Ilinca Ilian

Eugen Dorcescu în spaţiul poeziei hispanice

În toamna anului 2007 Institutul Cervantes din Bucureşti, condus pe

atunci de un om de cultură de o calitate excepţională, Joaquín Garrigós, a

iniţiat un proiect important ce avea să dureze doi ani: întîlniri periodice

între scriitori din Spania şi din România, dar care nu aveau să se desfăşoare

numai la Bucureşti, ci şi în cîteva mari oraşe din ţară. Poate pentru că

investiţia de timp şi de interes a părut prea costisitoare aiurea, proiectul nu

s-a materializat pe deplin decît la Timişoara, unde s-au ţinut cinci astfel de

întruniri pînă în 2009. Roadele acestora s-ar fi redus doar la cîteva ore

minunate petrecute în librăria „Joc Secund” (deja dispărută acum) şi la

cîteva grupaje de poezie sau proză publicate în „Orizont”, însă lucrurile au

luat o întorsătură mult mai fericită. Este meritul poetului Eugen Dorcescu

acela de a fi transformat acest proiect cultural într-un dialog poetic cu

adevărat relevant, prin transmutarea elementului inevitabil social, poate

chiar convenţional, al unor astfel de evenimente culturale în nişte prietenii

literare autentice. Or, prieteniile literare, departe de a răspunde clişeului

referitor la asocierile pe baza interesului reciproc, se întemeiază pe

rezonanţa veritabilă între spirite şi, pornind de aici, pe generozitate, critică,

atenţie şi studiu în comun. Este grăitor faptul că dintre cei nouă poeţi

spanioli care ne-au vizitat la Timişoara şi cu care Eugen Dorcescu a

dialogat în spaţiul social, doar cu doi a ajuns la acea comunicare profundă

pe care se bazează prietenia literară: e vorba de Coriolano González

Montañez şi de Rosa Lentini. Pe cel de-al treilea mare prieten spaniol,

Andrés Sánchez Robayna, l-a cunoscut ulterior, cînd deja cunoştinţele sale

de spaniolă deveniseră deja atît de vaste încît orice hispanist cu veleităţi de

traducător literar ar fi avut temeiuri serioase de invidie.

Eugen Dorcescu, ştim cu toţii, este certat cu tot ceea ce înseamnă

inautenticitate, lipsă de profunzime, joc gratuit, „poantă” anodină: ceea ce

caută el în poezie este dovada unei anevoioase purificări interioare la

capătul căreia se poate primi – sau nu – darul cuvîntului poetic revelator.

Este firesc, în acest caz, ca afinităţile sale să se îndrepte spre acei poeţi în

care regăseşte această neîncetată căutare de factură spirituală şi e

indubitabil că, dintre toţi prietenii săi literari, afinitatea cea mai profundă o

are cu Andrés Sánchez Robayna, care, într-o profundă consonanţă cu

Eugen Dorcescu, definea cuvîntul poetic ca „suprema mărturie spirituală a

unei reconcilieri a omului cu sine însuşi şi cu moartea”. Citindu-l pe acest

mare poet contemporan, un alt gigant al literaturii spaniole, Juan

Goytisolo, încerca să-l definească în aceşti termeni: „Goliciunea

universului de dinaintea creaţiei omului, perindarea repetată a ciclurilor

solare prin faţa ochiului timpului sînt evocate [de Sánchez Robayna]

pornind de la conştiinţa extincţiei privirii, fără nici un pic de melancolie.

Străin de orice retorică şi de orice sentimentalism, Andrés Sánchez

Robayna concepe şi defineşte viaţa noastră ca un dar netrainic în uşurătatea

luminii. Atracţia gravitaţională a unei frunze uscate e cea care ne atrage şi

pe noi şi ne integrează în ea” („El País”, 8. 01. 2011). Goytisolo evoca aici

un poem memorabil dintr-un volum, de altfel deloc lesnicios la lectură şi

cu atît mai puţin la traducere, pe care Eugen Dorcescu l-a publicat în

română la Editura Mirton în 2012, Umbra şi aparenţa:

Unei frunze uscate

Ca sosită din rămurişuri celeste,frunză veştedă, cazi pe pămîntul splendorii şi al durerii, pentru a ne arătasăvîrşirea, extincţia, aşteptarea?

Noi de asemenea, smulşi, uscaţi,

cădem pe pămîntul nesfîrşit,precum o floare a negării cădemde la stele la solitudine.

Şi tu cazi mută, fără a şti.Cazi, în tăcere, asemenea nouă.Aidoma unui trup nimicit cazipe verticala aerului lipsit de vedere.

Cititorii lui Eugen Dorcescu pot simţi, fără îndoială, aerul de familie

dintre cei doi scriitori, fapt care nu se datorează doar peceţii pe care un

traducător o lasă, într-o mai mică sau mai mare măsură, asupra poemului

tradus. De altfel, tălmăcirile lui Eugen Dorcescu din spaniolă tind spre o

neutralizare a intervenţiei propriei mărci stilistice, fapt admirabil dacă ne

gîndim la dificultatea pe care o are un creator de limbaj poetic de a-l evita

intenţionat într-o traducere (e de ajuns să ne gîndim la poemele lui

Baudelaire traduse de Arghezi!). Este incontestabil că poemele Rosei

Lentini sau ale lui Coriolano González Montañez îşi păstrează, prin

traducerile lui Eugen Dorcescu, propria sonoritate. Iată un exemplu din

poezia Rosei Lentini:

Tsunami apropie peşti de tristeţeşi fixează două cuvinte: moarte şi mare.Case, oameni, animale şi trotuaresunt vid.Se renunţă la a sprijini mâna aceeaşi visele ce încă o incarneazădoresc s-o liniştească o dată cu liniştitele-i vene.Tsunami, suspin al apeial urgenţei şi dezolăriiprimul vis înaintea dezordiniicălătorie tulburată

(Rosa Lentini, Tsunami şi alte poeme, Ed. Mirton, 2011)

În cazul lui Sánchez Robayna, însă, e vorba de o mai mare afinitate

spirituală şi poate că aşa se explică senzaţia de similaritate a limbajului

poetic, dar şi preţuirea pe care şi-o poartă reciproc poetul timişorean şi

poetul insular (Sánchez Robayna trăieşte în Canarias, la fel ca González

Montañez). Iată ce spune Sánchez Robayna despre Eugen Dorcescu: „O

profundă explorare a simţului transcendenţei – adesea unită în mod

inextricabil cu lecţiile misticii occidentale – se împleteşte în poezia [lui

Dorcescu] cu o căutare metafizică („metafizică, nu filozofică”, insista Juan

Ramón Jiménez) al cărei centru sau ax este fiinţa în faţa eternităţii”. Or, şi

pentru poetul canar, aşa cum declară într-un interviu, emoţia artistică şi cea

religioasă sînt identice, iar poezia este legată consubstanţial de o trăire

religioasă, dacă se înţelege acest termen, pe de o parte, în sensul etimologic

(religare) şi, pe de altă parte, ca fiind ilustrat în contemporaneitate de

„iluminările profane” despre care vorbea Walter Benjamin, cele care

„provoacă explozia vocilor celor mai intime şi mai tainice ale realului”.

Este aşadar vorba de doi poeţi care împărtăşesc un limbaj comun, dar care

se despart la un moment dat din cauza unor viziuni incompatibile asupra

transcendenţei, pentru că, în cazul lui Eugen Dorcescu, această

transcendenţă nu este neapărat goală, cum e cazul lui Sánchez Robayna.

Nu vom găsi la poetul insular conversaţii cu Dumnezeu ca acelea din

antologia tematică Abyssus abyssum invocat ce evidenţiază acel filon al

poeziei de factură mistico-religioasă prezent mai cu seamă în Omul de

cenuşă, Biblice, Elegii. În schimb, vom găsi o aceeaşi pasiune pentru

scrutarea aparenţelor, a umbrelor, a golului pe care sînt proiectate

fenomenele mundane, deşi la poetul timişorean o asemenea investigare e

realizată în registrul elegiac, în timp ce poetul insular tinde mai degrabă

spre o poezie neutră, cvasi constatativă. Am insistat puţin asupra legăturii

dintre cei doi poeţi pentru că mi se pare că în acest fel devin şi mai

evidente pe de o parte trăsăturile definitorii ale fiecăruia dintre ei, dar şi

similitudinile. Două dintre ele mai merită subliniate în final: ambii sînt

atraşi deopotrivă de teoria literară, ca autori de eseuri de hermeneutică, şi

amîndoi evită cu orice preţ ceea ce poetul canar numea postura „autistă”a

poetului închis în propriul limbaj poetic şi incapabil să intre în contact cu

alte universuri stilistice. Andrés Sánchez Robayna conduce, de altfel,

Atelierul de traducere literară la Universitatea din La Laguna unde este

profesor şi afirmă adesea că traducerea de poezie reprezintă pentru el una

dintre metodele cele mai eficiente de a combate alunecarea spre „autismul

poetic”. Eugen Dorcescu, la rîndul său, desfăşoară în ultima vreme o

intensă activitate de traducător, iar cele trei volume transpuse în română

din spaniolă, ca şi grupajele publicate în reviste, confirmă capacitatea de a-

şi modula verbul, astfel încît să devină transmiţătorul cît mai fidel al unor

universuri poetice mult diferite de al său.

Rămîne, fireşte, să ne întrebăm în ce măsură aceste eforturi pentru a

face cunoscute vocile poetice hispanice în România şi pe cele româneşti în

lumea hispanică îşi vor găsi un public capabil să le guste. Cred că nu e

cazul nici să ne facem iluzii, nici să cedăm neîncrederii totale. O anchetă

din 2007 arăta că în Spania publicul cititor preferă ficţiunea (roman şi

povestiri) într-o proporţie de 94,2 iar restul se împarte între cititorii de eseu

(3,6), teatru (0,9) şi poezie (1,5). Lucrurile nu s-au schimbat în mod radical

în ultimii şapte ani. În orice caz, însă, cantitatea e foarte puţin importantă,

pe de o parte pentru că, aşa cum bine observa poetul Francisco Brines

„poezia nu are un public, ci are cititori” sau, cum şi mai plin de speranţă

nota Tomás Segovia „valoarea numerică [a poeziei] nu se compară cu

prestigiul ei, care este imens. Nu e citită? Dar va fi citită peste două sute de

ani, fiindcă influenţa poeziei se propagă prin contagiere, de la corp la corp”

(„El País”, 22. 11. 2008). E important aşadar faptul că Eugen Dorcescu se

află deja în circuitul poetic hispanic prin cîteva traduceri extrem de bune

(şi aş remarca mai ales traducerea excelentă a Poemelor bătrînului,

realizată de Rosa Lentini alături de autor, traducere care mi se pare chiar

mai izbutită decît cea a volumelor el camino hacia tenerife şi Las elegías

de Bad Hofgastein făcută împreună cu Coriolano González Montañez). E

importantă de asemenea includerea sa într-o mare antologie editată de

Andrés Sánchez Robayna, Ars poetica – Versiones de poesía moderna,

publicată la prestigioasa editură Pre-textos şi unde figurează treizeci şi

cinci de poeţi din trei secole ale modernităţii, de la Wordsworth la Rilke,

Pierre Reverdy, Saint-John Perse ş.a.m.d., dintre poeţii români fiind

tălmăciţi Lucian Blaga şi Eugen Dorcescu. E citit de puţini în Spania, e

citit de puţini chiar în România? Dar va putea fi citit peste două sute de

ani. Pînă atunci, rămîne bucuria consolidării unor rodnice prietenii literare,

plăcerea explorării în comun a limitelor limbajului poetic şi, cu siguranţă,

multele publicaţii viitoare. Rămîne, fără îndoială, sentimentul încercat de

aceşti poeţi de a fi atins, aşa cum nota Coriolano González Montañez în

prefaţa la Elegiile din Bad Hofgastein, „limba nescrisă a poeziei de la

începuturi, limba spirituală care sălăşluieşte în om şi al cărui privilegiat

transmiţător este Eugen Dorcescu”.

15 februarie 2014

Prof. univ. dr. Ilinca Ilian

Universitatea de Vest, Timişoara