Latina populara

Latina populara sau latina vulgara, cum mai este numita, este mai putin influentata de norma literara, propagate de scoala si de lecturi (in primul rand literare). Asadar era felul de vorbire al oamenilor putin cultivate, asupra carora norma literara nu actiona decat indirect si in restransa masura . In schimb, exista o norma, paralela cu norma literara, mai putin rigida si mai supusa variatiilor cronologice, care guverna folosirea latinei ca mijloc de intelegere comun intregii parti latinofone a imperiului, armatei, administratiei etc.

Prin latina populara/ vulgara se intelege ca fiind limba vorbita incepand din sec I e.n. . Acest punct de plecare are doua justificari: sursele incep sa fie mai numeroase (inscriptiile parietale popmpeiene, romanul lui Petronius) si ele atesta spre deosebire de trasaturile arhaice ale limbii lui Plaut, diferente de structura destul de sensibile fata de latina literara contemporana. Aceasta latina vulgara se intinde peste o perioada de peste o jumatate de mileniu.

Termenul de latina populara/vulgara sau “latina conversatiilor curente” poate induce in eroare asupra caracterelor acestei limbi. Intr-adevar acesti termini defines limba conversatiei, in primu rand, care variaza, ca ton, dupa nivelul social al vorbitorului. Spunem astfel ca intr-un fel vorbeste un taran oarecare si intr-alt fel vorbest un om invatat. Asadar fiecare are la dispozitia sa feluri diferite de a vorbi pe care le intrebuinteaza dupa imprejurari; fiecare face uz de cuvinte diverse potrivit mediului social al interlocutorului nostrum. Aceste variatii intereseaza nu numai vocabularul da si sintaxa limbii vobite.

In present , nu s-au gasit texte scrise in latina populara si nici autori care sa fi scris in mod constient in latina vulgara; exista doar texte latinesti care contin vulgarisme. Elementele din latina vorbita apar in doua categorii de monumente scrise: texte literare si juridice, si textele vulgare, care se adreseaza cititorilor din categoriile de jos. Trasaturile populare se regasesc si in acea literature latina arhaica care nu era scrisa pentru cititorii rafinati (comediile lui Plaut, de exemplu): desele apropieri ce se pot stabili intre textile latine arhaice si cele vulgare de mai tarziu se explica deci prin nivelul social al cititorilor pentru care aceasta literature fusese scrisa.

Despre izvoarele istorice am putea spune urmatoarele:

Primele manifestari ale latinei vulgare ar data din sec. al III- lea i.e.n. In Satyriconul lui Petroniu vulgarismele sunt intrebuintate ca mijloc stilistic (Terracini, Glottol) In privinta latinei vulgare, H Schmeck arata cu dreptate ca trebuie pornit de la o limba latina

unica, cea vorbita, care mai avea si un aspect scris (sau gandit) : limba literara

Adoptarea latinei de populatiile de alta limba s-a facut in mod spontan, fara constrangere. E limba vorbita in mod curent de tarani, soldati, negustori si sclavi. Rareori e fixate prin scris

(Plaut, Petroniu, inscriptiile de la Pompei) Sf. Augustin spune ca expresia corecta e inutila, daca auditoriul nu o poate intelege. De

asemenea el afirma “ mai bine sa ne certe dascalii decat sa nu ne inteleaga poporul” . Prin slabirea puterii central si anume incepand cu sec. al III-lea e.n. iar mai tarziu, dupa 550, din

cauza migratiei popoarelor si a efervescentei provocate de noile idealuri ale crestinitatii, uzajul latinei clasice se pierde si literature se scrie intr-o limba foarte apropiata de limba vorbita. Suntem in epoca “latina vulgara” propriu-zisa. Crestinismul, in special, care trebuia propovaduit intr-o limba inteleasa de cei multi, intrebuinteaza, pentru opera sa de prozeletism, latina vorbita de clasele de jos, care imbratiseaza noua credinta.

Intre 392 si 405 Sf. Hieronim traduce din ebraica Vechiul Testament ( traducerea aceasta este cunoscuta sub numele de Vulgata). Versiunea aceasta este impusa de Biserica in sec al VII-lea. La acasta data tardiva se ajunsese, din cauza evolutiei limbii, la un divort total intre limba scrisa si limba vorbita in fiecare provincie romana. Astfel in Galia, de ex. , in sec VII si al VIII-lea latina nu mai era inteleasa: textile scrise sunt pline de greseli grave. De aceea in 813, rugaciunile se redactau in limba franceza iar Carol Cel Mare institute o reforma (774), pentru intrebuintarea corecta a latinei.

Un alt izvor ar constitui si un document mai vechi ( sec IV dupa majoritatea cercetatorilor, sec VII dupa altii) e asa-numitul Appendix Probi (se gaseste la sfarsitul unui manuscris al unui tratat de gramatica ajuns pana la noi sub numele lui Probus), un fel de intreptar ortoepic si ortografic, in care prima forma e cea socotita corecta de autor, cea de a doua fiind cea condamnata.

Sistemul Fonetic

Latina epocii clasice avea zece vocale, distinse prin locul articulatiei, gradul de deschidere si “cantitati” : vocale lungi, cu o durata mai mare in pronuntare, erau foneme distincte de vocale scurte corespunzatoare, putand servi la diferentierea sensului sau a functiei gramaticale. Vocalele scurte erau pronuntate mai deschis decat cele lungi corespunzatoare. In afara acestor vocale, latina dispunea de un numar de diftongi: ai (scris ae) oi (scris oe), au si eu (oi si mai ales, eu apar foarte rar in latineste). Din punct de vedere fonologic, diftongii pot fi considerati un singur fonem sau o secventa (vocala+semivocala). Sistemul acesta a inceput sa-si piarda stabilitatea si a suferit, mai cu seama incepand din sec. II , transformari profunde ca si in alte limbi indo-europene, diftongii tind sa se transforme intr-o vocala unica, un fel de compromise intre cele doua timbre; cel mai frecvent diftong , ai, devine e (deschis), iar ori devine e (inchis): detaliile sistem s-au alterat, fie in provincie, fie la Roma, la date mult mai vechi: se gasesc , de exemplu, urme ale pronuntarii e a diftongului ae inca din sec . II i.e.n. Transformarea cu consecinte mai grave e pierderea corelatiei de cantitate: vorbitorii nu mai faceau distinctive (daca n-o invatatu la scoala) intre o vocala scurta si una lunga.

Morfologia

Latina a mostenit din indo-europeana o distinctive morfologica esentiala: flexiunea numelui este total diferita de cea a verbului (pronumele ocupa un loc aparte in sistemul nominal). Singurele puncte de contact privesc formele care nu au, daca se poate spune asa, rol sintactic: vocativul si imperativul (nu luam in discutie aici derivatele deverbative care pastreaza, in semnificatia lor,

trasaturi apartinand verbului de baza: e vorba aici de trasaturi semantice, uneori sintactice, nu insa morfologice). Distinctia aceasta se mentine in latinitatea tarzie si in limbile romanice.

Sistemul nominal

Substantivul. Declinarea latina serveste la exprimarea a trei categorii functionale, genul, numarul si cazul, iar formele difera dupa apartenenta cuvantului la unul din cele cinci tipuri flexionare, “declinarile”.

Genurile. Latina a mostenit din faza recenta a indo-europenei trei genuri: masculinul, femininul si neutral. Din punct de vedere formal, diferentele dintre masculine si feminine sunt mai putin profunde decat cele care le separa pe amandoua de neutru; situatia aceasta este o supravietuire a unei faze indo-europene mai vechi care opunea “animatul” (insufletitul) cu “inanimatul” (neinsufletitul).

Cazurile. Latina literara a epocii clasice avea sase cazuri: nominativul, vocativul, acuzativul, genitivul, dativul, si ablativul; un al saptelea caz locativul, nu mai era decat o supravietuire, destul de rezistenta totusi, pentru numele de orase si cuvintele frecvent folosite la indicarea locului: domi “acasa” ,ruri “la tara”, humi “la pamant”.

Numeralele. Latina nu dispunea de o marca unica pentru a distinge pluralul de singular; distinctia se facea in mod separate pentru fiecare caz: nominativul plural se opunea nominativului singular intocmai cum se opunea dativul plural etc.

Tipuri flexionare. Gramaticii latine, urmati de moderni, au stability cinci tipuri de flexiune, “declinarile”. Desi nu explica toate detaliile si desi cuprinde sub acelasi nume categorii istoriceste si formal destul de diferite.

Adjectivul. Adjectivele latine urma, in flexiune, primele trei declinari: cele mai numeroase si mai clare aveau la masculin si neutru desinentele declinarii a II-a iar pentru femining celei dintai.

Pronumele. Latina poseda, in epoca clasica o gama destul de bogata de pronume (si adj.) numite demonstrative, cu ajutorul carora se puteau exprima diferite referiri locale, temporale, privind obiecte sau enunturi etc. subtil nuantate. Sistemul acesta a suferit perturbari importante constand in slabirea pana la disparitie a unor pronume, in confuzia unor valori, in eliminarea unor nuante, in aparitia unor noi pronume, compuse sau intarite cu particule, etc.

Originile articolului. Declinarea latina cunoaste articolul, dar punctele de plecare ale celor doua serii de articole romanice pot fi gasite in texte.

Numeralul. A suferit restructurari profunde, databile in majoritate dupa dizolvarea unitatii latine; cea mai putin afectata e a cardinalelor, iar in acest cadru prima decada si denumirile numerelor “20” si “1000” sunt mostenite pe intreg teritoriul romanic.

Sistemul verbal

Verbul n-a suferit modificari esentiale in trecerea de la latina la limbile romanice. Tendinta spre analiza a avut repercursiuni in conjugare, fara a-i distruge insa structura. S-au produs unele reamenajari de detaliu, mai ales in inlocuirea unor forme lipsite de vitalitate.

Timpurile. Trasatura specifica a timpurilor latine consta in independent formala a doua teme temporale: tema de “infectum” exprimand un process pentru care nu se ia in consideratie incheierea, si tema de “perfectum”, care exprima un process incheiat, dus la indeplinire. Exprimarea viitorului este in toate limbile supusa unor inovatii, datorita continutului afectiv legat de acest timp si a nuantelor variate pe care le comporta.

Modurile. Latina avea trei moduri personale: indicativul, conjuctivul si imperativul. Toate trei au supravietuit in limbile romanice, nu fara schimbari privind valoarea timpurilor si unele forme.

Diatezele. Latina epocii clasice avea doua diateze bine definite: activul si pasivul. O a treia diateza “mediu”, desigur bogata in perioada preliterara, se mentine in cateva verbe care exprima in general miscarea, ca de exemplu uertos – ma intorc.

Lexicul

Aproximativ 500 de cuvinte latine se regasesc in toate limbile romanice.

Exista mici diferente regionale, constand fie in supravietuiri ale unor stari mai vechi, fie inovatii specific si limitate. In ce priveste alegerea dintre sinonime, romana se deosebeste uneori de majoritatea celorlalte limbi romanice, deosebirea care are sanse de a reprezenta o situatie din faza latinei dunarene.

Desi fondul latin al vocabularului trebuie sa fi pierdut, in cursul secolelor VII-XV, unele element si , deci nu reprezinta integralitatea lexicului latinei dunarenem se constata ca varietatea si importanta numerica a cuvintelor fac, si in aceasta situatie posibil un process de comunicare complex, fara aporturi notabile de elemente straine.