„Letopiseţul Ţării Moldovei” - Grigore Ureche -

Grigore Ureche, este primul cronicar moldovean care scrie in româneşte. Asemenea celor mai mulţi dintre cărturarii vremii, Ureche aparţine marii boierimi. Cronicarul este fiul boierului Nestor Ureche de la care moşteneşte înclinaţii spre cultură si politică. Nu se cunoaşte cu precizie anul naşterii dar se presupune a fi in jurul anului 1590,epoca in care boierimea cunoştea o creştere a puterii economice.

„Letopiseţul Ţării Moldovei” a fost scris spre sfârşitul vieţii, se crede că ar fi muncit la el între anii 1642 - 1647. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns şi s-a pierdut timpuriu. La baza tuturor copiilor ulterioare începând din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi până astăzi stau versiunile lui Simion Dascălul, Misail Călugăreanu şi Axinte Uricariul. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuţi“ şi să lase urmaşilor amănunte despre ceea ce s-a petrecut cu poporul român. E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea conştiinţei naţionale a poporului, opera aceasta constituind începutul istoriografiei în limba română.

Cronica lui Grigore Ureche începe cu anul 1359, an in care se vorbeşte despre întemeierea Moldovei. Nu întâmplător, accentul cade pe veacul al 15-lea, care a însemnat pentru Moldova un şir neîntrerupt de lupte.

Figura eroică a lui Ştefan cel Mare e puternic reliefată si apare ca un simbol antiturcesc, pentru secolul in care a trăit Ureche. Eroul ne este prezentat într-un joc de lumini şi umbre, căci cronicarul nu se sfiieşte să-l judece uneori ,de exemplu îl consideră mai curând un războinic de dragul războiului decât un patriot. Eugen Negrici consideră că “Ureche are darul caracterizării ce este dublat de elemente de tehnică portretistică intuite ori imitate.”De altfel, accentuează şi ideea că laudele aduse la adresa lui Ştefan cel Mare sunt mai curând scăpate decât intenţionate. E remarcabilă arta gradării în prezentarea portretului şi fineţea redării trăsăturilor fizice si psihologice. Portretul fizic este realizat printr-un eufemism („om nu mare de stat”) şi cel moral este alcătuit dintr-o enumerare de însuşiri: impulsiv („mînois şi degrabă a vărsa sînge nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospeţe omorîia fără giudeţ”), dar bun gospodar („şi lucrul său îl ştia à-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meşter”), ştiind să-şi transforme chiar înfrângerea în victorie („…că ştiindu-se căzut gios se rădica deasupra învingătorilor”).

A doua parte a letopiseţului se ocupă de evenimentele contemporane lui Ureche, perioadă în care Moldova suferă o decădere din punctul lui de vedere. Dintr-un puternic sentiment de dragoste faţă de moldoveni, autorul îi caracterizează subiectiv,plastic,lapidar pe otomani:” suptu mîna lor şi suptu jugul lor sîntem şerbi”. Cronicarul intervine adesea în relatarea evenimentelor cu intenţia de a explica unele lucruri şi a le surprinde înlănţuirea cauzală. În „Letopiseţul Ţarii Moldovei” , Ureche asociază lupta împotriva stăpânirii otomane cu lupta pentru făurirea unui stat centralizat. În capitolul intitulat „Pentru limba noastră moldovenească” se desprind doua aspecte principale.

În primul rând, Ureche afirmă fără echivoc ideea unităţii tuturor românilor: „Rumînii câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu de la un loc sîntu cu moldovenii şi cu toţii de la Rîm se trag”.

În al doilea rând, încercă să demonstreze latinitatea limbii române. Umaniştii europeni au subliniat, in repetate rânduri, asemănarea dintre limba romana si limba latina dar nu au dat exemple concrete. Ureche susţine aceasta idee cu material lingvistic, face corelaţii lexicale, dar mai ales întregeşte imaginea limbii române lucru precizat si în lucrarea lui Nicolae Manolescu. În sprijinul demonstraţiei sale, recurge la câteva însemnări lexicale: „De la rîmeni, cele ce ziceam latină, pîine, ei zic panis, carne, ei zic carno,găină ei zic galena”. Cronicarul afirmă şi originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.

Acesta a întâmpinat greutăţi de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în limba română, de aceea frazele sunt mai greoaie, amestecând sintaxa slavă cu cea orală românească.

În cronica sa, în nenumărate rânduri, Ureche pune în discuţie problema relaţiilor dintre domn şi boier. Ţărănimea ocupă un loc neînsemnat in lucrarea sa, lucrurile bune despre aceştia fiind omise în operă.

Unele citate înfăţişate mai înainte demonstrează reale însuşiri artistice ale cronicarului.Eugen Negrice consideră că: „În orice caz, spre deosebire de Costin,care îşi elaborează nu totdeauna cu succes compoziţia, la Ureche ritmul vine de la sine, realizând nu o armonie statică, ci una dinamică.”Acest lucru ne este exemplificat în capitolele în care ni se povestesc luptele de la Cahul, ce sunt de un puternic dramatism.

De asemenea, Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române” desprinde alte trăsături ale operei. Una dintre acestea este arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esenţial, care-i subordonează faptele. Ureche utilizează proverbele pentru a reliefa contrastul dintre aspectul fizic si cel psihic al domnitorului Iliaşi Vodă: „că din afară se vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit.” Deşi este o operă cu caracter istoric, cronicarul nu ezită să folosească metaforele, de exemplu : într-o luptă, moldovenii au pierit „cît au înălbit poiana”.

Mulţimea imaginilor poetice, nenumărate pagini de naraţiune literară, au făcut din cronica lui Grigore Ureche un preţios izvor de inspiraţie pentru unele opere literare de mai târziu. Astfel putem aminti operele lui Vasile Alecsandri -„Dumbrava Roşie”, Costache Negruzzi –„Alexandru Lăpuşnenu”, Mihai Sadoveanu- „Nicoară Potcoavă” şi Trilogia lui Delavrancea.

Cronica lui Ureche ocupă un loc însemnat în istoria culturii şi literaturii române. Ea constituie un izvor preţios de cunoaştere a trecutului patriei noastre. Scrisă într-o frumoasă limbă română ,cu o necontestată artă narativă, cronica lui Ureche nu este numai un izvor istoric, ci o operă literară.

Bibliografie:• Eugen Negrici- “Naraţiunea în croniciile lui Gr.Ureche şi Miron Costin”• Nicolae Manolescu- “Isoria critică a limbii române”• Grigore Ureche- „Letopiseţul Ţării Moldovei”