ICCJ Leasing
description
Transcript of ICCJ Leasing
ICCJ. Contract de leasing vs. contract de credit
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, prin OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, au fost instituite norme speciale privind regimul juridic al contractului de leasing, care nu-i conferă natura unei operaţiuni de creditare. Astfel, operaţiunea de sale and leaseback, reglementată de art. 22 din OG nr. 51/1997, nu poate fi asimilată cu contractul de credit și chiar dacă prezintă particularităţi faţă de forma clasică a contractului de leasing, din punct de vedere juridic, însă, suntem în prezenţa a două contracte diferite, deoarece, în cazul creditului bancar, clientul primeşte o sumă de bani de la instituţia financiară, pe când, în cazul contractului de leasing, locatorul nu oferă locatarului bani, ci finanţează cumpărarea unui bun, pe care ulterior îl transmite locatarului în posesiune şi folosinţă temporară. Prin urmare, Înalta Curte a reținut că nu poate fi invocată nulitatea clauzelor contractuale din perspectiva asimilării contractului de leasing cu contractul de împrumut bancar, normele care guvernează acest din urmă contract nefiind aplicabile în cauză. (Decizia nr. 2786 din 30 septembrie 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatare nulitate absolută contract de leasing)
Operaţiunea de sale and leaseback. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Dispoziţii
legale aplicabile în raport cu natura juridică a contractului
Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte
Index alfabetic : acţiune în constatarea nulităţii absolute
sale and leaseback
natura juridică
O.G. nr. 51/1997, art. 15, art. 22
C. civ. din 1864, art. 969, art. 1066, art. 1069
Din economia dispoziţiilor art. 22 din O.G. nr. 51/1997 rezultă că dispoziţiile ordonanţei se aplică şi în
situaţia în care o persoană fizică sau juridică vinde un bun unei societăţi de leasing, pentru a-l utiliza în
sistem de leasing, cu dreptul sau obligaţia de răscumpărare la sfârşitul contractului de leasing, fiind,
de asemenea, permisă răscumpărarea bunului obiect al unui contract de leasing de către furnizor de la
locator/finanţator.
Operaţiunea de sale and leaseback reglementată de art. 22 din O.G. nr. 51/1997 nu poate fi
asimilată cu contractul de credit, chiar dacă prezintă particularităţi faţă de forma clasică a contractului
de leasing, fiind instituite norme speciale cu privire la regimul juridic al contractelor de leasing, astfel
încât nu se poate invoca nulitatea clauzelor contractuale din perspectiva asimilării contractului de
leasing cu contractul de împrumut bancar, normele care guvernează acest din urmă contract nefiindu-i
aplicabile.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2786 din 30 septembrie 2014
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 794 din 5 februarie 2013, a respins ca
neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC S. SRL, în contradictoriu cu
pârâta SC BCR L. IFN SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că la data de 9 decembrie 2008, între
reclamanta SC S. SRL în calitate de vânzător şi viitor utilizator, pe de o parte, şi pârâta SC BCR L. IFN
SA, în calitate de cumpărător, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 4835/9 decembrie 2008 prin care reclamanta a vândut pârâtei dreptul de
proprietate asupra imobilului situat în mun. Piteşti, A.R. nr. 20A, jud. Argeş, compus din teren
intravilan, categoria curţi-construcţii în suprafaţă de 1285 mp şi construcţie cu destinaţia de atelier
auto, cu o suprafaţă construită la sol de 230 mp. Conform art. 1.3, imobilul ce face obiectul
contractului se cumpără de către pârâtă de la reclamantă cu surse financiare provenite de la un
finanţator ales de cumpărător, fiind ulterior transmis în sistem de leasing financiar către reclamantă, în
baza unui contract de leasing financiar încheiat la aceeaşi dată, între aceleaşi părţi.
Tot la data de 9 decembrie 2008, între pârâta SC BCR L. IFN SA, în calitate de locator şi reclamanta SC
S. SRL, în calitate de utilizator, s-a încheiat contractul de leasing financiar privind imobilul din
contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4835/9 decembrie 2008. Conform art. 6.1,
obiectul contractului l-a constituit finanţarea de către locator a imobilului prevăzut la art.2 şi
transmiterea dreptului de posesie şi folosinţă a acestuia către utilizator în schimbul plăţii de către
acesta a avansului, comisionului de management şi a ratelor de leasing (redevenţe) cu posibilitatea
pentru utilizator de a deveni proprietar al imobilului la expirarea duratei contractului de leasing, în
conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu prevederile contractuale.
Aceste contracte materializează o operaţiune de „sale and leaseback”, care este reglementată de
dispoziţiile art. 22 din O.G. nr. 51/1997, ca o variantă a contractului de leasing. Prin intermediului
tranzacţiei de „sale and leaseback”, vânzătorul bunului, devenit ulterior locatar/utilizator, poate
beneficia de o sumă de bani ce poate fi utilizată pentru investiţii pe termen lung sau pentru capital de
lucru, păstrând pe toata perioada de leasing drepturile de utilizare a bunului.
Instanţa a reţinut că operaţiunea de „sale and leaseback” nu se confundă cu o operaţiune de acordare
a unui împrumut cu constituirea unei garanţii, aşa cum a susţinut reclamanta, invocând o serie de
prevederi legale din O.G. nr. 28/2006, Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), Norma BNR nr. 12/13
septembrie 2007, O.M.F.P. nr. 2374/2007 referitoare la activitatea de creditare desfăşurată de
instituţiile financiare nebancare (IFN).
S-au mai invocat de către reclamantă, în susţinerea tezei potrivit căreia operaţiunea de sale and
leaseback reprezintă de fapt un împrumut, pentru garantarea căruia este afectat bunul luat în leasing,
dispoziţiile pct. 90 alin. (5) lit. a) din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a
Comunităţilor Economice Europene, prevăzute în anexa la Ordinul MFP nr. 1.752/2005, astfel cum a
fost modificat prin Ordinul MFP nr. 2374/2007, potrivit cărora o tranzacţie de vânzare a unui activ pe
termen lung şi de închiriere a aceluiaşi activ în regim de leasing (leaseback) se contabilizează în
funcţie de clauzele contractului de leasing; astfel, dacă tranzacţia de vânzare şi închiriere a aceluiaşi
activ are ca rezultat un leasing financiar, tranzacţia reprezintă un mijloc prin care locatorul acordă o
finanţare locatarului, activul având rol de garanţie. Entitatea beneficiară a finanţării (locatarul) nu va
recunoaşte în contabilitate operaţiunea de vânzare a activului, nefiind îndeplinite condiţiile de
recunoaştere a veniturilor. Activul rămâne înregistrat în continuare la valoarea existentă anterior
operaţiunii de leasing, cu regimul de amortizare aferent.
Instanţa a reţinut că toate aceste reglementări nu afectează, însă, natura juridică a operaţiunii de sale
and leaseback care este distinctă de cea a unei acordări de credit. Împrejurarea că, din punct de
vedere economico-financiar (contabil), vânzarea bunului urmată de leasingul financiar presupune
anumite înregistrări similare acordării unei finanţări sub formă de împrumut cu constituirea unei
garanţii asupra bunului fără deposedare, nu înseamnă şi o echivalenţă în ceea ce priveşte efectele lor
juridice.
Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului amintit de reclamantă se aplică la contabilizarea
economico-financiară, la înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni, şi presupune ca în cazul unor
diferenţe între fondul sau natura economică a unei operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică,
înregistrarea să ţină cont de aspectul economic.
Acest principiu este, de altfel, consacrat de art. 11 din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) având
următorul conţinut: „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod,
autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot
reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei…” Codul fiscal
stabileşte, potrivit art. 1, cadrul legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii care
constituie venituri la buget, precizează contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite,
taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora. Acest act normativ nu
instituie principii general valabile şi aplicabile raporturilor juridice civile, fie ele şi între profesionişti,
nici derogări de la principiile aplicabile convenţiilor dintre aceştia.
Prin urmare, teza reclamantei că, în realitate, contractul de leasing financiar constituie un împrumut nu
a fost primită, întrucât ambele fiind contracte numite, au natură juridică proprie.
Reclamanta a pretins, prin primul petit al acţiunii deduse judecăţii, că sunt lovite de nulitate absolută
următoarele clauze înscrise în contractul de leasing financiar nr. 71082/9 decembrie 2008, parte din
tranzacţia de sale and leaseback încheiată de părţi:
- clauza de la art. 15.3 partea finală, potrivit căreia, în cazul încetării contractului de leasing prin
acordul părţilor, locatorul are dreptul la „daune compensatorii în valoarea de 25% din valoarea
contractului de leasing”;
- clauza de la art. 15.6, potrivit căreia „în cazul returnării imobilului, utilizatorul nu poate revendica
restituirea parţială sau totală a plăţilor efectuate până în acel moment, acestea fiind considerate, în
baza prezentului contract, ca reprezentând contravaloarea posesiei şi folosinţei imobilului până în
momentul restituirii acestuia”;
- clauza de la art. 15.7 lit. b), privind obligaţia utilizatorului, în cazul rezilierii contractului de leasing din
vina acestuia, de a plăti locatorului, cu titlu de daune interese, „contravaloarea imobilului, înţelegând
prin aceasta valoarea de intrare la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing,
taxele şi impozitele legale (TVA, alte servicii etc), luându-se în considerare sumele deja achitate în
contul imobilului cu titlu de capital”.
Motivul de nulitate absolută indicat de reclamantă este cauza ilicită, fiind invocate în acest sens
dispoziţiile art. 966, art. 968, art. 1087 raportat la art. 5 C. civ., susţinându-se de către reclamantă că
mai sus menţionatele clauze abuzive au fost stabilite cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică ale
art. 1084 cu referire la art. 1088 C. civ. de la 1864, în sensul că sumele ce ar rezulta cu titlu de daune
compensatorii sau daune interese în cazul încetării contractului de leasing sunt cu mult mai mari decât
pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit împrumutătorul, acestea fiind limitate la nivelul
dobânzii legale conform Legii nr. 313/1879.
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor
juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Cauza, ca şi condiţie de fond, esenţială, generală, de
validitate a actului juridic civil, reprezintă obiectivul urmărit la încheierea actului juridic şi este nelicită,
când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.
Prin Decizia nr. XI/2005 pronunţată de Î.C.C.J. – Secţiile Unite, în recursul în interesul legii dat în
aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea
nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. (1) C. civ., s-a reţinut că prin Legea nr. 313/1879, ale cărei
dispoziţii sunt în vigoare şi constituţionale, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524/2 decembrie
1997, s-a prevăzut la art. 1 că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestaţiuni
în natură, precum şi că "Judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii
prevăzută în art. 1589 din Codul civil, sau în caz de alte obligaţiuni, la daune-interese, conform art.
1084 din Codul civil".
S-a statuat că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor
dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală
(stabilită de O.G. nr. 9/2000) decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în penalităţi de
întârziere şi că, aşa fiind, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei
împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau
pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 şi ale art. 968 C. civ.,
contravine prevederilor legii.
Câtă vreme, însă, instanţa a reţinut că între părţi nu s-a încheiat un împrumut/credit, nu se poate
concluziona în sensul caracterului ilicit al clauzelor care stabilesc în sarcina locatarului/utilizatorului
obligaţia de plată a unor daune interese compensatorii al căror cuantum depăşeşte dobânda legală
calculată asupra ratelor de leasing rămase neachitate (iar nu asupra sumei împrumutate nerestituite,
cum a denumit-o reclamanta).
Potrivit art. 11 din O.G. nr. 51/1997, în cadrul operaţiunilor de leasing drepturile şi obligaţiile părţilor
vor fi stipulate în contract şi nu vor fi limitate la prevederile art. 9 şi 10.
Reclamanta nu se poate prevala nici de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, întrucât nu face parte din categoria
consumatorilor, astfel cum aceasta este definită prin art. 2 alin. (1) din lege.
Nu există temei pentru a diminua întinderea clauzei penale convenite de părţi, nici în ipoteza
reglementată de art. 15.3 partea finală, nici în cea prevăzută la art. 15.7 lit. b) din contract, la nivelul
dobânzii legale, care nu este aceeaşi cu dobânda din contractul de leasing financiar - 235.587,71 Euro
conform scadenţarului anexat, nici la nivelul diferenţei dintre valoarea imobilului rezultata din raportul
de evaluare - 1.146.786 Euro si preţul imobilului conform contractului de vânzare-cumpărare şi de
leasing - 700.000 Euro.
În temeiul principiului pacta sunt servanda, instanţa nu are posibilitatea, în principiu, de a reduce sau
de a mări cuantumul clauzei penale, astfel cum prevede art. 1087 C. civ. de la 1864. Ca excepţie,
potrivit art. 1070, numai în caz de executare parţială, instanţa poate micşora cuantumul clauzei penale
proporţional cu ceea ce s-a executat.
Cât despre clauza de la art. 15.6, ce trebuie privită în corelaţie cu cea de la art. 15.5, plăţile efectuate
de utilizator până la data returnării imobilului, ca urmare a încetării contractului de leasing prin
reziliere din culpa acestuia, nu reprezintă daune-interese, ci contravaloarea posesiei şi folosinţei
imobilului. Rezilierea, ca sancţiune pentru neexecutarea culpabilă de către o parte a obligaţiilor dintr-
un contract sinalagmatic cu executare succesivă, operează numai pentru viitor, astfel că în cazul în
care aceasta intervine, prestaţiile deja executate de aceasta nu se mai restituie.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, reţinând că cererea de chemare în judecată este
neîntemeiată, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,
reclamanta aflată în culpă procesuală a fost obligată la suportarea cheltuielilor de judecată constând în
taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel SC S. SRL.
Prin decizia nr. 330 din 7 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a
fost respins apelul ca nefondat, în temeiul următoarelor considerente:
Susţinerea apelantei potrivit căreia instanţa de fond, a pronunţat o soluţie eronată în ceea ce priveşte
natura juridică a operaţiunii de sale and lease back a fost găsită neîntemeiată, având în vedere că,
contractul de leasing este un contract numit, cu norme speciale, de reglementare, analogiile cu alte
contracte neputând fi făcute.
Art. 22 din O.G. nr. 51/1997 reglementează doar o situaţie particulară a contractului de leasing care
permite ca utilizatorul să se identifice cu furnizorul neavând nicio relevanţă cine încasează valoarea de
intrare, întrucât din perspectiva contractului de leasing, efectele acestuia sunt aceleaşi indiferent dacă
furnizorul şi utilizatorul sunt una şi aceeaşi persoană - relevant este faptul că utilizatorului îi revine
obligaţia de a restitui cu dobânda aferentă suma finanţată.
Apelanta a invocat o serie de norme contabile care normează tratamentul contabil al acestei
operaţiuni, însă efectele contractului de leasing nu se regăsesc în norme contabile, ci în legislaţia care
reglementează respectivul contract, respectiv O.G. nr. 51/1997.
Este de esenţa contractului de leasing ca finanţatorul să devină proprietar, iar utilizatorul să
beneficieze de transferul dreptului de proprietate după ce achită toate ratele de leasing, inclusiv
valoarea reziduală. Aceasta este diferenţa specifică acestui tip de contract faţă de contractul de credit,
orice asimilare cu alte contracte neputând fi primită. Orice contract de leasing presupune în mod
necesar ca finanţatorul să achiziţioneze bunul de la un furnizor.
În ceea ce priveşte principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, acesta nu are aplicabilitate în
prezenta speţă, întrucât acest principiu se aplică exclusiv în cazul înregistrărilor în contabilitate a unor
operaţiuni.
În cauză, SC S. SRL a solicitat acordarea finanţării de către BCR L. IFN SA, cerere care a fost aprobată
fiind încheiat contractul de leasing nr. 71082/9 decembrie 2008, drept pentru care Finanţatorul BCR L.
IFN SA şi-a executat obligaţia esenţială de plată a preţului potrivit art. 9.1 din contract, fiind achitată în
data de 17 decembrie 2008 valoarea de intrare în cuantum de 3.281.103,70 lei (700.000 EUR + TVA)
în beneficiul reclamantei SC S. SRL.
Practic, utilizatorul, care a avut calitatea şi de furnizor, a încasat această sumă de bani urmând ca
suma finanţată să fie restituită către BCR L. IFN SA cu dobânda aferentă pe întreaga perioadă
contractuală convenită, timp de 120 luni, urmând ca la final să-i fie transferat şi dreptul de proprietate.
Astfel, din cuprinsul dispoziţiei art. 9.1. al contractului de leasing rezultă că finanţarea (adică
încheierea contractului de vânzare cumpărare) este una din obligaţiile finanţatorului contractului de
leasing care i-a naştere tocmai pentru că s-a încheiat contractul de leasing.
Art. 15.3 prevede că încetarea prin acordul părţilor a contractului, în orice altă situaţie decât cea
prevăzută la art. 14 alin. 14.5 este posibilă numai dacă utilizatorul şi-a îndeplinit toate obligaţiile
scadente, locatorul având în această situaţie dreptul la daune compensatorii în valoare de 25% din
valoarea contractului de leasing.
Acest articol reglementează situaţia în care utilizatorul solicită încetarea contractului de leasing înainte
de termen. După cum se poate observa, contractul de leasing este încheiat pe o perioadă determinată,
prin urmare nu putea fi denunţat unilateral de către utilizator înainte de termen, întrucât s-ar încălca
principiul irevocabilităţii actului juridic civil. Evident că scopul contractului de leasing din perspectiva
finanţatorului este să-şi recupereze suma finanţată, întrucât în sens contrar ar înregistra pierderi. Cu
toate acestea, părţile au convenit să se poată înceta mai înainte de vreme contractul de leasing dar cu
o anumită compensaţie, întrucât de multe ori simpla recuperare a bunului nu oferă repararea
întregului prejudiciu născut din neachitarea tuturor ratelor de leasing.
În cauză reclamanta nu şi-a executat întocmai contractul de leasing, dat fiind că din cele 120 de rate
convenite contractual aceasta a achitat doar 15. Ulterior acesta a depus o corespondenţă prin care a
denunţat intempestiv contractul comunicând locatorului că nu înţelege să continue plata ratelor de
leasing întrucât nu mai este interesată de contractul încheiat cu BCR L. Pe acest fond s-a comunicat
utilizatorului încetarea contractului de leasing, însă cu respectarea art. 15.3. din contract, a cărui
anulare s-a cerut. Comunicarea poziţiei intimatei s-a realizat prin adresa nr. DDC 939 prin care s-au
comunicat condiţiile contractuale care trebuiau îndeplinite cumulativ cu privire la posibilitatea
închiderii anticipate de comun acord.
Inexistenţa debitului - în cazul de faţă, reclamanta nu a îndeplinit această condiţie, întrucât chiar SC S.
SRL a recunoscut in ultimul paragraf din adresa nr. 20330/14 aprilie 2010 că nu va mai achita factura
emisă în data de 1 aprilie 2010.
Art. 15.6 prevede că, în cazul returnării bunului, utilizatorul nu poate revendica plăţile efectuate până
în acel moment sau părţi din ele, acestea fiind considerate în baza prezentului contract ca
reprezentând contravaloarea posesiei şi folosinţei bunului.
Acest articol este valabil reţine Curtea, întrucât în sens contrar dacă s-ar achiesa la teza apelantei -
reclamante s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a utilizatorului, care practic ar folosi gratuit un
bun care nu îi aparţine.
Astfel, reclamanta care este şi furnizor şi utilizator a încasat valoarea de intrare şi a înstrăinat către
finanţator imobilul în cauză, asumându-şi în egală măsură achitarea ratelor de leasing. Numai că bunul
a rămas în folosinţa SC S. SRL, şi cum bunul a trecut în proprietatea BCR L. IFN SA, este corect ca cel
care a beneficiat de folosinţa unui bun care nu îi aparţine să achite o redevenţă în beneficiul
proprietarului. Prin urmare, pentru cele 15 luni cât bunul a fost în folosinţa efectivă a utilizatorului, iar
acesta a înţeles să achite de bună voie ratele de leasing, acestea sunt datorate, nefiind supuse
repetiţiunii, aşa cum a susţinut apelanta.
Art. 15.7 lit. b) prevede că, în cazul restituirii bunului către locator, ca urmare a rezilierii prezentului
contract din vina utilizatorului, acesta va plăti contravaloarea imobilului, înţelegând prin aceasta
valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele şi
impozitele legale (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere şi cu alte servicii etc. după caz), luându-se în
considerare sumele deja achitate în contul imobilului cu titlu de capital.
S-a afirmat prin motivele de apel că respectivul articol obligă la achitarea întregii valori a imobilului,
ceea ce nu corespunde realităţii, întrucât din ultima teză a acestui articol rezultă că se scade din suma
finanţată ceea ce s-a achitat deja cu titlu de capital.
Prin urmare, raţiunea inserării acestui articol este de a da dreptul finanţatorului de a-şi recupera
exclusiv suma finanţată, diferenţa de capital neachitată de către utilizator.
În lipsa acestei prevederi, societatea de leasing ar înregistra un prejudiciu însemnat din nerestituirea
sumei finanţate de către utilizator, întrucât restituirea bunului nu are nicio relevanţă economică pentru
o societate de leasing, care se aşteaptă să încaseze sumele de bani indisponibilizate iniţial la data
perfectării operaţiunii de leasing.
În cazul de faţă, chiar dacă bunul a fost restituit acesta nu a putut fi valorificat nici până în prezent iar,
în cazul de faţă, BCR L. nu şi-a recuperat decât o mică parte din suma finanţată (s-au restituit 15 rate
de leasing din cele 120 convenite contractual) în timp ce SC S. SRL este cel care a încasat valoarea de
intrare de 700.000 EUR.
În ceea ce priveşte conţinutul art. 15.7 lit. b) din contractul de leasing, acesta nu este de natură să
creeze un dezechilibru între părţi, ci dimpotrivă are menirea de a echilibra prejudiciul pe care
societatea de leasing îl cunoaşte în condiţiile în care utilizatorul înţelege să nu mai restituie ratele de
leasing la care el însuşi s-a obligat.
Inserarea unei atare clauze este expresia principiului forţei obligatorii a actului juridic civil [art. 969
alin. (1)] precum şi a irevocabilităţii actului juridic întrucât este firesc ca utilizatorul să fie ţinut să-şi
execute obligaţiile pe care el însuşi şi le-a asumat.
Societatea de leasing efectuează la începutul contractului de leasing o cheltuială (constând în plata
preţului de achiziţie) şi în mod firesc utilizatorul trebuie să o restituie finanţatorului eşalonat prin plata
ratelor de leasing pe perioada convenită contractual.
Utilizatorul are obligaţia de a executa în natură obligaţiile pe care şi le-a asumat, adică în cazul în
speţă, plata la scadenţă a ratelor de leasing, iar predarea bunului echivalează cu o neexecutare a
contractului de leasing, predarea bunului neoferind lichidităţile necesare pentru acoperirea
prejudiciului înregistrat din neîncasarea la termen a ratelor de capital pentru acoperirea preţului de
achiziţie.
În condiţiile în care utilizatorul în mod intempestiv, după ce intimata a achitat o sumă de bani către
furnizor, a luat decizia de a nu mai achita ratele de leasing din diverse motive, atunci BCR L. a fost
privată de dreptul de a încasa restul ratelor de leasing, care erau destinate tocmai pentru acoperi
suma pe care a plătit-o iniţial la furnizor.
Contractul de leasing este un contract de natură comercială, şi în asigurarea echilibrului contractual se
impune respectarea principiilor autonomiei de voinţă a părţilor, a libertăţii contractuale şi a forţei
obligatorii a contractului la care părţile au înţeles, prin propria lor voinţa liberă şi neviciată, şi să-şi
asume obligaţii în schimbul drepturilor dobândite, convenţiile legal făcute având între părţi putere de
lege.
În ipoteza în care utilizatorul nu mai achită ratele de leasing astfel cum s-a obligat, este firesc ca
finanţatorul să insereze în contract o clauză în care să i se recunoască dreptul de a recupera pe lângă
sumele facturate şi neachitate şi diferenţa de capital pe care finanţatorul a achitat-o deja către
furnizor.
Instituţia daunelor interese stabilite prin clauza penală este recunoscută atât de legislaţia românească
şi de cea europeană, cât şi de jurisprudenţă. Ea are o cauză-scop concretă (stabilirea anticipată a
prejudiciului ce va fi suferit de către creditoare ca urmare a rezilierii contractului din culpa exclusivă a
utilizatorului), care este reală şi licită, pentru că orice încetare intempestivă a unui contract de
finanţare (aşa cum este contratul de leasing financiar), în care finanţarea a fost deja acordată, va
aduce prejudicii finanţatorului.
S-a susţinut de apelantă că „încetarea unui contract prin acordul părţilor, contract în baza căruia
ambele părţi aveau obligaţii cu executare succesivă, presupunea renunţarea pentru viitor de către
ambele părţi la drepturile pe care le aveau în calitate de creditori ai obligaţiilor interdependente".
În cazul contractului de leasing, cele două părţi nu au obligaţii succesive şi interdependente.
Finanţatorul este cel care la începutul contractului îşi execută o obligaţie esenţială de a dispune de o
plată către furnizor, expunându-se astfel faţă de utilizatorul său, (în cazul de faţă pentru suma de
700.000 EUR) şi ulterior se naşte obligaţia succesivă a utilizatorului de a restitui aceeaşi suma de
700.000 EUR plus dobânda convenită eşalonat pe toată perioada leasingului.
Prin urmare, societatea de leasing dacă se vede în situaţia în care utilizatorul decide de a nu-şi mai
onora obligaţiile de a restitui suma finanţată este prejudiciată şi are dreptul de a solicita ca utilizatorul
să fie obligat să restituie diferenţa de capital rămasă.
Împotriva deciziei nr. 330 din 7 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a
civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC S. SRL Bucureşti solicitând admiterea recursului şi
casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceiaşi instanţă.
În drept recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C.
proc. civ., recurenta arată că hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care s-au înlăturat
motivele de apel referitoare la încălcarea prevederilor art. 1069 C. civ. şi art. 15 din O.G. nr. 51/1997
şi cele rezultând din încălcarea regulii de drept comun conform căruia o parte nu poate să solicite
recuperarea unui prejudiciu la producerea căruia a consimţit.
Instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere a apelului doar în ceea ce priveşte primul motiv de
apel, respectiv cel prin care s-a susţinut calificarea operaţiunii de sale and leaseback ca fiind o
operaţiune de creditare în cadrul căreia este interzisă stipularea unei clauze penale. În ceea ce
priveşte încălcarea prevederilor art. 1069 C. civ. care interzic cumularea penalităţilor cu obligarea la
îndeplinirea obligaţiei principale, instanţa de apel nu a făcut deloc o analiză a consecinţelor
contractuale ale rezilierii din perspectiva utilizatorului din contractul de leasing în sensul de a stabili
care dintre acestea reprezintă în realitate obligarea la îndeplinirea obligaţiei asumate contractual, care
reprezintă obligaţii derivând din clauza penală şi dacă se regăsesc ambele tipuri de obligaţii fapt care
ar atrage sancţiunea nulităţii. Se susţine de către recurentă că lipseşte cu desăvârşire motivarea
privind înlăturarea considerentelor legate de încălcarea prevederilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997 care
reglementează în mod limitativ răspunderea utilizatorului în cazul rezilierii contractului de leasing din
culpa sa.
Recurenta arată că nici celui de al treilea motiv de apel nu i-a răspuns în vreun fel instanţa care a
pronunţat hotărârea recurată, întrucât, făcând referire la art. 15.3 din contractul de leasing cel care
impune obligaţia utilizatorului de a achita daune compensatorii în cazul încetării contractului prin
acordul părţilor, instanţa expune din start condiţiile specifice unui alt caz de încetare a contractului,
prin urmare, instanţa, în loc să analizeze condiţiile şi consecinţa unei cauze care reglementează
încetarea contractului prin acordul părţilor, analizează în mod total inexplicabil condiţiile şi
consecinţele încetării contractului ca urmare a denunţării de către una din părţi.
Referitor la criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta arată că decizia recurată nu
cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, iar sumara motivare este
străină de natura cauzei. Existenţa unor motive străine de natura pricinii şi de lipsa oricărei preocupări
a instanţei privind motivarea hotărârii reiese şi din faptul că, deşi s-a solicitat constatarea nulităţii
absolute a trei clauze penale inserate într-un contract de leasing financiar privind un imobil, parte
componentă a unei tranzacţii de sale and leaseback este faptul că instanţa face vorbire de un alt bun
decât cel în cauză.
Înalta Curte, examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate, a constatat că recursul nu
este fondat pentru considerentele ce succed.
Reclamanta a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii unor clauze
contractuale inserate în contractul de leasing nr. 71082 din 9 decembrie 2008 încheiat cu pârâta.
Nulitatea a fost invocată în principal din perspectiva considerării contractului de leasing ca fiind un
contract de împrumut cu consecinţa aplicării dispoziţiilor legale în materie de împrumut iar, în
secundar, prin raportare la dispoziţiile de drept comun fiind susţinută nulitatea clauzelor motivat de
faptul că sunt încălcate dispoziţiile art. 1069 C. civ.
Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., criticând, din
perspectiva ambelor motive, faptul că instanţa de apel nu a răspuns tuturor motivelor de apel iar
hotărârea nu este motivată în fapt şi în drept.
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 raportat la
dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., acestea se vor reţine ca nefondate având în vedere că din
considerentele deciziei atacate rezultă faptul că instanţa a analizat toate aspectele esenţiale invocate
prin cererea de apel, reţinând natura juridică de contract de leasing a contractului dedus judecăţii
precum şi legalitatea clauzelor contractuale pretins nule.
Cu referire la critica privind natura juridică a contractului dedus judecăţii, Înalta Curte, reţine că
regimul juridic al contractelor de leasing este reglementat de Ordonanţa nr. 51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile
privind contractele de împrumut.
Prin actul normativ menţionat mai sus, au fost instituite norme speciale privind regimul juridic al
contractelor de leasing iar operaţiunea de leasing dedusă judecăţii este reglementată în mod expres în
art. 22 al Ordonanţei nr. 51/1997, şi, chiar dacă prezintă particularităţi faţă de forma clasică a
contractului de leasing, acestea nu-i conferă natura unei operaţiuni de creditare, după cum susţine
eronat recurenta.
Teza recurentei privind faptul că i s-ar aplica contractului de leasing normele juridice care guvernează
materia creditării va fi înlăturată întrucât contractul de leasing nu poate asimilat cu contractul de
credit, aceste contracte prezentând diferenţe semnificative. Într-adevăr forma clasică a contractului
de leasing se aseamănă cu contractul de credit bancar întrucât din punct de vedere economic, atât
leasingul, cât şi creditul bancar presupun un împrumut pe termen determinat cu achitarea de către
debitor a dobânzii. Din punct de vedere juridic însă, suntem în prezenţa a două contracte diferite
deoarece în cazul creditului bancar clientul primeşte o sumă de bani de la instituţia financiară, pe când
în cazul contractului de leasing, locatorul nu oferă locatarului bani, ci finanţează cumpărarea unui bun,
pe care ulterior îl transmite locatarului în posesiune şi folosinţă temporară.
Faţă de aceste considerente, rezultă că nu se poate reţine ca fondată critica recurentei privind
nulitatea clauzelor contractuale din perspectiva asimilării contractului de leasing cu contractul de
împrumut bancar, normele care guvernează acest din urmă contract nefiind aplicabile în cauză.
Recurenta a criticat şi faptul că instanţa de apel nu a analizat nulitatea clauzelor prin prisma art. 1069
C. civ. care interzice cumularea penalităţilor cu obligarea la îndeplinirea obligaţiei principale.
Criticile recurentei legate de nulitatea clauzelor contractuale în temeiul art. 1069 C. civ., se vor reţine
ca nefondate având în vedere regimul juridic al contractului de leasing, astfel cum acesta este
reglementat prin legea specială, respectiv O.G. nr. 51/1997.
Astfel, în conformitate cu art. 15 al O.G. nr. 51/1997, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în
care utilizatorul nu execută obligaţiile de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive
calculate de la data scadenţei prevăzută în contractul de leasing, finanţatorul are dreptul de a rezilia
contractul, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la
data restituirii în temeiul contractului de leasing.
Se observă, însă, că prevederile O.G. nr. 51/1997 acoperă doar dreptul finanţatorului la restituirea
bunurilor plasate în leasing şi la obligarea utilizatorului de a plăti sumele datorate până la data
restituirii obiectului material al leasingului. Dispoziţia citată nu se referă expressis verbis şi la daunele-
interese reprezentate de prejudiciul încercat de finanţator după data restituirii obiectului material al
leasingului, însă în aceeaşi prevedere legală, în chiar debutul reglementării sale, se statuează că
dispoziţiile sale îşi găsesc aplicarea "dacă în contract nu se prevede altfel".
Se constată astfel că, dispoziţia legală invocată, prin menţiunea ”dacă în contract nu se prevede
altfel”, lasă posibilitatea părţilor să stipuleze în contract modul în care vor fi percepute daunele
interese în situaţia în care, din culpa utilizatorului, survine rezilierea contractului de leasing.
Această dispoziţie legală urmăreşte să permită finanţatorului, având în vedere complexitatea naturii
contractului de leasing, să-şi recupereze prejudiciul în cazul încetării contractului înainte de termenul
stabilit întrucât acesta efectuează la începutul contractului de leasing o cheltuială constând în preţul
de achiziţie al bunului în scopul recuperării ulterioare a sumei investite. Prin urmare, norma specială
conţinută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite alăturarea unor norme complementare la care părţile
au posibilitatea să recurgă pe cale convenţională.
Înalta Curte, constată că părţile au procedat în acest mod, în sensul că au inclus o clauză
convenţională având natura juridică a clauzei penale reglementată de dreptul comun şi anume de art.
1066 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului de leasing.
Potrivit art. 1066 din vechiul Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului de leasing, clauza
penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă
a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i, clauza penală fiind acea convenţie accesorie prin care
părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării,
executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul sau. Aşadar, rolul clauzei
penale este acela de a evalua pe cale convenţională prejudiciul suferit de creditor ca urmare a
încălcării de către debitor a obligaţiilor contractuale, instituind în sarcina acestuia din urmă obligaţia
de a a-i achita creditorului o sumă de bani ori o altă valoare patrimonială.
În acest sens, prin art. 15.3 se prevede că încetarea prin acordul părţilor a contractului, în orice altă
situaţie decât cea prevăzută la art. 14 alin. 14.5 este posibilă numai dacă utilizatorul şi-a îndeplinit
toate obligaţiile scadente, locatorul având în această situaţie dreptul la daune compensatorii în valoare
de 25% din valoarea contractului de leasing.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat legalitatea clauzelor a căror nulitate se
solicită raportat la dispoziţiile legale şi contractuale incidente.
Din economia dispoziţiilor art. 15 din ordonanţă rezultă, pe de o parte, că părţile pot conveni asupra
daunelor-interese datorate pentru rezilierea contractului, statuându-se că acestea se pot întinde, cel
puţin, până la data restituirii obiectului material al leasingului, iar pe de altă parte, că părţile pot
conveni şi altfel, în sensul de a stipula o altă determinare a daunelor-interese, mai restrânsă sau mai
întinsă decât cea la care se referă norma legală evocată.
Încetarea, prin reziliere, a contractului de leasing financiar, din culpa utilizatorului, poate avea ca efect
cauzarea unui prejudiciu constând în ratele de leasing şi dobânda pe care utilizatorul s-a obligat să le
plătească, iar finanţatorul avea speranţa legitimă că le va încasa. Prin urmare, referirea clauzei penale
la daune-interese evaluate ca prejudiciu reprezentând ratele de leasing contractuale viitoare şi, după
caz, dobânzile asupra acestor rate, nu este contrară dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997, astfel cum în mod
corect a reţinut instanţa de apel.
Este cunoscut faptul ca prevederile art. 969 din vechiul Cod civil ridică la rang de lege convenţia
părţilor, aşa încât acestea sunt ţinute la executarea, întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor
asumate. Invalidarea convenţiei ori a uneia dintre clauzele acesteia nu poate avea loc decât pentru
cazurile prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 948 şi urm. din actul normativ menţionat. În cauză
nu au fost însă aduse argumente de natură să releve în mod concret încălcarea dispoziţiilor legale
privind modul de reglementare al clauzei penale.
Referitor la criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte le-a reţinut ca nefondate
având în vedere că instanţa a analizat aspecte esenţiale ale cauzei respectiv natura contractului dedus
judecăţii şi legalitatea clauzelor a căror nulitate s-a solicitat.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în
cauză şi că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul
ca nefondat.