Lucian Blaga teatru

Substanta dramaturgica a teatrului sau ilustrează ideologemele expresioniste:

setea de absolut a individului cautare care se încheie în liniștea cosmica, prezenta la

Lucian Blaga in formula junghiana, ca manifestare a unei colectivitati supraindividuale:”Anonimatul se declară aci ca mod inevitabil al spiritului i se desprindeș din pornirile cele mai adînci, ce însufle esc via aț ț trăită în mistice contempla ii”ț (Zări și etape. Cap. Stiluri)

Influenţat de Wilhelm Worringer, Intropatie şi abstracţie, Lucian Blaga exclude arta gotică de la formele firescului, pe care îl depăşeşte prin năzuinţa sa spre lumile suprarealului, spre „ameţitoarele simţiri, ”ale beţiei dyonisiace in care se plămădeşte „fiorul eternităţii”:

„Această isterie sublimă e ceea ce caracterizează înainte de orice fenomenul gotic„.op. cit.

A bsolutul, ca obiect de contemplaţie şi trăire estetică ia în arta exprsionistă fie forma statică, orientală, fie forma dinamică, cu precădere gotică.

Cele două modele cultural literare, gotic si indic, sintetizează genial, din perpectiva lui Lucian Blaga, posibilitatea de a exprima estetic absolutul.

,În planul literar, aceste năzuinţe se traduc în tendinţa spre esnţializare, spiritualizare a realului.

Fie că absolutul se prezentifică artistic prin strigăt sau tăcere ideologemele valorificate de expresionism sunt: setea metafizică, vizionarismul,obnubilarea concretului, a imediatului , saltul în transcendent.

În dramaturgia expresionistă personajele iau contururi simbolice,exprimând corporalităţi anonime, prin care se manifestă liber şi etern aceeaşi substanţă,”izvorul, ”sursa”.

spectacolul este reînvestit cu funcţiile sale liturgice, magice, reprezentarea scenică revalorifică in mod creator

performarea ritualistă din teatrul popular. În Istoria literaturirii de la origini pînă în prezent G.

Călinescu sublinia „defectele„ dramaturgiei lui Lucian

1

Blaga, remarcând de fapt reperele definitorii ale teatrului expresionist:schematismul, poeticitatea, conflictul de idei, în maniera ibseniană, mitologismul supralicitat.....

În teatrul exprsionist, ca de altfel în toate formele artistice ale acestuia, pictură, poezie, etc, conţinutul special al acestuia caută un mijloc de exprimare adecvat,

forma, devine expresia materială a unui conţinut abstract.

Sau, cum observa Lucian Blaga,în expresionism, natura este cea care cauta sa se adecveze starilor sufletesti si nu invers.

arta expresionistă configurează „forţa expresivă a formei abstracte. „. worringer

Ca şi poezia, tetrul expresionist împrumută din arta gotică năzuinţa spre suprareal, beţia, eztazul, isteria sublimă, strigătul dionisiac, care face să dispară timbrul prea personal al fiinţei, creând iluzia unei comunicări suprapersonale, în timp ce din arta orientală împrumută tăcerea ca formă a extazului.

Teatrul expresionist o remodelează formele artistice primitive, exotice,

gotice rescrie miturile culturilor arhaice, reinterpretează tâlcurile originare, se întoarce către

morfologia primară a lumii, este în căutarea primordialului, traduce într-un limbaj abstract, experienţa spirituală a

individului. De la romantici se preia tematic metamorfoza regnurilor,o

realitate secretă a lumii care revelează unitatea primordială Frank Wedekind(1864-1918),Georg kaiser (1878-1945),

revoluţionează limbajul dramatic, elimină construcţia retorică a discursului teatral, expun in piesele lor cazuri limită,, abordează un stil concis, monoton, reconsideră estetic marile mituri ale culturilor arhaice,

Strindberg reformulează teoriilre reprezentarii scenice, prin care proiecteaza drama dezintegrării omului modern şi a societăţii secolului XX,1

1 John Gassner, Formă şi idee în teatrul modern, Meridiane, 1972, p, 120 si urm. Vito Pandolfi, Istoria teatrului universal. Ed Meridiane,, buc, 1971

2

Acţiunea dramatică este croită după tiparul visului discontinuu, ca in Visul lui Strindberg, cu o spatio/temporalitate dscontinuă, fragmentată,, cu personaje schematice, încălcându.se toate normele clasice ale unităţii de timp si spaţiu.

În prefaţa la opera dramatică Visul, din 1902, Strindberg nota „ orice se poate întâmpla; totul este posibil şi probabil. Timpul şi spatiul nu există. Pe un fundal insignifiant al realităţii , imaginaţia schiţează şi brodează ţesături de roman, un amestec de amintiri, experienţe, pure fantezii, absurdităţi şi improvizaţii”.

Teatrul expresionist îşi îndreaptă atenţia spre experienţele interioare, interpretate în grilă psihanalitică, pe un fundal scenic ce refaface coordonatele abisale ale visului, translând acţiunea dramatică între vis şi realitate..

Dialogul devine telegrafic, enigmatic, încărcat de poeticitate, de metafore . de simbolori,.

În acelaşi timp personajele îşi pierd identitatea , reprezentînd tipuri alegorice, iar indicaţiile de regie se transformă în exerciţii de imaginaţie poetică adresate artei regizorale.

Drama expresionistă transcende realitatea , operează în descifrarea misterelor existenţiale cu formele gîndirii mitice, pe care Blaga o considera o modalitate intuitivă, permanentă de cunoaştere, un mijloc de divinaţie a rosturilor ascunse ale lumii, tălmăcire prin icoane a unor experienţe exemplare.2

Spre deosebire de Mircea Eliade, Lucian Blaga disociază cunoaşterea magică de cunoaştera mitică, in magie fiind întotodeauna implicată şi materializarea unei puteri , a unei forţe de natură suprareală, în timp ce mitul revelează misterul pe cale intuitivă, prin intermediul imaginaţiei,convertind misterele eterogene ăn imagini simbolice, capabile să prezentifice în corporalitatea figurii umbra misterului.

. Creaţia artistică , pentru Lucian Blaga ,permanentiuează misterul , încercănd să îl reveleze, În spirit modernist, arta nu mai este considerată un joc pur al gratuităţii spiritului ,

2 Spatiul mioritic

3

ci o modalitate de cunoaştere, reconstituită de autor, în contextul găndirii mitice şi al gîndirii creştine.

Se poate observa că influenţa folclorului arhaic, interesul pentru formele găndirii creştine generează(pentru spatiul romanesc) o formulă expresionistă autohto nă.

Teatrul lui Lucian Blaga problematizează prin metaforă, prin simbolul poetic, dar şi prin forţa performării ritualice, în jocul actorilor.

Acţiunea dramatică se întoarce spre formele mitice, , personajul manifestă voinţa creatoare a daimonicului,actualizează trăirea excesivă,supralicitează conflictele eului care se consumă dionisiac.

Formulele dramaturgice traduc spaima în faţa haosului devorator3

Atracţia către magie, ocultism, panteism, pasiunea pentru Orient, pentru zonele abisale al fiinţei, extazul gotic,sofianismul, bogumilismul, sunt elementele care definesc tematizările teatrului expresionist al lui Lucian Blaga şi care construiesc compensatoriu personaje daimonice patrunse de vointa creatoare si de nevoia desprinderii de existenţa limitativă.

Piesele sale de teatru sunt dificil de fixat intr.un subgen dramatic, autorul însuşi oferind de cele mai multe ori glosări peritextuale.astfel Zamolxe este considerat un mister păgân, Tulburarea apelor , Daria, Mesterul manole, Avram Iancu, drame, Ivanca un joc dramatic,, Înviere o pantomimă.

Personajele fac referire la lumi mitice, încripteaza în discursul poematic gnoze, învăţături secrete

Ov. S. Crohmălniceanu discuta despre structura dramelor „ vestirii”4 ,Zamoxe revelând prin jertfă substanţa divinităţii unice, Tulburarea apelor vestind credinţa în Iisus Omul, Cruciada copiilor credinţa în Iisus ceresc, pantocratorul,Avram Iancu anunţă venirea unui timp soteric pentru neam, iar Meşterul Manole revelează taina actului creator ca jertfă exemplară a fiinţei.

3Edgar papu, Expresionismul ăn dramă, sec XX,reflectă pathosul creator al daimonului.? 4 Expresionismul românesc

4

Zamolxe este scrisă în ceeaşi perioadă cu Eonul dogmatic, Poemele luminii, si cu Studiul Revolta fondului nostru nelatin,, in care atrăgea atenţia asupra latenţei identitare slavo-trace:aspiraţia către transcendenţă, nemăsuratul, apocalipticul, miticul, dionisiacul.

Zamolxe este un personaj daimonic în primul rând prin vointa sa de a înfăptui o nouă religie, ce se manifestă printr-o putere de faptă eminamente pozitivă5.

Poate fi considerat o configurare a daimoniei creatoare de Eon6,

7 Din punct de vedere simbolic, personajul lui Blaga sugerează o construcţie complementara, intre latura sa apolinca si cea dionisiacă,

Latura sa dionisiacă, constiutuie şi substanţa dramei expresioniste, explorând dimensiunea mitică a personajului si nazuinţa sa de dezmmărginire,

faptele sale sunt plasate dincolo de rău şi de bine , în spaţiul amoralitîţii mitice. Tocmai această imprecizie generează în planul cunoaşterii conflictele între religie şi credinţă, intre om şi divinitate, între vechea şi noua religie, intre POPOR sI Mag şi nu în ultimul rănd la nivelul structural al personajului principal, prin relatia apolinic-dionosiac.

Z este un personaj daimonic în sensul goethean al noţiunii, un analogon al lui Iisus însuşi, care a fost stăpânit, de cea

5 Yărri si etape, p.178.6 In 193o L. B publică studiul filozofic Eonul dogmatic, în rev. Gândirea, in care consideră începutul sec, XX creator de eon, al unei perioade de lungă durată, ăn care se structurează o nouă lume prin efortul de sinteză dintre gândirea asiatică şi cea europeană. Dintre gândirea de tip mitic şi cea ştiinţifică, dintre abstracţie şi mit, un nou ontologism, care caută sensul lumii sub aparenţele diverse, „făgăduind un leac universal crizei spirituale de care sufereră timpul......7 Poate fi formula identitară a culturii si litereturii româneşti, acest efort de sinteză, care depăşeşete graniţele culturale integrând canoane , patternuri heterogene. In formula unei cunoasteri sub semn universal, transspaţial,

5

mai rară şi mai adâncă dintre daimonii , iubirea.(cf. L B Zari si etape)

Zamolxe schimbă cursul spiritual al lumii. În latura sa uraniană, Z este un vizionar, un iatromant dar

şi un preot. In ipostaza opusă, de zeu, sub numele de GEBELEIZIS,

zeul celest locuieşte într-un andreon,o cetate luminată, construită deasupra pământului, pe muntele sacru Kogaionon din care predică despre noua religie.”

Primul Z (...) este un bacchos . un entuziast dionisiac”8 Ca profet daimonic, Z este o strucrurare actorială de tip gotic : extrem, neliniştit, eroic, năzuind spre formele absolute ale credinţei trezite în oameni.

În latura sa chtoniană, zeul se retrage într-o pesteră subpământeană , tot în muntele KOGAIONON, căutând liniştea ,asceza , ca modalităţi de accedere către absolut. „

cel de-al doilea , care a petrecut şapte ani de izolare în peşteră, este un extatic contemplativ. 9

Zeul este un întemeietor, un mare legislator , analogon al lui Zarathustra, un Moise al geţilor care le revelează spiritul etern al rasei., dar şi o divinitate a naturii, asimilat lui Dionisos.10. Autorul surprinde procesul de sacralizare al marilor profeţi, într-o epocă în care credinţa se micşorează în oameni.

Interesul crescut pentru miturile originare face parte din procesul de autohtonizare a expresionosmului, la care participă de asemenea ortodoxismul, gîndirismul, bogumolismul.

8 Corin Braga p, 184.9 idem10 Herodot, in Istorii, Strabon, in Geografia, îl descriu ca pe un zeu al geţilor , pelegrin în Egipt, în opinia celui din urmă discipol al lui Pitagora., zeu căruia I se datorează cultul mortii eroice, un idel al dacilor liberi.. Se crede despre Z ca este stsapânitorul sufletelor celor morti, un Z naţional si universal. Mircea Eliade si Pârvan, îl consideră un zeau uranian, , pus în legătură cu medicina psihosomatică, un vindecător, de în văţătură pitagoreică. Ca z uranian elibera in aer sufetele celor jertfiţi cerului, preoții lui z fiind considerațî “ călători în fum “ sau “ călători în cer “, şamani geţi, înrudiţi cu şamanii scişi., Cf ac teoreticieni, geţii credeau în nemurirea sufletelor, şi în continuarea acestei vieţi într-un fel de Walhala, alături de zeul lor suprem, Zalmoxis.

6

Corin Braga 11demonsrează că în perioda interbelică, în Europa Centrală şi de sud -est, se manifesta o recrudescentă revalorizare a fondului arian, pur, nepervertit, a elementelor etnice originare: „În timp ce grecii îşi căutaau continuitatea genetică în Elada antică, Balcanii erau obsedaţi de fantomatica moştenire lăsată de substratul traco-slavo-bulgar. În cultura albaneză apărea mitul ţării promise, sârbii şi croaţii îşi căutau originile ilirice, maghiarii işi proclamau ascendenţa in huni, slovacii invocau un Mare Imperiu al Moraviei, polonezii se regăseau în triburile sarmatice, iar românii dezvoltau miturile traco-dace „12

În contextul acestor căutări identitatre, L Blaga propune în drama sa imaginea unei divinităţi etnice complementatre, un zeu bicefal, in care convieţuiesc Dionysos şi Apollo, un zeu chtonian şi olimpian deopotrivă,

Dualitatea potenţează şi conflictul de idei al dramei expresioniste.

Pe de altă parte pesonajul dramei reprezintă şi o sinteză a celor două dimensiuni lirice ale expresionismului blagian. În latura sa eroică, frenetică, Z este proiecţia religioasă a inconştientului colectiv, în timp ce, în latura sa apathică, îşi linişteşte pathosul dionisiac prin retragerea în regnuri, dizolvându-se în natură

„ O, stânci, de mult ce v-am privit, m-am prefăcut şi eu în stânca” Imaginea trimite la un alt prototip arheic, la magul Euthanasius din Cezara eminesciană ori la preotul zalmoxian din Creanga de aur al lui Sadoveanu.

Personajul lui Blaga încă sintetizează frenezia dionisiacă și liniştea contemplativă a isihasmului creştin ortodox, alchimizează furtuna, strigătul, pe care le transformă apoi în tăcere..

11 Geneza lumilr originare, Institutul European 1998, p.167.12 Op. Cit. P. 169.

7

În prima perte a dramei, ucenicii lui Z sunt bacanţi, în timp ce, in partea a doua sunt anahoreti orfici, identificând două forme complementare de accedere spre absolut, teoretizate de expresionism:dinamismul gotic si tacerea indică.

Personajele dramei sunt simbolice: marele Orb , un spirit al pământului, Anima Mundi este un echivalent simbolic al Marelui Anonim, Generatorul, „făcătorul lumii”, un suflet cosmic , copie a raţiunii (nous, logos ), la rându-i copie a uităţii supreme, cea mai presus de orice categorie, ( Plotin )- Supuşii săi poartă semnul distinctiv, cecitatea, orbirea faţă de cele trecătoare şi deschidrea spre originar : „ Fii sursă, Fii izvor, Fii fulger „ sună îndemnul Marelui Orb, Personajul semnifică nemişcarea thanatică, care elibereză spiritul . „ M-am coborât tot mai adînc în suflet _ Unde sînt ? , unde sînt?_ O frunză cade-n noapte, - Un veac se scurge-n mine- Altă frunză cade-n noapte, - Alt veac trece-n mine. „

Când statuia lui Z este distrusă, iar zeul este lapidat, Z este asimilat marelui Orb şi religia acestuia coboară din nou in sufletele oamenilor.

Jertfa lui Z este eroică, emblematică şi este cerută de înseşi Anima Mundi. Credinţa se intoace în centrul metafizic al lumilor,:” Adu-ţi aminte de Z , - acel necunoscut, care .ntr-o zi şi-a coborât din munţi – Uimirea, vijelia şi porunca- Când sfătuiaa-n parabole el nu zicea trăieşte pentru alţii- Sau fii om. – Ci fii izvor, Fii fulger, - Si oare Dumnezeul orb al său e altceva decât ăst fel al Fiarei şi al dacilor- sălbatic, chinuit, orb, straniu şi veşnic frământat?”

La nivelul discursului dramatic, limbajul poetic, devine un vehicul semnificant prin care teatrul poetic de idei se intoarce la origini.

Arta teatrală expresionistă asociază experienţa estetică si trăirea spirituală, cu sărbătoarea jocului sacral, prin formullele rostirii ritualice ori prin celelalte coduri nonverbale , dans, muzică, pictură.

8

Discursul se structurează din interferenta liricului.potenţat mai ales în monolog si în solilocviu, cu epicul si scena,.

Didascaliile fixează condiţiile de enunţare, dar şi funcţia semiozică, orientând prin metaforele conţinute sensul profund al dramei.

Spaţiul ficţiunii este oscilant: deschis-închis, padure-pestera- padure –cetate, secundând regimul diurn –nocturn al imaginarului, antrenat de ipostazierile zeului

. Pestera este simbolic sp iniţierilor, un topos care iniţiază în

iluzia lumii reale, muntele este simbolic receptacolul energiilor telurice, spaţiu sacru al hierofaniilor telurice, sp al comunicării cu puterile htoniene şi scara către cer, hierofanie a ascensiunii dar şi a coborârii mântuitoare, centrul lumii, creuzetul alchimic prin care se pătrunde spre nemurire, catabasă a spiritului dar si elevaţie, prezenţă tainică în centrul lumilor, comunicare latentă cu Anima Mundi.

Nodul dramatic al dramei este constituit de confruntrea lui Z cu propria statuie, simbolic, o confruntare între credinţa vie şi dogma religiei, intre cuvântul viu şi şi formele sterile ale unor dogme înstrăinate. Aceste antinomii generează situaţiiile limită în text, atât la nivelul individual cât şi la nivelul colectiv.

Jertfa eroului incheie acest conflict prin opţiunea pentru credintă,, precum şi sfârşitul conflictului om- divinitate.

Drama omului insetat de absolut este ideologemul de profunzime al dramei-

Construcţia are un ritm triadic, sacral, centrat pe personajul axial, Z.

Ritmul este punctat de 3 monologuri, creând unitatea construcţiei

Sunt încălcate formulele teatrului clasic, unitatea timp- sp, prin pendulalreea real -ireal, prin implicarea tehnicii visului în sp dramaturgic,

Alte personaje metaforice: Magul, un paznic al veşniciiei, Zemora, o bachantă solară,, Ghebosul, spirit panteic, regent al elementelor, transformă prin puterea magiei poveştile în adevăruri.

9

Teme mitice; Petrecerea sufletelor catre Zeus, ritualul magic al bachantelor de atragere în manifestare a sufetelor copiilor incă nenăscuţi, mitul licantropic,magul are ochi tainic de lup,, fiind strămoşul totemic al dacilor, mitul retragerii lui Z în locuinta subpământeană, mitul jertfei necesare, etc.

10