LIMBAJUL PEDAGOGIC

Limbajul pedagogic reprezintă un tip de discurs specific orientat asupra activităţii de educaţie în vederealegitimării acesteia în plan teoretic şi la nivelul acţiunii practice.

Conceptul de limbaj pedagogic defineşte situaţiile generale, intermediare şi operaţionale care apar în cadrulacţiunii educaţionale, la nivelul (co)relaţiei de comunicare existentă între subiectul educaţiei - în calitatea sa deemiţător şi obiectul educaţiei, în calitate de receptor. Aceste trei situaţii evidenţiază funcţiile limbajului pedagogic, a-bordabile din perspectiva unei analize semiotice :

a) funcţia generală, de angajare a limbajului, natural şi elaborat, în proiectarea şi realizarea acţiunii educaţionaleîn diferite medii interne (ambianţe educaţionale) şi externe (câmpuri psihosociale); 

b) funcţia specifică, de angajare a "sistemelor de semne lingvistice şi/sau nonling-vistice" care mijlocescrealizarea acţiunii educaţionale "ca urmare a impactului comu-nicaţional dintre emiţător şi receptor";

c) funcţia concretă, de angajare a mesajului educaţional care determină diferite transformări la nivelul personalităţii receptorului, evaluabile în plan cognitiv, socioafectiv, acţionai.

Tipurile de limbaj pedagogic sunt evidenţiate de G.F. Kneller pe fondul clasificării ramurilor pedagogiei în douădomenii de referinţă:

- domeniul pedagogiei generale care "constă, în esenţă, din recomandări pentru practica educativă", realizate prin "metodele de predare şi de programare (...) şi prin numeroase scrieri etice şi general-filosofice"; caresolicită, în ce amai mare parte, un limbaj normativ, prescriptiv,

- domeniul ştiinţei educaţiei care valorifică cercetările pedagogice realizate inclusiv- "prin capitolele educativeale ştiinţelor comportamentale".în această perspectivă, pedagogia generală solicită, în cea mai mare parte, un limbaj normativ, prescriptiv, iar ştiinţa educaţiei un limbaj descriptiv, care tinde să devină din ce în ce mai tehnic şi uneori chiar artificial.

Tipurile de limbaj pedagogic evoluează, însă, în funcţie de specificul fiecărei ştiinţe a educaţiei, în contextul perfecţionării strategiilor de cercetare intra, inter şi trans - disciplinară, angajate, la diferite niveluri degeneralitate. în plan teoretic şi aplicativ. Se poate vorbi astfel de un tip de limbaj pedagogic specific teorieieducaţiei, teoriei instruirii/didacticii generale, teoriei curriculumului, sociologiei educaţiei, psihologiei educaţiei,managementului educaţiei etc.

Toate aceste tipuri de limbaj valorifică nucleul epistemic tare al ştinţelor educaţiei, situat la nivelul conceptelor  pedagogice fundamentale, de bază: educaţie, sistem de educaţie, finalităţile educaţiei, proces de învăţământ,curriculum, proiectare pedagogică/didactică.

Un rol aparte revine limbajului didactic care defineşte şi analizează mecanismele de proiectare şi de realizare aobiectivelor pedagogice ale procesului de învăţământ. La mveî particular, limbajul didactic este adaptabil laspecificul fiecărei discipline de învăţământ, în cadrul unor metodici de predare/didactici de specialitate,dezvoltate pe fondul unui anumit "metalimbaj educaţional" care angajează efectele proprii fiecărui domeniu decunoaştere şi de cercetare.

Relaţia dintre limbajul pedagogic şi discursul pedagogic reflectă particularităţile domeniului de referinţă şi de abordare metodologică propriu ştiinţelor educaţiei. Acest domeniu întreţine "un discurs lingvistic lărgit", cu oane de extindere tot mai greu controlabilă, pe de o parte, datorită dimensiunii infinite a fenomenului educaţiei,iar, pe de altă parte, ambiguităţii unor concepte exersate la nivelul diferitelor ştiinţe ale educaţiei, care nu şi-auclarificat sau legitimat, încă, un anumit "nucleu epistemic tare".în acest context, discursul pedagogic este considerat "cel mai

ideologic din toate discursurile, mai ideologic chiar decât discursul politic", urmare a faptului că, pe de o parte, finalităţile sale legitimează "reproducereainegalităţilor sociale", iar pe de altă parte, metodologia sa de cercetare oferă "un amestec exploziv între justificările raţionale şi ceîe pseudoraţionale, între execesul de logică şi excesul de emotivitate".

Limbajul pedagogic poate fi exersat astfel în diferite circumstanţe ideologice, definite, de regulă, la nivel defilosofie şi de poiitică a educaţiei. El poate întreţine, în mod direct sau/şi indirect, un discurs contestatar, novator, funcţional, umanist, oficial .

Discursul contestatar avansează teza refuzului global al instituţiei şcolare', teoretizată la nivelul unei "anti- pedagogii" care propune diferite soluţii utopice, aplicabile într-o "societate fără clase". El are ca obiectiv principal chiar "deşcolarizarea societăţii" în condiţiile promovării unei "convivialităţi" care tinde să asigure, pede o parte, blocarea "represiunii" şi a "manipulării" iar pe de altă parte, "recuperarea" actorilor e-ducaţiei,realizabilă în diferite variante strategice de orientare marxistă, psihanalitică, liberală, care înclină deseori sprenihilism sau conservatorism.

Discursul novator avansează teza valorificării elevului în condiţiile deschiderii şcolii spre viaţă, teoretizată lanivelul unei "pedagogii globale", care promovează schimbarea. E! are ca obiectiv principal dezvoltareaindividuală a elevului în contextul unor relaţii de cooperare bazate pe spontaneitate şi creativitate. Realizarea saimplică diferite variante neo-rousseauiste, nondirective, psihanalitice, care înclină deseori spre "confuzieintelectuală şi elitism mascat".

Discursul funcţional avansează teza modernizării actului educativ, în condiţiile u-nei organizări riguroase şieficiente, teoretizată la nivelul unei "pedagogii ştiinţifice". El are ca obiectiv principal integrarea socială a personalităţii, care poate fi evaluată în termeni de obiectivitate, operaţionalitate, comportament măsurabil.Realizarea sa implică diferite variante psihopedagogice, economice, manageriale, care înclină uneori "spre pantascientismului şi a tehnocraţiei".

Discursul umanist dezvoltă teza culturii clasice, teoretizată ia nivelul unei filosofii a educaţiei. El are ca obiectiv principal autonomia gândirii definită în termeni de "distincţie", "calitate", "model", "claritate". Realizarea saimplică diferite variante de politică a educaţiei, de dreapta, de stânga, de nuanţă creştină, ateistă etc. care alunecădeseori spre "elitism şi conservatorism pedagogic".

Discursul oficial are întotdeauna un caracter optimist, teoretizat la nivelul unei politici a educaţiei care se(auto)defineşte ca reformatoare. El are ca obiectiv principal asigurarea consensului naţional în perspectiva "uneiformări profesionale optimale". Realizarea sa presupune diferite variante de organizare guvenamentale,nonguverna-mentale, internaţionale, zonale, locale etc. Retorica sa întreţine un anumit voluntarism exprimat prindiferite clişee sau cuvinte-şoc, gen: democratizarea educaţiei, reforma învăţământului, formarea formatorilor,implementarea programelor etc