1

Întreruperea prescripţiei extinctive potrivit art. 2.539 alin.(2) teza a II-a N.C.civ.

Aspecte de drept material şi procesual

Elena-Mihaela Enache

Avocat stagiar

HODOŞ MIHEŢ ŞI ASOCIAŢII S.P.R.L.

Potrivit art.2.539 alin.2 N.C.civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau

a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotarâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotarârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă

cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere sa fie admisă.

De asemenea, potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 2.539 alin. (2)

teza a II-a din Codul civil se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare

introduse după intrarea în vigoare a Codului civil. Altfel spus, acest caz de întrerupere se aplică şi pentru prescripţiile începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, fiind o excepţie de

la art. 6 alin.(4) N.C.civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011. Privitor la acest nou caz de întrerupere, observăm faptul că legiuitorul conferă o a

doua şansă creditorului pentru realizarea dreptului său. Raţiunea nu poate fi decât aceea că, în realitate, reclamantul creditor nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acţiune, dar din diferite

motive, aceasta i-a fost respinsă. Tocmai pentru că nu a rămas în pasivitate, sancţiunea prescripţiei dreptului material la acţiune pentru creditorul lipsit de diligenţă nu-şi mai atinge scopul.

I. Premisă – respingerea sau anularea primei cereri de chemare în judecată.

A priori se observă că premisa actului de întrerupere a prescripţiei constă în respingerea sau anularea cererii. În literatura de specialitate1 s-a spus că pentru identitate de raţiune, acest

caz de suspendare se aplică şi în cazul perimării. Opinăm însă că, în acord cu principiul exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis, dispoziţia analizată trebuie

interpretată restrictiv, fiind o excepţie de la teza I. Aşa cum am subliniat şi anterior, întreruperea prescripţiei extinctive în art. 2.539 alin. (2) teza a II-a N.C.civ. reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor creditorului care a ieşit din pasivitate. Or, perimarea reprezintă

tocmai sancţiunea de drept procesual pentru lăsarea în nelucrare a pricinii pe o perioadă de 1 an de la suspendare, lucru imputabil reclamantului lipsit de diligenţă. Dacă am interpreta a pari articolul 2.539 alin.(2) teza II N.C.civ., adăugând situaţia perimării, am ajunge la situaţia

paradoxală ca, pe de-o parte, legea să- l sancţioneze pe reclamant pentru lipsa de diligenţă procesuală, dar să-l ierte ulterior pentru aceeşi faptă imputabilă.

Pentru identitate de argumente, apreciez că în excepţie nu se încadrează şi cazul renunţării la judecată.

a). Respingerea primei acţiuni

1 G. Boroi, Curs de drept civil. Partea generală , Ed. Hamangiu, Bucureşti 2011, p.319.

2

Primul lucru care atrage atenţia în art. 2.539 alin.(2) teza a II-a N.C.civ. este faptul că

legea nu face distincţie între respingerea primei cereri pe cale de excepţie şi respingerea ei ca urmare a unei analize pe fondul cauzei.

Potrivit art. 1201 din vechiul cod civil, în vigoare încă, este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelasi obiect, este întemeiată pe aceeasi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate. Dispoziţiile privind

autoritatea de lucru judecat au un caracter imperativ, de ordine publică, protejând circuitul civil şi evitând soluţii contradictorii. Evident, acest caracter este păstrat şi în Noul Cod de

Procedură Civilă care va intra în curând în vigoare. Potrivit art.424 în forma existentă la data adoptării actului normativ, hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt

incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. De asemenea, potrivit art. 425 N.C.P.C., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două

ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Aşadar, o primă problemă adresată practicii va fi aceea de a şti dacă art. 2.539 alin.(2) teza a II-a N.C.civ. va fi interpretat conform principiului ubi lex non distinguit nec nos

distinguere debemus, incluzând cazul de întrerupere inclusiv pentru cererile soluţionate pe fond, ori, din contră, articolul menţionat va fi interpretat ţinându-se cont şi de alte dispoziţii cu care intră în contradicţie.

În opinia mea, art. 2539 alin.(2) teza a II-a N.C.civ. nu trebuie şi nu poate fi aplicat în cazul soluţiilor pronunţate pe fond. Implicaţiile unei interpretări contrare ar reprezenta o gravă

încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care impune statelor semnatare obligaţia de a asigura securitate juridică. Pe de altă parte, o interpretare contrară ar presupune ca întotdeauna situaţia dintre părţi să fie tranşată definitiv numai în al doilea proces,

astfel că hotărârea din primul ciclu procesual nu ar fi tocmai „definitivă” (menţionez că s ub imperiul N.C.P.C. dispare noţiunea de „hotărâre irevocabilă”). De asemenea, din motive

arbitrarii ce ţin de repartizarea aleatorie a cauzelor, s-ar ajunge la consecinţa potrivit căreia magistraţii din primul proces nu au dat o soluţie corectă, însă cei din al doilea proces s-au conformat acestui deziderat, ceea ce încală principiul res iudicata pro veritate habetur.

De asemenea, apreciez că soluţia se impune pornind şi de la interpretarea normelor legale incidente, în funcţie de forţa lor. Aşa cum este îndeobşte cunoscut, autoritatea de lucru

judecat este şi va fi în continuare reglementată prin norme de ordine publică. Din contră, dispoziţiile privind prescripţia extinctivă au un caracter de ordine privată, aspect ce derivă din art. 2.512 N.C.civ., legiuitorul renunţând la modul de reglementare cu care eram obişnuiţi în

Decretul nr. 167/1958. Din concursul de aplicare al celor două norme, este evident că instanţa va acorda prioritate celor de ordine publică, datorită interesului general ocrotit: securitatea

juridică. Chiar dacă în perioada tranzitorie, prescripţia a început să curgă sub imperiul vechii legi, la care se aplică noul caz de întrerupere potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, art. 2.539 alin.(2) teza a II-a N.C.civ. rămâne o normă de ordine privată, fiind vorba despre o protecţie a

interesului reclamantului. În aceeaşi ordine de idei, potrivit art. 11 N.C.civ., nu se poate deroga prin convenţii sau

acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. A doua cerere de chemare în judecată este, din punct de vedere procesual, actul de sesizare al instanţei. Opinez că acest înscris poate fi analizat însă şi din punct de vedere al dreptului

material. Potrivit art. 1.324 N.C.civ., este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său, iar potrivit art. 1.326 actul unilateral este supus

comunicării (...) ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii

3

actului. De asemenea, art. 1.326 stipulează actul unilateral produce efecte din momentul în

care comunicarea ajunge la destinatar. Astfel, ţinând cont de toate aceste norme legale, putem încadra cererea de chemare în

judecată în categoria actelor juridice unilaterale, având toate caracteristicile acestuia: presupune manifestarea de voinţă a autorului, informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului şi produce efecte de la momentul în care a fost comunicat. Bunăoară, art. 246

alin.(3) din actualul cod de procedură civilă prevede că renunţarea la judecată după comunicarea cererii de chemare în judecată are drept efect obligarea reclamantului la plata

cheltuielilor judiciare, în măsura în care sunt solicitate de pârât. Per a contrario,renunţarea la judecată înainte de comunicarea cererii nu produce efecte sub aspectul plăţii cheltuielilor de judecată.

Evident, o cerere de chemare în judecată este în primul rând un act procesual şi nu produce efecte juridice de tipul încălcării autorităţii de lucru judecat prin simpla manifestare

de voinţă a autorului, ci este necesar suportul organelor judiciare. Ceea ce în final produce efecte este hotărârea judecătorească. Cu toate acestea, apreciez că cererea de chemare în judecată intră sub incidenţa art. 11 N.C.civ.. Astfel, hotărârea nu poate fi dată fără o acţiune în

justiţie, căci este condiţionată de introducerea cererii în virtutea principiului disponibilităţii, iar efectele previzionate şi sperate de reclamant prin cerere, sunt condiţionate de admiterea

acţiunii. Din suita de argumente rezultă că o cerere de chemare în judecată, ca act juridic unilateral, nu poate produce efecte (condiţonate de admiterea acţiunii) care să deroge de la normele de ordine publică privind autoritatea de lucru judecat, fapt interzis de art. 11 N.C.civ.

O altă problemă ce vizează sfera hotărârilor date în primul proces este aceea a

categoriilor de excepţii prin a căror admitere s-a pronunţat o soluţie de respingere a acţiunii. Este evident faptul că intră în discuţie numai excepţiile peremptorii, iar nu excepţiile

dilatorii care conduc numai la întârzierea procesului.

Înainte de analiza excepţiilor peremptorii, menţionez că în practica actuală au autoritate

de lucru judecat numai soluţiile date pe fond, hotărâri prin care s-a admis ori respins acţiunea ca urmare a examinării pretenţiilor în urma probatoriului administrat. În noul Cod de procedură civilă, autoritatea de lucru judecat are o sferă mai largă, art. 424 enunţat anterior

stipulând hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la

pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Aşadar, dacă prima acţiune a fost respinsă, spre exemplu, din cauza admiterii excepţiei

lipsei calităţii procesuale pasive, o a doua acţiune cu aceleaşi părţi, obiect şi cauză, va fi

respinsă pentru autoritate de lucru judecat. Reţinem astfel că, în viitor, soluţia dată într-un proces asupra unei excepţii peremptorii

va avea autoritate de lucru judecat într-o a doua acţiune, cu amendamentul întrunirii celor trei condiţii legate de părţi, obiect şi cauză.

Privitor la respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive, în situaţa în care aceasta este urmată de introducere unei alte cereri în contradictoriu însă cu alt pârât, soluţiile

sunt diferite. În principiu, un astfel de caz nu poate fi acceptat întrucât art. 2.542 N.C.civ. prevede că efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul

în care prin lege se dispune altfel. Prin excepţie însă, dacă obligaţia este solidară sau indivizibilă, efectul interuptiv de

prescripţie se produce. Astfel, potrivit art.1.449 alin.(1) N.C.civ. suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produc efecte şi faţă de ceilalţi codebitori,

4

iar potrivit art. 1.433 alin.(2) N.C.civ., întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre

creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi. De asemenea, în virtutea art. 2.543 N.C.civ., întreruperea prescripţiei împotriva

debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândoura. În cazul în care acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active, în

realitate s-a stabilit că reclamantul nu avea un drept împotriva pârâtului. În astfel de cazuri,

acţiunea se respinge ca neîntemeiată, operând autoritatea de lucru judecat într-o pricină viitoare.

Atunci când o acţiune este lipsită de interes, ţinând cont de specificul aceste condiţii, este greu de anticipat felul în care vor aplica instanţele dispoziţiile art. 2.539 alin.(2) teza a II-a N.C.civ.

Dacă lipsa de interes s-a datorat neîndeplinirii condiţiei de a fi actual, nu se pune problema întreruperii prescripţiei, căci la momentul formulării primei acţiuni nici nu începuse

să curgă ori prescripţia deja operase. Dacă interesul nu era unul personal, înseamnă că prima cerere a fost introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, cu consecinţele deja enunţate. Pot exista în practică însă şi ipoteze discutabile. Spre exemplu, moştenitorul legal nu

are interes să ceară anularea unui legat particular atunci când există legatar universal, pentru că acesta din urmă ar culege legatul anulat2 (prin excepţie, are interes reclamantul moştenitor

rezervatar). Dacă însă ulterior se descoperă un alt testament care îl revocase pe cel cunoscut, instituind legatar universal pe reclamant, acesta justifică un interes pentru anularea legatului cu titlu particular. Se schimbă însă calitatea părţii care nu mai acţionează ca moştenitor legal,

ci ca legatar universal. Rămâne de văzut cum vor interpreta instanţele astfel de ipoteze, ţinâ nd cont de art. 2.542 N.C.civ.

Nu voi insista asupra lipsei capacităţii de folosinţă, neîndeplinirea acestei condiţii fiind sancţionată prin respingerea acţiunii ca nefondată. În ceea ce priveşte lipsa capacităţii de exerciţiu, acest caz se încadrează la ipoteza anulării cererii, pe care îl voi aminti ulterior.

În litigiile dintre profesionişti, potrivit art. 7201 C.proc.civ., înainte de introducerea acţiunii, reclamantul trebuie să realizeze procedura concilierii prealabile. Nerealizarea acestei

proceduri poate fi invocată de pârât pe cale de excepţie. Urmare a respingerii acţiunii, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit, reclamantul poate introduce o altă acţiune în te rmen de 6 luni pe temeiul art. 2.539 alin.(2) teza a II-a N.C.civ. Menţionez că în N.C.P.C. instituţia

concilierii prealabile a fost eliminată. Utilitatea procedurii de conciliere este deseori pusă la îndoială de practicieni, fiind considerată prea formalistă şi în contradicţie cu celeritatea

raporturilor comerciale (profesioniste). b). Anularea primei cereri de chemare în judecată

În această ipoteză lucrurile, în teorie, stau mai simplu. Spre exemplu, dacă cererea a fost

anulată ca netimbrată, aceasta reprezintă act de întrerupere a prescripţiei într-un al doilea proces în condiţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a N.C.civ.. Există însă şi alte cazuri de anulare a cererii. Art. 161 C.proc.civ. în vigoare arată că cererea introdusă de o persoană ce nu

dovedeşte calitatea de reprezentant va fi anulată dacă nu se împlinesc lipsurile. Această cerere însă nu va fi catalogată drept act întreruptiv de prescripţie, căci devin incidente aceleaşi

dispoziţii din art. 2.542 din N.C.civ. amintite anterior. În acest caz, cererea emană de la o persoană fără mandat, iar nu de la adevăratul creditor.

Pentru cealaltă ipoteză prevăzută la art. 161 C.proc. civ, respectiv anularea pentru lipsa

capacităţii de exerciţiu, cazul de întrerupere analizat poate fi cu succes invocat.

2 M. Tăbârcă, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol.I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2008, p.103.

5

În cazul în care cererea de chemare în judecată este anulată pentru lipsă de formă

conform art. 133 C.proc.civ. actual, aceasta întrerupe prescripţia în conformitate cu art.2.539 alin.(1) N.C.civ., iar nu în temeiul art. 2.539 alin.(2) teza a II-a3. Avantajul aplicării primei

dispoziţii constă în faptul că începe să curgă o prescripţie de aceeaşi natură, respectiv prescripţia dreptului material la acţiune. Prin excepţie, consider însă că dacă cererea a fost anulată pentru lipsa numelui pârâtului, aceasta nu întrerupe prescripţia căci potrivit art. 2.542

alin.(1) N.C.civ., efectele întreruperii prescrip ţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act ,

afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Din moment ce din prima cerere nu rezultă persoană căreia i se opune acţiunea, indiferent cine va fi pârâtul în acţiunea subsecventă, prescripţia nu va fi considerată întreruptă.

II. Condiţia admiterii celei de-a doua cereri

Existenţa cazului de întrerupere analizat este condiţionat aşadar, de admiterea cererii

subsecvente. Pot exista, cu privire la această condiţie, unele aprecieri de ordin procesual ce

merită amintite. Astfel, să presupunem că prima acţiune a fost respinsă ca netimbrată, se împlineşte

termenul de prescripţie şi se formulează a doua cerere. Este posibil că prima excepţie invocată de pârât să fie aceea a prescripţiei dreptului material la acţiune. Din interpretarea art. 2.539 alin. (2) N.C.civ. reiese că până la soluţionarea pricinii secunde nu putem şti dacă prima

cerere este sau nu act întreruptiv de prescripţie întrucât acest efect este condiţionat de admiterea celei de-a doua acţiuni.

Evident, în această ipoteză, instanţa va trebui să unească excepţia cu fondul în temeiul art. 137 alin.(2) C.proc.civ. în vigoare. În sens contrar, dacă instanţa admite excepţia, va încalca art. 2.539 alin.(2) N.C.civ., iar dacă respinge prin încheiere excepţia întrucât consideră

prescripţia întreruptă prin prima cerere, fără a analiza fondul, practic are loc o antepronunţare, căci aşa cum am menţionat, efectul întreruptiv este condiţionat de admiterea celei de-a doua

cereri. Numai după soluţionarea pe fond a pricinii vom şti dacă prima cerere este sau nu act întreruptiv de prescripţie.

Acest caz pare a fi şi o excepţie de la regula prevăzută de art. 137 C.proc.civ. care

prevede că instanţa se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor şi abia ulterior asupra fondului. În realitate, considerentele hotărârii vor cuprinde prioritar motivarea fondului pentru a se ajunge

la motivarea excepţiei prescripţiei, dar dispozitivul hotărârii va cuprinde mai întâi soluţia pe excepţie, iar apoi pe fond, respectându-se astfel şi art. 137 C.proc.civ.

Din cele enunţate, putem trage concluzia că invocarea cazului analizat de întrerupere a prescripţiei extinctive presupune întrunirea următoarelor condiţii:

1. Prima cerere de chemare în judecată a fost respinsă pe cale de excepţie peremptorie

ori a fost anulată. Aşa cum am arătat în câteva exemple, pot exista o multitudine de

nuanţări. Pentru momentul ulterior intrării în vigoare a noului cod de procedură civilă, condiţia trebuie să cuprindă şi aspectul potrivit căruia soluţionarea pe cale de

excepţie a primului litigiu nu atrage autoritatea de lucru judecat în al doilea proces. 2. A doua cerere a fost formulată în contradictoriu cu aceeaşi persoană în termen de 6

luni de la rămânerea definitivă a primei hotărâri. Efectul se produce prin extindere şi

asupra codebitorilor solidari sau indivizibili, pentru aceste tipuri de obligaţii complexe, precum şi în cazul prevăzut de art. 2.543 N.C.civ.

3 G. Boroi, op.cit., p. 319.

6

3. A doua acţiune a fost admisă pe fond.

Concluzionând, o astfel de analiză nu poate fi decât o încercare timidă de interpretare

normativă, fără pretenţia epuizării corelaţiilor dintre normele legale ce pot fi incidente într-o cauză. În definitiv, practica judiciară va fi cea care va statua asupra sferei de aplicabilitate a art. 2.539 alin.(2) teza a II-a N.C.civ., având în vedere infinitele conexiuni dintre situaţiile de

fapt şi normele juridice aplicabile.