Ilie Badescu“Sincronism European” – cartea 2002

Cap II.

4. Teoria “modului de producţie articulat”.

Prioritatea lui C. D. Gherea În deceniile al VII-lea şi al VIII-lea ale secolului al XX-lea s-a produs un adevărat “boom” teoretic al unor teze care fuseseră mult mai devreme elaborate în spaţiul românesc de gândire consacrând o serie teoretică neîntreruptă pe o durată lungă de timp, de la Eminescu la Manoilescu. Între teoriile care operează cu teza modului de producţie protejat sau dominant se poate menţiona aşa-numita “abordare articulaţionistă”, conform căreia în “formaţiunile sociale din periferia” sistemului capitalist mondial se produce un fenomen de articulare a unor moduri de producţie necapitaliste cu modul de producţie capitalist. Plus valoarea se extrage prin diverse mecanisme de dominaţie şi control asupra modurilor de producţie necapitaliste, rezultând astfel un transfer de plusprodus dinspre acestea spre modul capitalist de producţie. Această abordare, dezvoltată prin anii '60 de M. Godelier, Pierre Philippe Rey, C. Meillasoux, E. Terray porneşte de la doua teze fundamentale: l. “Formaţiunile sociale periferiale sunt constituite din combinarea articulată a modului de producţie capitalist dominant şi a modurilor de producţie noncapitaliste subordonate”37. 2. Persistenţa acestor moduri necapitaliste sau precapitaliste, în articulaţie cu capitalismul, “blochează” expansiunea relaţiilor de producţie capitaliste38. În teoria acumulării mondiale problema se pune invers. După G. Frank, expansiunea relaţiilor de producţie capitaliste în cel mai bun caz “blochează” procesele de dezvoltare fiindcă, de regulă, declanşează procese de schimbare cu semn negativ (“de dezvoltare a subdezvoltării”). Aşadar, o dată încadrate în sistemul acumulării mondiale “formaţiunile periferiale” trec printr-un proces de schimbare a modurilor lor de producţie în conformitate cu strategiile metropolitane de acumulare mondială a capitalului. După Goodman, abordarea “articulaţionistă” are câteva variante: a) una în care “articularea” este interpretată ca transformare parţială a modurilor de producţie necapitaliste “tradiţionale” (este varianta susţinută de S. Amin şi K. Vergopoulos); b) alta, conform căreia modurile necapitaliste vor fi, în parte, “restructurate”, în parte, dizolvate şi astfel vor fi subordonate relaţiilor capitaliste dominante (reprezentanţii: C. Bettelheim şi A. Emmanuel); c) o a treia variantă este aceea, conform căreia supravieţuirea modului de producţie noncapitalist e văzută ca rezultat al luptei dintre agenţii organizaţi în câmpul unor raporturi de producţie diferenţiale (H. Wolpe); d) o ultima variantă, în care supravieţuirea modurilor de producţie ne-capitaliste este explicată prin “confruntările şi alianţele dintre clasele sociale pe care diversele moduri de producţie le definesc”39 (este reprezentată de P. Ph. Rey). “Articularea” este interpretată de Rey atât ca o coexistenţă între moduri (deci stabile), cât şi ca un “proces tranziţional al contradicţiei şi conflictului de clasă”. Tot aici trebuie menţionat şi Roxborough, care interpretează “articularea” ca o “coexistenţă de forma simbiozelor”40 (amintind modelul Gherea). Occidentul, România şi Imperiile 353

1

Concluzia generală este formulate de S. Amin, după care modelul dezvoltării economiilor periferiale, deşi supus legilor de mişcare capitalistă, se îndepărtează semnificativ de “modelul european” analizat de Marx. În contextul societăţilor periferiale “tranziţia blocată” devine ceea ce se numeşte “capitalism periferial”. În teoria sa a “articulării modului de producţie”, H. Wolpe se referă stăruitor la suprastructurile ideologice şi juridico-politice necesare reproducerii “bazei” economice a unui anume mod de producţie. Aceste condiţii de existenta sunt incorporate de Wolpe în “conceptul extins”, distinct de versiunea “restrânsă”, care defineşte doar combinaţiile specifice dintre relaţiile de producţie şi forţele productive, nu şi legile de mişcare care determină reproducerea. Această distincţie este fundamentală. “Conceptele de reproducere definesc “dinamicile” sistemului, “dinamicile” furnizează mecanismul prin care întreprinderile (altfel izolate) sunt legate într-un sistem de relaţii sistematice una cu alta”41. El consideră că formaţiunile sociale se constituie printr-o combinare de moduri restrictiv definite, în articulare cu un mod “extins”, care este dominant (ale cărui legi de mişcare sînt efectiv operative). Această teorie a fost formulată pentru prima dată de Gherea, la care “modul dominant” nu este neapărat cel mai “extins”, ci acela care este cel mai puternic fie din punct de vedere economic, fie ca urmare a unui regim politico-economic forţat, adică a violenţei politice. Aşadar el este dominant nu întrucât este “extins” (cel mai extins), ci pentru că este impus prin forţă. Pentru Wolpe modul de producţie dominant este acela ale cărui legi de mişcare sunt efectiv “operative”, adică acela care este cel mai “extins” (extended), cel mai “dezvoltat”. Dar teoria lui are o aplicaţie regională (occidentală) şi nu e valabilă pentru “periferie”, unde este vorba de impunerea prin violenţă pur politică a modului de producţie care poate fi cel mai puţin extins sau cel mai nedezvoltat (nu cel capitalist-industrial, ci cel comercial-cămătăresc). În aceasta constă diferenţa fundamentală între teoriile regionale de tip Gherea-Maiorescu şi “teoriile articulaţiei modurilor de producţie” (Wolpe, Laclau etc.). Problema care se pune este aceea dacă transformările economiei naturale se produc endogen, cum a postulat “modelul liberal” (şi cum poate fi observat în analiza marxista “clasica” a tranziţiei de la feudalism la capitalism în Europa) sau dacă, din contră, rezultă din impuneri exterioare şi din dominaţie Ilie Bădescu 354 . Acest lucru nu este valabil nici pentru Occident, cu atât mai mult pentru “periferie”. Teoriile lui Gherea, Zeletin etc. menţionează că “violenţa” poate juca rolul unei forţe de producţie, susţinând generalizarea modului de producţie cel mai puţin dezvoltat. În acest context nu mai are importanţă dacă modul de producţie şi formaţiunea social-economică sunt de acelaşi rang sau nu, deoarece chiar dacă modul de producţie este criteriul principal al definirii formaţiunii sociale el poate coexista în “marginea” noii formaţiuni sociale cu alte moduri de producţie, pe care şi le poate subordona, chiar dacă-i sunt exterioare. colonială42. Bernstein sugerează că noţiunea de articulare este redundantă, întrucât capitalismul a distrus condiţiile de reproducere ale altor moduri de producţie, chiar când formele de subordonare a muncii şi unităţile de producţie “tipice” ale acestora au fost doar parţial schimbate43 La Wolpe apar confuzii, ambiguităţi între “modul de producţie” dominant şi “modul de producţie cel mai extins” (generalizat), fiindu-ne sugerată o echivalenţă a lor, ceea ce nu este adevărat decât pentru Occident şi nicidecum pentru “periferie”. Dacă aşa ar sta lucrurile nu s-ar putea justifica acţiunea legii modului de producţie dominant, deoarece el s-ar reproduce prin mecanisme pur economice, nereclamând mecanisme suprastructurale decât pentru a ţine sub

2

control dinamica societăţii civile şi nicidecum dinamica economică (deci reproducerea economica). În fond întreaga complexitate a vieţii politice din Occident, cu barochismul ei parlamentar burghez etc., este posibilă prin aceea că, până la un punct, reproducţia economică se asigură prin mecanisme pur economice, întreaga suprastructură fiind solicitată doar de procesele reproducerii “societăţii civile”, ca societate sofisticat stratificată. Într-un atare context principalul mecanism de reproducere a relaţiilor sociale devine cel educaţional; astfel sunt create condiţiile ca o societate hipereducată să fie o societate a represiunii educaţionale, adică educaţia să devină principalul instrument al violenţei (în forma “violenţei simbolice”). Maiorescu poate fi socotit teoreticianul avant la lettre al “violenţei simbolice”, prin teoria formelor fără fond. De fapt el a cercetat modul de acţiune a legii modului dominant în cultură, ceea ce Gherea a făcut pentru structurile economico-sociale. A găsi un punct comun între Maiorescu şi Gherea ar însemna a căuta “conceptul absent” şi anume legea modului de producţie dominant şi acţiunea ei în cultură. Avem, iată, o altă chestiune comună celor două abordări şi concepţii - conservatoare şi socialistă - fără ca prin aceasta să fie îngăduită concluzia că diferenţele dintre aceste concepţii s-ar şterge şi că Maiorescu ar putea fi socotit marxist. Numai o gândire primitivă şi total neinstruită ar deduce din asemenea “punţi” între teorii de concepţii diferite, ştergerea diferenţei lor. În ariile din “periferie” asistăm la un proces de inserţie a instituţiilor capitaliste, deci a formelor de control capitalist al muncii, context în care oligarhiile politico-financiare interne devin agenţi ai modurilor metropolitane de dominaţie. Rezistenţa la aceste moduri induse prin aparatul de stat în câmpul societăţilor locale, ca moduri instituţionale şi categoriale (de gândire şi acţiune), se extinde la domeniul culturii: ca rezistenţă la formele gândirii, simţirii şi acţiunii impuse de modurile sociale, economice şi politico-ideologice dominante externe (capitalismul extern). Când Gherea se referea la costul moral al regimului neoiobag el relua, într-un fel, teza lui Maiorescu după care absenţa fondului, a eticii muncii şi acumulării duce la triumful agentului risipitor, neproductiv şi la sporirea costului “faţadei” liberale al cărei unic rost este de a camufla absenţa etosului (deci a unei morale economice mai înalte). Conjunctura favorabilă a criticii sociale a fost creată de teoreticienii “formelor fără fond”, de teoreticienii spiritului critic, de poporanism, de Iorga, şi, deopotrivă, de teoriile socialiste, în special ale lui Gherea. Gherea este din punctul acesta de vedere unul dintre reprezentanţii principali ai criticii sociale. În România funcţiona acest complex unitar al criticii sociale. Suntem, iată, în poziţia de a defini cultura critică, reţinând între caracteristicile ei definitorii, tocmai această unitate a diferenţierilor spiritului critic, care se afirma unitar, în şi printr-o multitudine de paradigme şi teorii de concepţii dintre cele mai felurite. În ciuda apartenenţei lor la grupări, paradigme şi concepţii uneori profund contradictorii, aceste atitudini şi teorii trădau o unitate de gândire şi de simţire, dintre cele mai surprinzătoare. Nota lor comună este, în acest caz, unitate spirituală (noologică) în faţa problemelor ridicate de triumful modernităţii. Cei care s-au raportat la conceptele de “pătura superpusa” ori de xenocraţie ale lui Eminescu au ignorat organicitatea sociologică a acestora. Înţelesurile acestor concepte pot fi reconstituite numai în Ilie Bădescu 356 cadrul teoriei polarizării sociale proprie Europei răsăritene, iar teoria lui Eminescu trebuie analizata în complexul unitar al criticii sociale, al întregii culturi critice (cu toate curentele ei) specifică unei naţiuni sud-est europene.

3

Propriu României este faptul că aici polarizarea socială s-a suprapus cu stratificarea etnică. Procesul a început o dată cu migraţiile istorice şi a continuat apoi în perioada bizantină (vezi teoria feudalis-mului extern a lui H. H. Stahl, pentru primul caz, şi teoria lui P. P. Panaitescu pentru al doilea caz). Apoi a fost relansat în cursul secolului al XVII-lea, o dată cu acapararea grecească, pentru a atinge punctul maxim în secolul fanariot (al XVIII-lea), când practic întreaga suprastructură era străină din punct de vedere etnic.

5. Legea formaţiunilor sociale predominante şi “spaţiile sociale flotante”

În conformitate cu legea modului de producţie dominant putem spune că dintre modurile de producţie coexistente la un moment dat într-o societate se generalizează cel care este susţinut de aparatul centralizat al statului, de suprastructura dominantă. În toate ţările care intră cu întârziere pe calea dezvoltării capitaliste acţionează legea modului de producţie dominant. “În Occident ea a acţionat în perioada capitalismului comercial. Astfel s-a născut regimul monarhic. În secolul al XVIII-lea dintre cele trei moduri de producţie existente în Principate: feudal, prebendial (bazat pe câştigurile procurate de funcţii dar şi de poziţiile obţinute prin favorul şi bunăvoinţa “şefului”) şi capitalist - învinge cel prebendial; interesele agentului fanariot domi-nant împinge economia în această direcţie. Agentul dominant fanariot nu este o clasă socială definită printr-un sistem de relaţii de proprietate, ci un grup de putere avându-şi pârghia de susţinere în afară (Imperiul Otoman), caracterizându-se, astfel, prin poziţia sa în sistemul redistribuirii şi al autorităţii. După Zeletin, în epoca modernă, oligarhia politică se transformă treptat în clasa burgheză. Ea este un grup care acaparează instrumentele puterii şi le foloseşte pentru protejarea nucleului burgheziei. O consecinţă a intrării unei societăţi sub acţiunea legii modului de producţie dominant este constituirea unei puternice şi ample Occidentul, România şi Imperiile 357 birocraţii legate de punerea în funcţie a instrumentelor instituţionale ale autorităţii centrale. Deci birocraţiile răsăritene iau naştere ca urmare a acţiunii legii modului de producţie dominant sau a formaţiunii sociale predominante. Prin mijlocirea violenţei, modul de producţie dominant va elimina celelalte moduri de producţie concurente şi se va generaliza în economia societăţii. Deosebindu-ne de poziţia marxistă, noi mutăm accentul de pe ideea determinismului economic, pe ipoteza că legea sociologică cea mai puternică într-o epocă este desemnează acele intervenţii moderatoare de pe poziţia unor “moduri” (de producţie, de gândire, de simţire, de acţiune, în genere) aflate în competiţie, în conflict sau chiar într-un fel de “război” social. De aceste “intervenţii” depinde totul: dacă va fi pace socială sau război social, dacă va fi constrângere sau armonie. În epoca modernă, moderatorul este, de regulă, clasa politică, în evul mediu moderatorul a fost Biserica, în epoca mercantilă moderatorul a fost clasa economică, acei “aventurieri” ai mărilor, marii neguţători care au creat lumile coloniale etc. O altă consecinţă a acţiunii acestei legi este apariţia societăţilor intermediare, a spaţiilor sociale aglutinate şi chiar a personalităţilor aglutinate.

4

Apar categorii sociale flotante care se fixează mai apoi în mod progresiv, sunt, adică, asimilate treptat de modul de producţie dominant, pe măsură ce se întăreşte poziţia economică a acestuia. Până atunci însă categoriile flotante sunt stimulate să părăsească modurile de producţie concurente (căci ar deveni un agent social cu interese legate de acestea) prin crearea de funcţii burgheze. Aşadar birocraţia este totodată expresia unei nevoi sociale pe care o resimte clasa sau grupul dominant de a slabi baza socio-demografică a celorlalte moduri de producţie. Apar “oraşele parazitare”, care deşi neproductive sunt totuşi întreţinute de stat, prin buget, pentru a slabi baza socială a modurilor tradiţionale de producţie (prezente, în special, în lumea rurală). Lucrul acesta s-a întâmplat de fiecare dată când a acţionat această lege, producându-se o centralizare de agenţi şi mase în jurul autorităţii, care a putut astfel să le manevreze. Aşa a procedat Ludovic al XIV-lea, care prin concentrarea nobililor la curtea sa a subminat autonomia regională a seniorului. La fel s-a întâmplat în secolul fa-nariot, când domnul, pentru a întări modul prebendial, a declanşat o adevărată hemoragie de funcţii dregătoreşti care până atunci erau Ilie Bădescu 358 împărţite după modelul “autorităţii tradiţionale” (M. Weber). “Hospo-darul fanariot” le redistribuie în funcţie de interesele sale, ignorând orice tradiţie. În felul acesta s-a ajuns la slăbirea instituţiilor legate de funcţionarea celorlalte moduri de producţie (apare acum şi categoria socială a proprietarului absent). Astfel au fose create bazele expansiunii prebendei, care s-a sprijinit apoi pe grupul nou al arendaşilor. La rândul lor aceştia erau simpli participanţi la sistemul redistribuirii, mijlocind perceperea “taxelor” sau a “dărilor fiscale”. Sub acţiunea legii modului de producţie dominant regio-nalizarea spaţiului social capătă şi ea o forma specifică. Noul spaţiu social se manifestă, în special, în acele parţi ale societăţii în care acţionează noii agenţi. Pe canalul acestei afirmări se iveşte şi acel teribil fenomen de aglutinare: noul spaţiu coexistă cu vechile tipuri de spaţii sociale, generând astfel o societate cu spaţii sociale aglutinate. Noul tip de spaţiu social intră sub acţiunea legii modului spiritual dominant; totuşi existenţa sa nu mai este atât de mecanic legată de noul tip de producţie, în sensul că el poate persista chiar în condiţiile dispariţiei aceluia. În plus acel spaţiu se poate generaliza şi în alte “regiuni” ale societăţii sub forme comportamentale de împrumut. Aşa se explică fenomenele de aculturaţie şi de mobilitate culturală. Peste tot unde pătrund agenţi şi obiecte culturale ale noului spaţiu social-economic apar forme aculturate ale spaţiului social. Iată, dar, sensul distanţării noastre de marxism. În vederile noastre, modul dominant este în esenţa sa un “mod spiritual” şi se referă la specificul reproducerii (perpetuării) unei civilizaţii în întregul ei, de la o perioadă la alta. Numai în epoca modernă, capitalistă, modul dominant a îmbrăcat forma “modului de producţie”. În alte epoci, modul de producţie s-a dovedit ineficient să influenţeze procesul istoric şi dacă n-ar fi intervenit o anume clasă politică, prin mecanismul modeator al legii civile, acel mod de producţie nici n-ar fi triumfat în istorie. Ca atare, regionalizarea noului spaţiu social o poate lua înaintea suportului său economic. În felul acesta, noul tip de spaţiu social poate fi socializat, generalizat în cadrul “societăţii civile”, înainte ca noua civilizaţie să fi cunoscut o expansiune corespunzătoare. Credem că aceasta este o lege sociologică specifică tuturor ţărilor care intră cu întârziere în stadiul “modernismului”, încât e posibil ca noul spaţiu social să “invadeze” societatea civilă înainte ca modul de producţie de care e legat să fi fost, la rândul său, socializat (aşa s-a întâmplat cu societatea românească, care a devenit burgheză când relaţiile de producţie capitaliste erau încă foarte slabe). Această situaţie

5

stă la baza proliferării formelor instituţionale noi, în special a instituţiilor normative şi mai puţin a celor pragmatice. Ele sunt legate tocmai de acţiunea legii modului de producţie dominant, care reclamă sprijinirea procesului de expansiune a noului mod de producţie prin mobilizarea mecanismelor autorităţii, adică prin protecţia statului. În plus, aşa cum am spus, forme de regionalizare a spaţiului social se pot produce (ori de câte ori acţionează o cauză) chiar independent de apariţia unui nou mod de producţie. Un caz tipic îl reprezintă cruciadele, care au avut un foarte mare rol în chiar procesul de geneză a modului de producţie capitalist. Ele au stimulat relaţiile comerciale între Orient şi Occident. Mai mult, cruciadele au contribuit la apariţia unei producţii de război în Europa occidentală care a constituit primul mare impuls spre industrialismul modern. O formă regională a spaţiului social poate fi dată de spatiile sociale excedentare care nu au un suport economic şi nici nu sunt reclamate de acţiunea de expansiune a vreunei clase sociale. Aceste spaţii sociale sunt cele întreţinute de exodul unei suprapopulaţii rurale în timpurile de decadenţă, care poate genera fie un spaţiu social de configuraţie militară, fie unul de configuraţie flotantă. În primul caz se încadrează populaţiile de mercenari din Grecia antică şi din Imperiul Roman, care se puneau la dispoziţia marilor acţiuni militare şi astfel îşi câştigau existenţa. Războiul de 30 de ani, cum spune Kautsky, a fost legat de existenţă unei asemenea suprapopulaţii ţărăneşti. Cazurile de spaţii sociale flotante sunt multiple, în ele încadrându-se o serie de fenomene sociale de masă, precum pelerinajele, izgonirea şi strămutarea, în general migraţiile de toate tipurile. Tot aici intră şi unele forme ale psihozei de masă, cum a fost, de exemplu nevroza sau psihoza pithiatică, în evul mediu. În spatele tuturor acestor forme ale spaţiilor sociale excedentare acţionează o lege socială specifică societăţilor precapitaliste: legea ciclului feudal. Aceste fenomene de masă intră în rândul formelor de exprimare a proceselor de regionalizare a spaţiilor sociale. Consecinţa considerării lor în această perspectivă este înlăturarea prejudecăţii că sunt fenomene dezorganizate, haotice. În realitate ele înglobează un potenţial social şi cultural foarte mare, putând duce la răsturnări ale cursului istoriei. Astfel migraţia cămătarilor din Europa meditera-neană în cea nordică ar explica, după Sombart, apariţia primelor forme ale capitalismului în această parte a continentului. În al doilea rând, resurecţia culturală a Europei, după căderea Imperiului Roman, a venit dinspre spaţiile sociale flotante, aşa-zis “marginale” ale imperiului. La fel, proletariatul de fabrică, modern, provine din suprapopulaţia ţărănească, care-şi configurase spaţii sociale flotante de o mare diversitate. Faptul că aceşti agenţi intervin în marile resurecţii sociale şi culturale dovedeşte că au acumulat, în cadrul acelor spaţii sociale flotante, noi înţelesuri, în baza cărora pot formula noi răspunsuri la probleme precum ieşirea din criza în care intraseră deja spaţiile sociale istoriceşte consacrate în societatea oficială. Spaţiile sociale flotante experimentează un nou tip de societate-neoficială -, pe baza căreia, şi după modelul ei, se ridică o nouă societate oficială. Nu trebuie uitat că primele forme de “comunism” au fost experimentate tot în aceste spaţii sociale flotante şi e greu să nu constaţi legătura dintre ele şi proiectele comunismului istoric. Aşa cum arăta Zeletin, programul Războiului ţărănesc german era de tip comunist, desigur în forme utopice; înţelesurile sintetizate în acest program nu pot fi concepute decât prin experienţa unei noi configuraţii a spaţiului social (experimentată chiar de răscoală). Această perspectivă asupra spaţiului social răstoarnă total teoria lui Sorokin şi în general teoriile elitiste,

6

care explică toate marile creaţii prin excepţionalismul elitelor. În realitate, marile resurecţii sociale şi culturale îşi au rădăcina în aceste “spaţii sociale” aşa-zis “marginale”, periferiale. E greu să explici prin teoria “omului marginal” inovaţiile sociale. Acest lucru comportă adoptarea ideii după care creaţia se realizează întâmplător, fără legătură cu vreo serie socioculturală pregătitoare, deci n-are istorie, are un caracter de excepţie. “Margina-lismul”, aşa cum îl prezintă teoria “omului marginal”, nu poate explica inovaţiile istoric validate, ci numai pe acelea ce se apropie mai curând de fenomenele de modă şi care deci au o existenţă precară. Considerând că toate categoriile marginale dezvoltă noi spaţii sociale ne putem explica geneza unor tipuri diferite de ego-uri sociale în istorie. Pe de altă parte, egoul social al celui ce produce o inovaţie istorică trebuie să aibă o nouă configuraţie, conform teoriei paradigmelor, altfel el nu poate concepe (crea) un “nou model de rezolvare”. Prin urmare, sursa unei inovaţii, a unei noutăţi în istorie, este o paradigmă, prin care “timpurile noi” se pun într-o legătură spirituală, cu adâncimile noologice cele mai îndepărtate şi mai tainice ale popoarelor şi ale omului. Acele abisalităţi noologice ne trezesc în istorie şi comandă vremurilor, din nivel de epocă în nivel de epocă, lăsând să triumfe peste veacuri linia destinului colectiv al popoarelor. Aşa s-a întâmplat ieri, aşa se întâmplă azi, aşa se va întâmpla mâine. Singurele forţe care se opun acestor comenzi abisale sunt cele care tind, altminteri, să şi robească popoarele. Asemenea forţe se compun şi alcătuiesc marile complexe şi de robie a popoarelor. Teoria lor pentru epoca modernă a fost elaborată de M. Eminescu.

1 PAGINA WORD PANA SAMBATA!!

7