mâniat de fapta lui Paris care îi răpise soţia, pe frumoasa Elena,

porneşte, în semn de răzbunare, sângerosul război troian.MemnonMemnon este eroul troian care, după ce l-a ucis pe Antiloh, bunul prieten al lui Ahile, cade

răpus chiar de lancea viteazului fiu al lui Peleu. De disperare, mama lui Momnon, Eos-Aurora

îi răpeşte trupul neînsufleţit şi, cu ajutorul vânturilor, îl duce într-o ţară îndepărtată unde să-l poată jeli în voie.

NestorNestor este regale din Pilos renumit pentru înţelepciunea sa. Este cel care propune, înainte

de război, o împăcare în cazul în care Paris i-o înapoiază pe Elena lui Menelau, propunere respinsă de Paris.

ParisParis este fiul regelui Priam. Din cauza unei profeţii, tatăl său vrea să-l dea pieirii poruncind

unui păstor să-l abandoneze pe muntele Ida. Dar, spre mirarea păstorului, după câteva zile, l-a vazut sugând de la o ursoaica şi, înduioşat, l-a luat în coliba lui. Crescând mare (tatăl său afla că fiul său nu a fost ucis) este pus în drepturile sale şi, la nunta lui Peleus, când zeiţa discordiei aruncă marul între Hera, Atena şi Afrodita, este ales arbitru al vrajbei dintre zeiţe. Dăruindu-i mărul Afroditei, el îşi atrage ura Herei şi a Atenei. În războiul troian cade ucis de o săgeata otravită a lui Filoctet, cel care stăpânea arcul lui Hercule.

PatroclesCel mai bun prieten al lui Ahile, Patrocles cade doborât de însuşi viteazul Hector. Moartea

lui îl va hotarî pe Ahile să reintre în luptă uitând de cearta avută cu Agamemnon.PriamPriam este fiu al regelui Laomedon, căsătorit cu Hecuba de la care, legenda spune, ar fi avut

cincizeci de copii. Unul dintre ei era Paris, la naşterea căruia preoţii l-au sfătuit pe rege să-l abandoneze pe muntele Ida. După căderea Troiei, regele Priam este răpus de Neoptolem, feciorul lui Ahile.

 TroiaTroia este cetatea a cărei existenţă a fost dovedită cu date arheologice cam pe teritoriul

Truciei de astăzi. Cetatea a fost ridicată de Ilos, fiu al regelui Tros (de unde probabil Troia). Laomedon, urmaş al lui Ilos, a ridicat zidurile de nedoborât care ocroteau cetatea, ziduri unde se păre că pentru prima dată a fost folosit mortarul. La aceste lucrări au luat parte zeii Poseidon şi Apollo, pedepsiţi de Zeus şi puşi să lucreze la zidurile cetaţii.

UliseUlise este rege al insulei Ithaca recunsocut pentru inteligenţa sa, simbol al isteţimii care

nvinge acolo unde forţa fizică este neputincioasă. La însemnurile sale, aheii construiesc celebrul Cal de lemn cu care reuşesc să-i amagească pe asediaţi. Troienii dărâmă porţile cetăţii pentru a transporta calul de lemn în care erau ascunşi soldaţii duşmani şi îşi grăbesc astfel singuri sfarşitul. Peripeţiile lui Ulise pe drumul de întorcere constituie Odiseea.

3. Ipostaze ale personajului feminin în Odiseea.Personajele feminine din epopeea greaca apar mai palid in contrast cu figurile barbatesti.

Penelopa este sotia lui Ulise si mama lui Telemach. Aceasta reprezinta simbolul fidelitatii conjugale datorita faptului ca, in indelungata absenta a sotului ei, nu accepta sa se casatoreasca cu niciunul dintre petitorii ei.  Deoarece insistenta petitorilor nu o impresioneaza cu nimic pe regina, acestia se instaleaza chiar in palat, risipind bunurile si averile lui Ulise. Penelopa se foloseste de un viclesug si le promite petitorilor ca va alege pe cineva de sot imediat ce va termina de tesut o panza (,,panza Penelopei”), insa lucrul pe care il facea in timpul zilei il desfacea in timpul noptii. Atunci cand Ulise se intoarce acasa el nu vrea sa fie recunoscut de Penelopa si se deghizeaza. Dupa venirea lui Ulise, Penelopa hotaraste sa organizeze o intrecere cu arcul pentru a alege pe unul din petitori, intrecere care este de fapt o noua metoda de amanare a eroinei. La aceasta competitie participa si Ulise si castiga, apoi ii ucide pe petitori, dezvaluindu-si adevarata identitate.

Sirenele. Frumusetea glasului lor devine monstruoasa daca e privita in paralel cu scopul artei lor. Desi sunt evident de inclus in seria monstrilor salbatici, care produc rau oricui, ele au si un caracter fascinant. Ele sunt cu atat mai interesante, cu cat nu ucid in mod direct, ci ademenesc, urmand ca victima lor sa isi gaseasca moartea prin propria sa vointa. Sirenele sunt alegorii morale, deoarece ele sunt ispitele vietii cotidiene. Inteleptul (in cazul de fata Ulise) este atras si el de ispitele lumii, dar stie sa le faca fata.

Minerva (Atena) este zeita intelepciunii si a razboiului. In Odiseea, aceasta este protectoarea lui Ulise pe tot parcursul calatoriilor acestuia (se transforma in Mentor pentru a-i da sfaturi). Cand in cantul XX ea ii ațâța pe ticalosii petitori ai Penelopei, e greu de hotarat daca indeplineste caile destinului sau il testeaza pe eroul sau favorit (asa cum face cand il batjocoreste in timpul luptei cu petitorii pentru a-i starni si mai mult vitejia).

Circe. Puterea pe care o are este foarte mare. Asemanarea cu sirenele este frapanta; pe langa puterea de seductie, omniscienta si intentiile malefice, ele mai au in comun si capacitatile vocale deosebite. Vrajitoria pe care o poseda are doua fete: una infioratoare (transformarea descendenta, care il coboara pe om in animalitate) si una miraculoasa (transformarea ascendenta, dinspre regnul animal spre umanitate).  Circe este un personaj care balanseaza pe puntea dintre bine si rau, fiind cel mai bun exemplu in acest sens. Aceeasi putere pe care i-o da magia o face, pe rand, si rea, si buna, dupa cum si-o lasa neinfranata sau si-o controleaza. Diferenta bine-rau este, in fapt, diferenta lege–anarhie.

4. Poveştile lui Ulise.Ulise Numit de greci Odiseu (în traducere „cel urât”, după cum se explică în Odiseea), a fost

unul dintre cei mai celebri eroi ai războiului troian. Era fiul lui Laerte şi al Anticleei sau, potrivit unei tradiţii mai târzii, al lui Sisif şi al Anticleei; a fost rege în Itaca şi soţul Penelopei, fiica lui Icarios, cu care a avut un fiu, Telemah. Viclenia şi acţiunile întreprinse în timpul războiului troian justifică interpretarea numelui său.

Ulise a luat parte la război în calitate de fost pretendent (poate că a fost chiar primul) la mâna Elenei. Potrivit tradiţiei, el l-a sfătuit pe tatăl Elenei cum să-i aleagă soţul, propunând ca toţi pretendenţii să se adune, iar Elena să aleagă, şi ca toţi să jure că îl vor ajuta pe cel ales dacă cineva va încerca să-i fure soţia. În urma acestui jurământ, când Elena a fost răpită de Paris, s-a organizat expediţia grecilor împotriva Troiei.

Ulise aflase de la un oracol că, dacă pleca la război, nu avea să se mai întoarcă la ai săi decât după douăzeci de ani, din care zece petrecuţi pe câmpul de luptă şi zece pe mare, pe drumul de întoarcere. Această povestire, necunoscută lui Homer, este relatată de izvoare mai târzii: când Agamemnon s-a dus în Itaca să-l cheme la război, Ulise s-a prefăcut nebun, şi-a pus pe cap un acoperământ ciudat şi a început să are câmpul, cu nişte veşminte şi o atitudine deloc potrivite pentru un rege. Palamede i-a dat în vileag înşelătoria, aşezându-i-l dinaintea plugului pe micul Telemah; ca să nu-şi omoare fiul, Ulise a fost nevoit să admită că nu era nebun.

La rândul său, Ulise l-a demascat pe Ahile, care, ca să scape de război, se deghizase în femeie şi se ascunsese printre fiicele regelui Licomed din Sciros: i-a arătat câteva arme pe care acesta le-a admirat, trădându-şi astfel firea războinică.

Posthomerică este şi tradiţia potrivit căreia Ulise a născocit şiretlicul prin care Clitemnestra a fost convinsă să o trimită în Aulis pe fiica sa Ifigenia, ce urma să fie sacrificată spre a obţine vânturile prielnice pentru plecarea flotei greceşti: mamei i s-a spus că fiica sa urma să se căsătorească cu Ahile în Aulis.

În timpul asediului Troiei, Ulise s-a distins prin curajul, prudenţa şi elocvenţa sa, iar după moartea lui Ahile a participat la lupta pentru armele eroului, învingându-l pe Aiax Telamonianul. Lui Ulise i se atribuie un rol de prim-plan şi în aducerea la Troia a lui Neoptolem, fiul lui Ahile, fără de care, potrivit unui oracol, cetatea nu avea să cadă niciodată în mâinile grecilor; din acelaşi motiv şi tot datorită lui Ulise a fost adus la Troia şi Filoctet. O altă tradiţie susţine că lui i-a aparţinut şi ideea folosirii calului de lemn cu care grecii au reuşit să obţină victoria în războiul troian (stratagemă pe care Vergiliu o atribuie comandanţilor greci); în orice caz, Ulise s-a numărat printre eroii care au intrat în pântecul calului. Calul era atât de mare, încât pentru a-l aduce în cetate troienii au trebuit să dărâme Porţile Scheene.

Partea cea mai cunoscută a poveştii sale o reprezintă aventurile de după distrugerea Troiei, descrise în Odiseea. Eroul care a contribuit din plin la cucerirea cetăţii duşmane, în loc să fie răsplătit de zei şi de oameni, a trebuit să înfrunte tot soiul de pericole şi greutăţi ce au transformat călătoria sa de întoarcere într-o permanentă confruntare cu moartea, ca o interminabilă călătorie în infern, din care s-a întors nu ca un erou învingător, ci ca un bătrân cerşetor, greu încercat şi istovit, căruia numai o minune divină iar fi putut reda puterea de odinioară şi pe care până şi Penelopei i-a fost greu să-l recunoască.

Odiseea povesteşte că Ulise şi tovarăşii săi, care au ridicat ancora pentru a se întoarce în patrie, au rătăcit pe mare şi în cele mai îndepărtate ţinuturi vreme de zece ani: atât a trecut de la căderea Troiei până la întoarcerea sa în Itaca, iar în acest timp întâmplările potrivnice, furia mării şi voinţa zeilor şi a destinului l-au implicat într-o serie de evenimente dramatice.

La începutul călătoriei sale, după ce a trecut prin ţinuturile ciconilor şi lotofagilor, a ajuns pe coasta de apus a Siciliei, unde împreună cu doisprezece tovarăşi a intrat în peştera ciclopului Polifem. Acesta i-a devorat pe şase dintre însoţitorii săi şi i-a luat prizonieri pe erou şi pe ceilalţi şase. Ulise l-a îmbătat pe ciclop şi i-a străpuns singurul ochi cu o ţepuşă înroşită în foc; cei şapte s-au ascuns sub pântecele oilor lui Polifem, pe care acesta le-a mânat afară din peşteră fără să-şi dea seama de şiretlicul prizonierilor săi. Orbirea ciclopului a avut consecinţe nefaste pentru călătoria lui Ulise, întrucât a stârnit mînia lui Poseidon, tatăl lui Polifem.

Ulise a ajuns apoi în insula lui Eol, unde zeul i-a dăruit la plecare un vas în care erau închise toate vânturile ce aveau să ajute corăbiile să ajungă în patrie. Dar tovarăşii lui Ulise au deschis vasul ca să vadă ce era înăuntru, iar vânturileUlise şi-a reluat rătăcirile pe mare. După ce s-a oprit la Telepilos, cetatea lui Lamos, şi a scăpat ca prin minune de lestrigoni, eroul a ajuns în insula Eea, unde locuia vrăjitoarea Circe. Ulise şi-a trimis câţiva oameni în recunoaştere, însă vrăjitoarea i-a transformat în porci. Numai Eurilohos a scăpat şi s-a grăbit să-i povestească lui Ulise cele întâmplate; eroul a fost ajutat de Hermes, care i-a explicat cum putea să reziste puterilor vrăjitoarei. Astfel a reuşit să-şi elibereze tovarăşii, care au fost transformaţi din nou în oameni, şi a fost primit cu bunăvoinţă de Circe. La sfatul acesteia, Ulise a trecut râul Oceanos şi a ajuns în ţinutul cimerienilor, unde se afla intrarea în Hades. Aici l-a consultat pe prezicătorul Tiresias, pe care l-a întrebat cum putea să se întoarcă în insula unde se născuse. S-a întors apoi cu tovarăşii săi în insula Eea, iar Circe le-a trimis un vânt puternic, care le-a îndreptat corăbiile spre insula sirenelor. Ca să scape de magia cântecului lor dulce, dar foarte periculos, Ulise le-a înfundat cu ceară urechile mateloţilor, ca să nu audă muzica, iar el s-a legat de catargul corăbiei, rămânând aşa până când cântecele sirenelor nu s-au mai auzit. au scăpat, împingând corăbiile înapoi pe insula lui Eol. Mâniat de felul în care fusese folosit darul său, stăpânul vânturilor a refuzat să-l mai ajute pe Ulise.

În timpul traversării strâmtorii dintre Scila şi Caribda, monstrul numit Scila a devorat şase tovarăşi ai lui Ulise; acesta a ajuns în cele din urmă pe coastele Trinacriei, unde o altă nenorocire s-a abătut asupra echipajului: nesocotind sfaturile prezicătorului Tiresias, câţiva tovarăşi ai lui Ulise au ucis boii sacri ai lui Helios, Soarele. În consecinţă, imediat ce şi-au reluat călătoria pe mare, Zeus le-a distrus nava cu un fulger şi întregul echipaj a fost înghiţit de valuri. Singurul care s-a salvat, agăţându-se de catarg şi de rămăşiţele corăbiei, a fost Ulise, care, după ce a plutit în derivă zece zile, a fost aruncat de valuri pe insula Ogigia, unde trăia nimfa Calipso. Nimfa l-a primit cu bunăvoinţă pe Ulise şi în curând s-a îndrăgostit de el. Eroul a rămas pe insulă şapte ani; dar, deşi nimfa a vrut să-i dăruiască, pentru a-l ţine lângă ea, nemurirea şi tinereţea eternă, lui începuse să-i fie dor de casă. Numai la intervenţia zeilor Calipso l-a lăsat să plece, atunci când, la cererea Atenei, Hermes a înştiinţat-o că Zeus poruncise acest lucru. Nimfa a trebuit să se supună şi l-a învăţat pe Ulise să-şi construiască o plută, cu care eroul a pornit din nou pe mare, singur.

După optsprezece zile, vânturile l-au purtat în apropiere de Scheria, insula feacilor, iar Poseidon a declanşat o furtună care a distrus pluta eroului; însă, cu ajutorul Leucoteei şi al Atenei, Ulise a reuşit să ajungă pe insulă. Epuizat, a adormit pe plajă şi a fost trezit într-un târziu de râsetele unor fete; printre ele se afla şi Nausicaa, fiica regelui acelei insule, care l-a condus la palat şi l-a prezentat părinţilor săi, Alcinoos şi Arete. La curte, naufragiatul a auzit de la poetul Demodocos povestea căderii Troiei, cântată de aezi şi de rapsozi. Amintirea acelor întâmplări, al căror protagonist fusese cu ani în urmă, l-a impresionat până la lacrimi. Emoţia sa nu a trecut neobservată, iar suveranii au început să-i pună întrebări. Atunci Ulise le-a spus cine era şi le-a povestit aventurile sale; regele a pregătit o corabie care urma să-l ducă pe erou în Itaca, patria pe care nu o mai văzuse de douăzeci de ani.

Nu fără greutate, Penelopa a fost convinsă să promită că se va căsători cu cel ce avea să câştige o întrecere de tras cu arcul, care avea să se desfăşoare la palat, cu arcul şi săgeţile lui Ulise. Nici un pretendent nu a reuşit să folosească arcul eroului; Ulise a cerut atunci să tragă şi el cu arcul şi i-a străpuns pe pretendenţi cu săgeţile sale. Abia după aceea i-a spus Penelopei

cine era şi s-a dus să-l vadă pe tatăl său. Între timp, vestea uciderii peţitorilor se răspândise rapid în insulele vecine, iar rudele celor morţi au pornit război împotriva lui Ulise; luând înfăţişarea lui Mentor, Atena a reinstaurat însă pacea şi l-a împăcat pe rege cu poporul său.

Moartea lui Ulise nu este descrisă în Odiseea, ci în izvoare mai târzii; ea a fost provocată de marea pe care eroul o înfruntase de atâtea ori şi de fiul său şi al Circei, Telegonos, care întreprinsese la rândul său o călătorie lungă şi periculoasă pe mare, în căutarea tatălui său. Telegonos l-a omorât cu o lovitură de lance, neştiind că îl avea în faţă pe cel pe care îl căuta.

5. Alegorii cosmogonice, geofizice şi morale în epopeile lui Homer (cf. Buffière).Alegorie geofizica- atunci cand o poveste ascunde un fenomen natural( de exemplu Ulise

cand se confrunta cu monstrii marini) – erau de fapt Schil si Caseilda (Fluxul si Refluxul) Alegorii stravezii ale pacii si razboiului. Acestea trebuiesc insa privite la scara cosmica

pentru care universul este cârmuit de doua forte contrarii, Philia si Neikos, iubirea si ura, prietenia si discordia: iubirea care tinda sa adune partile diferitelor elemente, ura care vrea sa Ie separe.

Cosmogonia ( scutul lui Ahile in „Iliada”- La scut, continua Heraclit, a pus cinci placi, fara îndoiala cu scopul unic de a indica diferitele zone ale universului.Problema celor cinci placi este de mare importanta, în cîntul XVIII 21, Homer spuna simplu ca scutul cuprinde cinci; însa în cîntul XX da noi precizari: "doua de arama, doua de cositor în interior, una de aur" .Cele doua placi de bronz, simbolizeaza cele doua zone, arctica si antarctica, aflate la cele doua extremitati, de nord si de sud ale universului: bronzul te face sa te gîndesti la temperatura glaciala a polilor, este un metal care îti da fiori. Un razboinic din lliada, caruia o lance i-a strapuns ceafa si i-a taiat radacina limbii, iesindu-i între maxilare, se prabuseste în tarina strangand dintii asupra "bronzului rece")

Alegorie medicala-ciuma –situatii provenite din cauza climaticeAlegorie morala-ciclopul Polifens/sirenele(asupra mitului Sirenelor, sau asupra

simbolismului lui Calypso. Considerand Iliada si Odiseea drept "poeme educative, din care putem sa ne inspiram in multe împrejurari ale vietii, el are tendinta sa insiste asupra lectiilor de morala homerica)

6. Trilogia lui Eschil. Orestia lui Eschil, fost reprezentată pentru prima dată in anul 458 şi este singura trilogie

păstrată, din sutele cate vor fi fost compuse in secolul al V-lea . Este o capodoperă dramatică unică , neegalată in ceea ce priveşte grandoarea construcţiei si profunzimea viziunii. Eschil, poet de inspiraţie suplimă, aşa cum îl numeşte D.M Pippidi, a evocat întâmplările în care e oglindită fiinţa omenească întreagă .Pentru Eschil, în fiecare din dramele păstrate ,la originea răului stă un act de voinţă al primului vinovat, care, între lege si pacat , intr-un ceas de orbire, a ales păcatul. Aceasta vină iniţială este ispaşită nu numai de primul faptas, dar si de urmaşii lui nevinovaţi. La Eschil, pedeapsa divină loveşte păcatul(hybrisul),fie ca este vorba de un exces de orgoliu, fie pur si simplu de o nelegiuire. Eschil este autorul unui teatru de idei care problematizează relaţia eroilor cu zeii, cu cetatea şi chiar cu ei înşisi.

Compoziţia trilogiei: Tragedia lui Agamemnon- întoarcerea lui Agamemnon in Argos dupa mai bine de un deceniu (sfârşitul războiului troian), uciderea lui de către Clitemnestra soţia sa ; Hoeforele (purtătoarele de prinoase) – momentul reabilitarii numelui si slavei lui Agamemnon, prin acţiunea fiului său, obligat de o rânduiala străveche sa spele crima prin crimă; Eumenidele -drama patimilor si absolvirii lui Oreste.

Corul reprezintă glasul obştei care deseori judecă acţiunile eroilor si este compus în cele trei tragedii după cum urmează: în Agamemnon avem corul bătrânilor, în Hoeforele corul este reprezentat chiar de către acestea, iar în Eumenidele de erinii (duhurile răzbunării ).

Componenta tragediei este sacra si religioasa iar idealul epocii clasice in tragedie este masura, hybris-ul fiind reprentat de această încălcare a măsurii (ex bogăţia, renumele, ambiţia, ura, lăcomia). Motivaţia lui Oreste de a-şi ucide mama este in principal religioasă (porunca Zeului), dar şi filială (răzbunarea, doliul după tată), materiala, civica si politica. Condiţia eroului tragic trebuie sa fie nobilă şi să aibă un cumul de calitati care sa nu ofere sens tragediei sale.Oreste este judecat într-un sens aproape democrat, există o parte care acuză, una care apără

si o minte limpede care oferă soluţia finală, astfel acesta este absolvit si dezlegat de păcat de către Atena care are votul decisiv.

7. Aspecte ale hybris-ului în Orestia.Hybrisul reprezintă sentimentul tragic al lipsei de masură ,care naște în om dorința de a

deveni egalul zeilor sau chiar de a se ridica împotriva lor. Reprezintă o neadecvare a individului,evadarea lui din limitele stabilite de principiul esențial al armoniei.Este un atac la adresa valorilor morale o întoarcere vinovată de la cosmos la haos.

-păcatul pedepsit de zei atrage după sine răzbunarea,ispășirea și purificarea acțiuni aflate într-o strictă cauzalitate. Oreste se caracterizează prin o ură față de Clitemnestra şi printr-o dorinţă arzătoare de răzbunare a tatălui. Acestea - sugerează autorul - izvorăsc din sentimentul datoriei şi dreptăţii, ca elemente componente ale unei personalităţi umane individuale, şi nu par trăsături-tipar ale conceperii şi creării unui erou tragic, marcat de forţa destinului şi supus consecinţelor hybris-ului. Un aspect tragic al religiei greceşti este strâns legat de concepţiile sociale primitive; răzbunarea, ispăşirea şi purificarea sunt acţiuni aflate într-o necesară înlănţuire. Orice crimă trebuie răzbunată de cea mai apropiată rudă a victimei. Întreaga dramă a Orestiei este bazată pe această credinţă căreia îi sunt legate Eriniile, divinităţi primordiale; ele urmăresc pe cel ce asasinează o rudă, dar mai ales pe cel care-şi ucide mama. Acceptarea activă a vinovăţiei ca un element dintr-o rânduială de nepătruns pare atitudinea specifică eroului eschilian. Aşa încât moartea eroului nu mai este absolut necesară; în schimb suferinţa sa este esenţială tragicului. Oreste este supus hybrisului însa acesta vine oarecum ca o necesitate,este urmărit de Erinii,în urma blestemelor mamei sale ,pe care a uciso astfel că drumul parcurs către iertarea păcatelor este marcat de suferințe și chinuri pentru eroul eschilian.

8. Teatrul antropocentric al lui Sofocle.În teatrul lui Sofocle, divinitatea nu mai are o așa mare însemnătate, fiind înlocuită de destin.

În teatrul său antropocentric, personalitatea omului este accentuată, iar individul deține puterea de a alege și de a nu fi guvernat doar de soartă; personajul său Oedip este însă supus destinului. De asemenea, omul nu mai plătește greșelile părinților.

Despre Oedip se spune că este propriul său judecător și călău. A fost încoronat ca rege datorită meritelor și calităților lui, caracteristică ce sporește tragicul fiindcă el este iubit de locuitori.

Dimensiunea politică constă în dorința lui Oedip de a rezolva problema singur și de a dezlega blestemul ucigașului regelui. Oedip tinde să îi acuze pe zei, pe Apolo, ursita, chiar și cetatea pentru ceea ce i s-a întâmplat; Oedip este văzut ca un personaj mai modern.

Zeii îl ajută să se purifice, să-și ispășească păcatul după suferința prin care trece.Oedip este interpretat ca un „martir al inteligenței” asemănătoare cu Hamlet - ei devin

victime, pentru că vor suferi consecințe ireparabile. Oedip este de o mare tărie de caracter și are un suflet nobil. Astfel, „Oedip rege” este mai mult o tragedie interioară.

Tudor Vianu remarcă faptul că e prima dată când un erou este prețuit pentru alte calități decât cele de războinic. Oedip își dovedește inteligența prin dezlegarea ghicitorii sfinxului prin care acesta se impune.

Despărțindu-se de natură ca inteligență cercetătoare și siluindu-i secretele, Oedip a devenit o ființă antinaturală expusă abaterilor cele mai grave împotriva naturii.

Pentru că Oedip descoperă esența omului, el devine antinatural și glasul sângelui nu mai funcționează corect, ceea ce duce la paricid și incest, sfidează legile naturii iar la rândul ei natura îl sfidează.

9. Tragedia identităţii în Oedip rege.Capodopera a literaturii antice, „Oedip rege” este mai mult o tragedie interioara,

reprezentativa pentru confruntarea dintre om si destin. Din aceasta impotrivire rezulta tragicul: oamenii ies zdrobiti, dar castiga o victorie morala; eroul sofocleic este plin de noblete sufleteasca, pasionat si intransigent, in primul rand cu sine insusi.  Rolul principal este detinut de Oedip, care este un “om amarnic de nefericit”. Este incoronat ca rege datorita meritelor, a calitatilor lui, ceea ce sporeste tragicul, intrucat este iubit de poporul sau.

Acesta promite sa rezolve problema ciumei (sa dezlege blestemul prin pedepsirea ucigasului regelui). Oedip nu realizeaza ca aceasta promisiune va duce implacabil la o intalnire cu el insusi, cu trecutul sau. Oricate intentii bune ar avea , acesta aduna tot raul posibil asupra sa. Toate intamplarile declansate de stradania lui pentru descoperirea adevarului duc numai la el insusi. Scena cea mai sugestiva din intreaga tragedie este reprezentata de momentul in care Oedip ii cere pastorului sa dezvaluie identitatea ucigasului, iar acesta, cutremurat de groaza, se impotriveste dezvaluirii secretului: "Pe zei stapane te rog nu ma mai intreba [...] vai mie, vai mie, ce grozavie am sa-i spun…" 

Actiunea tragediei sofocleene este simpla, dar peripetiile sunt mai mult interioare si morale; drama izbugneste din infruntari sufletesti, uneori intre erou si sine insusi. Din descoperire in descoperire, Oedip se prabuseste in "prapastia crudului adevar": necunoscutul pe care cu multi ani in urma il omorase era chiar tatal sau, Laios; iar Iocasta, regina vaduva cu care s-a casatorit, este chiar mama sa. Oedip descopera esenta omului – devine antinatural (motivul paricidului si cel al incestului). Sfideaza legile naturii, iar la randul ei, natura il sfideaza. Asadar, Oedip este vinovat de uciderea tatalui, crima ce a impurificat intreaga cetate. Descoperirea de catre protagonist a identitatii dintre eul sau inconstient ucigas si personalitatea sa constienta este considerata de catre Aristotel punctul culminant al tragediei; prin recunoastere, eroul confera prabusirii sale tragismul constiintei acestei prabusiri.

Un slujitor aduce vestea ca sotia sa s-a spanzurat, innebunita de pacatul savarsit. Acelasi slujitor instiinteaza ca, gasind-o moarta, Oedip si-a scos ochii cu un ac pentru a-si ispasi ingrozitoarea crima, el nealegand moartea pentru ca nu suporta gandul sa-si intalneasca parintii pe lumea cealalta. Paraseste Teba dupa ce, reflectand la consecintele pe care le vor suporta fetele sale, isi ia ramas bun de la ele.

10. Conflict politic în Oedip la Colonos.Varianta 1: Bătrân și orb, Oedip sosește la Colonos, fiind condus de fiica sa Antigona.

Aflându-se într-o dumbravă sfințită, le este cerut să părăsească Colonos-ul. Dar Oedip știe că aici va muri și cere să-l vadă pe Teseu, regele Atenei. Bătrânilor din Colonos, care vin în fața lui Oedip, le este mărturisită originea sa blestemată, aceștia dorind apoi să-l alunge pe Oedip. Antigona îi roagă să-i lase să rămână.

Apare Ismena, fiica mai mică a lui Oedip, care povestește că frații lor, Eteocle și Polinike, s-au luptat pentru tron. Polinike a fost alungat de către Eteocle de pe tron și din țară. Polinike s-a dus la Argos pentru a cere aliați în vederea unui război împotriva Tebei. Ismena spune apoi că va sosi Creon pentru a-l supune pe Oedip puterii tebanilor. Oedip nutrește sentimente de ură față de Creon și de fiii săi care nu l-au sprijinit când a fost alungat din Teba.

Apare Teseu care îi acordă lui Oedip găzduirea în țara sa. Creon încearcă să-l convingă pe Oedip să se întoarcă la Teba, știind că într-un eventual razboi între Teba și Atena, va învinge partea care se va afla în posesia corpului lui Oedip. Dar Creon îi amintește lui Oedip că el nu poate fi înmormântat în cetate ci numai în afara ei. Oedip îl refuză pe Creon. Acesta o răpește pe Ismena, dar ea este eliberată de oamenii lui Teseu. Apare Polinike care îi cere binecuvântarea în vederea victoriei în lupta contra Tebei. Oedip îl refuză și pe el, știind că Polinike nu va cuceri niciodata Teba, iar frații se vor omorî unul pe celălalt în luptă.

Oedip îl conduce pe Teseu la locul morții sale, loc ce va trebui păstrat secret de către Teseu, căci numai așa Oedip poate ocroti Atena. Oedip nu a murit de moarte naturală; un zeu l-a răpit sau pământul s-a deschis pentru a-l primi și a-l elibera de toate suferințele. Teseu promite Antigonei și Ismenei că va fi alături de ele pentru totdeauna după care cele două surori se întorc la Teba pentru a împiedica moartea fraților.

Varianta 2: Regele Oedip a avut o soartă sumbră. În Oedip în Colonos se reia această idee arătând in mod accentuat faptul că regele Tebei nu a fost decât un instrument al blestemelor, al răzbunării zeilor fiindcă toate faptele fiincă toate faptele sale aducătoare de nenorocire au fost comise involuntar.

Dacă la Teba a fost aducător de nenorociri, acum zeii îi indreaptă paşii spre Atena, căreia îi este sortit să-i aduca noroc si fericire. Zeii îl îndruma spre Atena deoarece cetatea zeiţei Palas este aleasa aleselor dintre toate cetăţile de pe pământ. De la început la sfârşitul operei sunt

presărate gândurile de ataşament si de dragoste nemărginite pt acest oraş.Chiar dacă işi presimţea declinul, acesta încerca să trezească încredere în sufletul concetăţenilor săi şi să arate drumul îndreptării.

Momentul culminant al acestei drame este gloria supremă a lui Oedip: suferinţele îndurate cu atâta resemnare l-au ridicat la rangul de erou, în sens de sfânt ocrotitor, al Aticii. Oedip nu poate concepe abdicarea de la demnitatea omenească şi se supune categoric voinţei zeilor nutrind în acelaşi timp sentimentul răzbunării faţă de cei care l-au gonit. Ajunge să fie declarat „erou ocrotitor” şi obţine iertarea zeilor nu prin supunere slugarnică, ci prin tăria de a îndura toate chinurile sorţii.

Oedip avea doi fii, Polinice si Eteocle, care i-au urmat tronul.Aceştia îl gonesc pe tatăl lor orb si pleacă în lume împreună cu fiica sa Antigona la Atena, amintindu-şi că este cea mai vestită pentru ospitalitatea cu care primeşte străinii şi pt ocrotirea celor care caută refugiu. Acesta este acceptat de cor pentru că vine „sfânt şi nevinovat”. În Teba cei doi fii îşi disputau tronul, iar fiica sa mai mică Ismena a plecat în căutarea tatălui ei. Oedip nu este de partea niciunuia dintre fii săi ci din contră, înnoieşte blestemul aruncat asupra lor: să moară unul de mâna altuia. Polnice, fiul cel mare îşi imploră tatăl să fie de partea lui fiindcă doar aşa vor învinge, va fii încoronat ca rege al Tebei şi îl va aduce şi pe el înapoi în patrie. Nu se lasă înduplecat şi aruncă un blestem asupra acestuia. Intervine şi sora cea mare spunându-i să nu lupte împotriva patriei lui însa Polinice este hotărât să-şi urmeze destinul.

11. Euripide şi disoluţia tragediei antice.Ultimul mare tragic grec, Euripide (480 – 406 i.Hr.) este si cel mai apropiat de sensibiliatea

noastra contemporana. Cu toate ca autorul celor 78  de tragedii si drame cu satiri (din care ne-au ramas 18) era iubit de public, laurii victoriei nu i-au fost acordati decat la 5 concursuri. Caci Euripide era considerat un necredincios, un negativist, un razvratit, care afirma ca toti oamenii sunt de la natura egali: “Aceeasi mama, Natura – spunea Euripide – a dat tuturor oamenilor aceeasi infatisare; asa incat nici un om n-are nimic care sa-l deosebeasca de ceilalti oameni; nobili sau oameni de rand, cu totii avem aceeasi obarsie”. Sau in alt loc: “Adeseori cinstea o poti gasi mai usor la oamenii simpli”. In tragediile sale Euripide dadea unor figuri de tarani sau de sclavi roluri la fel de importante ca unor mareti eroi legendari; pe zei ii prezinta ca pe niste sperjuri si seducatori vulgari; iar in tragedia Electrei rolul cel mai simpatic este cel al unui nevoias taran micenian.

Euripide a fost victima multor antipatii, calomnii si insulte, pentru ca indraznea sa trateze – curajos si intr-un spirit inaintat – problemele noi ale vremii. Statul atenian era in declin, Atena isi pierdea hegemonia absoluta pe mare, expeditia sa militata in Sicilia se soldase cu un dezastru. Demagogii inselau multimea, imbogatiti de razboi sfidau pe toata lumea, iar filozofii exponenti ai aristocratiei faceau apologia fortei brutale. In aceste imprejurari scrie Euripide piesa sa “Ciclopul”, singura drama cu satiri ce ne-a ramas din antichitate, in care satirizeaza, caricatural, toate aceste primejdioase idei si practici sociale.

Apoi, spre deosebire de Eschil si Sofocle, Euripide prefera sa trateze nu mari evenimente epice, ci fapte secundare, dar aceste fapte sa aduca pe scena situatiile cele mai violente, cele mai fecunde in pasiuni si in suferinte de mare efect patetic. O fiica trimisa la moarte de propriu-i tata; o sotie se sacrifica de buna voie spre a-si salva sotul; o mama scoate ochii celui ce i-a ucis fiul si-i injunghie copiii; o femeie e devotata de patima dragostei vinovate pentru fiul ei vitreg; o sotie inselata si parasita se razbuna omorandu-si rivala si proprii sai copii – iata subiectele tragediilor “Ifigenia in Aulida”, “Alcesta”, “Ecuba”, “Ipolit”, “Medeea”. Pe Euripide nu-l intereseaza – ca pe predecesorii sai -  actul de vointa indelung si bine chibzuit de un erou, ci mai degraba impulsurile instinctive, sentimentele mistuitoare, izbucnirile pasionale. Euripide, prefera, ca protagoniste, femei. Euripide le arata capabile de fapte oribile. Dar el nu cauta nici sa le condamne, nici sa le inteleaga si sa le arate motivele fiecareia, Fedra, Medeea, Ecuba savarsesc fapte monstruase, dar ele sunt aratate ca victime ale propriilor lor patimi. Razbunarea Medeei este oribila si cu neputinta de scuzat. Dar Euripide, cu o neintrecuta finete de analiza psihologica, expune drama Medeei si a sotie si ca mama, cand, inainte, de a-I omori, isi saruta copii.

Prin coborarea personajelor de pe piedestalul sublimului conventional la nivelul oamenilor obisnuiti, prin limbajul firesc al vietii de toate zilele, Euripide a devenit cel mai “modern” dintre tragicii antici si cel din care s-au inspirat mai mult dramaturgii moderni.

Pentru Euripide, destinul ia forma unei succesiuni de evenimente fericite şi nefaste care se succed cu repeziciune, putând fi dirijate uneori de către zei, însă cel mai frecvent înscriindu-se în logica acţiunii umane. Operând cu aceleaşi categorii ale vinei tragice pe care le evidenţiaseră şi înaintaşii săi, poetul pare mai preocupat să descrie tumultul pasiunilor, patetismul exagerat al situaţiilor şi caracterelor, decât de instituirea unei judecăţi morale care ar stabili o legătură între culpă şi destinul-pedeapsă. Modalităţilor prin care zeii îşi impun voinţa asupra destinului muritorilor – prin inducerea stării de ate, sau prin intervenţia lui „deus ex machina” – li se opun aşadar cazurile când soarta hotărâtă de sus şi sacrificiul pe care îl presupune sunt acceptate cu seninătate de către erou, în urma unei decizii conştiente şi responsabile, opţiunea personală a omului devenind destin. În extremis, apar şi situaţii în care evenimentele tragice sunt doar consecinţa firească a acţiunilor personajelor, ele însele realizând lipsa intervenţiei divine, precum se întâmplă în Medeea .

Arta dramatică, de pildă, și-a avut izvoarele în procesiunile religioase, cu precădere în cultul lui Dionysos. În jurul sanctuarelor sale se desfășurau procesiuni, cu recitări, muzică și dans, de origine asiatică. Inițial, pe scenă apăreau doar corul și un singur actor. Tragedia a atins culmile perfecțiunii prin operele lui Eschil (s-au păstrat însă doar fragmente)sau prin creațiile rafinatului Sofocle (Antigona,Orestia, Oedip etc.) și ale sensibilului Euripide (Electra, Medeea), apreciat de Aristotel drept „cel mai tragic dintre poeți”.

Electra sau lebăda ucigaşă Folosind cu măiestrie un joc al contrastelor, Euripide transferă frumuseţea, graţia, puritatea

şi maiestuozitatea lebedei, care în credinţa grecilor era simbolul dragostei filiale, asupra copilei lui Agamemnon, urmând ca tocmai această apariţie, în care natura şi-a însămânţat splendoarea, plutind îndurerată pe apa sângerie scursă din baia lui Agamemnon, să fie pusă în situaţia tragică de a deveni o ucigaşă de o cruzime teribilă. În lipsa lui Oreste, Electra împărtăşeşte credinţa nezdruncinată că spiritul lui Agamemnon aşteaptă de la ea însăşi răzbunarea omorârii sale, gest care l-ar reda odihnei eterne. Ignorarea totală a securităţii propriei fiinţe, angajarea în atingerea unui ideal considerat nobil, conferă Electrei măreţia specifică eroului tragic. Contingentul rămâne să se supună întru totul transcendentului. Ura pe care o nutreşte pentru Clitemnestra este întărită şi de privilegiul mamei sale de a se bucura de intimitatea „frumosului“ Egist, caricatură a răzbunătorului, copleşit de consecinţele faptei sale. Deşi nutreşte pentru el un dispreţ suveran, în mod straniu nu poate evita o anume fascinaţie pe care acesta o exercită asupra sa; acea fascinaţie, inexplicabilă în termeni raţionali, care face adesea ca virtutea să cadă pradă viciului, castitatea desfrâului, inteligenţa prostiei. Singurătatea Electrei are două feţe: cea a ucigaşei de mamă, ce-i accentuează un profil stihial, aproape inuman, şi singurătatea pe care i-o impune pedeapsa, aceea a exilului, care vine să o reumanizeze.

Medeea sau arta de a ucide Tragedia Medeea, a lui Euripide, deschide între iubire şi ură un câmp de luptă care înfloreşte

halucinant sub o ploaie de sânge nevinovat. Mitul face din Medeea simbolul unei iubiri, înspăimântătoare în esenţă, pentru Iason, căpetenia Argonauţilor. În urma trădării lui Iason, Medeea trece pragul invizibil dintre normalitate şi nebunie. Retrasă din lumea reală măcinată de ură şi suferinţă, Medeea se cufundă într-o singurătate tragică în care raţiunea este înăbuşită de pulsaţiile iraţionalului. În mod surprinzător, nu însă şi inexplicabil, nebunia nu o privează pe Medeea de coerenţa unui comportament adecvat urmăririi scopului propus, răzbunarea. Distilată în retortele nebuniei, răzbunarea Medeei dobândeşte valenţe artistice. Moartea terifiantă a Glaukei şi a bătrânului său tată, regizată magistral de către Medeea, este dovada unui talent veritabil în ceea ce am putea numi, arta de a ucide. Odată eliberată de spectrul umilitor al celor ce-i răpiseră dragostea lui Iason, Medeea îşi propune să atingă limita ultimă a răzbunării prin înjunghierea propriilor copii.

Uciderea pruncilor este crearea în spaţiul demonic a unei adevărate capodopere negre. Tragedia Medeei vorbeşte despre felul în care puterea nevăzută a maleficului poate devasta

firea omului, în esenţă plăpândă, deîndată ce patimile nesăţioase se substituie simţirilor fireşti.

12. Medeea, între inocenţă şi culpă.Medeea reprezinta modelul femeii razbunatoare. Ea este prezentata ca fiind insetata de ura,

orbita de gelozie dar si daramata din cauza tradarii la care a fost supusa. Desi se poate pleca de la premisa ca ea este vinovata pentru evenimentele petrecute, motivatia ei principala a plecat de la inocenta. Unde ea l-a iubit pe Iason patimas si a sacrificat totul pentru el, in egala masura a ajuns sa-l urasca din pricina abandonului la care a supus-o acesta. Renuntand la tot ceea ce avea, familie, avere, titlu, Medeea s-a casatorit cu Iason din iubire, ca mai apoi sa fie inlocuita de o noua femeie, ea fiind aruncata in exil alaturi de cei doi copii. Culpa ei este major evidentiata in secunda in care aceasta, orbita de furie, hotaraste sa-si sacrifice proprii copii doar pentru a-l lasa pe Iason fara urmasi si pentru a-l supune astfel la un blestem, acela de a fi omorat de o barna de pe nava Argo. Inocenta ei este incurajata de Egeu, care dupa ce afla povestea ei si rusinea la care a fost supusa din cauza nuntii sotului ei, acesta ii promite adapost la el in Cetate.

In concluzie se poate spune ca Medeea, desi la prima vedere da impresia de vicitima a circumstantelor care-i si justifica actiunile, femeia da dovada de slabiciune si vulnerabilitate, singura ei tarie fiind aceea de razbunare, contrar personajului Penelopa, sotia lui Ulise care da dovada de tarie de caracter, putere interioara si iubire neconditionata. Medeea este vinovata de tot ceea ce s-a intamplat, atat cu nunta si moartea noii sotii a lui Iason cat si pentru durerea care a provocat-o sa-si sacrifice copiii. Nici o fapta a lui Iason nu ii da dreptul si cu atat mai mult motivatia de a savarsi acele crime. Inocenta ei ar fi ramas in picioare doar daca ar fi plecat in exil alaturi de copii, sau s-ar fi refugiat in cetatea lui Egeu.

13. Raportul divin – uman şi problema destinului în epopeile homerice şi tragedia greacă.

Varianta 1: Toţi eroii Iliadei sunt personaje complexe, sortiţi greşelilor şi dominaţi de frământări interioare. S-a impus, în Iliada, o privire asupra relaţiei om-destin (Moira) şi am putut constata că la Homer destinul este prezentat ca o forţă de natură divină, care se află deasupra tuturor divinităţilor, chiar deasupra lui Zeus, divinitatea supremă, judecată care ne face să concepem destinul ca posibilitate de reprezentare a limitei. Eroii lui Homer cred cu fervoare în destin şi nu interprind mari eforturi pentru evitarea lui. Acţiunea zeilor este mai curând simbolică, cu toate că la evenimentele relatate participă nu numai oameni ci şi zei, fie de o parte, ie de cealaltă a războinicilor. Desfăşurarea evenimentelor şi a faptelor se petrece în spiritul dreptăţii, care implică însă răspunderea umană. Orice încălcare a limitei şi a dreptăţii este pedepsită. De ex, troienii au fost învinşi pentru că nu au respectat legile ospeţiei

Atat in Iliada cat şi în Odiseea apare cu pregnanţă ideea destinului implacabil, care reprezintă una dintre caracteristicile esenţiale ale întregii spiritualităţi antice greceşti. Eroii lui Homer cred cu fervoare în condiţionarea universului şi a vieţii oamenilor de către divinitate. În Odiseea asistăm, totodată, la o luptă şi la confruntări de forţe pe de o parte între zei şi zei, pe de altă parte între zei şi muritori. Epopeea confunda încă pe om cu semizeii. Astfel, în opera lui Homer ne este înfăţişată revelaţia durerii, conştiinţa vremelniciei şi a precarităţii vieţii, simţământul tragic care e la temelia întregii culturi greceşti şi care, şi-a căutat împlinirea prin toate formele poetice.

Varianta 2: A vorbi despre destin ca despre singura forţă care determină acţiunile omeneşti înseamnă a ne raporta la un termen care limitează condiţia umană. Destinul vine în paralel cu reacţia zeilor, însă este mai presus de oameni şi de zei. El reprezintă “forţa cea mare”, în faţa căreia şi zeii se pleacă. În epopeile homerice, îndeosebi în Iliada, este înfăţişată o intimă întrepătrundere între lumea zeilor şi lumea oamenilor.

Odiseea, faţă de Iliada, pune în relaţie personaje aparţinând celor mai diverse categorii sociale. Dar ambele epopei, datorită subiectelor pe care le dezvoltă, urmăresc în primul rând destinele “eroilor” şi modul cum aceştia sunt sau nu ajutaţi de zei. Majoritatea acestor eroi, sunt

înfăţişaţi ca descendenţi ai zeilor; restul muritorilor, în comparaţie cu “eroii”, apar în postura unor personaje şterse, cu rol minor. Raporturile între zei şi oameni, aşa cum au fost ele înfăţişate de Homer, ridică numeroase probleme privitoare la influenţa zeilor asupra desfăşurării vieţii pe pământ, chiar şi asupra psihologiei eroilor. Lumea zeilor, în epopeea homerică, constituie un adevărat sistem de forţe, un angrenaj în care forţele omeneşti sunt prinse împotriva dorinţei lor. Pentru a-şi înlesni intervenţiile în lumea muritorilor, zeii iau adesea înfăţişarea omenească. Cu toate acestea, pământenii îi recunosc uşor pe zeii care iau chipul unui om. Astfel, Aiax, îl recunoaşte repede pe zeul Poseidon care intervine în luptă. În Odiseea, zeii pierd înfăţişarea hiperbolică, precum şi atributele fantastice care-i transformau în personaje de basm. Ceea ce constituie caracterul grandios şi etern al celor două epopei (Iliada şi Odiseea) este tocmai sentimentul tragic al destinului uman. Omul duce o luptă necontenită nu numai cu sine însuşi, ci şi împotriva unor elemente care îmbracă adesea un caracter divin. Desigur, zeii se pot deghiza preluând înfăţişarea unor fiinţe umane individuale, dar la Homer nu întâlnim niciodată estomparea demarcaţiei precise care separă umanitatea de lumea zeilor.

S-a impus, în Iliada, o privire asupra relaţiei om-destin (Moira). La Homer destinul este prezentat ca o forţă de natură divină, care se află deasupra tuturor divinităţilor, chiar deasupra lui Zeus, divinitatea supremă, ceea ce ne face să concepem destinul ca fiind o limită. Eroii lui Homer cred în destin şi nu înterprind mari eforturi pentru evitarea lui. Orice încălcare a limitei şi a dreptăţii este pedepsită. Astfel, troienii au fost învinşi pentru că nu au respectat legile ospeţiei, Patrocle este ucis pentru că nu ascultă de Ahile, Ahile moare pentru că este un războinic crud şi îndrăzneţ, incapabil să păstreze limita, oscilând între bine şi rău, violenţă şi furie. Asemenea Iliadei, şi în Odiseea apare cu pregnanţă ideea destinului implacabil, care reprezintă una dintre caracteristicile esenţiale ale întregii spiritualităţi antice greceşti. Eroii lui Homer cred cu tărie în condiţionarea universului şi a vieţii oamenilor de către divinitate.

Eschil introduce o nouă înţelepciune, mai favorabilă omului, a relaţiei individ-divinitate. La niciuna din piesele lui nu s-a remarcat o strictă predestinaţie ca la Homer. Toate hotărârile oamenilor erau în Iliada homerică sugerate de zei. Până la Eschil nicăieri nu exista dreptul la libera opţiune. Eschil descrie pentru prima dată acţiunile oamenilor ca urmări ale opţiunii lor proprii. După părerea lui Eschil, zeii le-au dat oamenilor libertatea de a alege dar le-au stabilit şi o măsură. Oamenii uită însă adesea de aceasta şi depăşind limita, cad în hybris(păcat). Învăţând să-şi menţină prin supunere şi voinţă propria măsură, omul poate evita pedeapsa divină. Tendinţa sa, de a da personajelor sale un contur psihologic, e susţinută de noua concepţie, în care Fatalitatea nu exclude răspunderea omenească. Astfel, dincolo de omul şi universul mitului, răsare, realitatea cea nouă:conştiinţa liberă. Eschil dărâmă sumbrul cult al domniei Destinului implacabil, subliniind valoarea liberei personalităţi umane. Tragediile sale dădeau ultima lovitură instituţiilor şi concepţiilor vechi, creând în literatura un nou tip uman: tipul eroului tragic care cutează să lupte împotriva anumitor credinţe şi idei religioase, tinzând cu hotărâre să-şi însuşească o conştiinţă şi o voinţă liberă, pentru că se recunoaşte responsabil de actele sale.

14. Parodierea clişeelor literare în Satyricon.Chiar si titlul acestui roman expresionist, baroc si realist, Satyricon, conduce catre genul

literar al satirei, un amestec de proza si versuri, amalgam de stiluri, parodii, observatie realista a fenomenelor sociale, ironie si comic gros, limba care sa mimeze vorbirea curenta, proverbe. Romancierul insusi pare a avertiza cititorul asupra imprumuturilor din alte genuri literare si conotatiilor lor umoristice.

Tiparele romanelor grecesti eroice, anterioare sau posterioare discursului narativ petronian se pot recunoaste lesne in Satyricon, unde autorul interfereaza peregrinari multiplicate, calatorii pe mare, intrerupte de furtuni, intalniri inopinate, dispute ale indragostitilor, despartiri si reconcilieri ale lor, scene de gelozie, lamente retorizante. In scenariul petronian, cuplul Encolpius - Giton, doi tineri viciosi, parodiaza la nivelul homosexualitatii cultul sentimental si heterosexual din romanul grec, fata frumoasa ca Venus, baiatul desavarsit ca Apollo.

Cuplul este reprezentat la modul parodic de Encolpius si Giton- antieroi, personaje intentionat contrapuse omologilor sentimentali din literatura greaca, de exemplu Ulise si Penelopa. Exista, de asemenea, si parodii ale unor episoade homerice: dragostea dintre Encolpius si Circe o parodiaza pe cea dintre Ulise si Circe; triunghiul amoros, matroana din Efes-slujnica-soldat parodiaza pe cel alcatuit din Dido, Anna si Enea. De asemenea, s-a opinat ca diversele ipostaze in care apare Encolpius parodiaza succesiv pe Ahile, Enea si Ulise, iar frecventele infidelitati ale personajelor lui Petroniu parodiaza castitatea eroilor romanului grec. Falsa prietenie, incarcata de ipocrizie, care il leaga pe Encolpius intai de Ascyltos si ulterior de Eumolpus, parodiaza fidela si sincera amicitia din romanul grec si din epopeele homerice

Autorul ridiculizeaza si ritualurile religioase (importanta acordata cultului zeilor Priap sau Isis, nesemnificativi din punct de vedere spiritual, replicile parodice ale Venerei si a lui Poseidon, total diferiti de zeii solemni ai Olimpului, care populau epopeea si interveneau direct in actiune, pe cand imixtiunea lui Priap este indirecta, vicleana; chiar si motivul maniei unei divinitati descinde,fara indoiala din epopee), ironizeaza superstitiile (prezicerea viitorului), dar si inmultirea cultelor si a divinitatilor minore: “In Italia zeii sunt mai numerosi decat oamenii”.

15. Viziunea teatrală în cina lui Trimalchio.Varianta 1: Episodul principal al romanului este “Cena Trimalchionis” ( Cina lui

Trimalchio), adică Banchetul lui Trimalchio (cap. 26-78).Viziunea teatrală din cina lui Trimalchio începe prin înfăţişarea unui sclav al retorului Agamemnon care îi invită pe Encolpius, Ascyltos şi Giton la ospăţul dat de bogatul libert Trimalchio.Primul contact cu acesta, survenit chiar înaintea ospăţului şi anume la baie, este surprinzător de burlesc( de un comic excesiv, grotesc):Encolpius vede un bătrân chel, strident îmbrăcat, care se joacă cu mingea printre copii, dar cheamă sclavii trufaş, numai pocning din degete.Encolpius narează apoi banchetul, descrie casa gazdei sale, obiceiurile ei extravagante şi ridicole, mesenii, felurile de mâncare, diversele întâmplări ce au loc în timpul cinei etc.Bucatele sunt pline de surprize.Uneori mâncarea simbolizează zodiacul; alteori Trimalchio strigă un sclav “Taie, taie(Carpe. Carpe), ceea ce reprezintă atât numele cât şi sarcina sclavului, sugerând o predilecţie pentru calambur. Diverşi meseni, liberţi cu toţii, încep conversaţii, povestesc întâmplări personale, iar cu mare pompă soseşte libertul Habinnas, prieten cu Trimalchio.Gazda se îmbată, relevă cum a făcut carieră şi îşi face funeraliile încă în viaţă.Prin toate acestea se desprinde un efect teatral care produce râsul pentru că se face exces în slujba unei intenţii simple,comune, şi anume aceea de a da o masă.La această masă Trimalchio oferă un spectacol expresionist, baroc, asociat cu prost gust în raport cu clasicismul.Tot o sugestie a viziunii teatrale este reprezentată şi de punerea în scenă a felurilor culinare cu ostentaţie şi exces.Trimalchio îşi pune chiar sclavul să-i îndeplinească porunca şi să cureţe porcul la masă, de faţă cu toată lumea. În jurul mesei, unul din coliberţii lui Trimalchio evocă duios existenţa, creşterea, preocupările fiului său, ceea ce sugerează singura dimensiune umană a acestor parveniţi, şi anume dragostea paternă.Ei îşi iubesc profund copii şi doresc ca ei să nu cunoască umilirile şi tribulaţiile lor.Obsesia liberţilor( sclavi eliberaţi) faţă de idea de libertate este dezvăluită şi prin faptul că liberţii îşi vindeau copii pentru ca aceştia să poată fi liberi, pentru că ei aveau trauma de pe urma sclaviei.Din tot acest banchet se desprinde într-un fel idea romanului, aceea că aparenţa nu este echivalentă cu esenţa şi se pot observa trimiteri la condiţia umană prin sugestii ale precarităţii condiţiei umane, ale prostiei, sau a căutării frenetice a unui sens al vieţii.

Varianta 2: Literatura latina nu se ridica la nivelul celei grecesti. Totusi, prin romanul lui Petronius raportul de forte s-a inversat, romanul grec aparand ca un roman artificial si fara culoare.

Primul roman latin, privit cel mai adesea ca fresca sociala, se impune prin pregnanta observatiei, calitate ce se regaseste si in constructia personajelor. Spre deosebire de eroii romanului grec care erau conventionali si imprevizibili, de tipul indragostitilor greci, Petroniu pune in lumina caractere complexe, cu existenta autonoma. un chip aparent sa ramana in randul al doilea este libertul Trimalchio. Lui nu i s-a oferit un rol principal, dar autenticitatea si forta fac ca scena banchetului sa fie piesa de rezistenta a romanului. Trimalchio este prototipul

parvenitului, inzestrat cu viclenie, disimulare, indrazneala, lipsa de scrupule si vanitatea reusitei. Se afirma in roman ca regizor al unui vast spectacol- ospatul. Surprizele sunt organizate sub mecansmul aparentei inselatoare. Bogatia libertului este ostentativa si meschina. Exista un cost exagerat al pregatirilor, chiar si pentru lucruri neinsemnate ( oala de noapte, gratar, scobitori, farfurii) facute din material pretios.

O alta categorie de lucruri care nu isi gasesc locul sunt cele cu insemne nobiliare arborate de Trimalchio pe stalpii usii triclinului: fascii (desi Trimalchio nu e magistrat), laticlava( rezervata senatorilor) ii orneaza imbracamintea, inelul de aur al cavalerilor.

Totusi, libertul este prudent si nu se expune acuzatiei de uzurpare a autoritatii: fasciile nu sunt reale, si doar pictate, laticlava apare pe fulare, nu pe toga iar inelul este doar aurit.

Dar, cel putin in intentie, impostura a fost comisa. Muzica stridenta si culorile tipatoare ale hainelor indica lipsa de armonie. Cainele urias pictat la intrare arata faptul ca ochiul va fi mereu pus la incercare, nimic nu va fi in realitate ceea ce a parut initial. Fiecare fel de mancare da la iveala ceva nepravazut (ouale, iepurele, ariciul), bucuria surprizei fiind mai importanta decat gustul. Amator de farse culinare, Trimalchio nu le dispretuieste nici pe cele lingvistice, calamburul fiind figura lui favorita( sclavul Taie, alt sclav Dionysos: omonimia intre adj. "liber" si unul dintre apelativele zeului, vasele de Corint, ghicitorile, tombola cu biletele). Glumele se bazeaza pe ambiguitatea limbajului. Naratiunile mitologice ale lui Trimalchio, in care fiecare personaj ia atributele altuia, confuzia rolurilor fiind totala. La masa se recita Enoida. Lui Trimalchio cele mai grele meserii i se par cele ale medicului si ale zarafului ( capacitatea de a aprecia corect o situatie reala dincolo de invelisul amagitor( mesenii au nevoie de o capacitate asemanatoare). Metoda producerii surprizelor succesive: dupa povestea lui Aiax este adus la masa un vitel cu un coif in cap si fa fi macelarit de un sclav care il va mima pe Aiax, procul care nu a fost curatat, cearta dintre sclavi. Trimalchio organizeaza un spectacol aranjat in fiecare detaliu. Erich Auerbach intr-un capitol din "Mimesis" consacrat lui Petroniu vorbeste de impirtanta aparitiei personajului narator- procedeu de perspectiva.

Encolpius nareaza intamplarile banchetului, din observatia lui putand fi reconstituita evolutia spectacolului. El are intuitia foarte devreme ca nu asista la o cina, ci la un spectacol. La inceput el nu percepe farsele( el vrea sa arunce ouale) dar apoi devine mai circumspect si nu se grabeste sa ia atitudine, presimtind farsa. Ideea de baza a spectacolului lui Trimalchio: valoarea aparenta nu corespunde celei reale. Scena banchetului cuprinde toate elementel spectacolului: un regizor, o idee ordonatoare, spectatori. Trimalchio stia ca aparenta nu imbraca neaparat o esenta iar jocul este definitoriu pentru personalitatea scindata a libertului( fost sclav) care si-a schimbat statutul. El cauta sa-si insuseasca comportamentul omului liber, dar imitatia e nereusita si fiecare pas tradeaza impostura. Bunatatea si pozitia sociala sunt schimbatoare, caci lumea se supune doar norocului. Norocul poate aduce bogatie, insa el nu vindeva sentimentul de frustrare( reactia violenta a unui comesean bogat atunci cand Ascyltos, vagabond nascut liber, isi bate joc de ospat). Doua elemente semnificative care incadreaza banchetul, : pictura murala care infatiseaza drumul parcurs de Trimalchio spre imbogatire si acel curriculum vitae de la sfarsit( inscenarea propriei morti,prelungire in viitor, incheindu-i drumul). Satyriconului, in ansamblul sau, ii lipseste axa tematica care sa strabata planurile variate ale naratiei. El pastreaza din satira menipee amestecul de stiluri si motive, digresiunile si varietatea, iar compozitia laxa corespunde situatiei eroilor care evolueaza intr-o lume lipsita de o valoare fundamentala ordonatoare a existentelor. Excetie face Cina lui Trimalchio. Coerenta lumii banchetului nu corespunde nici ea unei ordini universale, ci este data de unitatea viziunii regizorale a lui Trimalchio. Cine reuseste sa creeze o ordine nu e doar un vulgar parvenit, ci devine, in felul sau, un artist. (" Viziunea teatrala in Satyricon, Alexandra Ciocarlie).

16. Divina comedie – elemente de istorie literară şi structură compoziţională.Divina comedie,consiferata una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii

universale,descrie coborarea lui Dante in Infern,trecerea prin Purgatoriu si ,in cele din urma,ascensiunea in Paradis.

Divina Comedie povestește călătoria lui Dante în cele trei lumi ale "vieții de apoi", în care se proiectează răul și binele lumii terestre, fiind condus la început de poetul Virgiliu, simbol al

rațiunii, apoi de Beatrice, simbol al credinței. Poemul este compus din trei părți, cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cânt introductiv la începutul Infernului.

In Divina Comedie predomina o atmosfera intalnita si in poezia trubadurilor,este scrisa intr-un amestesc de stari.Atitudinea umila si sfioasa a indragosstitului care sufera in tacere este intalnita si la trubaduri,acestia iubesc ascetic si pot fi fideli si in absenta relatiei. Capodopera are un caracter medieval,tema principala fiind mantuirea sufletului,idee medievala. Prin figura de stil indica o traditie si o preferinta a lumii medievale pentru alegorie: A: sufletul parcurge cele 3 etape carte mantuire (infern,purgatoriu,paradis) , B: alegoria sufletului este colectiva.

Intregul sistem conceptual si doctrinar este de factura medieval,filosofia inteleasa ca rezistenta in fata pasiunilor si a placerilor,iar fericirea inteleasa ca apropiere de Dumnezeu.In epoca lui Dante,scrierile religioase se bazeaza pe calatoria sufletului in drumul spre sfintenie : Omenescul,Despuierea trupeasca si Reinnoirea.

17. Divina comedie, chintesenţă a Evului Mediu. Prefigurări renascentiste.Opera lui Dante este o mare capodoperă a Evului Mediu și își are originile într-o istorie

locală și regională de cea mai pură factură medievală, în care idealul vieții este mântuirea.Opera se sprijină pe un munte de tradiții medievale, spre exemplu pasiunea pe care o pune în

descrierea iubirii este autentică.Caracterul medieval al capodoperei lui Dante: Tema (mântuirea sufletului) și ideea sunt medievale și au la bază literatura ascetică:

cheia salvării se află în contemplarea lumii celeilalte și a lui Dumnezeu. Principala figură de stil indică o traditie si o preferință a lumii medievale pentru

alegorie: A . Sufletul parcurge cele trei trepte către sfințenie trecând prin Infern(Păcat),

Purgatoriu(dezpuierea de păcat) și Paradis(Renaștere). Dante reprezintă sufletul, Vergiliu rațiunea, iar Beatrice grația divină.

B. În plus, alegoria sufletului este și una colectivă: cânturile VI din cele trei părți continuă, în tradiție vergiliană, linia sanctificarii monarhiei de drept divin, pe urmele lui August, descendent al lui Enea, dar și o apologie a destinului Romei, capitala fostului Imperiu Roman.

Intregul sistem conceptual si doctrinar este de factură medievală: filozofia înțeleasă ca rezistența în fața pasiunilor și a plăcerilor, fericirea înteleasă ca apropiere de Dumnezeu (binele suprem), purificarea de materie prin pocăință (la nivel individual) și prin alungarea anarhiei și a discordiei (la nivelul societatii), prin restabilirea monarhiei, care să readucă prin intermediul împaratului domnia rațiunii.

Prefiguri Renascentiste: opera este considerată o balanță între Evul Mediu și RenaștereDante a scris Trecento, în secolul XIV, astfel încât a fost considerat un secol medieval și

renascentist, datorită lui Dante (considerat precursor al Renașterii).Un alt aspect – opera nu a fost scrisă în latină, limba Evului Mediu, ci în italiană, limba

poporului, pentru a o face accesibilă și celor care nu știau latina, astfel italiana putea să exprime mai ușor temeri și sentimente. Însă Dante a scris și în latină: Vita Nuova, De vulgari- aspect renascentist. Dante consideră că latina prin noblețe, virtute și frumusețe exprimă superioritatea sa.

Figuri ca Ulise, Farinata degli Uberti, Francesca da Rimini, contele Ugolina sunt tratate in spiritul umanismului Renasterii, pline de indrazneala, curaj, uneori chiar sfidandu-si suferintele. De exemplu Ulise, figură renascentistă, este un personaj căruia Dante îi arată latura de explorator, un curios, astfel încât dispar caracteristicile lui antice- apare ideea de axis mundi( a se întoarce la origini) și mișcarea devine centrifugă- care străbate pământul în lung și lat.

18. Topografia infernului la Dante. Infernul se adânceşte ca o genune până la mijlocul pământului. El se deschide în emisfera

borealã şi a cãpãtat aproape forma unei pîlnii. Îl acoperã o parte din scoarţa pãmântului, o cãciulã sfericã, în mijlocul suprafeţei din afara căreia se aflã Ierusalimul şi muntele (Golgota) pe care Isus a ispăşit vina lui Adam. Unde să fie poarta Iadului, poetul nu spune, dar spre ea duce un drum înalt şi împădurit. Prăpastia Iadului se împarte în trei despărţăminte mari :

vestibulul, unde sînt pedepsiţi cei care au trăit fără ruşine şi fără laudă ,Iadul de sus,ce ţine de la fluviul Aheron până la zidurile cetăţii Ditei, îmbrăţişând cinci cercuri,dintre care cel dintîi (Limbo) e al nebotezaţilor, al doilea e al păcătoşilor cu trupul,al treilea al necumpătaţilor, al patrulea al zgârciţilor şi risipitorilor, al cincilea al mânioşilor şi al nepăsătorilor (în italianã accidiosi, adicã păcătoşi prin mânhire sufletească, ce împiedică munca bunã, care trebuie să fie voioasă, dupã porunca lui Dumnezeu ); Iadul de jos, ce ţine de la zidurile cetăţii Ditei până la mijlocul pământului şi cuprinde al şaselea cerc, al ereticilor, al şaptelea,(împărţit în trei cercuri mici) al pângăritorilor (faţã de Dumnezeu, faţã de Fire şi faţă de Artã, socotită ca fiică a Firii şi, ca atare, nepoată a lui Dumnezeu), al optulea (împărţit în zece bolge, adicã pungi sau văi : ademenitori, linguşitori, simoniaci, adicã vânzători ai darurilor sfinte, ghicitori, slujbaşi necinstiţi, hoţi, sfetnici,înşelători, semănători de dezbinări, falsificatori) al înşelătorilor, al nouãlea (deosebit în patru despărţăminte : trădători ai rudelor, trădători ai patriei, trădători ai prietenilor, trădători ai binefãcãtorilor) al trădătorilor.Înfipt în mijlocul pământului, în punctul cel mai depărtat de Dumnezeu, stă Lucifer, cu jumătatea de sus a trupului ieşind în prăpastia Iadului şi cu picioarele întinse către o scobiturã strâmtă ce se deschide în emisfera australă.

19. Figuri de condamnaţi şi tipuri de pedepse.Infernul lui Dante este format din 9 cercuri, cu structuri specifice, unele impartite la randul

lor in subdiviziuni, unde se pedepsesc sufletele osanditilor. Antiinfern. Lasii. Ameronul – Alearga in pielea goala, intepati de muste si viespi; sangele lor

e devorat pe jos de viermi oribili. Cerc 1. Limbul – locul in care se duc copiii morti fara a fi botezati, dar si oamenii mari ai

Antichitatii, care n-au avut alta vina decat faptul ca nu au fost crestini. In limb sunt: Homer, Horatiu, Ovidiu, Lucan.

Cerc 2. Desfranatii – O furtuna violenta, simbolul patimilor in voia carora s-au lasat, ii poarta izbindu-i de toate partile. Figuri de condamnati: Semiramida, Cleopatra, Didona, Elena si Paris, Tristan, Paolo si Francesca.

Cerc 3. Lacomii – Sufletele lor sunt intinse la pamant, sunt batute de ploaie, grindina, ninsoare, iar Cerber cu cele 3 capete ale sale ii surzeste pe osanditi cu latratul lui. Exemplu emblematic al acestui cerc: Ciacco.Cerc 4. Avarii si risipitorii (2 grupuri care se misca in directii opuse) – fiecare grup rostogoleste o greutate mare; cele 2 grupe se ciocnesc, isi arunca cuvinte injurioase, si apoi imping greutatile, iar se cearta, repetand dubla miscare.

Cerc 5. Maniosii si lenesii. Stixul – Zac in noroi, se lovesc cu mainile si picioarele, se sfasie in bucati. Pacatosul caracteristic este Filippo Argenti.

Cerc 6. Ereticii. Cetatea Dite – sunt ingropati in morminte de foc. Figura tutelara: Farinata degli Uberti.

Cerc 7. Silnicii – impotriva propriei persoane, impotriva aproapelui, impotriva lucrurilor, impotriva lui Dumnezeu si a celor sfinte – ucigasii, sinucigasii, pustiitorii, defaimatorii, sodomitii.

Braul 1: Violentii impotriva aproapelui (ucigasii) – zac intr-un brau de sange clocotitor, paziti si torturati de Minotaur. Figura de referinta: Nesso, centaurul calauza. In acest potop de sange fierbinte zac mai ales tiranii, dictatorii.

Braul 2: Violentii impotriva lor insile sau a propriilor bunuri (sinucigasii si pustiitorii) – sufletele lor sunt transformate in plante si sfasiate de Harpii (alti tortionari de provenienta antica). Figura reprezentativa: Pier delle Vigne. Pustiitorii sunt goniti de o haita de catele infometate care, indata ce ii prind, ii sfasie in bucati.

Braul 3: Defaimatorii, sodomitii, camatarii.Defaimatorii stau culcati si se rasucesc sub o ploaie de foc care aprinde si nisipul de sub ei.

Exemplu: Canapeo.Sodomitii alearga fara oprire sub grindina de flacari. Personaj de referinta: Brunetto Latini,

fostul magistru al lui Dante.Camatarii stau ghemuiti sub grindina de foc, iar la gat le atarna punga de bani cu insemnele

propriei familii. Exemplu: Reginaldo degli Scrovegni.Cerc 8. Brau 1 – seducatorii de femei si proxenetii – biciuiti de diavol. Personaj

reprezentativ: Venedico Caccianemico.

Braul 2 – lingusitorii – stau scufundati in scârna provenita din toate haznalele lumii. Personaj de referinta : Alessio Interminei da Lucca.

Braul 3 – simoniacii (preotii care, pe vremea lui Dante, refuzau iertarea pacatelor in lipsa banilor). Ei stau infipti cu capul in jos in gropi minuscule, iar picioarele le sunt parjolite de flacari. Personaj de referinta: Papa Niccolo III degli Orsini (Papa Nicolae al III-lea).

Braul 4 – ghicitorii – umbla plangand, cu capul rasucit la spate, incat lacrimile le scalda fesele.

Braul 5 –delapidatori – zac in smoala clocotita, paziti de diavoli; cand ies sunt sfasiati cu cangile. Figura reprezentativa: Ciampolo di Navarra.

Braul 6 – ipocritii – umbla cu greu, purtand in spinare mantii de plumb, aurite pe dinafara. Reprezentativ pentru acest cerc este marele preot Caiafa.

Braul 7 – hotii – sunt fugariti de serpi care ii leaga de maini, ii musca de gat, ii transforma in flacari si cenusa, apoi isi reiau infatisarea. Personaj caracteristic : Vanni Fucci.

Braul 8 – rau sfatuitorii – invaluiti in flacari, nu pot fi vazuti. Exemple: Diomode, Ulise (i-a amagit pe troineni)

Braul 9 – semanatorii de vrajba – sunt despicati de la barbie pana la picioare; au membrele despicate. Exemple: Mahomed, Pietra di Medici, Mosca Lamberti.

Braul 10 – falsificatorii de lucruri – zac claie peste gramada, acoperiti de bube si puroi; se scarpina frenetic, smulgandu-si pielea. Reprezentanti: Griffolino d’Arezzo si Gianni Schicchi.

Cercul 9Pacatosii acestui cerc, tradatorii stau cu trupul sub gheata.Braul 1 – Caina – tradatorii rudelor.Braul 2 – Antenora – tradatorii de patrie.Braul 3 – Tolomea – Tradatorii prietenilor si a oaspetilor; au ceafa prinsa in gheata.Braul 4 – Giudecca – Lucifer, monstrul cu un cap si 3 chipuri, ii sfasie la infinit pe cei 3

mari tradatori din istoria omenirii: Iuda, Brutus si Casius. Iuda l-a tradat pe Iisus (Biserica), iar Brutus si Casius pe Cezar (Statul). Cele doua institutii, in Evul Mediu, erau reprezentau pilonii fundamentali ai existentei umane.

20. Mitologie antică şi istorie contemporană în opţiunile estetice ale lui Dante.

Opera lui Dante îşi are originile într-o istorie locala şi regională de cea mai pură factură medievală, în care idealul vieţii este mântuirea. Ideea Divinei Comedii nu este nici originală, însă nici extraordinară. În epoca lui Dante, scrierile religioase abundă în alegorii ale sufletului, în care sufletul parcurge drumul către sfinţenie în 3 trepte: Omenescul, Despuierea trupească ( lepădarea de trup ) şi Reînnoirea.

În Divina Comedie apar personaje mitologice ca Jupiter, Orfeu, Minotaur, Medeea, Medusa, Centaur, Cleopatra, Eneas, Epicur, Euclid, Paris, Vergilius. Simbolismul poemului se exprimă înainte de toate prin cei trei ghizi ai călătoriei prin Infern, Purgatoriu şi Paradis: Vergiliu ( reprezintă raţiunea ), Beatrice (graţia divină ) şi Sfântul Bernard. Dante îl alege pe Vergilius pentru că acesta a mai coborât în infern. Acesta reprezintă un punct de legătură a trecutului cu prezentul.

Commedia lui Dante ( atributul Divina fiindu-i adăugat ulterior de Boccacio ) este o capodoperă artistică şi doctrinară a Evului Mediu, care anticipează totodată umanismul Renaşterii. Deşi considera latina superioară limbii vulgare prin nobleţe, frumuseţe şi puritate, Dante îşi scrie totuşi capodopera în limba poporului, aşa cum se cuvenea unei adevărate comedii.

21. Sunet, miros, culoare în infernul dantesc.SUNET: soarele tace = imagine auditivă, întunecat este locul unde soarele nu vorbește

omului; tunet = zgomotul asurzitor în care se însumează toate strigătele și plânsetele celor din Infern; răcnetele celor pedepsiți; gemetele din pădurea spânzuraților; plânsete, urlete din pricina durerii; zgomotul surd când se apropie de cascadă (zgomot ca de albine); trâmbița = în cercul 8,cel de-al 3 lea brâu,obicei din Evul Mediu de a suna din trâmbiță spre a aduna

poporul,când se aduceau la cunoștință prin intermediul unui crainic lucruri importante(unii osândiți nu pot vorbi).

MIROS: duhoare de nesuportat (cercul unde se opresc la adăpostul mormântului lui Papa Nicolae al 3lea); tot o duhoare insuportabilă este în cercul 8 (bolile și rănile osândiților).

CULOARE: Dante folosește numeroase tonuri și contraste pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra Infernului. O dată ajuns la poalele unei coline din pădurea întunecoasă și deasă Dante este luminat de razele soarelui (simbolul lui Dzeu). O parte a Limbului este luminată de foc, iar în Infern exista un loc de umbră și verdeață (o oază în asprimea acestui peisaj). În Cetatea lui Dite, Dante afișeaza o culoare stinsă la față semn că îi este teamă de ce va urma. Sângele-roșu, locul de rupere al crengii din pomul desfrunzit reprezentat de sinucigaș; apa-nsângerată. Roșu-inchis = culoarea feței lui Lucifer. Gâsca albă = stema familiei florentine. Semnificații: roșu=ura, alb-galben = neputința, negru = ignoranța.

22. Caracterul renascentist al operei lui Shakespeare.Dupa T. Vianu, Shakespeare este considerat un om de geniu care se inspira din umanism,

avand o cultura bine fundamentata, folosind ca sursa de inspiratie izvoare umaniste. Renasterea incepe odata cu modernitatea, renascentistii avand un fond de cultura popular.Voltaire afirma ca Shakespeare este ,, un barbar beat deoarece incalca toate regulile literare”,

fiind admis ca renascentist. In Anglia datorita razboaielor (Razboiul de 100 de ani si Razboiul Rozelor), secolul XV este considerat mai medieval decat sec XIV, avand loc un regres, motiv pentru care Renascentismul va disparea, epoca renascentista devenind perioada Elisabetana.

Perioada Elisabetana se incheie in 1612 prin ultima opera a lui Shakespeare, acesta fiind renascentist datorita alegerii temelor si formarii omului/personajului din trasaturi semantice.

Subiectele anumitor tragedii au fost preluate de la antici (Plaut, Seneca), aceasta baza culturala Greco latina a operelor sale ilustrand caracterul renascentist, de asemenea si interesul sau pentru public, Shakespeare dand glas intregii naturi.

Profunda intelegere a omului de care da dovada in operele sale este o marca ilustrativa a renasterii. Omul este format dintr-un amestec de bine si rau, formand nature complexe si portrete convingatoare, prin aceste caracteristici Shakespeare devenind si contemporanul nostru.

Criticii literari sustin caracterul renascentist al operelor sale prin afirmatic ,,daca pamantul ar disparea urmasul nostrum ar fi capabil sa reconstruiasca planeta doar din operele lui Shakespeare’’. De asemenea, multe din tragediile sale contin aspecte tragi-comice, fapt care ii atesta inca o data modernitatea (ex momentul cu groparul din Hamlet)

Anerbach considera ca ,,Nebunia lui Hamlet este pe jumatate adevarata, pe jumatate falsa’’.

23. Personajul shakespearian în Hamlet şi Macbeth.Hamlet este personajul principal al tragediei cu acelas nume,scrisa de William

Shakespeare.Personajul este print al Danemarcei,fiu al regelui si al reginei Gertrude. El are intotdeauna ceva de ascuns,ceva ce nu pot descoperi nici macar celelalte personaje. ale tragediei. Hamlet actioneaza cu graba si este impulsiv. Cand acesta actioneaza , cu premeditare sau fara , reuseste chiar sa’l nimereasca pe Polonius, care se afla dupa o perdea , cu o sabie fara nici macar sa se uite daca este sau nu cineva acolo. Printul tinde sa paseasca foarte repede spre rolul de „ om rau „ actionand irational si suparand celelalte personaje cu discursurile sale salbatice.

Macbeth viteaz,cu multe calitati,cade prada unui complex de putere este nevoit sa ucida pentru a prelua puterea. Piesa demonstreaza ca nu poti "fugi "constiinta,ca nu merita sa iti pierzi sufletul pentru ceva lipsit de consistenta ,precum puterea. Tragedia lui este amplificata si de compleul sterilitatii, nu poate avea copii si puterea este greu de pastrat. El incalca trei legi atunci cand ucide: legea vasalitatii,familiei. Are mustrari de constiinta. Aceasta piese se bazeaza pe distrugerea unui caracter. Din cauza crimei savarsite, acesta se spala pe maini foarte des deorece avea impresia ca painea miroase a sange. Constiinta sa fiind incarcata, nu se putea dezlipi astfel de ceea ce comisese. Concluzia la care se ajunge este ca nu exista crima fra mustrari de constiinta.

24. Tragismul eroilor shakespearieni – interpretări vechi şi moderne.Caracteristici- nu este pe deplin realist: Hamlet moare, desi ar fi putut prelua tronul,ar fi putut fi

fericit cu Ofelia- eroarea tragica: o distruge pe Ofelia sufleteste,deoarece o aseamana cu mama sa

(complex oedipian defulat) - De asemenea, un alt aspect al tragismului la Hamlet se refera la timpul corupt

(Danemara era intr-o perioada de declin): “ this time is out of joint”- Ofelia: personaj la care se intalneste chemarea tragica a apelor (cine se joaca cu

apa,doreste sa se sinucida)- Este un ideal absolut de nevinovatie si puritate,ea murind pentru pacatele celorlalti -

alt aspect al tragismului la Hamlet

paralela între Hamlet si Oedip la Starobinski (interpretare veche)Oedip- Tragedie a destinului- Nu i se poate atribui o psihologie- Instanta psihica

Hamlet- Tragedie a constiintei- I se poate atribui o psihologie(sinteza a sufletului omenesc)- Este ca o biografie- Hamlet este inapt de actiune, prea slab sa execute sarcina impusa

Suprainterpretarea lui Freud (interpretare noua-literatura din perspectiva nevrozei psihologice)

- Hamlet are o inclinatie infantila pt mama sa- Hamlet dorise inconstient sa isi ucida tatal si de aceea ezita sa il ucida pe unchiul sau,

simtindu-se si el vinovat