Documentar

Republica Populară ChinezăTomoş Diana-Alexandra

Studii de Securitate

Anul II, grupa 5

I. Date geografice :1. Localizare

China se află în emisfera nordică, în partea de est şi centrală a Asiei, pe malul vestic

al Oceanului Pacific. La sud şi est este orientată spre mare şi ocean, iar la nord şi vest, spre

continent.

2. Suprafaţă

Este pe locul patru la nivel mondial, după Federaţia Rusă, Canada şi Statele Unite ale

Americii. Suprafața totală a Chinei este considerată ca fiind de 9.596.960 km2. China are cea

mai lungă frontieră terestră din lume, de 22.117 km de la vărsarea în mare a râului Yalu, până

la Golful Tonkin. 3. Vecini

China se învecinează cu Coreea de Nord la est, Rusia la nord-est, Mongolia la nord,

Rusia şi Kazahstan la nord-vest, Kyrgyzstan, Tijikistan, Afganistan şi Pakistan la vest, India,

Nepal şi Bhutan la sud-vest, Myanmar (Birmania), Laos şi Vietnam la sud. În plus, are

graniţe regionale cu Hong Kong şi Macao la sud.

4. Lungimea frontierelor

De la sud la nord are o lungime de 5.500 km, iar de la vest la est, de 5.200 km.

Lungimea graniţelor terestre este de 22.457 km, iar a liniei de coastă, de 14.500 km.

5. Clima şi relieful

Cea mai mare parte a Chinei se află într-o zonă moderată, cu anotimpuri distincte, cu

diferenţe cauzate de influenţa musonilor şi extinderea suprafeţelor de uscat. În China centrală

şi de sud-est este, în general, cald şi umed, iar în nord şi nord-est este relativ uscat. China

ajunge pana la 35° latitudine, fapt care produce o mare variaţie în ceea ce priveşte climatul

regional. În multe zone, vara este fierbinte şi ploioasă, cu un mare grad de umiditate, iar iarna

1

este uscată. În China de nord, mai mult de 80% din precipitaţii cad în lunile de vară, dar

numai 40% din precipitaţiile anuale au loc în China de sud în aceeaşi perioadă.

În China de sud-est, în timpul anotimpului ploios, perioada iulie-septembrie, au loc

taifunuri frecvente. La nord de Chang Jiang (Raul Yangzi) iarna este extrem de rece. Partea

de nord-est are veri fierbinţi şi uscate, iar iernile sunt lungi şi reci. Verile din zonele deşertice

din Xinjiang şi Mongolia interioară sunt, de asemenea, fierbinţi şi uscate, iar iernile, reci şi la

fel de uscate. În China centrală, verile sunt fierbinţi şi umede, cu multe precipitaţii în lunile

de sfârşit de vară. În regiunile joase din Yangzi, iarna este mai blândă decât în zonele centrale

ale Chinei, cu munţii Loess, sau în Sichuan, care este înconjurat de munţi.

În regiunile din jurul Beijing-ului, Xi’an si Zhenghou, se pot isca furtuni de nisip

iarna şi primăvara. În podişul Tibet-Qinghai (alt. medie 4.000 m), vara este scurtă, moderată

şi caldă, în timp ce iernile pot fi extrem de reci; nu prea sunt precipitaţii în timpul anului şi

diferenţele de temperatura zi / noapte sunt mari. În podisul înalt Yunnan – Guizhou

predomină un climat blând, cu veri calde şi ierni răcoroase; aici nu prea sunt precipitaţii şi

îngheţurile sunt rare. China centrală are o climă subtropicală.1

Relieful Chinei este foarte variat, proporţia formelor de relief fiind următoarea: munţi

33,3%, podişuri 26,04%, depresiuni 18,75%, câmpii 11,98% şi dealuri 9,9%. Acesta este

format din trei trepte:

prima treaptă, la vest, formată din “acoperişul lumii” (podişul Tibet), cu o

altitudine medie de peste 4.000 metri;

a doua treaptă, formată în principal din zone muntoase, podişuri şi

depresiuni, cu înălţimi între 1.000-2.000 metri, cuprinde podişul Mongoliei

Interioare, Xinjiang, podisul de Loess, depresiunea Sichuan, podişul Yungui şi

depresiunea Talimu;

a treia treaptă porneşte de la lanţul muntos Daxing’an, muntele Taihang,

muntele Wushan, muntele Wuling şi muntele Xuefeng, aflat la marginea celei

de a doua trepte, şi se întinde spre est, până la malurile Pacificului, cuprinzând

câmpia de nord-est, câmpia de nord, câmpia cursului mijlociu şi inferior al

fluviului Yangzi, cu altitudini între 500-1.000 metri.2

1 Ministerul Economiei, Biroul de Promovare Comercial – Economica Beijing, Indrumar de afaceri Republica Populara Chineza, 20142 Ibidem

2

Principalii munţi: Himalaya, Altay, Kunlun, Qilian, Pamir, Tianshan, Tanggula,

Karakorum, Qinling, Gangdişi, Taihang si Hengduan, precum şi Huangshan, Taishan,

Huashan, Hengshan. Piscurile cele mai înalte sunt Chomolugma din munţii Himalaya (8.848

m), Gongeer din munţii Kunlun (7.435 m) şi Gongga din munţii Hengduan (7.556 m). În

regiunile muntoase se găsesc 90% din pădurile Chinei, 77% din păşuni, 76% din lacuri şi

96% din resursele hidro.

Principalele fluvii şi râuri: Changjiang – Yangzi (6.300 km), Huanghe – Fluviul

Galben (5.464 km), Songhuajiang (2.308 km), Zhujiang – Râul Perlelor (2.214 km). La

acestea se adună şi Marele Canal Beijing – Hangzhou, construit încă din China antică, cu o

lungime de 1.794 km, fiind cel mai lung canal din lume.

6. Accesul la oceanul planetar

Litoralul chinez are deschidere la Marea Galbena, Bohai (mare interioara), Marea

Chinei de Est, Marea Chinei de Sud, Oceanul Pacific de Est, pe o suprafaţă de 4,7 milioane

km2. De la nord la sud, mările separă China de următoarele ţări: Coreea de Sud, Japonia,

Filipine, Malaezia, Brunei şi Indonezia. În apele teritoriale ale Chinei se găsesc peste 5.000

de insule cu o suprafaţă totală de 80.000 km2. Cele mai mari insule sunt Insula Taiwan

(36.000 km2) şi Insula Hainan (34.000 km2).3

7. Transport şi comunicaţii

Rețeaua națională de drumuri a Chinei a fost extinsă prin crearea unei rețele de

autostrăzi, cunoscută sub numele de Sistemul Național de Autostrăzi Principale (SNAP). În

2011, autostrăzile din China au ajuns la o lungime totală de 85.000 km, fiind cel mai lung

sistem de autostrăzi din lume. Deținerea de autoturisme, proprietate personală, este în

creștere rapidă, depășind Statele Unite ca cea mai mare piață auto din lume, în 2009, având

un total al vânzărilor de automobile de peste 13,6 milioane de bucăți. În mediul urban,

bicicletele rămân un mod obișnuit de transport, în pofida creșterii prevalenței automobilelor.

În 2012 erau aproximativ 470 de milioane de biciclete în China.

Căile ferate din China, deținute de stat, sunt cele mai aglomerate din lume,

manipulând un sfert din transportul de marfă și de pasageri, din lume. Datorită cererii foarte

mari, sistemul este în mod regulat supus supraaglomerării, în special în timpul perioadelor de

vacanțe și sărbători, cum ar fi Chunyun în timpul Anului Nou Chinezesc. Rețeaua feroviară

chineză a transportat un total estimativ de 1,68 de miliarde de pasageri doar în 2010. Din cei

peste 100.000 km ai rețelei feroviare chineze, aproximativ 10.000 de km sunt mare viteză. În

3 Ibidem

3

decembrie 2012, China a inaugurat cea mai lungă linie de cale ferată de mare viteză din lume,

creând o legătură între Beijing – Guangzhou – Shenzhen – Hong Kong.

În 2013, mai mult de două treimi din aeroporturile aflate în construcție, în întreaga

lume, erau în China. Cu toate acestea, 80% din spațiul aerian din China rămâne limitat doar

pentru uz militar, iar 8 din 10 cele mai slab performante companii aeriene, în materie de

întârzieri, din Asia, erau chineze. Conform unei statistici din 2011, Aeroportul Internațional

Beijing este nu numai cel mai aglomerat aeroport din țară, dar și al doilea cel mai aglomerat

din lume, cu un trafic de pasageri de 78.675.058 de oameni. Al doilea cel mai important este

Aeroportul Internațional din Hong Kong, al zecelea cel mai tranzitat aeroport la nivel

internațional, cu 53.328.613 de pasageri. Al treilea și al patrulea cele mai importante sunt

Aeroportul Internațional Baiyun din Guangzhou și Aeroportul Internațional Pudong din

Shanghai, al XIX-lea și al XX-lea cele mai tranzitate din lume, cu 45,04 și respectiv 41,44 de

milioane de pasageri.

O ruta de transport importantă de-a lungul timpului a fost “Drumul Mătăsii”. Acesta a

reprezentat o serie de rute interconectate care au trecut prin Asia de Sud, între Chang'an

(astăzi Xi’an), China de azi, înspre Turcia, Siria și alte destinații ale Asiei Mici. „Drumul

Mătăsii” este de fapt o împletitură de drumuri de caravană, ruta principală legând bazinul

Marii Mediterane cu estul Asiei, denumirea aceasta fiind deja folosită în perioda bizantină.

China are în prezent cel mai mare număr de telefoane mobile active, fiind lider

mondial, cu peste 1 miliard de utilizatori, până în februarie 2012. De asemenea, are cel mai

mare număr de utilizatori de internet și de bandă largă (Broadband), cu peste 591 milioane de

utilizatori de internet în 2013, echivalentul aproximativ a 44% din populația sa. Un raport din

2013 a constatat că viteza medie națională a conexiunii la internet este de 3.14 MB/s. În

același an, China a deținut 24% din dispozitivele conectate la Internet, la nivel mondial.

China Telecom și China Unicom, doi mari furnizori de Broadband din lume, dețin 20% din

abonații de bandă largă de la nivel mondial. Doar China Telecom deservește mai mult de 50

de milioane de abonați Broadband, în timp ce China Unicom deservește mai mult de 40 de

milioane. Mai multe companii de telecomunicații din China, mai ales Huawei și ZTE, au fost

acuzate de spionaj în favoarea armatei chineze.

8. Geografia populaţiei

- numărul total al populaţiei: 1.355.692.576 locuitori (locul întâi la nivel mondial)

- structura etnică: China recunoaște oficial 56 de grupuri etnice distincte, dintre care cei

mai numeroși sunt chinezii han, care constituie circa 91,51% din totalul populației.

4

Minoritățile etnice reprezintă circa 8,49% din populația din China, conform

recensământului din 2010. La recensământul din 2010 s-au înregistrat un total de

593.832 de cetățeni străini care trăiesc în China.

- Structura confesională: Conceptul chinez de „San Jiao” („trei doctrine” sau „trei religii”)

include confucianismul, budismul și taoismul, iar din punct de vedere istoric, au avut un

impact semnificativ în modelarea culturii chineze.

- Spor natural: sporul natural relativ este de 6,45 la mie

- Densitatea populaţiei: Densitatea populaţiei Chinei este mare (135 loc/km2). În zonele de

coastă din estul Chinei, densitatea populaţiei este mai ridicată (peste 400 loc/km2) decât

în regiunile centrale şi de vest (peste 200 loc/km2, respectiv, mai puţin de 10 loc/km2).

Mai mult de o cincime din totalul populaţiei Pământului traieşte în China. Aceasta a

dat naştere celei mai mari civilizaţii din lume şi are o istorie ce datează din urmă cu 3500 de

ani. Numele chinezesc “Zhong Guo”, care desemnează denumirea ţării, se traduce astfel:

“Zhong” – mijloc, “Guo” – ţară, numindu-se astfel “Ţara de mijloc”, o referinţă la credinţa

chinezească în care se spune că ţara era centrul geografic al Pământului şi singura civilizaţie

adevărată.

În secolul al XIX-lea, China a devenit o naţiune slabă din punct de vedere economic şi

politic, dominată de puteri străine. Prima măsurare a numărului populaţiei după preluarea

statului de către comunişti a avut loc în 1953. La acea dată, populaţia Chinei era de

582.600.000 locuitori. La cea de-a doua măsurare, care a avut loc în 1964, s-a arătat o

creştere până la 694.580.000, iar la cea de-a treia, în 1982, măsurătorile au arătat o populaţie

de 1.008.180.000 (fără Hong Kong, Macao şi Taiwan), făcând din China primul stat care a

trecut pragul de un miliard de oameni. Între 1953 şi 1997, rata mortalităţii a scăzut de la 22,5

la aproximativ 7 la 1000 locuitori; rata natalităţii a scăzut, de asemenea, de la 45 la 1000 de

locuitori în 1953, la aproximativ 16,4 în 1997. Ca rezultat, creşterea populaţiei s-a micşorat

de la 22,5 la mie, în 1953, la 0,9 la mie în 1997. Chiar şi în aceste condiţii, China tot

înregistrează o creştere anuală a populaţiei de aproape 11 milioane de oameni. 4

Din cele mai vechi timpuri, cultura chineză a fost puternic influențată de

confucianism și filosofii conservatoare. Pentru o mare parte din epoca dinastică, posibilitatea

de a urca pe scara socială consta în obținerea unei bune performanțe la prestigioasa

Examinare Imperială, ale cărei origini datau din timpul Dinastiei Han. Accentul literar al

examinării afecta percepția generală a rafinamentului cultural în China, în așa fel încât

caligrafia, poezia și pictura erau considerate superioare dansului sau teatrului. Cultura 4 ibidem

5

chineză a subliniat mereu un profund sentiment de istoricitate, Examenele și cultura

meritocrației fiind încă extrem de apreciate în China actuală. Guvernul a acceptat numeroase

elemente ale culturii tradiționale, ca parte integrantă a societății chineze. Odată cu avântul

naționalismului și sfârșitul Revoluției Culturale, a existat o revenire puternică a diferitelor

forme de artă, literatură, muzică, film, modă și arhitectură, iar obiectele de artizanat au atras

un interes național considerabil chiar şi la nivel mondial.

Arhitectura tradițională chineză este influențată de arta greco-budistă din primul secol

d.Hr. Stilul arhitectural include, de obicei, construcţii din lemn și cărămidă. Acoperișurile au

streșini groase și sunt curbate ușor în sus. În plus, se utilizau diferite decoraţiuni policrome

variate, cum ar fi azulejo, gresia porțelanată, încrustații, clopote, cu o mare varietate de

detalii. După fondarea Republicii Populare, arhitectura a intrat într-o nouă eră, clădirile

modernizâdu-se, iar din 1980 arhitectura a început sa se diversifice.

Cinematografia a ajuns în China în 1896, dar prima producție din China s-a realizat în

1905, „Bătălia de la Dingjunshan”, o înregistrare a unei reprezentații a Operei Beijing. De-a

lungul secolului XX, filmul chinez a trecut prin decenii de mărire și decădere, ca o reflectare

a situației politice din țară. Odată cu liberalizarea din anii 1970, filmele din China au început

să apară în străinătate, dar nu a fost decât până în 1997, când „Fabrica de Vis” a regizorului

Feng Xiaogang, a devenit primul film chinez ce a obținut un succes comercial, fiind aclamat

de către criticii occidentali. Toate filmele, indiferent dacă sunt sau nu străine, trebuie să fie

aprobate de către Consiliul de Stat, în scopul de a elimina anumite scene – de sex sau violență

– și să sprijine filmul autohton. Datorită acestui lucru, șapte din zece cele mai de succes filme

sunt producţii naționale.

Bucătăria chineză este extrem de diversificata și s-a dezvoltat de-a lungul câtorva

milenii de istorie culinară. Alimentul de bază al chinezilor este orezul. Carnea de porc

reprezintă carnea cea mai consumată în țară, reprezentând mai mult de trei sferturi din

consumul intern de carne. Condimentele şi mirodeniile joacă un rol central în bucătăria

chineză. Aceasta a dus la numeroase stiluri de gătit, cum ar fi Bucătăria din Hong Kong sau

Mâncarea chinezo-americană. China este considerată țara de origine a ceaiului, aici

dezvoltându-se, din antichitate, vechile metode de cultivare și elaborare a acestui produs. În

contrast cu Occidentul, principalele ustensile sunt beţişoarele; asiaticii au învățat să le

folosească, deoarece bucățile de alimente erau foarte mici și nu puteau fi străpunse cu o

furculiță. Printre cele mai populare feluri de mâncare din bucătăria țării sunt: carne de porc cu

ananas, salată de fasole de soia, pui cu chili picant, ouă prăjite cu ciuperci negre sau friptură

de porc cu salată de usturoi.

6

Consumul cărnii de câine sau pisică se reduce treptat în timp, chinezii, în special

tinerii, percep aceste animale ca un prieten, animal de companie. Au fost interzise multe

festivaluri dedicate consumului acestei cărni de către autorități în urma protestelor și a

petițiilor făcute de populație pentru protejarea animalelor, în special pe rețelele de socializare

chineze.

Guvernul chinez recunoaște, în mod oficial, șapte sărbători obligatorii pentru întreaga

populație și alte patru, aplicabile numai anumitor sectoare. Pentru aceasta, folosește

calendarul gregorian și calendarul lunar chinezesc. În fiecare an, cu câteva zile înainte de 1

ianuarie, Consiliul de Stat publică calendarul sărbătorilor. Din 2011, sărbătorile sunt aranjate

astfel încât zilele să fie legate de week-end-uri, pentru a avea festivități care să dureze trei

zile: sâmbătă, duminică și luni sau vineri.

Principalele oraşe sunt: Shanghai (20,2 milioane locuitori); Beijing (15,6 milioane

locuitori); Guangzhou (10,8 milioane locuitori); Shenzhen (10,6 milioane locuitori);

Chongqing (9,9 milioane locuitori); Wuhan (9,9 milioane locuitori).

9. Geografie economică

- resurse: Baza energetică a Chinei o constituie carbunii, cărora le revin 3/4 din balanța

energetică a țării. Cele mai importante bazine sunt: Datong, Fushin, Fushun, Baotou,

Kailuan. Centralele termoelectrice produc 4/5 din energia electrică totală și sunt

amplasate în apropierea bazinelor carbonifere sau a marilor aglomerații urbane. Cea mai

mare centrală hidroelectrică din China este Barajul celor Trei Defileuri de pe râul

Yangtze.

- PIB: 8.182.000.000.000

- PIB/ cap de locuitor: 6.807,43 USD (2013)

De la înființarea sa în 1949 până la sfârșitul anului 1978, Republica Populară Chineză

a avut un stil sovietic de economie planificată centralizată. După moartea lui Mao în 1976 și

sfârșitul Revoluției Culturale, Deng Xiaoping și noua conducere chineză au început să

reformeze economia și să se îndrepte înspre o economie mixtă, orientată spre comerț, sub

conducere monopartidă. Colectivizarea agricolă a fost desființată, iar terenurile agricole,

privatizate, în timp ce comerțul exterior a devenit o nouă preocupare majoră, ducând la

crearea de zone economice speciale. Intreprinderi de stat ineficiente au fost restructurate și

cele neprofitabile au fost închise pe loc, ducand la pierderi masive de locuri de muncă. China

modernă este caracterizată ca având o economie de piață bazată pe proprietate privată, fiind

una dintre cele mai importante exemple de capitalism de stat. Statul încă domină în sectoarele

„piloane” strategice, cum ar fi în industriile grele sau în producere energiei. Totuși, numărul

7

companiilor private s-a extins enorm, cu aproximativ 30 de milioane de întreprinderi private,

înregistrate în 2008.

Întrucât liberalizarea economică a început în 1978, China a fost printre economiile cu

cea mai rapidă creștere, la nivel mondial, bazându-se în mare măsură pe investiții și export.

Potrivit FMI, creștere medie anuală a PIB-ului Chinei între 2001 și 2010 a fost 10,5 %.

Modelul de dezvoltare al Chinei a fost unul asemănător cu al celorlalte ţări asiatice

promovat în anii ’60 şi ’70 de către Japonia, Coreea de Sud şi ceilalti “dragoni asiatici”

(Singapore şi Hong Kong), respectiv dezvoltarea economiei prin atragerea de investiţii străine

în domeniul producţiei pentru export. În acest scop, China a realizat investiţii importante la

nivel naţional, dezvoltând sectorul energetic, sectorul infrastructurii rutiere, maritime şi

aeriene, precum şi industria constructoare de maşini, utilaje, echipamente, în baza transferului

de tehnologii din ţările dezvoltate. Până în anul 2010, exportul chinez era realizat în proporţie

de peste 50% de companiile străine localizate în China.5

Criza economică globală, declanşată în anul 2008, a avut influenţe negative şi asupra

economiei chineze, resimţite cu precădere în sectorul siderurgic, industria auto, industria

materialelor de construcţii şi în sectorul imobiliar. Pentru sprijinirea sectoarelor de activitate

afectate, guvernul chinez a decis în anul 2010 alocarea unui fond de investiţii de circa 456

miliarde USD destinat, în primul rând, dezvoltării infrastructurii naţionale (căi ferate,

autostrăzi, canalul de aducţiune apă din fluviul Albastru către zona centrală şi de nord a

Chinei etc.). Prin necesarul de oţel şi materiale de construcţii, proiectele de amploare au

menţinut producţia în sectoarele aflate în declin. Totodată, având în vedere că marile

companii chineze de stat s-au dezvoltat puternic în baza transferului de tehnologii realizat şi

au căpătat experienţă în realizarea de proiecte de avengură, atât în China, cât şi în străinatate,

guvernul chinez a promovat politica de “Go Global”, respectiv a început să încurajeze

companiile chineze să investeasca în străinătate.6

În domeniul on-line, industria comerțului electronic din China a crescut mai lent decât

în UE și SUA, cu o perioadă semnificativă de dezvoltare, apărută începând din jurul anului

2009. Conform Credit Suisse, valoarea totală a tranzacțiilor online în China a crescut de la o

valoare nesemnificativă în 2008 la aproximativ 4000 de miliarde RMB (660 miliarde de

dolari) în 2012. „Alipay” are cea mai mare cotă de piață în China, cu 300 de milioane de

utilizatori și deținea puțin sub jumătate din piața chineză de plăți on-line, în februarie 2014, în

5 ibidem6 ibidem

8

timp ce cota „TenPay” este de circa 20%, iar cota „China UnionPay” este puțin mai mare de

10 la sută.

China este un membru al OMC și cea mai mare putere comercială din lume, cu o

valoare totală a comerțului internațional de 3,87 trilioane USD în 2012. Rezervele valutare au

ajuns la 2,85 trilioane USD până la sfârșitul anului 2010, cu o creștere de 18,7% față de anul

precedent, ceea ce face rezervele sale valutare, de departe, cele mai mari din lume. Începând

din 2009, China deține o sumă de datorii externe a Statelor Unite, estimată la 1600 miliarde

de dolari. China deține mai mult de 1,16 trilioane USD în obligațiuni americane de trezorerie,

fiind cel mai mare deținător străin al datoriei externe SUA. În 2012, China a fost cel mai

mare beneficiar din lume de investiții străine directe (ISD), atrăgând 253 de miliarde de

dolari. De asemenea, China are investiții în străinătate în valoare totală de 62,4 miliarde

dolari, în 2012, și o serie de preluări majore, de către companii chineze, a firmelor străine.

Rata de schimb valutar subevaluată a Chinei a cauzat tensiuni cu alte economii majore, țara

fiind de asemenea criticată și pentru fabricarea, în mari cantități, de produse contrafăcute.

În noiembrie 2010, Rusia a început să folosească renminbi-ul, moneda Chinei, în

cadrul comerțului bilateral. Aceasta a fost urmată la scurt timp de Japonia, Australia,

Singapore, și Regatul Unit. Ca un rezultat al internaționalizării rapide a renminbi-ului,

moneda a devenit a VIII-a cea mai tranzacționată din lume, în 2013.

Turismul a devenit un factor important al îmbunătățirii competitivității internaționale

a țării. Sectorul turismului a crescut semnificativ în ultimii ani, iar în anul 2007 a reprezentat

6,1% din PIB. În plus, în 2012, guvernul a dublat numărul de vize, pentru a ajunge la 500.000

de vize eliberate, aceasta în scopul de a permite o creștere a turismului. În 2010, China a fost

a treia cea mai vizitată țară din lume, cu 55.7 milioane de vizitatori străini. În plus, în 2012,

aproximativ 740 de milioane de chinezi au călătorit în interiorul granițelor țării. China este a

doua țară din lume cu cele mai multe locuri declarate ca făcând parte din Patrimoniul

Mondial UNESCO, cu 45, în urma Italiei. Principalele destinații turistice sunt: Marele Zid

Chinezesc, Orașul Interzis din Beijing, Mausoleul Qin Shi Huang, Munții Guilin, Fluviul

Yangtze, Palatul Potala, Valea Jiuzhaigou, etc.

China este țara care produce și consumă cea mai multă energie din lume. În 2012, a

generat aproximativ 4.94 miliarde kWh de energie electrică, cu o capacitate instalată de 1,14

miliarde kW. În 2013, mai mult de 70% din energia produsă în țară a provenit din arderea

cărbunelui; dependența sa de acest mineral face din China cel mai mare producător și

consumator de cărbune din lume, în afară de a fi, la nivel mondial, cel mai mare emițător de

dioxid de carbon și de alte gaze cu efect de seră. Pentru a remedia aceste probleme, guvernul

9

a început să investească în noi proiecte de utilizare a surselor regenerabile de energie, cum ar

fi energia hidroelectrică, eoliană, solară, geotermală, biomasă și biocombustibili. Totuși, în

2012, premierul Wen Jiabao a anunțat că va opri expansiunea necontrolată a câmpurilor de

energia solară și eoliană.

Există douăzeci de reactoare nucleare, în funcțiune, în întreaga tara, în timp ce altele

douăzeci sunt în construcție; în 2012, energia nucleară a produs peste 98.200 GWh de

electricitate.

În mod similar, în 2012, producția de petrol s-a ridicat la peste 4.416 miliarde de barili

pe zi, a patra în lume. În ciuda acestui fapt, creșterea economică constantă determină ca

această producție să fie insuficientă pentru a satisface cererea din țară, fiind necesar să se

importe petrol din Rusia, Orientul Mijlociu, Asia Centrală și Africa. În 2013, China a depășit

Statele Unite ca cel mai mare importator de petrol brut din lume; aproape jumătate din

petrolul folosit în China provine din străinătate.

De la sfârșitul Revoluției Culturale, China a făcut investiții semnificative în cercetarea

științifică, cheltuind peste 100 de miliarde de dolari pentru cercetare științifică și dezvoltare,

doar în 2011. Știința și tehnologia sunt considerate ca fiind vitale pentru atingerea

obiectivelor economice și politice și reprezintă o sursă de mândrie națională, descrisă uneori

ca „tehno-naționalism". Oamenii de știintă chinezi au câștigat Premiul Nobel pentru Fizică de

patru ori și Premiul Nobel pentru Chimie o dată; acești erudiți și-au obținut diplomele

științifice în occident, unde, de asemenea, au facut și mult-premiatele lor cercetări științifice.

Companiile tehnologie din China, cum ar fi Huawei și Lenovo au devenit lideri mondiali în

domeniul telecomunicațiilor și a calculatoarelor personale, iar supercomputerele din China

sunt constant evaluate ca fiind printre cele mai puternice din lume. În prezent, China

experimentează o creștere semnificativă a utilizării roboților industriali; din anul 2008 până în

2011 instalarea de roboti multi-funcționali a crescut cu 136%.

Programul spațial chinez este unul dintre cele mai active din lume fiind, o sursă

majoră de mândrie națională. În 1970 China a lansat primul său satelit, Dong Fang Hong I. În

2003 China a devenit a III-a țară care a trimits, în mod independent, un om în spațiu, odată cu

zborul spatial al lui Yang Liwei, la bordul navei Shenzhou 5; până în iunie 2013, zece

cetățeni chinezi au călătorit în spațiu. În 2011 a fost lansat Tiangong-1, primul modul al

statiei spațiale a Chinei, marcând astfel primul pas într-un proiect de asamblare a unei statii

spațiale cu echipaj mare, până la începutul anilor 2020.

Faţă de anii anteriori, comerţul exterior chinez tinde să înregistreze o scădere a

excedentului balanţei comerciale, fiind influenţat de multiplii factori macroeconomici,

10

accentuarea inflaţiei interne, aprecierea semnificativă a monedei naţionale, creşterea valorii şi

cheltuielilor cu forţa de muncă, efectele distorsiunilor din piaţa imobiliară, creşterea globală a

preţurilor resurselor, precum şi recesiunea economică globală.

Valoarea schimburilor comerciale realizate de Republica Populară Chineză în anul

2013:

Export: 2,21 mii de miliarde USD

Import: 1,95 mii de miliarde USD

Principalii parteneri comerciali ai Republicii Populare Chineze şi ponderea acestora

în total:

la export: SUA (16,7%); Japonia (6,8%); Coreea de Sud (4,1%)

la import: Coreea de Sud (9,4%); Japonia (8,3%); SUA (7,8%); Germania

(4,8%).

II. Istorie Dovezile arheologice sugerează o prezență umană pe teritoriul Chinei încă de acum

250.000 = 2,24 miloane de ani. Conform traditiei chineze, prima dinastie monarhică a fost

Xia, care a apărut în jurul anului 2070 î.Hr. Dinastia a fost considerata mitică de către istorici,

până la descoperirea unor rămăşiţe datând din epoca bronzului, în timpul unor săpături

arheologice științifice la Erlitou, în Henan în 1959.

Prima regiune din China care a lăsat consemnări istorice, semi-feudala Shang, era

poziționată de-a lungul Fluviului Galben, din estul Chinei, din secolul al XVII-lea î.Hr, până

în sec. XI î.Hr. Shang a fost cucerit de către Zhou, care a domnit între secolele XII si V i.e.n.,

până când autoritatea centralizată a fost, încetul cu încetul, erodată de către lideri militari

feudali. Au apărut astfel mai multe state beligerante independente, datorită slăbirii autorității

statului Zhou. Astfel, s-a intrat în perioada de 300 de ani ai Primăverilor și ai Toamnelor,

întreruptă doar ocazional de către regele Zhoului. Până în Perioada Statelor Combatante, din

secolele V-III î.Hr., mai rămăseseră doar șapte state suverane puternice pe teritoriul Chinei de

azi, fiecare stat având propriul său rege, ministere și armată.

Perioada Statelor Combatante s-a încheiat în 221 î.Hr., după ce statul Qin a cucerit

celelalte șase regate și a fondat primul stat chinez unificat. Regele Zheng al statului Qin s-a

autoproclamat „Primul Împărat” Shi Huang, procedând apoi la impunerea de reforme în

întreaga tara, în special standardizarea forțată a limbii chineze, standardizarea unitățior de

măsură, a lungimii axului carului și standardizarea monetară. Dinastia Qin a durat doar

11

cincisprezece ani, prăbușindu-se la scurt timp după moartea lui Qin Shi Huang, întrucât

politicile sale legaliste și autoritare, dure, au dus la rebeliuni pe scară largă.

În secolul al XIII-lea, China a fost cucerită, treptat, de către Imperiul Mongol. În

1271, liderul mongol Kublai Khan fondează dinastia Yuan. Aceasta a cucerit ultimul bastion

al dinastiei Song în 1279. Înainte de invazia mongolă, populatia Songului era de 120 de

milioane de cetățeni, reducându-se la 60 de milioane, până la recensământului din 1300.

În 1644, Beijingul a fost capturat de către o coaliție de forțe rebele, conduse de Li

Zicheng, un funcționar minor Ming, care a condus o revoltă țărănească. Ultimul împărat

Ming, Chongzhen, s-a sinucis atunci când orașul a căzut. Dinastia manciuriană Qing, aflată în

alianță cu generalul dinastiei Ming, Wu Sangui, a răsturnat dinastia de scurtă durată, Shun,

fondată de către Li, procedând ulterior la preluarea controlului politic de la Beijing, oraș ce a

devenit noua capitală a dinastiei Qing.

Dinastia Qing, care a durat din 1644 până în 1912, a fost ultima dinastie imperială a

Chinei. În secolul al XIX-lea, dinastia Qing a experimentat imperialismul occidental, în urma

a două războaie ale opiului (1839-1842 și 1856-1860), cu Marea Britanie. China a fost forțată

să semneze tratate inegale, să plătească despăgubiri de război, să permită extrateritorialitate

pentru străini și cedeze Hong Kong-ul britanicilor. Primul Război Chino-Japonez (1894-

1895) a dus la pierderea influenței dinastiei în Peninsula Coreeană, precum și cedarea

Taiwanului, Japoniei.În secolul al XIX-lea a început marele val de emigrări al chinezilor. Pierderilor

cauzate de emigrare li s-au adăugat conflictele armate, dar și catastrofele naturale, cum ar fi

Foametea din China de Nord dintre 1876-1879, în care au murit între 9 și 13 milioane de

oameni.

La 1 ianuarie 1912 a fost înfiinţată Republica Chineză, iar Sun Yat-Sen, liderul

partidului Kuomintang (KMT sau Partidului Naționalist), a fost proclamat preşedinte

provizoriu. Cu toate acestea, președinția i-a fost cedată ulterior lui Yuan Shikai, un fost

general Qing, care în 1915 s-a auto-proclamat împărat al Chinei. În fața condamnării

populare și a opoziției din propria sa armată, Beiyang, Yuan a fost forțat să abdice și să

restabilească republica.

Al Doilea Război Chino-Japonez (1937-1945), un teatru al celui de-al Doilea Război

Mondial, a forțat o alianță incomodă între Kuomintang și comuniști. Forțele japoneze au

comis numeroase atrocități de război împotriva populației civile, în total pierzându-și viața

mai mult de 20 de milioane de civili chinezi. Japonia a capitulat necondiționat în 1945.

12

Taiwanul, inclusiv arhipelagul Pescadores, a fost pus sub controlul administrativ al

Republicii Chineze. China a ieșit victorioasă, dar devastată de război și ruinată financiar.

Neîncrederea continuă dintre Kuomintang și comuniști a dus la reizbucnirea războiului civil.

În 1947 a fost stabilită o conducere constituțională, dar din cauza tulburărilor politice

continue, multe prevederi ale constituției Republicii Chineze nu au fost niciodată puse în

aplicare în China Continentală.

Republica Populara Chineză a fost proclamată la data de 1 octombrie 1949 de către

preşedintele Partidului Comunist, Mao Zedong, dupa ce a câştigat războiul civil cu forţele

naţionaliste reprezentate de partidul Kuomintang. Guvernul format din acesta s-a refugiat în

insula Taiwan, unde a proclamat Republica Chineză, care contesta legitimitatea conducerii

comuniste a Chinei. În 1950, Armata Populară de Eliberare a reuşit să captureze Hainanul de

la Naționaliști și să ocupe Tibetul. Cu toate acestea, restul forțelor naționaliste au continuat

insurecțiile în vestul Chinei, de-a lungul anilor ’50.

În 1966, Mao și aliații săi au lansat Revolutia Culturală, ceea ce a adus o perioadă de

incriminare politică și revolte sociale, care a durat până la moartea lui Mao în 1976. În

octombrie 1971, Republica Populară Chineză a înlocuit Republica China în cadrul

Organizației Națiunilor Unite și a luat locul acesteia în calitate de membru permanent al

Consiliului de Securitate ONU.

În 1997 Republica Populară Chineză a preluat controlul Hong Kong-ului, care fusese

stăpânit de Marea Britanie, iar în 1999, asupra teritoriului Macao, care fusese sub stăpânire

portugheză, în urma unor înţelegeri cu fostele puteri coloniale, prin care s-a angajat să

păstreze economia de piaţă din aceste zone, conform principiului “o ţară, două sisteme”.

Preşedintele Jiang Zemin și premierul Zhu Rongji au condus națiunea în anii ’90. Sub

administrația lor, performanța economică a Chinei a scos un număr estimat de 150 de

milioane de țărani din sărăcie și a susținut o rată medie anuală de creștere a produsului intern

brut de 11,2%. Țara a aderat în mod oficial la Organizația Mondială a Comerțului în 2001,

menținându-și rata mare de creștere economică și sub președinția lui Hu Jintao, în anii 2000.

Cu toate acestea, creșterea rapidă a avut un impact sever asupra resurselor țării și a mediului,

și a provocat majore migratii omenești. Nivelul de trai a continuat să se îmbunătățească, în

ciuda recesiunii de la sfârșitul anilor 2000, dar controlul politic centralizat rămâne strâns.

III. Date despre stat

13

1. Forma de guvernământ: republică

2. Sistemul politic: republică semi-prezidenţială

3. Tipul statului: comunist

4. Capitala: Beijing

5. Ziua naţională: 1 octombrie

6. Stema Republicii Populare Chineze este formată din drapelul ţării, Poarta Tiananmen,

roata dinţată şi spice de grâu şi orez. Stema simbolizează lupta noii revoluţii democratice

care a început cu Mişcarea din 4 mai 1919 şi s-a încheiat cu naşterea Chinei Noi, în 1949,

când a fost instaurată o dictatură democrat-populară condusă de clasa muncitoare, bazată

pe alianţa muncitorilor şi ţăranilor. Piaţa Tiananmen este locul de unde a pornit Mişcarea

de la 4 mai, dar şi locul unde s-a desfăşurat ceremonia de proclamare a Republicii

Populare Chineze, simbolizând noul spirit naţional. Roata dinţată şi spicele simbolizează

muncitorii şi ţăranii. Cele cinci stele simbolizează marea unitate dintre popor şi Partidul

Comunist Chinez.7

7. Drapelul Republicii Populare Chineze are forma dreptunghiulară şi este de culoare roşie,

proporţia dintre lungime şi înălţime fiind de 3:2. În colţul din stânga, sus, are cinci stele.

Steaua cea mare reprezintă Partidul Comunist Chinez. Cele patru stele mici, care au câte

un colţ îndreptat înspre steaua cea mare, reprezintă muncitorii, ţăranii, mica burghezie,

respectiv burghezia naţională şi simbolizează marea unitate a poporului sub conducerea

Partidului Comunist Chinez. Culoarea roşie a drapelului simbolizează revoluţia. Culoarea

galbenă a celor cinci stele simbolizează rasa galbenă din care face parte naţiunea chineză.

Drapelul a fost înalţat pe catarg pentru prima oară la 1 octombrie 1949, de către

preşedintele Mao Zedong şi a fost consfinţit de Constituţia din 1954. 8

8. Organizare administrativă:

22 de provincii (Anhui, Fujian, Gangsu, Guandonong, Guizhou, Hainan,

Hebei, Heilongjiang, Henan, Hubei, Hunan, Jiangsu, Jiangxi, Jilin, Liaoning, Qinghai,

Shaanxi, Shandong, Shanxi, Sichuan, Yunnan şi Zhejiang);

5 regiuni autonome (Guangxi, Inner Mongolia, Ningxia, Xinjiang şi Tibet);

2 regiuni administrative speciale (Hong Kong şi Macao);

4 municipii (Beijing, Chongqing, Shanghai şi Tianjin).

7 Ministerul Economiei, Biroul de Promovare Comercial – Economica Beijing, Indrumar de afaceri Republica Populara Chineza, 20148 ibidem

14

Republica Populară Chineză are un control administrativ a 22 de provincii și

consideră Taiwanul a fi a XXIII-a provincie, deși în prezent Taiwanul este, în mod

independent, guvernat de către Republica Chineză, care contestă revendicarea RPC. China

are, de asemenea, cinci subdiviziuni numite oficial Regiuni Autonome, fiecare cu un grup

minoritar desemnat, patru municipalități, și două Regiuni Administrative Speciale (RAS),

care dețin un grad de autonomie politică. Aceste 22 de provincii, cinci regiuni autonome și

patru municipalități pot fi denumite, în mod generic, China Continentală.

Constituția Republicii Populare Chineze prevede, oficial, faptul că țara este organizată

în trei nivele administrative:

la nivel provincial: China este împărțită în 23 de provincii, 5 regiuni autonome, 4

municipii de subordonare centrală (sau municipalități) și 2 Regiuni Administrative

Speciale (RAS)

la nivel județean: Provinciile și regiunile autonome au în subordine districte

(autonome), județe, județe autonome și orașe;

la nivel comunal: Județele, județele autonome și orașele au la rândul lor în subordine

comune, comune de autonomie națională și orășele.

Republica Populară Chineză este unul dintre puținele state socialiste de pe Glob care

susține deschis comunismul. Guvernul chinez a fost descris de politologi ca fiind comunist și

socialist, dar și autoritar și corporatist, cu restrictii majore în multe domenii, mai ales în cazul

accesului liber la internet, libertatea presei, libertatea de întrunire, dreptul de a avea mai mulți

copii, libertatea de fondare a organizațiilor sociale (ONG-uri) și libertatea religioasă.

Sistemul său actual, politic și economic, a fost numit de către liderii săi ca „socialism

cu caracteristici chineze” (fiind un marxism adaptat la circumstanțele din China) și ca o

„economie de piață socialistă”.

Țara este condusă de Partidul Comunist din China (PCC), a cărui putere este

consfințită de către Constituția Chinei. Sistemul electoral chinez este ierarhic, în care

membrii Adunării Reprezentanților Poporului (la nivel local - comunal și județean) sunt aleși

în mod direct, iar pentru toate nivelurile superioare Adunării Reprezentanților Poporului,

până la Adunarea Națională a Reprezentanților Poporului, sunt aleși în mod indirect de către

Adunările Populare din nivelele imediat inferiore. Sistemul politic este descentralizat, iar

liderii provinciali și sub-provinciali au un grad de autonomie semnificativ. Există și alte

partide politice în China, denumite partide democratice, care participă la Adunarea Națională

a Poporului și la Conferința Consultativă Politică Populară (CCPP).

15

Adunarea Reprezentanţilor Poporului reprezintă forma organizatorică a dictaturii

popular-democratice. Spre deosebire de parlamentele din occident, Adunarea

Reprezentanţilor Poporului reprezintă organele puterii supreme. Cetăţenii chinezi care

împlinesc 18 ani au dreptul de a alege şi de a fi aleşi. Componenţa adunărilor la nivelul

comunal şi judeţean se determină prin alegeri cu vot direct, iar cele de la nivelul judeţean în

sus - prin alegeri cu vot indirect. Adunarea Naţională este alcătuită din reprezentanţii aleşi de

provincii, regiuni autonome, municipii cu subordonare centrală şi de armată. Adunările au un

mandat de 5 ani şi anual se desfăşoară o sesiune plenară.

Sistemul cooperării multipartide şi al consultărilor politice, condus de Partidul

Comunist Chinez, este sistemul politic de bază al Chinei. Partidul Comunist este partidul de

guvernământ, dar mai există 8 partide democratice. Acestea din urmă existau înainte de

crearea Republicii Populare Chineze. Pe plan politic, ele sprijină conducerea Partidului

Comunist Chinez, aceasta fiind opţiunea lor formată în decursul luptei comune şi al

cooperării îndelungate cu Partidul Comunist. Toate partidele politice acţionează în

conformitate cu prevederile Constituţiei. Din punct de vedere organizatoric, partidele

democratice din China sunt independente, se bucură de libertatea politică prevăzută de

Constituţie, de independenţă organizatorică şi egalitatea în faţa legii. În cooperare cu

partidele democratice, Partidul Comunist acţionează pe baza principiului: „Coexistenţă

îndelungată, supraveghere reciprocă, sinceritate şi încredere, împărtăşirea în comun atât a

bucuriilor, cât şi a necazurilor.”

Partidele democratice din China nu sunt de opoziţie, ci participă la luarea deciziilor.

Ele sunt consultate pentru elaborarea politicilor de importanţă majoră, stabilirea candidaţilor

la funcţiile importante şi participă la gestionarea problemelor importante ale statului, la

elaborarea şi implementarea politicilor şi a legilor.

IV. Potenţial militar şi de apărare Cu 2,3 milioane de militari activi, Armata Populară Chineză de Eliberare (APCE),

este cea mai mare forță militară permanentă din lume, fiind comandată de către Comisia

Militară Centrală (CMC). Armata Populară de Eliberare (APE) este formată din Armata

Populară de Eliberare Forțele Terestre (APEFT), Armata Populară de Eliberare Marina

(APEM), Armata Populară de Eliberare Forțele Aeriene (APEFA) și o forță nuclear

strategică, „Al Doilea Corp de Artilerie”. Conform guvernului chinez, cheltuielile militare ale

Chinei în 2012 au totalizat 100 de miliarde USD, acesta fiind al doilea cel mai mare buget

16

militar din lume.

Fiind recunoscută ca o țară ce deține arme nucleare, China este considerată atât o

majoră putere militară regională, cât și o potențială superputere militară. Potrivit unui raport

din 2013 al Departamentului Apararii al SUA, China deține între 50 și 75 de rachete balistice

intercontinentale nucleare, împreună cu un număr de rachete balistice de rază scurtă. Cu toate

acestea, în comparație cu ceilalți patru membri permanenți ai Consiliului de Securitate al

ONU, China are o relativă limitare a capabilității de proiectare a forței. Pentru a compensa

acest lucru, China a dezvoltat numeroase proiecte - primul său portavion a intrat în serviciu în

2012 - și menține o flotă substanțială de submarine, inclusiv unele cu putere nucleară și

submarine cu rachete balistice. China a stabilit, de asemenea, o rețea de relații militare

străine, de-a lungul rutelor majore de transport maritim.

Scopul strategic al Armatei chineze este apărarea integrității teritoriale a țării.

Împotriva acestui deziderat stă garanția de securitate oferită de SUA, care nu exclude nici

folosirea armelor nucleare în cazul unei agresiuni chinezești.

În prezent, în lume, Forțele Terestre ale Armatei Chineze au efectivul cel mai mare,

numărând în jur de 1,6 milioane militari, aproximativ 70% din totalul Forțelor Armate.

Forțele terestre sunt dispuse în diferite regiuni militare. În cazul unor situații de criză, Forțele

Terestre ale Armatei Chineze sunt susținute de rezerve și unități paramilitare.

De la înființarea Republicii Populare Chineze armata chineză a participat la patru

conflicte armate semnificative:

1. la începutul anilor 1950 în Războiul din Coreea

2. în 1962 a avut un război de graniță cu India

3. în 1969 a avut lupte de graniță cu URSS

4. în 1979 a purtat război de graniță cu Vietnamul

Armata chineză nu a avut niciodată forțe militare în străinătate, nu are baze militare.

V. Relaţii externe şi alianţe din care face parte RPC are relații diplomatice cu 171 de țări și deține ambasade în 162. Legitimitatea sa

este contestată de către Republica Chineză și alte câteva țări; este, astfel, cel mai mare și cel

mai populat stat, din lume, cu recunoaștere limitată.

În 1971, Republica Populară Chineză a înlocuit Republica Chineză (Taiwan), ca unic

reprezentant al Chinei în cadrul Organizației Națiunilor Unite și ca unul dintre cei cinci

membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. China este,

17

de asemenea, un fost membru și lider al Mișcării de Nealiniere, considerându-se totodată o

susținătoare a țărilor aflate în curs de dezvoltare. Împreună cu Brazilia, Rusia, India și Africa

de Sud, China este un membru al grupului BRICS, al marilor economii emergente și a

găzduit al treilea summit oficial al grupului, la Sanya, Hainan, în aprilie 2011. Pe langă

acestea, este membră APEC, ASEAN, FAO, G-77, UNAMID, UNCTAD, UNESCO şi a

multor altor organizaţii internaţionale.

În conformitate cu interpretarea sa a politicii „O Singură Chină”, Beijingul a

condiționat stabilirea de relații diplomatice cu alte țări, în funcție de recunoașterea

legitimității revendicării Taiwanului și încetarea relațiilor diplomatice cu guvernul Republicii

Chineze. Oficialii chinezi au protestat în numeroase rânduri atunci când alte țări au făcut

propuneri diplomatice Taiwanului, mai ales în materie de vânzări de armament. China se

opune, de asemenea, întâlnirilor politice dintre oficialii guvernamentali străini și cel de-al

XIV-lea Dalai Lama, considerând Tibetul ca fiind, oficial, un teritoriu al Chinei. O mare parte

a politicii externe actuale a Chinei este bazată pe cele „Cinci principii ale coexistenței

pașnice”, ale lui Zhou Enlai, dar și pe conceptul de „armonie fără uniformitate", care

încurajează relațiile diplomatice dintre state, în ciuda diferențelor ideologice. Această politică

poate să fi condus China înspre a sprijini state care sunt considerate, de către națiunile

occidentale, drept periculoase sau represive, cum ar fi Zimbabwe, Coreea de Nord și Iran.

China are o relație economică și militară cu Rusia, iar cele două state votează, de multe ori, la

unison în Consiliul de Securitate al ONU.

În ultimele decenii, China a jucat un rol tot mai mare în a propune Zone de Liber

Schimb și pacte de securitate, printre vecinii săi din Regiunea Asia-Pacific. În 2004 a propus

un cadru de lucru complet nou pentru Summitul Asiei de Est (SAE), ca un forum pentru

probleme de securitate regională. SAE, care include „ASEAN Plus Trei”, India, Australia si

Noua Zeelandă, a avut summit-ul inaugural în 2005.

China este, de asemenea, un membru fondator al Organizației pentru Cooperare de la

Shanghai (OCS), împreună cu Rusia și republicile din Asia Centrală. China a devenit un

membru al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) la 11 decembrie 2001.

În anul 2000, Congresul Statelor Unite a aprobat „Relațiile Permanente Comerciale

Normale” (RPCN) cu China, care să permită importurilor chineze să aibe aceleași tarife

reduse precum produsele din cele mai multe alte țări. China are un excedent comercial

important cu Statele Unite, cea mai importantă piață de export a sa. China și-a consolidat mai

mult legăturile sale cu economiile majore din America de Sud, devenind cel mai mare

partener comercial al Braziliei și creând legături strategice cu Argentina.

18

VI. Analiză din perspectivă geopolitică Putem spune că Republica Chineză este indirect responsabilă de tulburările actuale

din Orientul Mijlociu. Un exemplu în acest sens este că Germania vinde mai multe

automobile în China, iar Egiptul plateşte tot mai mult pentru procurarea produselor de bază

ale Chinei – grâne, ulei, orez, ceai, cafea, zahăr. Astfel, fără a dori acest lucru, China a reuşit

să producă un dezechilibru major în ceea ce priveşte economia şi pieţele interne ale multor

ţări cu care face comerţ.

China contemporană are nevoie de energie pentru a susţine creşterea ei economică, iar

Orientul Mijlociu îi oferă această resursă. De aici rezultă interesul major al Chinei în această

regiune.

În anii ’50, în China sunt descoperite rezerve imense de petrol în bazinul Jiang-Liao

din nord-estul ţării. Acestea ajung să fie consumate foarte repede din cauza industrializării de

tip stalinist din acea vreme şi să fie exportate pentru a obţine capital necesar susţinerii

numărului mare de cetăţeni. Astfel, în anul 1974, China exportă 6.6 milioane de tone; în 1978

– exporturile se dublează: 13.5 milioane de tone; în 1985, exporturile ajung la 20 milioane de

tone. Ca şi rezultat al acestei acţiuni, în anul 1993, necesităţile ţării depăşesc producţia

proprie, ajungând să importe petrol şi gaze din Asia de Est şi Rusia. În 2001, resursele

apropiate nu mai pot satisface necesarul Chinei şi aceasta ajunge în Orientul Mijlociu prin trei

companii mari energetice – China National Offshore Oil Corp, China National Petroleum

Corp şi Sinopec.

Relaţiile Chinei cu statele din regiune au fost mai îndrăzneţe decât cele ale

japonezilor, şi ei dependenţi de energia statelor arabe din Orientul Mijlociu. În acest sens,

începând de la mijlocul anilor ’70, China făcea afaceri cu Israelul prin intermediul

consulatului israelian din Hong Kong, cumpărând tehnologie agricolă şi militară. În anii ’90,

acestea au început să fie încheiate oficial, cifra de afaceri crescând de la an la an. Astăzi,

Israelul este al doilea furnizor de armament al Chinei, după Rusia. Alţi doi mari parteneri de

afaceri ai Chinei în Orientul Mijlociu sunt Arabia Saudită şi Iranul.

Relaţiile cu Arabia Saudită au început în acelaşi timp cu cele oficiale cu Israelul, în

anul 1990. În 2006, s-au semnat contracte de cooperare energetică. În 2008, cifra de afaceri

între China şi Arabia Saudită a fost de 41.8 miliarde USD. În 2010, conform ziarului britanic

“The Economist”, China a cumpărat mai mult petrol din Arabia Saudită decât Statele Unite.

Relaţiile dintre China şi Iran sunt poate cele mai vechi ale Chinei comuniste în

Orientul Mijlociu. În 2004, compania energetică chineză ZZC (Zhuhai Zhenrong

19

Corporation) a semnat un contract de import pe 25 de ani cu Iranul pentru cumpărarea a 110

milioane de tone metrice de gaz lichefiat. Un alt contract a fost semnat de altă companie a

stratului chinez, Sinopec, pentru încă 250 milioane de tone metrice de gaz lichefiat, contract

în valoare totală de 100 miliarde USD. În plus, Sinopec şi-a asumat răspunderea pentru

dezvoltarea bazinului Yadavaran, pentru aceeaşi perioadă de 25 de ani.

Analizând aceste acţiuni ale Chinei în Orientul Mijlociu, se observă detaşarea cu care

China încheie afaceri externe, bazându-se exclusiv pe interese proprii, economice şi

financiare. Pentru China, poziţiile politice sunt pârghii pentru promovarea importurilor de

energie şi vânzările de bunuri, inclusiv de armament arabilor, şi cumpărarea de tehnologii

agricole, medicale şi, în special, militare, din Israel.

Avantajele Chinei în Orientul Mijlociu:

1. China nu are o politică imperială şi nu încearcă să “exporte” sisteme politice sau

economice.

2. China nu a fost o putere colonială, iar majoritatea popoarelor din Orientul Mijlociu nu

văd în China o ameninţare asemănătoare puterilor occidentale.

3. Progresul înregistrat de chinezi într-o perioadă atât de scurtă i-a conferit posibilitatea

de a egala unele puteri occidentale şi de a fi în poziţia de a prelua hegemonia

economică mondială, ceea ce o face extrem de apreciată de majoritatea statelor arabe.

4. Rezervele monetare îi acordă Chinei avantajul negocierii de afaceri profitabile.

5. Etatismul economic al Chinei este compatibil cu cel saudit sau iranian, precum şi cu

cel israelian.

Posibilele evoluţii în Orientul Mijlociu legate de prezenţa tot mai accentuată a

Chinei în această zonă:

1. Zona Orientului Mijlociu devine multipolară.

2. Statele Unite sunt într-o poziţie descendentă în Orientul Mijlociu, politica

administraţiei Obama fiind izolaţionistă şi aproape identică cu cea care a urmat

crizei economice a anilor ’30 din secolul trecut.

3. Quartetul format din SUA, UE, Rusia şi ONU nu a reuşit să se impună şi să îşi

facă prezenţa utilă în această zonă.

4. Uniunea Europeană nu a avut niciodată o politică unitară în Orientul Mijlociu şi

probabil nu se va impune nici în perioada următoare, deşi a investit sume mari în

Autoritatea Palestiniană.

20

5. Având în vedere că statul chinez nu are obiective politice vizibile, în afara celor

care îi susţin interesele economice, el poate deveni un partener onest (“onest

broker”) în Orientul Mijlociu, acceptat de părţile beligerante.

6. Prezenţa Rusiei în Orientul Mijlociu va rămâne limitată, având în vedere

priorităţile europene şi caucaziene ale Rusiei contemporane.

7. Investiţiile Chinei în Orientul Mijlociu vor ajunge în viitor la un nivel de peste

200 miliarde de dolari, sumă care justifică o influenţă majoră.

8. Toate aceste puncte şi rapiditatea dezvoltării lor depind de felul în care se vor

termina crizele actuale.

Astfel, China are o influenţă imensă în această regiune a Orientului Mijlociu şi o

dezvoltă tot mai mult din cauza necesităţii şi dependenţei energetice pe care o are faţă de

aceasta. Orientul Mijlociu va intra într-o fază de codominiu, în care vor juca roluri puterile

regionale şi China.

Referitor la relaţiile Chinei cu Statele Unite, se poate spune că au devenit sfidătoare,

în sensul că SUA a început să fie din ce în ce mai provocata de acţiunile Chinei pe plan

internaţional. Recent, au apărut noi tensiuni între cele două, datorită pătrunderii unei noi nave

de război americane în apele disputate în Marea Chinei de Sud. Acest incident trebuie privit

prin prisma a două contexte. Primul este legat de evoluţia relaţiilor dintre cele două, având în

vedere că Washingtonul a acuzat în mod explicit China de atacuri cibernetice în cazul vastei

piraterii informatice a datelor personale aparţinând unui număr de patru milioane de angajaţi

federali americani. În plus, lucrurile sunt complicate şi pe plan comercial, întrucât China şi-a

devalorizat moneda, alimentând războiul valutar nedeclarat pe pieţele externe şi agravând

tensiunile comerciale.

În plus, China a fost exclusă din noul bloc economic, Acordul asupra Parteneriatului

Transpacific, care reglementează mai puţine bariere comerciale între cele douăsprezece state

riverane la Pacific, negocierile fiind finalizate în luna septembrie a anului 2015. Acest

parteneriat comercial are ca efect şi descurajarea dependenţei anumitor pieţe din regiune de

China şi scurtcircuitarea exportului către China. În mod inevitabil, acest acord este o lovitură

declarată competitivităţii produselor din Republica Populară Chineză.

Cel de-al doilea context se referă la extinderea capacităţilor de proiectare a

intereselor, pe care a avut-o în vedere China. Adoptând un model de dezvoltare economică şi

socială distinct de valorile tradiţionale occidentale, Republica Chineză este acum într-un

proces de afirmare pe scena internaţională.

21

Pentru China, insulele din Marea Chinei de Sud, mai mult sau mai puţin apropiate de

teritoriile altor state, constituie o miză atât pe plan comercial, cât şi militar, multe dintre

acestea fiind baze militare în zone extrem de disputate cu aliaţi strategici pentru SUA.

În ceea ce priveşte relaţia Chinei cu Rusia, este de precizat faptul că Republica

Populară Chineză şi Federaţia Rusă au cochetat în ultimul timp pe nişte teme care ar fi trebuit

să producă mai multă dezbatere decât a fost cazul. Pornind de la dorinţa Chinei de a ajuta

Rusia pentru a-şi depăşi problemele economice, până la Organizaţia pentru Cooperare de la

Shanghai în vederea colaborării pe planuri cheie, aceste două state au fost mereu într-o relaţie

de solidaritate, fie la nivel de Consiliu de Securitate ONU, fie la nivel de viziune. În martie

2015, Vladimir Putin a semnat acordul cu privire la crearea Băncii de dezvoltare a BRICS,

ratificat ulterior şi de China şi total ignorat la nivel de importanţă de către europeni.

Astfel, s-a format un front împotriva hegemoniei SUA, parteneriat pentru

coprosperitate sau orgoliu organizat geopolitic, rezultând o reaşezare a raporturilor de putere

pe plan internaţional şi la realizarea unui obiectiv puţin convenabil pentru Europa, aşa cum a

fost exprimat de Putin la summitul de la Ufa: “Spaţiul Eurasiatic (…) casa noastră”.

22

Bibliografie:

1. Ministerul Economiei, Biroul de Promovare Comercial – Economica

Beijing, Indrumar de afaceri Republica Populara Chineza, 2014

2. Wikipedia – Republica Populara Chineza (Organizare administrativa,

Relatiile externe, Fortele armate, Economie, Stiinta si tehnologie,

Cultura)

3. Wikipedia – Drumul Matasii

4. Mic indreptar geopolitic: China – interese geopolitice in

“PoliteiaWorld”, 2013 (http://politeia.org.ro/dosare/mic-indreptar-

geopolitic-china-interese-geopolitice/22123/)

5. Tomac Eugen, Ursul si dragonul. Despre tandemul Rusia – China in

“Ziare.com”, oct. 2015

6. The World Factbook (Central Intelligence Agency)

23