1

BISERICA ORTODOXĂ ȘI SECTELE

I.1. Fenomenologie sectară

I.1.1 .........................................

Ştiri şocante precum: 88 de membri ai sectei davidienilor morţi prin sinucidere într-o

confruntre cu poliţia în Waco, Texas, la 19 aprilie 1993, 53 de membrii ai sectei Templului

soarelui morţi prin sinucidere sau asasinaţi în Elveţia şi Canada la 4 octombrie 1994, 11 morţi şi

5000 de răniţi în atentatul cu gaz sarin în metroul din Tokyo de către secta AUM la 5 martie

1995 – le prezintă mass-media, insistând că toate acestea nu sunt altceva decât manifestări ale

unor secte. Amintind şi de alte fapte mai vechi ale aceloraşi secte – cum ar fi sinuciderea

colectivă a 923 de membrii ai Templului Poporului în Guyana, în anul 1978 – înţelegem pe de o

parte gravitatea problemei reprezentate de sectele moderne şi pe de altă parte necesitatea

cunoaşterii cât mai amănunţite a lor, în scop defensiv.

După anul 1989, ca şi în alte ţări din spaţiul central şi est-european, România a cunoscut

din păcate fenomenul sectelor într-o măsură din ce în ce mai mare. „Creşterea numărului

sectelor, curentelor şi noilor mişcări religioase şi para-religioase este astăzi în România o

realitate evidentă” – scria Prof. Nicolae Achimescu1, care descria acest fenomen drept o

adevărată „explozie” religioasă şi pseudo-religioasă. Este firesc ca după aproape 50 de ani de

educaţie atee ce a condus la un vid religios şi o accentuată criză spirituală, ţara noastră să

cunoască o nouă „ofertă” religioasă, ofertă care însă este din ce în ce mai diversificată şi

realmente ciudată pentru mentalitatea şi experienţa religioasă a omului de rând. Regăsim o

„goană” permanentă după noi spiritualităţi şi pseudo-spiritualităţi prin care unii oameni îşi doresc

să iasă din cotidian, din normalitate, şi căutând experienţe noi, inclusiv în plan cultural şi

religios, să creadă că în acest fel se vor simţi mai împliniţi din punct de vedere spiritual. La

prima vedere explicaţia acestui fapt ar consta în aceea că educaţia atee, primită în general în

familie, a creat o anumită rezervă faţă de Biserică şi învăţătura ei – ajungându-se la ideea că

1 Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 7.Despre,,explozia religioasă” vezi

Idem,,,Explozia religioasă și pseudo-religioasă. Satanismul în România: organizare și ritualuri”--, în Biserica și

problemele vremii, nr. 3, Iași, 1998.

2

„tradiţionalul” este ceva desuet, inacceptabil pentru omul de azi; în acelaşi timp, setea de

spiritualitate, inerentă fiinţei umane, se cere a fi potolită de noi forme de religiozitate, exterioare

Bisericii. Celebra sintagmă a gânditorului francez André Malraux, „secolul XXI va fi religios ori

nu va fi deloc”, posedă şi o cheie de interpretare inedită: ce fel de religios va fi caracteristic

secolului XXI? Analiza posibilului răspuns la această stringentă întrebare coincide chiar cu o

introspecţie asupra raportului dintre omul de azi şi fenomenul sectar2.

Nu este însă un lucru uşor să prezinţi fenomenul sectar contemporan. Nici chiar din punct

de vedere al denumirii şi al definirii sale, acest fenomen nu se lasă uşor descris. Unii autori

vorbesc despre „noi mişcări religioase”, „secte”, „culte”, „neoreligii”, „noi religii juvenile”,

„secte juvenile”, „mişcări neoreligioase”, „noi comunităţi religioase şi ideologice” sau „psiho-

grupe”3, în timp ce alţi autori vorbesc despre „noile erezii”, „culte sau secte distrugătoare”,

„erezii totalitariste nou-apărute” sau „erezii care droghează sufletul (psihonarcotice)”4.

Conotaţiile peiorative ale tuturor acestor denumiri sunt evidente şi probabil de aceea o comisie a

guvernului francez, sesizând dificultatea definirii noţiunii de sectă, a propus expresia neutră de

„minorităţi religioase”5.

Reluăm ideea exprimată mai sus, că în cazul fenomenului sectar avem de-a face cu „un

fenomen greu de definit”6. Dificultăţile survin nu doar din aceea că este vorba de un fenomen

care nu cunoaşte o definiţie admisă de toţi, ci şi din aceea că nu posedăm întotdeauna toate datele

reale despre o sectă şi mai ales din aceea că avem de-a face cu un fenomen dinamic. Paradoxul

face ca, deşi sectele să cunoască un număr din ce în ce mai mare de adepţi, totuşi informaţiile

despre ele să continue să fie fragmentare şi limitate. Explicaţia survine din cele două linii

predominante în religiozitatea lumii în care trăim: pe de o parte, exacerbarea extremismelor

religioase în lume, pe de altă parte, predominarea spiritului religios difuz, a eclectismului şi a

sincretismelor. Atunci când se referă la religii, observatorul imparţial utilizează aproape

inevitabil în lexicul său termeni precum „extremism”, „fundamentalism”, „radicalism”, „ultra-

2 Vezi Ibidem, p. 8-10. 3 Ibidem, p. 11-18. 4 Părintele Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare –, trad. Ieroschimonah Ştefan

Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 91. Autorul mai vorbeşte şi despre „culte distrugătoare” sau

„erezie ucigătoare de libertate”. Vezi Ibidem, p. 92. 5 Les sectes en France, Rapport fait au nom de la commission d’enquète sur les sectes, Président Alain Gest,

Rapporteur Jacques Guyard, p. 12. Disponibil la adresa electronică: http://www.assemblee-nationale.fr/rap-

enq/r2468.asp. 6 Ibidem, p. 8.

3

tradiţionalism” sau „fanatism”. Sunt realităţi devenite omniprezente pe scena lumii, căci în mai

toate religiile importante ale lumii pot fi întâlnite extremisme religioase. Anumiţi adepţi sunt gata

să-şi apere sau să-şi afirme convingerile şi credinţele religioase în cuvinte şi prin fapte care nu

ocolesc violenţa. Ei încearcă să-şi prezinte religia doar în ceea ce ei consideră a fi absolut

necesar, adică reducând mesajul universal al religiei lor la câteva idei ce trebuie să fie impuse.

După cum am mai precizat, există aici o dificultate: „Dificultatea de a vorbi despre formele

contemporane de extremism religios este determinată mai ales de varietatea şi de dezintegrarea

sistemelor de sens şi a confesiunilor în lume, de eterogenitatea categoriilor pe care aceste sisteme

le acoperă, de renumele de care se bucură, de interdicţiile cu care sunt sancţionate, de

deformările cărora le cad victime”7.

Aceeaşi dificultate de definire survine nu doar din integrisme, ci şi din relativism, adică

din acel spirit religios difuz, eclectism şi sincretism. După cum scria un cercetător, „astăzi, lumea

occidentală este marcată, înainte de toate, de refluxul continuu al religiilor şi de adeziunile

religioase suple”8. Scena vieţii religioase prezintă două tendinţe opuse: nu doar „integrisme” –

caracterizate printr-un refuz al modernităţii şi prin reafirmarea viguroasă, uneori prin mijloace

dure, a tradiţiei proprii – ci şi prin toleranţă faţă de pluralitatea viziunilor asupra lumii, a stilurilor

de viaţă şi a credinţelor religioase, mergându-se până la „alegere individuală” şi „improvizaţie” –

adică ceea ce este caracterizat ca sincretism. Dificultatea survine aici din veritabila explozie a

religiozităţii într-o diversitate de forme – „o descompunere a spiritului religios fără perspectiva

recompunerii”9. În fapt, noua religiozitate mistico-ezoterică poate conduce chiar la dizolvarea

sacrului. Mondializarea „schimburilor religioase”10 favorizează relativismul şi sincretismul

religios care, la rândul lor, nu-i mai oferă omului de azi adevăruri absolute: marile sisteme

ideologice care pretindeau că deţin adevărul lumii şi sensul istoriei sunt de acum înainte

considerate drept „mari poveşti”, „religii seculare”. De aici un alt paradox: „Forma actuală a

procesului continuu de ştergere a religiilor ar putea fi afectată, dar nu şi ştergerea însăşi, care este

un proces înscris într-o lungă durată”11.

7 Henri Tincq, „Exacerbarea extremismelor religioase în lume”, în Jean Delumeau (ed.), Religiile lumii, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 675-676. 8 Françoise Champion, „Spirit religios difuz, eclectism şi sincretisme”, în Ibidem, p. 700. 9 Ibidem, p. 718. 10 Ibidem, p. 725. 11 Ibidem, p. 726. Un exemplu de infiltrare a neo-păgânismului în societăți predominant creștine, cum e și cazul

României, prin „răsturnarea” discursului religios la Radu Petre Mureşan, Alternative spirituale în România. Secolul

XXI. Perspectivă ortodoxă, prefaţă Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu, Ed. Agnos, Sibiu, 2011, p. 92-96.

4

Deşi, după cum s-a văzut, greu de definit, fenomenul sectar posedă anumite caracteristici

generale care îi reliefează natura proprie. De aici şi propunerea anumitor definiţii care au fost

propuse sectei: mai întâi, secta înseamnă o deviere de la adevărul creştin, rupere de Hristos şi

înstrăinare de Biserica Sa, totodată cu pierderea mântuirii în perspectiva veşnică a Împărăţiei lui

Dumnezeu12. Această definiţie înglobează două atitudini fundamentale ale fenomenului sectar: 1)

ruptură, segregare de Biserica cea una a Mântuitorului Iisus Hristos (şi în acest sens cuvântul

sectă derivă din verbul latin secoare = a tăia), 2) ascultare de o altă autoritate decât cea a

Bisericii, de o altă persoană, „un şef religios autodeclarat, fără continuitate cu harul apostoliei şi

al ierarhiei sacramentale şi fără dreapta învăţătură revelată, biblică, dogmatică, spirituală, fără

ordinea cultică şi canonică consacrate tradiţional în creştinism”13 (în acest sens cuvântul sectă

derivând de la un alt verb latin sequor, sequi = a urma). O altă definiţie propusă din punct de

vedere teologic este aceasta: „sectele sunt grupări religioase rupte din sânul Bisericii şi care

răspândesc învăţături greşite faţă de adevărurile credinţei stabilite de Biserica creştină”. Ele sunt

cele care au dat creştinismului „un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a

lui Hristos în oameni şi în lume”, reducând religia la discursuri (predici), la cântări (coruri

proprii) şi lecturi, conferind astfel cultului un caracter laic prin renunţarea la „toate dogmele

Bisericii creştine”14. Cel mai cunoscut sectolog ortodox român în secolul XX, P.I. David, definea

diverşi termeni cum ar fi confesiune, cult religios, schismă, grupare anarhică, comunitate

dizidentă, organizaţii religioase violente şi sectă, scriind despre cea din urmă că reprezintă „o

grupare de creduli sui-generis nemulţumiţi de confesiunea sau cultul lor şi a căror doctrină este

pseudo-filosofică sau eretică De obicei, sectarii fiind cuprinşi de o psihoză specifică

negativiştilor, refuză nu numai adevărul original, ci creează şi fantezii religioase apelând la

mijloace empirice obscuratiste şi devenind fanatici”15.

Recomandăm cartea și pentru alte exemple oferite pentru a demonstra caracterul profund necreştin al multor secte,

care însă se îmbracă într-o haină creştină pentru a atrage mai uşor adepţi pe care apoi să-i manipuleze. 12 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, Ed. Universitaria, Craiova,

2006, p. 14. 13 Ibidem, p. 12. 14 Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar de cunoştinţe religioase, Ed. Andreiana, Sibiu, 2010, p.

399. 15 P.I.David, Călăuză cerştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant, Ed.

Episcopiei Aradului, Arad, 1987, p. 35-36. Tot aici se arată că, în general, „adepţii sectelor sunt indivizi deplasaţi,

mistici bolnăvicioşi, bolnavi psihic sau posedaţi ereditar, patologic”, motiv pentru care ei „sunt greu de recuperat

pentru Biserică şi societate”.

5

Pentru a înţelege sectele trebuie să avem în vedere contextul socio-cultural şi religios al

lumii de azi, care favorizează răspândirea fenomenului sectar, şi factorii care determină

dinamismul acestui fenomen.

Contextul pe care trebuie să-l avem în vedere pentru a înţelege corect fenomenul sectar

este cel al lumii moderne şi post-moderne. În centrul acesteia se situează secularismul sau, mai

exact, eşecul secularismului ca atitudine spirituală. Caracteristica principală a secularismului este

refuzul transcendenţei, care însă nu poate să anuleze setea omului de a fi în relaţie cu Creatorul

lui. În fiinţa umană regăsim, indiferent de timpul în care trăieşte, aceeaşi necesitate intrinsecă de

a se răspunde la întrebările fundamentale ale existenţei. Viziunea materialistă sau umanismul

imanent nu pot să ofere răspunsuri valide la aceste întrebări, ci ele adâncesc criza existenţială a

omului modern. Vorbim de o criză ce are la bază, pe de o parte, chemarea omului spre

transcendenţă, iar pe de altă parte, dependenţa omului de un raţionalism care îl împiedică pe om

să accepte credinţa sau exercitarea vreunei autorităţi în domeniul religios16. În pofida a ceea ce

credeau unii, secularismul nu a dus la dispariţia religiilor, de unde se poate trage concluzia că cei

doi termeni nu sunt neapărat antagonici17. Secularismul a avut însă o altă consecinţă nebănuită

iniţial: omul modern şi post-modern a devenit dispus mai degrabă să-ţi exercite libertatea

spirituală prin aderarea la experienţe mistice orientale sau para-religioase în care se neagă

existenţa unui Dumnezeu personal sau omul însuşi se substituie lui Dumnezeu. Nu este o

16 Vezi N. Achimescu, op. cit., p. 19. 17 Detalii la Vasile Vlad, Asumarea (post)modernității. Perspectivă teologică asupra istoriei, Editura Universității

Aurel Vlaicu, Arad, 2010. Aici autorul recunoaște, pe de o parte, opoziția dintre cele două concepții antagonice

despre lume – cea tradițional-ortodoxă și cea postmodernă. Prima concepție are ca premiză lumea ca și creație a lui

Dumnezeu, adică având un sens și o finalitate, învierea. Privită din perspectiva acestei „finalități fericite”, lumea își

relevă adevărata dimensiune: de semn al înțelepciunii și slavei dumnezeiești, mijloc de realizare a intercomuniunii

dintre Creator și om, cel din urmă fiind microcosmos și mediator al relației Dumnezeu – cosmos (iar caderea în

păcat nu a împiedecat definitiv exercitarea slujirii unificatoare a omului de „inel al creației”, căci consecințele

tragice ale păcatului au fost înlăturate prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu și opera Sa răscumpărătoare și

îndumnezeitoare). Cea de-a doua concepție despre lume și om este cea modernă și postmodernă. Ea a fost inițiată de

proiectul iluminist și are ca principale caracteristici individualismul, promovarea lumii ca realitate autonomă,

renunțarea la Tradiție, renunțarea și chiar condamnarea formelor cultice și a religiilor „tradiționale”, ceea ce are ca o

consecință directă sincretismul și relativizarea deosebirilor între creștinism și alte religii. Având ca opțiuni

fundamentale naturalismul și individualismul, iar ca temeiuri raționalismul, știința și progresul, (post)modernitatea

cunoaște două fenomene dominante pentru lumea de astăzi: seculariarea și globalizarea. Pe de altă parte însă, Pr.

Vasile Vlad oferă și o încercare de dialog între cele două concepții despre om și lume expuse anterior. Astfel,

„asumarea modernității și a postmodernității de către Biserică trebuie înțeleasă și pe linia răscumpărării vinei

ecleziale față de propriile ei greșeli din istorie. Iar modernitatea și postmodernitatea, la rândul lor, nu mai puțin

vinovate de intoleranță și totalitarism față de creștinătate, vor trebui să accepte că problematica existenței nupoate fi

redusă la economie, la social și politic și că ea trebuie deopotrivă considerată în dimensiunea ei morală și religioasă.

și că Dumnezeu nu e nici dușmanul și nici concurentul omului și al istoriei. În Hristos, lumea ... poate descoperi că

Dumnezeu Însuși este uman, iar omul poate deveni, fără nici o diluare de identitate, dumnezeu după har” (p. 293).

6

întâmplare, căci această viziune religioasă corespunde tocmai necesităţilor proprii acumulate în

timp sub influenţa educaţiei seculare şi astfel propriei sale concepţii despre lume şi om. Unii au

vorbit în acest sens despre o anume deplasare a sentimentului religios: în locul adeziunii omul

alege permanenta căutare, în locul dogmei experienţa sa individuală, în locul instituţiei şi

tradiţiei liberalismul neîncetat „recent”18. „Aceasta presupune că trăirea nemijlocită este

sacralizată, iar instituţia relativizată...Orice adevăr recunoscut se subordonează autenticităţii unei

experienţe personale”19.

Alte două caracteristici ale lumii moderne facilitează mai buna înţelegere a fenomenului

sectar: distrofierea societăţii contemporane, respectiv consecinţele sale directe, criza în plan

educaţional şi căutarea permanentă de noi modele. Primul fenomen amintit, cel de distrofiere a

societăţii, se referă tocmai la imposibilitatea societăţii actuale de a satisface nevoile existenţiale

cele mai profunde ale omului. Este mai mult decât evident că „orientările unilaterale în plan

valoric ale noii societăţi industriale şi informaţionale, cum ar fi, de exemplu, progresul tehnic,

dezvoltarea, producţia, succesul, imaginea, consumul etc., funcţionează aproape ca un surogat

religios secularist. Tot la fel, valorilor spiritual-morale şi cultivării acestora li se atribuie tot mai

frecvent un rol secundar în relaţia cu progresul tehnic. În acest context, realitatea în care trăim ne

apare tot mai complexă (s.a.) şi, din acest motiv, devine tot mai imprevizibilă în toate variatele ei

caracteristici şi interacţiuni”20. Probabil însă că tocmai această multiplă faţetă a lumii în care

trăieşte omul modern stă la baza dezorientării sale spiritual-religioase. Rămas fără repere sigure,

acesta este „sufocat pur şi simplu prin faptul că este expus permanent presiunii actului personal

de diferenţiere, alegere şi decizie”21.

Consecinţele, după cum am precizat, sunt tragice. Pe de o parte, văzând în educaţia

tradiţională a Bisericii şi a familiei constituite pe principii religioase temeinice un soi de

autoritarism, omul de astăzi şi-a propus eliberarea de sub orice tutelă a ordinii. Mulţi părinţi sunt

cuprinşi de o dezorientare în actul educaţional şi cred că singura cale de a-şi educa copiii este să

le ofere acestora libertatea absolută. Adăugând şi diversele încercări de reformă educaţională –

mergând de la clasele primare şi până la sistemul universitar – înţelegem pe deplin deruta multor

copii şi tineri care, ajunşi la vârsta discernământului, caută modelele de care nu au putut să aibă

18 Vezi excelenta diagnoază făcută de Horia-Roman Patapievici, Omul recent: o critică a modernităţii din

perspectiva întrebării „Ce se pierde cînd ceva se câştigă?“, Ed. Humanitas, București, 2001. 19 N. Achimescu, op. cit., p. 20. 20 Ibidem, p. 20-21. 21 Ibidem, p. 21.

7

parte în familie sau la şcoală. Dintr-o astfel de derută existenţială poate să se ajungă la acceptarea

facilă a propunerilor, a ofertelor pe care le dau noile mişcări religioase: trecând de la o extremă la

alta, aşa cum se întâmplă de foarte multe ori, adolescentul se lasă păcălit de imaginea „alb-

negru” despre lume şi ierarhia dură ce predomină în anumite secte.

Deşi poate părea ciudat, pentru unii tineri ceea ce le oferă sectele poate reprezenta o

uşurare, o adevărată „descătuşare interioară”. Secta nu doar că oferă un model, fie el şi autoritar,

ci se prezintă ca unitate socială integrată, oferind o atmosferă de comuniune, armonie şi

întrajutorare, în contrast cu anonimitatea şi izolarea prin care se caracterizează lumea din jur. În

special atunci când se află într-o situaţie de criză, provocată fie de o anumită presiune exterioară,

a mediului, fie de o anumită presiune interioară, sufletească, omul tinde să găsească un loc de

siguranţă, iar secta poate să pară în clipele grele un loc de refugiu sigur. Nu puţine dintre acestea

afirmă chiar că posedă mijloacele „magice” de eradicare a neputinţelor, a singurătăţii şi

insatisfacţiilor personale sau colective. Fără a intra aici în detalii, amintim printre mijloacele de

prozelitism sectar şi profitarea de anumite situaţii de criză, criza adolescentină, criza conjugală

sau în cazul decesului cuiva foarte apropiat etc.

O ultimă trăsătură la care ne referim pentru a caracteriza societatea contemporană este

accentuata preocupare pentru rezolvarea crizei ecologice sau pacifismul cu orice preţ. Aceste

idealuri nu sunt false; ele sunt probleme adevărate ale omului modern, care a ajuns în stadiul să-

şi pună problema supravieţuirii întregii omeniri sau a Pământului. Sunt unele secte însă care,

profitând de realitatea acestor probleme, şi le propun demagogic ca obiective de atins. În realitate

ele se manifestă chiar invers, promovând ura şi intoleranţa religioasă, una dintre principalele

cauze de izbucnire a războaielor de acum. Soluţiile propuse au fost multiple: crearea prin

educaţie a unei umanităţi fără credinţă, crearea unei mari religii universale unitare, sinteză a

religiilor etc. Sunt soluţii care în mod evident se opun imaginii creştinismului ca „religie

absolută”. În acest fel însă se neagă o tradiţie milenară a beneficiilor pe care le-a adus deopotrivă

pe plan personal şi colectiv creştinismul. De aceea subliniem că pretenţia anumitor secte de a

oferi „ceva superior” învăţăturii Bisericii este total nejustificată. După cum se va vedea în

continuare, avantajele aderării la o sectă sunt doar pe termen scurt, pe termen lung însă

dezavantajele fiind evidente.

8

I.1.2. Factorii care facilitează apariția și dezvoltarea sectelor

Creionarea cadrului socio-cultural şi religios al lumii contemporane a cuprins în sine şi

posibilitatea identificării principalilor factori care contribuie la apariţia şi dezvoltarea sectelor.

Primul factor vizează chiar aparentul răspuns satisfăcător pe care anumite secte le oferă la

nevoile existenţiale profunde ale fiinţei umane22. Jean Vernette23 enumeră opt astfel de

necesități: 1) Căutarea aparteneței sau a stării de comuniune ca reacție față de o societate dură și

depersonalizată; 2) O nevoie de a obține răspunsuri precise, factori de siguranță într-o lume

aflată în schimbare rapidă, în care certitudinile tradiționale par să cedeze sub șocul

permanentelor repuneri în discuție; 3) O căutare a integralității într-o armonie totală, de natură

psiho-corporală, care va da naștere în special unei multitudini de grupuri de terapii ce

funcționează ca înlocuitori de religii; 4) O nevoie de recunoaștere socială, de participare și de

angajare activă, prezentă în special în straturile defavorizate din punct de vedere social; 5)

Revendicarea unei identități culturale, prin promovarea cultelor autohtone, în special în țările

lumii a treia; 6) O căutare nepotolită a transcendenței și a experieței religioase personale directe,

într-o civilizație profund tehnicizată, care pare să-și fi pierdut sfletul; 7) Căutarea unei direcții

spirituale și a unui conducător harismatic care să „stea la cârmă”; 8) Aspirația către o viziune

pozitivă asupra viitorului, privit ca o „nouă eră” într-o lume în care teama colectivă crește o dată

cu violența, conflictele armate și tulburările planetei.

Alţi factori ţin de natura interioară şi nu de mediul exterior al sectelor. Exemplul

concludent sunt tehnicile de recrutare din ce in ce mai sofisticate prin care acestea îşi manifestă

puterea coercitivă. Vorbim despre adevărate „tehnici de capturare”24 care se manifestă pe mai

multe planuri. Menţionăm predominanţa în discursul religios sectar a temelor etice: folosirea

unui lexic bazat pe drepturile omului, pe libertate, pe toleranţă, pe întrajutorare şi respectarea

relaţiilor familiale şi sociale, dar care în fapt nu este decât un discurs steril, fără bază reală; a

temelor ecologice: promovarea unei anumite actualităţi a sectelor în raport cu religiile

tradiţionale, considerate prea conservatoare şi desuete pentru omul de azi; a temelor medicale:

iarăşi, o pretinsă actualitate a sectelor din punct de vedere medical şi ştiinţific în raport cu

22 Les sectes en France, p. 37 ş.u. 23 Jean Vernette, Sectele, trad. Cleopatra Sava, Ed. Meridiane, Bcurești, 1996, p. 31-32. 24 Unii autori vorbesc, în mod corect, despre manipulare și „abilitate sectară”. Anne Fournier, Catherine Picard,

Secte, democrație și mondializare, trad. Radu și Rdica Valter, Ed. Gramar, București, 2006, p. 30-38.

9

aceleaşi religii tradiţionale; a temelor culturale: promovarea la anumite secte a ideii că religiile

tradiţionale aui fost şi sunt anti-culturale, pe când sectele dau dovadă de modernism şi sunt

deschise la noile oferte culturale; a temelor educative: prin înfiinţarea de şcoli private în care

sectele îşi pot prezenta nestingherit concepţiile ca tehnici exclusive de mântuire; a temelor legate

de împlinirea personală etc.25

Un alt factor „intern” de răspândire a sectelor are în vedere puterea financiară crescândă

de care dispun acestea. Sunt secte care nu doar că realizează colecte de la adepţii lor, ci se ocupă

de acumularea de capital prin afaceri de tot felul (vezi de exemplu investiţiile imobiliare)26.

Conducătorii sectelor se folosesc de ignoranţa şi fanatismul adepţilor pentru a acumula mari

sume de bani, iar din acest punct de vedere, secta poate fi privită ca o afacere extrem de

rentabilă. Sunt demne de amintit aici cazurile denunţate de presa americană despre tele-

evanghelişti de succes care au acumulat averi de milioane de dolari în urma activităţii lor care

avea puţine în comun cu27 învăţătura lui Iisus Hristos şi mult mai multe în comun cu tehnicile

psihologice de manipulare a unor companii comerciale.

I.1.3. Caracteristicile sectelor

Care să fie atunci trăsăturile caracteristice ale sectelor cu care se confruntă Biserica în

zilele noastre ? O primă trăsătură este prozelitismul, cuvânt ce provine de la verbul grecesc

proserhouai, care se traduce prin „a se apropia de” sau „a se alătura prin constrângere unui

anumit grup”. Substantivul derivat din acest verb, proselytos, desemnează persoana care este

obiect al acestei acţiuni.

Iniţial termenul de prozelitism avea un sens neutru, aşa după cum se vede în textul din

Ieş. 12, 48-49, unde se vorbeşte despre cei dintre neamuri convertiţi la iudaism. Acelaşi sens

apare şi în Noul Testament, unde cuvântul prozelit apare de patru ori în textele de la Mt. 23,5, F.

Ap. 2,10; 6,5 şi 13,43, dar convertirea nu se mai face la iudaism ci la creştinism. Cuvântul

prozelitism a început să aibă conotaţii peiorative în sânul ortodocşilor odată cu schisma dintre

Bizanţ şi Roma (1453) şi mai ales odată cu apariţia reformei, din care mai târziu vor apărea şi se

25 Les sectes en France, p. 41-45. 26 Vezi Ibidem, p. 46. 27 Gheorghe Petraru, op. cit., p. 21.

10

vor răspândi numeroase secte neo-protestante. Ţinând cont de situaţia actuală, prozelitismul ar

putea fi definit ca „acţiunea de smulgere a credincioşilor ortodocşi sau ai altor confesiuni istorice

de la Biserica lor şi afilierea lor prin metode complexe, îndoctrinare, fanatism, inducere în

eroare, ameninţare, mituire, deprogramare, depersonalizare, căsătorii mixte, exploatarea

lipsurilor materiale acolo unde există decalaj economico-financiar faţă de civilizaţia occidentală,

la secte, la noi mişcări religioase sau la diferiţi lideri religioşi”28.

Periculozitatea metodelor prozelite survine din dezechilibrul, alienarea sau chiar

agresivitatea nocivă pe care o creează asupra membrilor şi comunităţii Bisericii. Nu de puține ori

are loc o „spălare a creierelui” – mijloc absolut sigur pentru leader-ul unei secte de a avea control

absolut asupra adepților săi. S. Kent, profesor la Catedra de sociologie a Universităţii Alberta,

Canada, arată că spălarea creierului (SC) nu este folosită pentru a atrage adepţi, ci pentru a-i

păstra; în al doilea rând, aduce dovezi privind existenţa privării de libertate şi a coerciţiei în

cadrul unor noi mişcări religioase precum Scientologia şi Familia, fapt care denotă, în opinia sa,

că aceste grupări practică SC. Pentru a se ajunge la SC, se recurgea la maltratări fizice

(programului istovitor i se adăugau alimentaţia deficitară, neglijarea problemelor de sănătate

provocate de efort sau temperaturile ridicate în care îşi desfăşurau activitatea, cazarea în condiţii

precare ş.a), degradarea socială ce se materializa în impunerea unui contact cât mai redus cu

familia, restricţii de comunicare cu ceilalţi membri şi interzicerea oricărui acces la informaţii din

exterior (radio, TV etc.), studiul intensiv al doctrinei sau practicarea unor „confesiuni” dese. La

rândul său, B. Zablocki, în peste 30 de ani de experienţă, după ce a vizitat numeroase comunităţi

neo-religioase şi intervievat peste 1000 de membri şi foşti membri, a ajuns la concluzia că

proceduri de SC erau constant şi deliberat folosite pentru a-i împiedica pe membri să se retragă.

Din aceste motive, B. Zablocki apreciază că este necesar să se utilizeze conceptul de SC,

obedienţa faţă de liderii charismatici ai anumitor grupări neputând fi explicată altfel. Nu doar

suicidurile, care, de altfel, reprezintă şi obedienţa dusă la extrem, ci actele criminale, abuzurile

asupra copiilor, comportamentul sexual deviant ş.a. reprezintă consecinţe ale acestei obedienţe

care nu poate fi explicată decât prin SC29.

28 Ibidem, p. 23. 29 Prep.drd. Constantin-Iulian Damian, „Contribuţiile lui Stephen A. Kent şi Benjamin D. Zablocki la dezvoltarea

teoriei spălării creierului în cadrul noilor mişcări religioase”, în Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din

Iaşi, Teologie Ortodoxă, XIII (2008), p. 41-58.

11

După 1989 prozelitismul a fost principala metodă utilizată de secte şi noi mişcări

religioase pentru a-şi atrage adepţi. Aceştia se lăsau atraşi de diversele ajutoare materiale şi

financiare, fapt explicabil după lunga perioadă comunistă marcată de lipsuri de tot felul, ca şi de

ideea sugerată de sloganul „tot ce vine din Occident e bun”. S-a ajuns astfel la un „furt de către o

Biserică a creştinilor altei Biserici, indiferent de mijloace”30. În fapt, prozelitismul este

principalul obstacol în realizarea unui dialog autentic între creştinii zilelor noastre. El creează

divergenţe profunde între creştini, fapt perfect explicabil de altfel, căci el utilizează metode care

nu sunt în conformitate cu învăţătura propovăduită nouă de Mântuitorul Iisus Hristos31.

Situându-se „totdeauna la marginea Bisericii”, secta – în general constituită în jurul unui

fondator harismatic, faţă de care adepţii au o dependenţă psihologică – îşi recrutează membrii din

rândul „creştinilor fără Biserică”. Ea utilizează un „tip de contra-misiune” – prozelitismul ce

poate merge până la forme extreme: practicarea violenţei şi sechestrarea faţă de adepţi, abuz

sexual, stupefiante, sinucidere şi asasinat colectiv32.

Una dintre cele mai dificile şi în acelaşi timp stringente probleme la care trebuie să

răspundă Biserica astăzi este cel al răspunsului specific – misiologic, eclesiologic şi ecumenic –

pe care ea trebuie să-l dea acestor secte şi noi grupări religioase. Trebuie avută în vedere o stare

de fapt reală: ateismul, specific perioadei comuniste, şi secularismul, specific perioadei post-

comuniste au condus la „diluarea identităţii creştine”. Există anumite principii teologice cu

valabilitate perenă, cum ar fi recapitularea întregii creeaţii, văzută şi nevăzută, în Iisus Hristos.

Dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu se revarsă asupra tuturor, fapt care are implicaţii concrete,

văzute, pentru poporul Său, constituit de la Cincizecime ca Biserică. Scopul creştinilor este acela

de a realiza pelerinajul spre intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt.

„Astfel, revelaţia lui Dumnezeu include chemarea şi datoria creştinilor să se adune ca o ecclesia

locală pentru deplină unitate prin cuvânt şi taină. Creştinul este primit în Biserica cea una

indivizibilă, devenind membru al Trupului lui Hristos. Episcopul, preotul, trebuie să asigure

30 Viorel Ioniţă, „Le point de vue de la Conference des Eglises européenes (K.E.K) sur la Mission en Europe

aujourd’hui et les relations entre les Eglises européenes”, în Irénikon (1995), nr. 1, p. 35. 31 De adăugat din I. Bria, „Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul confesional”, în BOR (1970), nr. 9-10,

p. 1053. 32 Ion Bria, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică şi mărturie creştină – azi, Ed. Athena, Bucureşti, 1996, p.

217-218.

12

participarea creştinilor la viaţa Bisericii locale, care ia forma comuniunii în doctrină, taine,

Liturghie, solidaritate, rugăciune”33.

O altă trăsătură caracteristică sectelor este fundamentalismul, adică accentuarea radicală

şi univocă a voinţei divine în detrimentul libertăţii umane. Dimpotrivă, spiritualitatea ortodoxă

are în centrul ei ideea sinergiei, a conlucrării divino-umane. Dumnezeu este Creatorul şi Atot-

stăpânitorul lumii şi al oamenilor, dar El nu anulează voia umană şi exercitarea ei liberă (în caz

contrar neputându-se vorbi de responsabilitate). În funcţie de direcţia pe care doreşte să o

accentueze în mod exclusiv, secta ajunge însă să utilizeze Scriptura într-o „lectură selectivă”: ea

recurge la colaje din texte rupte din context chiar cu scopul de a justifica teza ei doctrinară. Într-o

asemenea cheie hermeneutică, nu mai este o surpriză că Biblia este privită asemenea Coranului –

„o dictare divină”, „un bloc monolitic căzut direct din cer” în care litera omoară duhul34. Se

creează astfel o imagine a mesajului evanghelic care pe bună dreptate poate fi perceput ca unul

de tip conservator, tradiţionalist, integrist şi convenţional. De asemenea, noţiunea de

fundamentalism este strâns legată de literalism, dogmatism, totalitarism, autoritarism, fanatism,

puritanism, conformism şi intoleranţă35. Cel mai mare „duşman” al fundamentalismului este

libertatea creatoare, înnoirea. De aici survine şi imaginea dualistă pe care adepţii sectelor o au

faţă de lumea înconjurătoare: în opinia acestora, tot ceea ce este conservator este şi valoros, pe

când tot ceea ce creează lumea nouă trebuie respins ca fiind ne-creştin. Autentica experienţă

duhovnicească este însă mult mai selectivă: creştinii ortodocşi se cuvine să posede „darul

discernământului” care să le permită să discearnă între cele bune şi cele rele ale lumii. În

consecinţă, dacă imaginea sectelor despre lume este una negativistă şi pesimistă, creştinii

autentici au dimpotrivă o viziune optimistă asupra lumii. Aceasta este creaţia lui Dumnezeu,

plină de daruri pe care ni le oferă Creatorul36.

Iluminarea sau iluminismul reprezintă o altă însuşire a sectei, căci membrii ei emit

pretenţia unei revelaţii directe, a unei iluminări de la Duhul Sfânt. Această pretenţie este atot-

33 Ibidem, p. 221. Desigur, o mărturie puternică necesită și o comportare adecvată poruncilor evanghelice din partea

membrilor comunității și în special din partea preotului. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă,

Sibiu, 1996, în special p. 90 ș.u. 34 Gheorghe Petraru, op. cit., p. 36. Vezi de asemenea Petre I. David, Invazia sectelor vol. I: De la erezii vechi la

secte religioase ale timpului nostru, Ed. Crist –1, Buc. 1997, p. 88 ş.u. 35 Vezi Ibidem, p. 37. 36 Vezi excelentul studiu al Arhiep. Anastasios Yannoulatos, Scopul şi motivul misiunii (dintr-un punct de vedere

teologic) (1967), (re)publicat în Mission in Christ’s Way. An Orthodox Understanding of Mission, Holy Cross

Orthodox Press, Brookline, Massachusetts/ World Council of Churches Publications, Geneva, 2010, p. 41-64.

13

prezentă în cadrul penticostalismului şi al diverselor mişcări harismatice. La o analiză mai atentă

se poate vorbi în cadrul acestor secte nu de autentice experienţe pnevmatice, ci mai degrabă

despre „gesturi emoţionale cu rezonanţe în zona psihismului uman”37. Desigur, toate sectele

consideră că ele şi numai ele sunt călăuzite de Duhul Sfânt la întregul adevăr (cf. In. 16,13 şi 1

In. 2,20). Pentru a-şi susţine pretenţiile exclusiviste, membrii sectelor îşi arogă experienţe

personale instantanee de iluminare a Duhului, diferite revelaţii particulare şi miracole – totul

cauzând însă un fals spiritualism, un entuziasm religios deplasat şi fals datorită căutării cu orice

preţ a senzaţionalului şi miraculosului, a absolutizării stărilor subiective. Se uită însă că acestea

din urmă pot fi înşelătoare, deviate de la adevărul teologic, obiectiv. Chiar Sfânta Scriptură

atrage atenţia asupra lucrării înşelătoare a diavolului (vezi de exemplu, 2 Cor. 11,14), iar

experienţele duhovniceşti relatate în Pateric sunt mai mult decât concludente în acest sens38. Se

confirmă astfel ceea ce subliniase un teolog evanghelic convertit la Ortodoxie, K. Ch. Felmy:

orice experienţă personală ascetico-mistică trebuie analizată din perspectiva comunitară a

Bisericii. Experienţa ortodoxă a trăirii harului divin se deosebeşte radical de trăirea individualist-

subiectivistă, aşa cum e promovată de exemplu de pietismul (neo)protestant. Viziunea este una

de tip integral, căci Sfinţii Părinţi au accentuat unitatea între teologie şi viaţă: gândirea şi

experienţa sunt unificate în inimă, centrul vieţii duhovniceşti a omului. Preluând moştenirea

patristică, teologia ortodoxă a exclus extremele intelectualismului sau al sentimentalismului: nici

raţionalitate seacă, nici emotivitate pură39.

37 Gheorghe Petraru, op. cit., p. 38. 38 Un caz sugestiv este cel al arătării diavolului sub chipul luminos al lui Hristos, la care se adaugă şi alte „minuni”

care, manifestându-se gratuit, sunt semnul unei false experienţe mistice. Iarăşi ca exemplu, un călugăr care de la un

timp, atunci când intra în altar se aprindeau lumânările. Iniţial el a crezut că este un semn de la Dumnezeu, dar după

o discuţie avută cu un părinte duhovnicesc mai experimentat, care i-a cerut ca înainte să intre în altar să se roage lui

Hristos şi să spună că e doar un păcătos, monahul şi-a dat seama că totul nu fusese decât o altă stratagemă

diavolească: de îndată ce se ruga şi rostea cuvinte de smerenie, „minunea” nu mai avea loc. Revelatoare asupra

subiectului este cartea lui Mihai Urzică, Minuni şi false minuni, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993. 39 Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, introd. şi trad.

Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 51: „În măsura în care Ortodoxia accentuează eclesialitatea

experienţei, aceasta trebuie să fie - altfel decât experienţa subiectivă – comunicabilă şi supusă criteriului

eclesialităţii. Pe lângă aceasta, din perspectiva ortodoxă, experienţa personală e un proces continuu de creştere şi

maturizare, de sporire în experienţa Bisericii. În pietism (sau poate că lucrul acesta e valabil numai pentru neo-

pietism?) predomină, dimpotrivă, elementul spontan, emoţional şi, prin aceasta, elementul trăirii”. Pentru detalii

privind caracterul eclesial-comunitar al autenticei experienţe mistice creştine, a se vedea şi Andrew Louth, Originile

traditiei mistice crestine. De la Platon la Dionisie Areopagitul, trad. Elisabeta Voichita Sitea, cuvânt înainte diac.

Ioan I. Ica jr., Ed. Deisisi, Sibiu, 2002.

14

I.1.4. Tehnicile și scopurile sectelor

În continuare ne vom referi la alte două aspecte indispensabile înţelegerii fenomenului

sectar: periculozitatea tehnicilor şi scopurilor pe care le promovează secta, respectiv căutarea

celor mai bune mijloace de contracarare a acestora.

Sectele şi noile mişcări religioase din ziua de astăzi prezintă o periculozitate sporită şi

prin aceea că folosesc tehnici de recrutare şi manipulare a adepţilor lor din ce în ce mai

sofisticate. Dacă într-o carte publicată în anul 1925 autorul atrăgea atenţia asupra adunărilor mai

mult sau mai puţin legale organizate de sectari, precum şi asupra broşurilor pe care aceştia le

tipăresc pentru a-şi promova ideile40, acum sectele se folosesc de mijloace tehnice şi informatice,

cum ar fi internetul, radioul şi televiziunea. Ne referim la posturi TV sau radio proprii sectelor,

anumite site-uri ce oferă sfaturi tinerilor debusolaţi sau celor aflaţi în diferite neajunsuri şi

suferinţe, la teleconferinţe sau la anumite emisiuni TV, plătite cu sume consistente pentru a fi

difuzate chiar de posturi care emit la nivel naţional. Sunt astfel promovate diverse învăţături mai

mult sau mai puţin creştine, îmbinate cu teme actuale de natură etică, ecologică, medicală,

educativ-culturală. Tot acest amalgam beneficiază de un subtil aparat coercitiv, sortit să capteze

atenţia şi conştiinţa ascultătorilor şi privitorilor; tele-evanghelişti sau lideri spirituali (guru)

apelează la cele mai noi tehnici psihologice şi de manipulare comercială, veritabile tehnici de

recrutare ce se întâlnesc şi în alte domenii ce nu ţin de religios: comerţ, reclamă etc.

Nu trebuie să ne mai mire că activitatea sectelor contemporane este în general sinonimă

cu practicile periculoase. Această periculozitate vizează starea fizică a persoanelor (rele

tratamente aplicate minorilor, loviri, sechestrări, neasistarea persoanelor aflate în pericol sau

practici medicale ilegale), violarea anumitor obligaţii familiale, cum ar fi relaţiile între soţi sau

ale părinţilor asupra copiilor, defăimare, calomnii sau violarea vieţii private, fraude fiscale,

escrocherii, abuz de încredere, violarea dreptului de muncă sau a celui privitor la securitatea

socială. Este o încălcarea a drepturilor persoanei umane care nu priveşte doar statutul legal al

acesteia, ci chiar integritatea individuală: anumite secte urmăresc în mod mai mult sau mai puţin

deliberat destabilizarea mentală a adepţilor, le îndepărtează de mediul din care provin, fie că e

40 Vezi Gheorghe Comşa, Călăuza cunoaşterii şi combaterii sectelor, Ed. Nouei Reviste Bisericeşti, Sf. Mănăstire

Cernica, 1925, p. 9-10.

15

vorba de cel social sau familial, le pretind exigenţe financiare exorbitante, folosesc anumite

practici ce atentează la integritatea fizico-psihică a acestor adepţi.

Din punct de vedere comunitar, sectele sunt periculoase pentru că promovează un discurs

evident anti-social sau anti-statal, provoacă probleme de ordin public, se situează la limita sau în

afara sistemului legislativ, produc cazuri de deturnări din circuitul financiar-economic, urmăresc

infiltrări sau tentative de infiltrare în sfera puterii politice; toate acestea au un singur scop, să

ducă la o cât mai stabilă poziţie a sectei în rândul societăţii. De reţinut este că prin mijloace nu

întotdeauna legale (corupţie şi mită), sectele îşi doresc – şi din păcate în unele cazuri chiar

reuşesc – să obţină recunoaştere din partea autorităţilor civile. Ele fie îşi ascund adevăratele

scopuri, declarând formal cu totul altele, în conformitate cu legislaţia actuală, pentru ca după

recunoaştere ele să activeze în cu totul alt mod decât cel declarat.

I.1.5. Ce face Biserica?

În faţa ofensivei sectare, Biserica trebuie să concretizeze deci moştenirea pe care ea o

posedă. Această moştenire nu trebuie însă confundată cu un conservatorism. Paradoxul face ca

situaţia de astăzi a Bisericii să fie sinonimă în multe privinţe cu cea din perioada apostolică – ea

a fost deplasată la limita societăţii. De aceea transmiterea Evangheliei către lumea contemporană

nu este o sarcină uşoară; cultura „din afară” a devenit autonomă, refractară autorităţii bisericeşti,

având o identitate „composită, greu de descifrat şi de manevrat”. Misiunea Bisericii ar consta în

recompunerea identităţii creştine ţinându-se seama de această nouă dimensiune culturală. Iarăşi,

sunt câteva realităţi de care trebuie să se ţină seama:

1) societatea contemporană, deşi refractară la sacru, nu are un caracter demonic. Dimpotrivă,

„ea nu a renunţat definitiv la ideea de sacru. Creştinismul – subliniază pr. Ion Bria – poate să

ajute această cultură nu numai să caute şi să descopere sacrul din ea, ci mai ales să facă

experienţă imediată a sacrului, care se manifestă ca iubire, iubire pentru care orice om,

credincios sau agnostic, se sacrifică. Acolo unde este iubire, sacrul nu a dispărut”41.

2) Misiunea diaconală a Bisericii, după cum am mai precizat, survine din legătura dintre

credinţă, Liturghie şi spiritualitate şi morala socială, publică. Biserica nu are voie să se

41 Ibidem, p. 222.

16

retragă din lume şi societate, dar în acelaşi timp nici nu trebuie să se lase absorbită de istorie

şi să-şi piardă menirea ei: sfinţirea omului. După cuvintele Mântuitorului, creştinii trebuie să

fie „înţelepţi ca şerpii şi inocenţi ca porumbeii” (Mt. 10,16). Cu alte cuvinte, ei trebuie să se

pronunţe deschis asupra problemelor lumii, chiar ţinând de domeniul social, economic şi

politic, dar dând dovadă de discernământ şi prudenţă. În ceea ce priveşte evanghelizarea

agresivă – pusă de părintele Bria atunci când scria şi cu activarea metodelor de „trezire

creştină” în legătură cu celebrarea Anului jubiliar 2000 – Biserica Ortodoxă nu trebuie să se

sfiască în a denunţa prozelitismul de orice fel. Fără a jicni sau a leza libertatea şi drepturile

celorlalţi, în faţa prozelitismului, Bisericile Ortodoxe „trebuie să spună pe nume ... ce este

libertatea religioasă, ce este misiunea autentică, ce este prozelitism cu conştiinţă vicleană şi

ce este descreştinare agresivă”42.

În faţa descreştinării societăţii ca şi a activităţii sectare, Biserica Ortodoxă trebuie să-şi

păstreze poziţia echilibrată43: pe de o parte, nu intră în practica ei să declare persecuţia sectelor

sau să arunce anatema asupra heterodocşilor, dar pe de altă parte, ea nici nu poate să-i lase pradă

pe credincioşii ei „minciunii despre Biserica istorică, trivializării religiei şi persiflării numelui lui

Dumnezeu, vicii ale spiritului de rea credinţă de la început (Fac. 3,5)”44. Aceeaşi poziţie

echilibrată este linia ce trebuie ţinută între continuitatea cu tradiţia – a propovădui Evanghelia, a

celebra tainele, a edifica Biserica locală – şi înnoirea în cult, în misiune, spiritualitate şi morală

socială. Iarăşi, pentru a combate cu succes lucrarea sectelor, trebuie ca acestea să fie analizate cu

atenţie, ţinându-se seama şi de ce au ele în comun (gândire autonomă, obscură, organizare

secretă, metodă catarctică, depurificare, orientare apocaliptică), şi de ce este specific fiecăreia în

parte. Astfel, sectele prezintă mai multe probleme ce trebuie să fie bine separate: probleme

psihologice şi psihiatrice, cum ar fi psihoze, schizofrenie sau paranoia, care reclamă intervenţia

instituţiilor medicale, o terapie adecvată; probleme de educaţie morală, în special faţă de copiii

lipsiţi de autoritatea parentală; regulile de clan ce guvernează în general sectele se cuvine a fi

combătute de familie, de şcoli şi de societate; probleme de dezertare civică, cinism faţă de

autorităţile civile şi politice care în această situaţie nu ar trebui să închidă ochii; implicarea

42 Ibidem. 43 Această poziție echilibrată posedă și o adâncă semnificație ecumenică. De altfel, Pr. Bria însuși declarase

prozelitismul ca „obstacol” în calea realizării adevăratei unități ecumenice a creștinilor, întrucât reprezintă „o

deformare a mărturiei creștine”. Idem, „Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul”, în BOR 88 (1970), nr.

9-10, p. 1058. 44 Idem, Liturghia după Liturghie, p. 223.

17

majorităţii sectelor în probleme de „afaceri” financiare şi bancare; în fine, probleme de instrucţie

creştină şi de formaţie ecumenică. După cum atrage atenţia părintele Bria, cea mai perfidă

metodă a sectelor rămâne constrângerea conştiinţei şi limitarea libertăţii religioase a adepţilor,

degradarea personalităţii acestora, mistificarea actului religios. Fără a coincide cu o nerespectare

a diverselor tradiţii particulare provenite din inculturaţia pe care o presupune în mod necesar

propovăduirea Evangheliei la toate popoarele, Biserica are datoria să-şi intensifice programul ei

misionar tocmai ca o veritabilă mărturie creştină înaintea contra-mărturiei sectare45.

Ignorând Tradiţia milenară a Bisericii, teologia, spiritualitatea şi instituţiile ei, secta se

consideră – într-un spirit de autosuficienţă şi închidere în sine, refractar dialogului – unica şi

exclusiva manifestare a creştinismului autentic. Ea are o predilecţie faţă de comunitatea creştină

primară, considerându-se expresia Bisericii Cincizecimii. „Membrii sectei afirmă, de o manieră

fundamentalistă, că reeditează experienţa întemeietoare şi unică a Cincizecimii, a revărsării

Duhului Sfânt în mod minunat, cu harisma glosolaliei, justificată din raţiuni misionare, pentru

extensia creştinismului în lume, temei pentru adevărul instituţiei mântuirii ce se va grefa înnoitor

şi transfigurator peste lumea veche”46. În realitate însă, nu greşim dacă socotim această atitudine

drept o crasă incapacitate de a evalua corect lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu în lume.

Sectele nu fac altceva decât să creeze un hiatus între ziua Cincizecimii şi momentul în care ele

apa pe scena istoriei religioase creştine. Ceea ce le lipseşte însă este lucrarea continuă a harului

divin în Biserică, căci aceasta exista şi activa în lume şi înainte de apariţia sectelor, în virtutea

dorinţei lui Iisus Hristos şi a continuităţii apostolice (Mt. 28,29).

Eshatologismul sau caracterul apocaliptic al sectelor se află în strânsă legătură cu

iluminarea. Pe baza aceleiaşi dorinţe de redescoperire şi actualizare a etosului comunităţii

45 Ibidem, p. 224: „Compuse din re-convertiţi (catolici, ortodocşi şi protestanţi), sectele reprezintă o contra-mărturie

creştină, cu ajutorul inovaţiilor cultice, contradicţiilor teologice şi morale. Sectarismul în epoca contemporană se

infiltrează în structura societăţii, în cultura şi organizarea civilă. Biserica e datoare să apere societatea de această

primejdie”. Interesant este că unii autori ortodocși plasează în rândul lucrării prozelitiste din sec. XX nu doar

activitatea anumitor secte, ci și uniatismul promovat de Biserica romano-catolică. Vezi în acest sens considerațiile

Părintelui Dumitru Stăniloae, preluate și dezvoltate și de Păr. Ion Bria: în niciun caz uniatismul nu poate constitui un

model de unitate creştină. În calitatea sa de „prozelitism camuflat”, uniatismul determină în fapt o cădere din

relaţiile de fraternitate ce trebuie să predomine între creştini. Vezi Dumitru Stăniloae, „Uniatismul în Transilvania,

încercare de dezmembrare a poporului român”, EIBMBOR, Bucureşti, 1973; Idem, „Uniatismul din Transilvania.

Opera unei întreite silnicii”, în BOR, nr. 3-4 (1969), 355-390, și Idem, „Problema uniatismului în perspectivă

ecumenică”, în O 21(1969), nr. 4, p. 616-625. La rândul său, Bria este de opinie că uniatismul se bazează pe o eroare

şi o confuzie eclesiologică: pretinsul drept de jurisdicţia al episcopului Romei, în calitatea sa de succesor al

Apostolului Petru, asupra Bisericii Universale. Consecința: „Uniatismul rămâne obstacolul principal contra unirii

Bisericilor Răsăritene şi Apusene”; el a fost şi trebuie să fie în continuare denunţat ca „formă de prozelitism,

confesional şi politic, în defavoarea Bisericii Ortodoxe”. Vezi I. Bria, Liturghia după Liturghie, p. 286-287. 46 Gheorghe Petraru, op. cit., p. 40.

18

eclesiale primare, pe care îl regăsim în texte ca Efes. 1,23 sau 2 Cor. 15,28, sectele acuză

Biserica de neglijarea aspectului eshatologic şi, în consecinţă, „se întrec în a oferi date exacte,

bazate pe combinaţii numerice arbitrare luate din Sfânta Scriptură – unde numărul indică în

primul rând calitatea şi apoi cantitatea – despre Parusie şi începutul aşs-zisei înpărăţii de 1000 de

ani a lui Hristos cu cei aleşi, respectiv cu membrii sectei”47.

Pentru membrii sectelor, experienţa autentică a trăirii în Biserică între „deja” şi „nu încă”,

aşadar ca anticipare a Împărăţiei eshatologice a lui Dumnezeu, rămâne ceva străin. Ei reduc, prin

profeţii sectare, eshatologia la futurologie sau viitorologie, cu un rezultat paradoxal: la secte

verticala speranţei eshatologice se transformă într-o „orizontalizare” a speranţei creştine”, aşa

după cum reiese în deviza iehovistă: „Bucură-te în veci de viaţă, pe pământ”48.

Accentuarea unilaterală a dimensiunii eshatologice a creştinismului ca trăsătură

apocaliptică de către secte duce în fapt la o neutralizare a acesteia. Acest pericol a fost evitat în

teologia şi spiritualitatea ortodoxă prin deplasarea accentului de pe o eshatologie futurist-

apocaliptică, de tip iudaic, pe o eshatologie „prezenteistă”. Cu alte cuvinte, deşi cărţile de

teologie conţin în capitolele dedicate eshatologiei temele la care ne-am aştepta (moartea,

judecata particulară şi universală, raiul şi iadul, învierea morţilor, antihristul şi Parusia), totuşi,

ideea fundamentală este aceea că noi trăim deja aceste realităţi eshatologice. Împărăţia lui

Dumnezeu este deja „realizată” sau „inaugurată” anticipativ în experienţa cultului divin şi a vieţii

duhovniceşti: creştinii participă încă de aici şi de acum la bucuria Învierii şi comuniunea

sfinţilor. Sfânta Liturghie, icoanele, moaştele, calea duhovnicească, rugăciunea şi diaconia –

toate acestea sunt semne ale veşniciei viitoare. De aici şi un cu totul alt sentiment pe care îl

posedă creştinii ortodocşi în antiteză cu adepţii sectelor: perspectiva eshatologică ortodoxă le

conferă celor dintâi nu doar un sentiment de frică înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, ci şi o

dimensiune de bucurie ce are ca izvor iubirea divină, care însă nu e numai speranţă, ci o realitate

expediată deja în sânul Bisericii49.

Salvarea exclusivă a membrilor sectei se constituie ca o altă trăsătură caracteristică

fenomenului sectar. Acest salvaţionism sectar este de altfel strâns legat cu postularea certitudinii

absolute a mântuirii doar în cadrul sectei. Secta ne asigură de mântuire doar prin aderarea la

47 Vezi Ibidem, p. 40. 48 Ibidem, p. 40-41. 49 Pentru detalii privind această dimensiune fundamentală eshatologică a Ortodoxiei ca realitate deja inaugurată, vezi

K. Ch. Felmy, op. cit., p. 309-315.

19

structurile ei, o ofertă tentantă pentru mulţi deoarece simplul act al aderării reprezintă cea mai

uşoară şi mai sigură cale spre mântuire. „Mântuirea este practic un contract (s.n.) încheiat cu o

sectă de către un nou membru al ei. Prin aceasta, secta sporeşte numeric şi, obligându-l pe

aderent să proclame crezul noului grup, să facă prozelitism şi să-i aducă noi membri, împlinind

datoriile faţă de aceasta, inclusiv cele financiare, zeciuiala, îi oferă în mod iluzoriu şi certitudinea

propriei mântuiri ...”50.

Care să fie însă principala deosebire între modul în care prezintă dobândirea mântuirii

sectele şi calea mântuitoare oferită de Biserică? Cea mai importantă deosebire constă în aceea că

sectele pun accent unilateral pe convertire ca act individual ce angajează fiinţa umană pentru a

asculta voia divină. Vorbim de o convertire concretizată în multe cazuri prin (re)botezarea

adulţilor. După cum spuneam, mesajul sectar are ca idee principală oferirea exclusivă a mântuirii

prin aderarea la organizaţia ei. Se poate spune atunci că membrii sectelor văd în actul botezării

împlinirea deplină a actului mântuitor. Această teză însă se situează în contradicţie cu

perspectiva baptismală ortodoxă: aici renaşterea prin Botez „din apă şi din Duh” se constituie ca

începutul „vieţii în Hristos”, primul pas spre conlucrarea omului cu harul divin, har oferit prin

Tainele şi ierurgiile bisericeşti. Mântuirea este aşadar un act sinergic, nu doar exprimarea unor

convingeri raţionale şi trăirea lor la nivel psihologic; a rămâne doar la acest nivel nu înseamnă

altceva decât a se vorbi despre automântuirea umană, împlinirea scopului pentru care a fost creat

omul doar în funcţie de decizia şi prin puterile sale proprii. Nu este mai puţin adevărat că nu

există mântuire fără pocăinţă şi convertire, dar acestea din urmă nu posedă doar un caracter

personal, subiectiv, ci şi unul comunitar, obiectiv, pe care îl conferă doar caracterul sacramental.

Ceea ce trebuie să reţinem este necesitatea unei stări permanente de dispoziţie deschisă către

activarea darurilor baptismale prin credinţă şi fapte bune (Efes. 2,8-10) – nu în sensul unei

atitudini arogante pe care o oferă facila apartenenţă la un anumit cult, ci într-o atitudine de

smerenie faţă de Dumnezeu.

Elitismul, alegerea sau legitimarea directă de către Dumnezeu este o consecinţă directă a

concepţiei sectare legată de siguranţa mântuirii. Fără a mai fi nevoie de jertfă şi înnoire

interioară, întorcând spatele căii grele a nevoinţei ascetice, aşa cred membrii sectei că posedă o

„superioritate” în comparaţie cu ceilalţi oameni şi chiar cu ceilalţi creştini. Autodenumindu-se

cei puri, iluminaţi, aleşi sau „sfinţi”, ei au pretenţia de a fi „sarea pământului şi lumina lumii”,

50 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 41.

20

„turma mică” care a rămas fidelă total lui Dumnezeu. Elitismul sectar posedă o dublă

dimensiune: pe de o parte membrii sectei afişează o atitudine de superioritate faţă de ceilalţi, iar

pe de altă parte, ei manifestă o închidere în propriul grup, un comportament de ghetto. Ambele

dimensiuni se află însă în antiteză cu adevărata stare pe care trebuie să o manifeste un creştin:

smerenia. Secta, prin însăşi definiţia ei, se situează în afara unuia dintre atributele Bisericii,

sobornicitatea sau catholicitatea. Ea trădează universalismul pe care l-a avut încă de la început

Evanghelia. De altfel, unele secte, tocmai din dorinţa de a sublinia caracterul lor elitist, posedă

alături de textul sfintei scripturi şi alte „biblii”. Acestea reprezintă un soi de „revelaţie specială”

destinată exclusiv membrilor unei secte, care în acest mod îşi întăresc şi mai mult convingerea că

sunt „cei aleşi”, posesorii exclusivi ai accesului la tainele dumnezeieşti. Amintind câteva din

aceste scrieri – Cartea lui Mormon, Ştiinţa şi sănătatea în cheia Scripturilor, În lumina

adevărului, Dianetica – precizăm că pentru mormoni, adepţii sectelor Ştiinţa creştină, Mişcarea

Sf. Graal, scientologi sau adepţii altor secte, mesajul biblic ajunge să posede un caracter relativ,

întrucât altfel nu s-ar simţi nevoia ca el să fie completat de o altă revelaţie.

Fără a insista prea mult aici, trebuie să precizăm că acest caracter elitist pe care în

afişează sectele este extrem de periculos. Dacă aderarea la o sectă coincide cu o ruptură de

Biserică, de societate, familie sau prieteni, sa înţelege că mai este doar un pas până la izolarea

extremă, o alienare de sine sinonimă cu depersonalizarea. Anumite secte, pentru a-şi controla

mai uşor membrii, chiar urmăresc în mod direct sau indirect acest fapt, apelând la procedee de

manipulare mentală, la promisiuni de fericire eternă în schimbul renunţării la cei din jur sau chiar

la ameninţări şi violenţe. Idealul de atins este ca membrul însuşi să-şi dorească să trăiască în

această stare de izolare faţă de restul lumii, un rol important jucându-l aici mândria. Ea îl face pe

acesta să se creadă mai presus de ceilalţi oameni, capabil să îndeplinească funcţii care le scapă

oamenilor obişnuiţi. Dăm un singur exemplu: creştinul ortodox care, crezându-se nepus în

valoare pe măsura calităţilor lui excepţionale, critică pe preot şi iese din sânul Bisericii Ortodoxe.

Devenit apoi „evanghelizator”, el face prozelitism cu intenţia de a-i rupe şi pe alţi creştini de

Biserică. Pentru a-şi împlini acest scop, el pretinde înaintea acestora că aduce un mesaj nou,

nemaiîntâlnit, că posedă adevărul unic şi exclusiv pe care el şi numai el îl poate oferi celorlalţi.

În realitate însă nu avem de-a face decât cu un fals misionar, mânat de mândrie şi de interesul

său egoist, totul dublat de un bun joc scenic, de o bună artă oratorică şi de exercitarea unei

metode psihologice penetrante. Împotriva unuia ca acesta ne avertiza Scriptura, denunţându-i pe

21

„apostolii mincinoşi” şi pe „lucrătorii vicleni”, slujitori ai satanei ce „se preface în înger de

lumină” (2 Cor. 11,13-15)51.

Guru sau liderul spiritual harismatic se constituie ca una dintre caracteristicile multor

secte52, caracteristică ce înglobează într-un anumit fel toate celelalte trăsături la care ne-am

referit anterior. Într-adevăr, cel care îi trimite pe adepţii săi să facă prozelitism şi stabileşte cele

mai bune mijloace pentru succesul acestei lucrări este chiar liderul spiritual, acelaşi lider spiritual

sau guru fiind şi cel care le conferă membrilor grupului său certitudinea mântuirii exclusive,

intermedierea iluminării divine, speranţa unei mântuiri în viaţa ce va să vie, spiritul segregar al

comunităţii sale, reunit pe baza convingerii că salvarea poate fi obţinută doar alături de membrii

sectei şi beneficiind de călăuzirea sa, toate acestea fiind îmbrăcate desigur într-o formă elitistă.

Pe baza relaţiei antice dintre maestru şi discipol, liderul spiritual vrea să-i facă pe adepţii

săi să creadă că posedă revelaţia absolută; aceasta îi conferă şi puterea absolută, motiv pentru

care metodele sale sunt cele mai sigure şi de succes în atingerea Absolutului, a mântuirii.

Ascultarea necondiţionată este manifestarea maximă de supunere faţă de el. Nu de puţine ori se

ajunge la o adevărată renunţare la propriul eu. Vorbim de o stare de supunere oarbă care în ochii

guru-lui şi a adepţilor săi cei mai fideli este singura cale de dobândire a desăvârşirii spirituale.

Pentru a strânge şi mai mult coeziunea grupului şi a-i câştiga pe adepţi ca supuşi fanatici, lipsiţi

de discernământ şi libertate, liderul spiritual poate să-şi aleagă nişte colaboratori mai apropiaţi,

„ochii şi urechile sale” în rândul grupării. Prin intermediul lor se poate atinge o cunoaştere cvasi-

totală, iar dorinţele şi metodele liderului pot fi puse în practică cu succes. Desigur, orice semn de

răzvrătire sau doar punere în discuţie a autorităţii sale este imediat şi drastic pedepsit: spre

exemplu, dacă un membru se îndoieşte de capacităţile harismatico-spirituale ale liderului, cel

dintâi este prezentat în ochii celorlalţi ca având o problemă; răzvrătirea nu ar fi altceva decât un

semn al ignoranţei şi nedesăvârşirii de care dă dovadă. Consecinţa: chiar prin excluderea vreunui

membru, secta îşi sporeşte spiritul de coeziune, cei rămaşi în cadrul ei dorind să crească şi mai

mult în cunoaşterea doctrinelor şi a practicilor avansate – lucru sinonim însă doar cu o decădere

şi mai mare într-un fanatism orb.

51 Ibidem, p. 46-47. 52 O privire comparativă între manipularea unui „guru” și adevărata paternitate a duhovnicului crești la Emil Jurcan,

Maestrul oriental și duhovnicul creștin, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002. Vezi și Jean-François Mayer, Sectele.

Neconformisme creștine și noi religii, ediția a II-a revăzută, trad. Ruxana Pitea, Ed. Enciclopedică, București, 1998,

p. 67 ș.u.

22

Ţinând cont de periculozitatea pe care o prezintă o sectă – sporită şi mai mult în urma

unei eventuale recunoaşteri legale – societatea civilă şi Biserica au misiunea de a oferi un

răspuns cât mai potrivit la fenomenul sectar. Statul, prin autorităţile lui competente, trebuie să

monitorizeze statutul activităţii economice a sectelor şi să reacţioneze prompt atunci când acestea

devin un pericol din punct de vedere colectiv şi individual. Există din păcate exemple în care

Poliţia i-a scăpat din vedere pe anumiţi guru implicaţi în activităţi dintre cele mai periculoase

(prostituţie, spălare de bani etc.), iar aceştia au putut să fugă în străinătate şi să ceară azil politic

(vezi cazul liderului MISA, Gregorian Bivolaru).

Dintre măsurile pe care statul şi Biserica53 ar trebui să le aibă în vedere pentru stoparea

sau cel puţin diminuarea activităţii nocive a sectelor le expunem pe următoarele trei: a cunoaşte

mai bine şi a face mai bine cunoscute sectele, înfiinţarea unor organizaţii de monitorizare a

sectelor, respectiv organizarea unei campanii eficiente de informare publică, şi, în fine, educarea

şi perfecţionarea peroanelor care, în cadrul activităţii lor profesionale, sunt confruntaţi cu

problemele pe care le ridică sectele.

A cunoaşte mai bine şi a face mai bine cunoscute sectele: este o premisă de bază în lupta

contra sectelor. Un principiu de bază în medicină este acela că este mult mai bine dacă putem

preveni o boală, decât să o înfruntăm atunci când deja s-a manifestat. Nu poate exista luptă

eficientă contra sectelor dacă nu se acceptă nu doar realitatea fenomenului, ci şi faptul că

problema sectară este una reală şi gravă. Tehnica struţului este însă prezentă, din nefericire, atât

în cazul autorităţilor de stat, cât şi al celor bisericeşti. Prin toate mijloacele se cuvine a se atrage

atenţia că pericolul de a subaprecia o sectă este sinonim cu creşterea pericolului pe care îl poate

reprezenta aceasta pentru societate şi pentru indivizi.

Deosebit de importante sunt deopotrivă prevenirea şi terapia. Încă din epoca primară

creştinii au experimentat următorul adevăr: a trăi înăuntrul Bisericii este modul cel mai bun de a

ne apăra de ereziile vechi şi noi54. Pentru un membru al Bisericii care trăieşte credinţa autentică,

mărturisită în textele Sfintei Scripturi şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, pericolul sectar este minim.

El posedă mijloacele necesare pentru a respinge cursele întinse de secte, posedând

53 Dintr-o perspectivă romano-catolică încearcă să ofere un răspuns Pr. Claudiu Dumea, Religii, Biserici, secte,

privite din perspectivă catolică, Ed. Sapientia, Iași, 2002. Autorul combate opinia conform căreia sectele ar juca, din

punct de vedere social, rolul de „agenți creatori”. Ținând cont de anumiți factori – putere, lider, structura internă,

finanțe, viața adepților –, sectele se vădesc a fi, dimpotrivă, periculoase; evident că ele trebui așadar reperate,

condamnae și combătute (p. 22-230). 54 Arsenie Vliangoftis, op. cit., p. 84.

23

discernământul unei credinţe temeinice, verificate şi experiate în ciclul liturgico-teologic al

Bisericii. Chiar dacă sectele se prezintă sub o mască frumoasă, într-o comunitate strânsă în jurul

unui preot vrednic, ea nu poate avea sorţi de izbândă: demascată, o sectă nu mai e capabilă să

împrăştie confuzie şi astfel nu mai e primejdioasă. Acolo însă unde o comunitate (parohie) e

caracterizată de lipsuri pastorale, pericolul fenomenului sectar creşte foarte mult. „Oamenii vor

trebui să găsească în Biserică sensul vieţii şi sânul cald al lui Dumnezeu, astfel încât să nu intre

în ispita de a căuta în altă parte lucrurile de care au nevoie. Căci acolo unde le vor căuta, în afara

Bisericii, nu vor găsi pe cele autentice, ci pe cele falsificate. Şi nu doar falsificate, ci şi

otrăvite”55.

Un al doilea punct, ca răspuns eficace la problemele ridicate de secte, este înfiinţarea unui

organism de monitorizare neîncetată a activităţii exercitate de acestea. Vorbim despre un

organism permanent, capabil să organizeze în mod eficient campanii de informare publică asupra

aspectelor periculoase pe care le reprezintă sectele. Acest organism ar putea cuprinde nu doar

reprezentanţi ai autorităţilor de stat, ci şi ai principalelor culte religioase recunoscute în România.

Pentru a-şi exercita activitatea, acest organism s-ar putea folosi de toate mijloacele mass-media:

presa scrisă, cărţi, broşuri, pliante, internet, utilă putând fi de exemplu şi înfiinţarea unui post TV

care să emită la scară naţională reportaje şi dezbateri având ca subiect dezvăluirea lucrării

sectelor. Toate acestea le considerăm absolut necesare deoarece autorităţile de stat, odată ce o

sectă, indiferent de mijloacele utilizate, ajunge să dobândească un statut mai mult sau mai puţin

legal, încetează să mai fie monitorizată. Totuşi, această trecere în legalitate nu înseamnă neapărat

că o sectă nu mai poate desfăşura o lucrare negativă asupra persoanelor sau colectivităţilor

umane; după cum am mai precizat, nu de puţine ori, din dorinţa de a-şi atrage cât mai mulţi

adepţi, membrii sectelor recurg la o „reclamă luminoasă”, la termeni etico-religioşi de mare

impact, care în esenţă nu au o bază reală. De aceea, trebuie recunoscut că unele secte, chiar dacă

statutul lor este legal, desfăşoară activităţi anti-statale sau anti-sociale care, în ultimă instanţă,

după o monitorizare atentă şi de durată, ar trebui să aibă ca o consecinţă firească pierderea

recunoaşterii oficiale din partea autorităţilor de stat.

Al treilea aspect vizează educarea şi perfecţionarea persoanelor care, în cadrul activităţii

lor profesionale sunt confruntaţi cu problemele pe care le ridică sectele. Vorbim iarăşi de o

necesitate din ce în ce mai stringentă, căci sectele îşi rafinează şi îşi diversifică tehnicile şi devin

55 Ibidem, p. 85.

24

prin aceasta din ce în ce mai greu de contracarat. Aici sunt vizaţi nu doar membrii societăţii

civile sau reprezentanţii autorităţilor statale; în egală măsură îi avem în vedere şi pe lucrătorii din

câmpul misionar al Bisericii.

La care dintre membrii Bisericii s-ar referi însă acest „câmp misionar”? Exclusiv la

clerici sau mai mult, doar la o clasă specială din rândul acestora? Pentru a găsi răspunsul corect

apelăm la considerațiile a doi dintre cei mai de seamă teologi misionari ortodocși din secolul XX,

arhiep. A. Yannoulatos și pr. Ion Bria. Cel dintâi atrăgea atenția că unul dintre atributele

fundamentale ale misiunii ortodoxe este acordarea atenţiei pentru toată Biserica. Anastasios

Yannoulatos se opune ideii că, de vreme ce noi avem atât de multe probleme „acasă”, activitatea

misionară în locuri îndepărtate este doar o problemă de „lux nepermis”. Dimpotrivă, este o

problemă de pocăinţă ca atenţia să se îndrepte către toate comunităţile ortodoxe ca şi faţă de toţi

credincioşii; doar aşa poate fi îndeplinită porunca lui Hristos şi ne găsim în acord cu adevărata

tradiţie ortodoxă: când Apostolii se îndreptau „către neamuri”, problemele Bisericii în Palestina

erau departe de a fi complet rezolvate; la fel, sfinţii Atanasie, Ioan Gură de Aur şi Fotie au fost

preocupaţi cu probleme grave în interiorul Bisericii, dar în paralel au depus un mare efort

personal în creştinarea unor ţări străine. Ceea ce se cuvine a fi rezolvat este crearea unei

conştiinţe că misiunea nu constă doar în crearea unor mici grupuri misionare. Desigur, nu este

uşor să mobilizezi întreaga Biserică într-o viziune misionară mondială. Anastasios Yannoulatos

propune ca soluţie desemnarea unei zile speciale sau a unei săptămâni, în fiecare an, când în

toate bisericile ortodoxe să fie stimulată conştiinţa misionară a credincioşilor prin predici,

rugăciuni şi strângerea de fonduri materiale. Astfel, efortul misionar ar putea creşte doar prin

colaborarea tuturor bisericilor ortodoxe56.

Lucrarea misionară a Bisericii presupune două aspecte: pe de o parte, problema celor care

au dreptul de a intra în Biserică, şi pe de altă parte, problema celor care desfăşoară lucrarea de

atragere a oamenilor la Cuvântul Evangheliei. Prima problemă nu pune mari dificultăţi. Cine are

dreptul să intre în Biserică şi prin ce mijloace a fost chestiunea dezbătută de Sinodul Apostolic

din Ierusalim (50), unde s-a admis că nu doar membrii poporului ales ci şi păgânii pot intra în

comunitatea creştină fără alte condiţii decât credinţa şi Botezul. „Căci şi neamurilor le-a dat

Dumnezeu pocăinţa spre viaţă” (F. Ap. 11,18). Dumnezeul este Tatăl tuturor oamenilor (Rom.

3,29), şi astfel Biserica este deschisă tuturor, este ecumenică, adică destinată să cuprindă tot

56 A. Yannoulatos, op. cit., p. 31-32.

25

pământul (oekumene). Revelatoare este întâlnirea lui Iisus cu ofiţerul roman în Capernaum.

Sensul scenei este acesta: „Nimeni nu este exclus de la harul lui Dumnezeu. Acesta (sutaşul,

n.n.) nu crede în miracole, nu-l aşteaptă pe Mesia, dar recunoaşte autoritatea lui Iisus, pe care-L

roagă să spună cuvântul care să-l vindece pe slujitorul său (Lc. 7,1-9). Iisus recunoaşte, aici,

credinţa care se găseşte chiar în afară de Israel şi de Biserică”57.

A doua chestiune este una mai delicată. „Când se vorbeşte de membrii Bisericii şi de

funcţiile lor trebuie să se ţină seama că, la început, cuvântul laos – popor, se referea la toţi

creştinii, membrii ai Bisericii prin primirea Tainelor şi, mai ales, prin participarea la Euharistie şi

la misiunea Bisericii (s.n.)”. Ceea ce este denumit astăzi drept cler şi mireni forma în perioada

patristică a Bisericii un tot – „poporul lui Dumnezeu” pe care El l-a agonisit ca să proclame

Evanghelia (1 Pt. 2,9). De reţinut este aşadar că activitatea misionară a Bisericii nu se răsfrângea

doar la un grup specializat din cadrul ei, ci îi privea pe toţi membrii comunităţii creştine.

Desigur, acest lucru nu însemna o nivelare a slujirilor eclesiale; distincţia esenţială între mireni

sau laici, care posedă preoţia universală, şi cler sau ierarhie, care constituie preoţia sacramentală,

rămâne validă. De ce aceasta? Pentru că Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi i-a chemat, i-a ales şi i-a

trimis pe cei 12 Apostoli, un număr simbolic de mare relevanţă, de unde nevoie de a-l alege pe

Matia în locul lui Iuda (vezi F. Ap. 1, 15-26). Pe de altă parte însă, sunt numiţi Apostoli în Noul

Testament şi alţi slujitori: Pavel şi Barnaba, Silvan şi Timotei (1 Cor. 9,6, F. Ap 11,30; 13,2, 1

Tes. 2,4-7). De asemenea, sunt menţionaţi şi anumiţi slujitori speciali care pot fi numiţi

„succesori ai Apostolilor” (1 Tim. 3,2). Este vorba de episcopi, care sunt instituiţi prin ritualul

punerii mâinilor şi al invocării Duhului Sfânt; ei sunt păstorii unei Biserici locale şi întâi-

stătătorii la celebrarea Euharistiei. Episcopilor li se adaugă şi alţi slujitori: prezbiter-preot (1

Tim. 5,17), colaborator al episcopului, şi diacon (2 Tim. 3,8), slujitor la agape, în serviciul

episcopului58.

Ţinând cont de toate aceste slujiri specifice, dar complementare, în Biserică şi citând

textul esenţial din 1 Cor. 3, 9-11 „Noi suntem împreună – lucrători (sinergoi) lui Dumnezeu. Voi

sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidire (oikodome) a lui Dumnezeu. Fiecare să ia seama la felul

cum zideşte aceasta (s.n.). Căci nimeni nu poate să pună altă temelie decât aceea care a fost pusă,

Care este Iisus Hristos”, părintele Bria subliniază că întreg laos-ul este chemat şi consacrat să

57 Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 161. 58 Ibidem, p. 161-162.

26

participe la misiunea şi la Preoţia lui Hristos, în calitate de „împreună - lucrători” cu Apostolii la

zidirea Bisericii. „Misiunea laos-ului, prin cuvânt şi prin Taine, este, de asemenea, întreită:

profetică, adică propovăduirea Evangheliei, păstrarea şi transmiterea misionară a tradiţiei

apostolice, mărturia creştină în mijlocul lumii; sacerdotală, adică celebrarea credinţei, laude,

Liturghie şi cult; împărătească, adică organizarea comuniunii creştine, relaţiile intrabisericeşti şi

diaconia creştină în societatea seculară”59.

În viziunea teologului român, fără a se anula în vreun fel distincţia între preoţia

sacramentală şi cea comună, universală, este necesară astăzi o mai atentă precizare şi actualizare

a „apostolatului mirenilor”. Pe de o parte trebuie recunoscută întreita slujire a preoţiei

sacramentale. Pe de altă parte, mirenii sau laicii, deşi nu au funcţii liturgice şi de conducere ca

episcopii sau preoţii, „au un rol important în misiune şi în doctrina Bisericii şi chiar au dreptul, în

caz de necesitate ..., să facă Botezul pruncului în mod valid, cu respectarea ritualului. Există un

apostolat al mirenilor (s.n.) care se practică în societate, de la învăţământul religios până la

chivernisirea parohiei, desigur, prin raportarea lor la preoţii şi la episcopii respectivi, deoarece în

Biserică orice se face prin consens şi în solidaritate”60.

Analiza fenomenului sectar prezintă dificultăţi care, fără a fi în totalitate depăşite, pot fi

uşurate ţinând cont de anumite trăsături specifice fiecărei secte, trăsături pe baza cărora acestea şi

pot fi grupate în anumite clase specifice. Jean Vernette subliniază dificultatea oricărei clasificări

a sectelor, dând ca exemplu faptul că numai în Hexagon, sunt declarate 800 de noi grupări

spiritualiste în fiecare an în Jurnalul Oficial61. Cu toate acestea, el identifică următoarele grupe

de secte:

- secte provenind din trunchiul iudeo-creştin: secte milenariste (Martorii lui Iehova,

mişcarea New Age, adventiştii de ziua a şaptea, Prietenii omului, Biserica Universală a lui

Dumnezeu şi mormonii), mişcări de trezire (copiii lui Dumnezeu sau familia iubirii, armata

mântuirii, Biserica catolică apostolică, „Bisericile evanghelice libere”, menoniţii, penticostalii,

quakerii);

- grupări vindecătoare: antoiniştii, mahikarii sau Biserica creştină universală a lui Hristos

de Montfavet;

59 Ibidem, p. 162. 60 Ibidem.. 61 Jean Vernette, Les sectes, ediţia a V-a revăzută, Presses Universitaires de France, Paris, 1990, p. 35.

27

- mişcări orientale, esoterice, gnostice: grupe venite din Orient, cum ar fi secta desprinsă

din curentul spiritual hindus Bhakti-Yoga, Asociaţia internaţională pentru conştiinţă a lui

Krishna, „Lumina adevărului” (mahikarii), secta Moon, mişcarea Baha’i, Bhagwan, Brahma-

Kumari, Guru Maharaj Ji, Soka Gakkai (Nichiren Shoshu). O altă categorie e reprezentată de

grupările de natură esoterică, gnostică şi de mişcările de dezvoltare a potenţialului uman – un

amalgam de grupe foarte variate, dintre care amintim Gnoza de la Princeton, rozicrucienii,

Biserica scientologică, antropozofia, Societatea teozofică, Fraternitatea albă universală, Ordinul

martinist, Meditaţia transcedentală, Ordinul Templului solar sau mişcarea raeliană62.

În lucrarea redactată împotriva sectelor ce activează în Franţa, este propusă următoarea

împărţire a sectelor63: grupările religioase de tip New Age, grupările „alternative” (cum ar fi

Mişcarea umanistă, fondată în 1969 de argentinianul Mario Rodriguez Cobos, zis Silo), grupările

„evanghelice” şi „pseudo-catolice” (secta Moon, Copiii lui Dumnezeu sau Alianţa universală),

grupările „apocaliptice” (de exemplu Martorii lui Iehova), mişcări „neo-păgâne”, mişcări

„satanice”, mişcări „vindecătoare” (cultul antoinist sau grupul Invitaţie la Viaţa Intensă, IVI,

fondat în anul 1977 de Yvonne Trubert), mişcări „orientaliste” (grupuri de meditaţie Mahatayma,

Krishna sau Soka Gakkai), mişcări „ocultiste” (cum ar fi Ordinul Templului Solar, fondat în

1984 de Luc Jouret), mişcări „psihanalitice” (cele mai importante fiind nazarineii şi scientologii),

mişcări „ufologice” ( cea mai cunoscută fiind mişcarea raeliană, ce a fost fondată în 1975 de

Claude Vorilhon) sau mişcări sincretiste (secta AUM sau Noua Alianţă, ultima sectă fiind

fondată de Gilberte Bourdin, alias Melchisedec, care în anul 1990 s-a auto-proclamat „Mesia

cosmoplanetar”64).

O altă împărţire s-a făcut în funcţie de modelul de viaţă, de exerciţiile spirituale, de

comunitatea religioasă, pe baza acestora Bryan Wilson, de la Universitatea din Oxford, stabilind

şapte tipologii sectare pe baza cărora se structurează ulterior diversele secte65:

- tipul conversionist-fundamentalist: posedă o viziune dualistă, maniheică, despre lume;

aceasta este coruptă, rea, iar creştinii ar trebui să iasă din ea printr-un soi de „retrezire”. Prin

acest act de convertire, omul s-a regăsit pe sine odată cu intrarea în secta ce se auto-propune

drept alternativă exclusivă a mântuirii. Sectele de acest gen – cum ar fi evangheliştii, metodiştii,

62 Vezi Ibidem, p. 35-88. 63 Vezi Les sectes en France, p. 49 ş.u. 64 Vezi Ibidem, p. 58-59. 65 Cf. Gheorghe Petraru, op. cit, p. 66 ş.u.

28

„Bisericile lui Dumnezeu”, penticostalii etc. – promovează egalitatea şanselor spirituale printr-o

participare comună la viaţa duhului şi respingerea oricăror forme de instituţionalism, a oricărui

„aparat eclesial”. „Acest model este deosebit de atrăgător într-un mediu în care individul este

alienat spiritual, devenind marfă de export (în special din spaţiul protestanţilor americani, n.n.) în

contextul pluralismului creştin în toată lumea şi, mai ales, în spaţiile eclesiale tradiţionale pentru

destructurarea şi eliminarea Bisericilor”66.

- tipul penticostal-harismatic: are în centru un lider harismatic, guru sau „sfânt”, care

reprezintă întruchiparea cea mai adecvată a divinităţii şi în general principala legătură dintre

Dumnezeu şi oameni. Acordând primat expresiilor emoţionale, sectele din acest grup sunt

recunoscute prin stilul lor teatral: situat departe de idealul sfinţeniei, consacrat în Biserica

Ortodoxă prin smerenie şi retragere din lume (isihastul), „sfântul” de care aminteam este un bun

actor pe scena stadioanelor sau a sălilor de conferinţe, gesticulând viguros înaintea unor mulţimi

în extaz şi producând reacţii la nivel emotiv şi nu profund spiritual. După cum am mai precizat,

tehnicile folosite de el vizează modalităţi de recrutare ce urmăresc manipularea psihică a

adepţilor.

- tipul revoluţionar: este specific sectelor cu caracter eshatologic. Acestea, nemulţumite de

situaţia actuală a lumii, aşteaptă intervenţia directă a lui Dumnezeu pentru a instaura o împărăţie

de tip teocratic prin membrii sectei respective; printr-o combinaţie arbitrară de numere, calcule

ale unor date biblice, aceste secte stabilesc date exacte pentru sfârşitul lumii, a doua venire a lui

Iisus Hristos şi începutul domniei de 1000 de ani, sortită celor aleşi. Textul biblic cel mai des

folosit de reprezentanţii sectelor revoluţionare, ca de exemplu adventişti, iehovişti sau mormoni,

este cel din Apoc. 20,4,8. Urmează să demontăm interpretările false, arbitrare, ale acestui text în

capitolul referitor la analiza Martorilor lui Iehova.

- tipul introvertit: îi vizează pe membrii acelor secte ce consideră că împlinirea legii

evanghelice, a poruncilor lui Hristos, este sinonimă cu retragerea din lume, izolarea reprezentând

o condiţie absolut indispensabilă pentru mântuire. Aceste locuri izolate ar reprezenta spaţiul

lucrării efective şi sigure a Sfântului Duh67. Procesul care descrie cel mai bine modul de

manifestare al sectelor de acest tip este cel de „fosilizare sectară”. El este caracterizat prin

întemeierea de colonii izolate prin care adepţii unei secte se izolează la propriu de ceilalţi

66 Ibidem, p. 67. 67 Ibidem, p. 68.

29

membrii ai societăţii; ei se diferenţiază, se particularizează printr-o viaţă de pietate, de

„sfinţenie” intensă reflectată în limbaj arhaic, îmbrăcăminte specifică, endogamie68 sau

„sacralizarea” unor activităţi din care se întreţine comunitatea. Interesant este că, spre deosebire

de alte secte, membrii acestui tip sectar nu fac prozelitism. Ei nu sunt interesaţi de o expansiune

geografică sau de o creştere numerică a comunităţii lor prin convertirea altora la aceasta. Scopul

lor este exclusivist – perfecţionarea spirituală individualistă şi menţinerea cu orice preţ a

coerenţei colectivului, chiar dacă acest fapt înseamnă o insensibilitate totală la dinamica

societăţii, la noile condiţii tehnologice, economice, sociale şi culturale. Înţelegem acum de ce în

secte ca ale anabaptiştilor sau quaker-ilor domină un spirit fratern, de coeziune internă a grupului

şi de relaţii de o deosebită afectivitate între membrii69.

- tipul „manipulativ”: caracterizează ceea ce în general denumeşte „noua religiozitate”,

adică un grup larg de secte şi mişcări religioase de nuanţă ocultistă, esoterică şi gnostică.

Doctrina acestora este monistă, bazată pe o viziune panteistă. Membrii grupărilor caută să obţină

armonia cu sinele şi prin aceasta cu întregul cosmos, o „stăpânire absolută” ce reprezintă

principiul libertăţii interioare. Drept urmare, „fundamentul absolut, ultim, al realităţii, constă din

energia spirituală, divină, hristică, conştientă, mentală sau cosmică, iar demersul spiritual al

individului uman trebuie orientat, călăuzit spre a se alimenta din energia divină”70.

- Procesul de descreştinare şi secularizare a occidentului cunoaşte în paralel o aplecare spre

ocultism, spre tradiţii religioase de tip misteric sau oriental ale Greciei, Iranului, Indiei etc.

Regăsim în universul spiritual european o împletire sincretistă a elementelor creştine cu elemente

ale altor tradiţii religioase: şamanism asiatic, iudaism rabinic şi cabalistic, alchimie, spiritism,

teosofie ş.a.m.d. Este ceva specifică grupărilor religioase de tip New Age.

- tipul taumaturgic: este specific unor secte cum ar fi antoinismul, Ştiinţa creştină, spiritiştii

etc. Aici regăsim un primat al miracolelor în detrimentul învăţăturii de credinţă; la membrii

acestor secte abundă mesajele din lumea supranaturală, mesaje ce posedă în general un caracter

apocaliptic, catastrofal, pentru cei care se opun sau nu se convertesc la o anumită sectă.

„Membrii grupărilor din această categorie trăiesc psihoza unor evenimente extraordinare, de

aceea psihicul lor labil este uşor influenţabil şi văd peste tot intervenţia directă a divinităţii. De

fapt, aceste secte sunt mai aproape de magie şi de spiritism şi, de aceea, în sânul lor se încearcă

68 Endogamia este expulzarea celor ce contractează căsătorii cu alte persoane decât alţi membri ai unei secte. 69 Ibidem, p. 68-69. 70 Ibidem, p. 69.

30

consolarea acelor categorii de persoane care sunt la limita unor situaţii, care au pierdut pe cei

apropiaţi şi foarte uşor cred în realitatea comunicării cu cei de dincolo, în telepatie, curioşi de a

afla mai multe despre cei dispăruţi”71.

- tipul reformist: caracterizează acele secte ce propun o schimbare radicală a structurii

lumii şi societăţii. Rigoriste, ele pretind că repunând societatea pa alte baze, contribuie decisiv la

eliminarea a ceea ce este negativ în viaţa omenirii (vezi de exemplu eliminarea conflictelor, a

războaielor). Este pretenţia pe care o au secte precum quakerii, iehoviştii sau membrii altor

grupări religioase milenariste, în detrimentul religiilor tradiţionale. În opinia lor acestea din urmă

ar fi fost incapabile să elimine răul din viaţa oamenilor şi de aceea trebuie să se renunţe la ele şi

cei „iluminaţi” sau „aleşi” să se convertească la grupările sectare.

- tipul utopic: este aflat în strânsă legătură cu tipul anterior, întrucât îşi propune acelaşi

scop: construirea unei „lumi noi”, o comunitate perfectă, specifică cerinţelor ideologice ale unei

secte. Desigur, construirea acestei noi forme de comunitate presupune conformarea vieţii

adepţilor după un program strict – care eventual va trebui extins la lumea întreagă – şi izolarea

de restul lumii, în colonii cum ar fi cele ale menoniţilor, fraţilor moravi, tolstoienilor sau

huterienilor72.

Orice împărţire a sectelor din ce în ce mai numeroase nu poate fi însă decât una

simplificatoare, fiindcă fenomenul sectar, deşi posedă anumite tipologii descriptive certe, este

unul deosebit de complex. Se poate astfel vorbi despre o interferenţă de tipologii ale sectelor73.

Acestea posedă deopotrivă elemente comune şi diferenţe specifice, iar dacă ar fi să le

caracterizăm printr-un singur element, acesta ar fi lupta lor urmărind ca scop final anularea

Bisericii şi înlocuirea sfinţeniei pe care ea o propune prin alte moduri de vieţuire, avantajoase nu

pentru adepţi, ci pentru conducătorii sectelor.

71 Ibidem, p. 72. 72 Vezi Ibidem, p. 72-73. 73 Ibidem, p. 73.

31

I.5. Cultele din Romania contemporană

Conform Legii nr. 489 /2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al

cultelor, în România funcţionează un număr de 18 culte religioase, după cum urmează (conform

titulaturii lor oficiale):

a) culte istorice (ortodoxe şi catolice):

- Biserica Ortodoxă Română;

- Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara;

- Biserica Romano-Catolică;

- Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică;

- Arhiepiscopia Bisericii Armene;

- Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi din România;

b) culte protestante:

- Biserica Reformată din România;

- Biserica Evanghelică C.A. din România;

- Biserica Evanghelică Lutherană din România;

- Biserica Unitariană din Transilvania;

c) culte neoprotestante:

- Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România;

- Biserica Creştină după Evanghelie din România – Uniunea Bisericilor Creştine

după Evanghelie din România;

- Biserica Evanghelică Română;

- Uniunea Penticostală – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România,

- Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea din România;

- Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova;

d) culte necreştine:

- Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România;

32

- Cultul Musulman.

Conform Secţiunii a 2-a din Legea nr. 489/2006 – Recunoaşterea calităţii de cult,

dobândesc calitatea de culte acele asociaţii religioase care „prin activitatea şi numărul lor

de membri, oferă garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public”. Calitatea de cult

este recunoscută de stat urmare a unei Hotărâri de Guvern acelor asociaţii religioase care o

solicită anume şi care (i) funcţionează pe teritoriul ţării noastre de cel puţin 12 ani şi (ii) au

un număr de membri de cel puţin 0,1% din populaţie (raportat la ultimul recensământ) –

art. 28.

1. Biserica Ortodoxă Română

Ţara noastră are o suprafaţă de aproximativ 237.500 km2 cu o populaţie de aproximativ

21,7 milioane. Biserica Ortodoxă Română (18.817.975 membri, adică 86,8 %), organizată pe

14.809 unități bisericești (administrație patriarhală, 6 mitropolii, 10 arhiepiscopii, 13 episcopii,

un vicariat, pentru comunitatea ucraineană din România, 177 de protopopiate, 11.409 parohii și

541 mănăstiri). Potrivit principiului autonomiei prevăzut de Statutul pentru organizarea și

funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, fiecare unitate bisericească administrează propriul

patrimoniu format din locașul de cult și alte clădiri și are venituri proprii.

Pe lângă cele 18 culte mai activează în România şi multe secte, cum ar fi: Baha’i, Familia

(Copiii lui Dumnezeu), Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din zilele din urmă (Mormonii),

Biserica Unificării, Biserica Metodistă, Biserica Presbiteriană, Meditaţia Transcedentală, Hare

Krishna, Buddhismul Zen ş.a.

Sub o altă formă, respectiv înregimentaţi în tot felul de asociaţii nonprofit, peste 7.000 de

sectanţi acţionează nestingheriţi în România. Din ce în ce mai multe generaţii agresiv anticreştine

poposesc pe teritoriul ţării noastre. Sataniştii, mooniştii, ba chiar şi reprezentanţi ai sectei ucigaşe

AUM, îşi instalează baze solide de acţiune. Simultan se constată o înteţire a campaniei împotriva

Bisericii Ortodoxe.

Din nefericire, chiar şi în sânul Bisericii Ortodoxe Române se regăsesc tot felul de

mişcări şi manifestări sectare care înveninează atmosfera echilibrată pe care o propune Biserica

noastră strămoşească, „mama neamului românesc”.

33

II.5. Mişcări „elitiste” şi organizaţii esoterico-neognostice

II.5.1. Spiritismul

Mişcarea şi practica spiritistă este una dintre cele mai frământate probleme de ordin

religios în societatea contemporană. Deşi veche, îndeletnicirea spiritistă este desigur cea mai

răspândită şi cea mai primejdioasă dintre doctrinele şi practicile ocultiste din zilele noastre.

Vechiul Testament face amintire de practici spiritiste, ca de pildă cazul lui Saul cu

vrăjitoarea din Endor (I Regi 28,7-20). Practicile fiind însă interzise cu asprime, ca fiind contrare

descoperirii lui Dumnezeu. (Deuteronom 18, 9-12).

Spiritismul este cunoscut chiar şi în primele veacuri creştine, începând de la Simon

Magul (Faptele Apostolilor 8,9) şi de la vrăjitorul Elima (Faptele Apostolilor 13,8). A fost

practicat între păgâni începând cu asiro-babilonieni. Eroul celebrei Epopei a lui Gilgameş obţine

de la zeul infernului favoarea de a avea “o convorbire cu spiritul” prietenului său decedat

Enghidu. De asemenea Strabon spune că asiro-babilonienii se foloseau de nişte „mese” pentru

chemarea spiritelor. Şi în Avesta se vorbeşte despre evocarea spiritelor celor decedaţi.

Urme de practicare a spiritismului întâlnim la vechii chinezi, la greci, la romani. În

primele veacuri creştine, chemarea spiritelor era, de asemenea, practicată de vrăjitori cum ne

relatează Tertulian, şi istoricul roman Amian Marcellin.

În Evul Mediu condamnarea practicilor spiritiste prin legi civile şi bisericeşti dovedeşte

existenţă acestora.

Spiritismul modern îşi are originea în America de Nord. Prin 1848, în martie, în locuinţa

unui cetăţean numit Weckmann din orăşelul Hydesville, statul New York s-ar fi auzit nişte

zgomote ciudate. Printr-un limbaj convenţional, format din ciocănituri, familia Fox ar fi ajuns să

intre în conversaţie cu spiritul care produce acele zgomote. Într-o seară din 1848 una dintre cele

trei fete ale familiei Fox lovi o mobilă, imitând pocniturile misterioase, dar lovitura fetei primi

imediat răspuns, prin pocnituri în număr egal cu cele ale fetei. Fata repetă pocniturile în număr

variat, întotdeauna primind răspuns cu acelaşi număr de pocnituri. S-a aflat că necunoscutul era

spiritul lui Carol Reyn, fost locatar al acelei locuinţe care a fost asasinat în urmă cu cinci ani şi că

trupul a fost îngropat în pivniţă. După săpături s-au găsi câteva oase dintr-un corp omenesc .

34

După 1869 în America s-au constituit diferite societăţi spiritiste, apoi în Franţa, Anglia,

etc.Spiritişti: William Crookes, Camille Flammarion, Victor Hugo, J.F. Zolner, Cezar Lambroso,

etc.

În România, B.P Haşdeu prin cartea Sic Cogito a favorizat răspândirea şi popularizarea

spiritismului. Spiritiştii din România au înfiinţat în Bucureşti, în 1931, “Societatea spiritistă din

România”, cu revistele “Astralis” din Craiova şi “Revista spiritistă” din Bucureşti.

“Doctrinarul” spiritismului este socotit juristul şi medicul Hippolyte de Nisard Rivail,

cunoscut sub pesudonimul Allan Kardec. Cartea lui “Le livre des esprits” (Cartea spiritelor) este

socotită Biblia spiritiştilor.

Doctrina spiritistă : confuză, încoerentă, plină de contradicţii şi absurdităţi.

1.Dumnezeu este mărginit. El şi-a primit existenţa din haos, deci nu este din eternitate;

2. Iisus Hristos nu a adus mântuirea, pentru că fiecare om trebuie să-şi ispăşească singur

păcatele sale, după dreptate, sau după legea talionului.

3. Biserica nu este infailibilă; nu poate să mântuiască pe nimeni

4. Moartea este mutarea spiritului din trup, împreună cu perispiritul.

II.5.2. Teozofia

Ca orice doctrină în evoluţie, ca orice practică ocultă - în numele sau pe seama religiei,

spiritismul a dat naştere la noi curente şi direcţii provenite fie din exagerări, fie din contestări.

Rezultatul unor asemenea exagerări este şi „teozofia" sau cunoaşterea „desăvârşită" a

înţelepciunii divine. Dacă spiritismul a angajat în susţinerea lui practici şi mijloace empirice,

teozofia sau spiritismul „suprem” recurge la invocarea spiritelor şi foloseşte „cugetarea" în

explicarea legăturii reale între Dumnezeu şi om.

Numele de „teozofie” provine din cuvintele Dumnezeu şi înţelepciune adică înţelepciune

divină74. Teozofia, este considerată de adepţi ei ca „sinteza grandioasă şi unică formată din

religie, ştiinţă şi filozofie: împăciuitoarea ideală între credinţă şi cunoaştere, religie şi ştiinţă.

Pilduitoare în acest sens sunt definiţiile date de către iniţiatorii acestei secte (de exemplu

Elena Blavatskaia). „Teozofia este esenţa tuturor doctrinelor, adevărul intim al tuturor religiilor.

74 Diacon P.I. David, Călăuza creştină, Editura Episcopiei Aradului 1987, p 89

35

Ea este iară „credo” fără nume”. Sau „Teozofia acceptă toate ramurile ştiinţei şi se străduieşte să

împace doctrinele contradictorii ale diferitelor şcoli, fără să nege nimic şi încercând să

aprofundeze totul”. Sau „Teozofia este înţelepciunea divină, care este ştiinţa fericirii divine. Este

ştiinţa care contemplă problemele cele mai profunde ale naturii spirituale, ale omului ... este

marea ştiinţă, ştiinţa vieţii eterne a cărei contemplare face viaţa prezentă să intre în proporţiile

adevărate75.

Ne putem da însă uşor seama că în fond teozofia nu este decât un amestec de credinţe de

tot felul şi doctrine filozofice şi religioase mai vechi şi mai noi - în special budismul - combinate

în chip bizar cu unele rezultate ale cercetări lor ştiinţifice, moderne. În acest amestec intră uneori

şi elemente creştine, dar schimbate în înţelesul lor până la a nu fi de recunoscut76. Locul de

baştină al teozofiei este probabil India.

Am afirmat în paragraful anterior că teozofia preia elemente din budism, cel mai

important dintre ele fiind credinţa în reîncarnare. Dar societatea teozofică înteţeşte această

budomanie spre a o specula mai apoi pentru sine şi a dobândi în afară ceea ce n-a putut dobândi

înăuntrul budismului pe care-şi propusese să-l „purifice” şi ceea ce zadarnic ar fi dorit să câştige

în India hinduistă, unde a fost privită întotdeauna cu ostilitate şi dispreţ ca o sectă oarecare

creştină, cu multe scandaluri la activul ei şi pusă la solda imperialismului englez77.

Un scurt istoric al acestei societăţi ar fi util pentru înţelegerea caracterului ei. Iniţiatoarea

acestui sistem a fost Elena Blavatskaia (1831- 1896). Părinţii ei au fost foarte bogaţi, având

multe moşii, mulţi robi, Elena având posibilitatea de a studia în Apus, nefiind nevoită să se

gândească la lipsuri. La scurt timp după ce s-a căsătorit, şi-a părăsit soţul şi a plecat în Asia

Mică, unde va intra în legătură cu Pamlos Metaman, cunoscut magician; de acolo pleacă în

Londra (1851) unde se reîntâlneşte cu Metaman şi vor practica împreună spiritismul. În 1863 se

reîntoarce în Rusia, încercând să impună practica spiritistă, dar fără rezultate importante.

Dezamăgită, se îndreaptă spre Italia „căutând” duhurile cezarilor, fiind alături de

Garibaldi (1866), dorind să-1 câştige la spiritism, intră într-un ordin carbonarist, dar este grav

rănită şi adusă la Paris, unde-şi face simţită prezenţa în saloanele bântuite de femei scăpătate

pline de patimi şi foarte bogate, prin practicarea „magiei”.Această practică îi va aduce o

75 Absolv. Magistr. Gheorghe C. Alexe, Naşterea Domnului şi concepţia teozofică despre reîncarnare în S-T, nr. 1-

2/1956, p 28 76 Prof. Diacon Emilian Vasilescu, Sincretismul religios în vremea noastră, în ST nr. 3-4/1967, p 151 77 Magistrand Preot Ghe. Butnariu, Teoria reîncarnării şi eshatologia creştină, în ST nr. 3-4/1956, p 181

36

frumoasă avere, mai ales că multă lume accepta să plătească sume oricât de mari pentru aflarea

viitorului, iar Elena era foarte pricepută în acest domeniu.

În 1870 pleacă la Cairo dorind să se desăvârşească în arta hipnotizării; aici va continua

practica spiritistă chemând „duhurile” faraonilor. Curând va veni şi Metaman; cei doi împreună

cu familia Colomb vor deschide un „Club al miracolelor”. Curând însă sunt demascaţi ca escroci,

iar Elena este expulzată şi nevoită să se întoarcă la Paris, iar după ce-1 cunoaşte pe colonelul

american Samuel H. Olcott vor pleca împreună în S.U.A, mai târziu cei doi se vor căsători.

Pentru început ei intră în legătură cu organizaţia spiritistă din New York, dar curând se

răzvrătesc, începând să discrediteze spiritismul, să-i „dovedească” netemeinicia; ei înfiinţează o

nouă grupare numită „Societatea teozofică” (17 noiembrie 1875) merită şi ea să „purifice”

spiritismul.

Toţi spiritiştii şi mediu-mii nesatisfăcuţi, toţi chinuiţii de spiritele de noapte şi de zi, din

„cer” sau de pe pământ devin membrii ai societăţii. În acelaşi timp veniturile cresc considerabil,

pelerinajele în India devin o modă teozofică, contactele cu misterele Orientului întărind

autoritatea societăţii. Soţii Olcott ajung „profeţii mişcării spiritiste celei verificate”. Sunt

expulzate din America şi intră în legătură cu societatea indiană „Arya Samaj”. În India îl

converteşte pe baronul de Palma, un om foarte bogat, care curând decedează, averea lui

rămânând societăţii.

Blavatskaia a formulat câteva percepte teozofice inspirate de vechile erezii bogomile şi

rascolnice modelate de concepţii sofianice, nişte erezii moderne, antitrinitare.

După moartea ei Samuel rămâne lider al societăţii78. Acesta se va stabili în India, lângă

râul Adyar, într-o clădire în care se aflau 12000 de manuscrise orientale şi 15000 de tratate

religioase, filozofice şi ştiinţifice. De altfel el va continua să achiziţioneze manuscrise şi cărţi

inestimabile din toate domeniile. În acelaşi timp el va edita ziare şi reviste în câteva limbi de

circulaţie pentru difuzarea concepţiilor teozofice. Se va căsători cu Annie Bessant, care la

moartea lui va prelua conducerea societăţii79.

Însă cel care a dat originalitatea şi în acelaşi timp a pregătit naşterea a puzderii de

concepţii teozofice a fost Krishnamurti, poet şi eseist indian, urmaşul lui Annie Bessant, la

conducerea societăţii. De fapt aceasta 1-a numit pe Krishnamurti „Alcaone” (maestru), mesia

78 Diacon P.I. David, op.cit., p 90 79 Prof. Dr. P. Deheleanu, op. cit., p 67

37

indian80.

El a răspândit teozofia pe toate continentele. Astăzi societatea are secţiuni în: Anglia,

Franţa, Olanda, Finlanda, etc. fiecare din ele fiind condusă de un comitet executiv. Printre cele

mai active secţuni este cea din Germania, care are cluburi teozofice aproape în toate oraşele.

Conducătorul ei a fost Dr. Franz Hartmann.

Teozofia a pătruns şi la noi. Centre teozofice mai importante au fost la Bucureşti,

Craiova, Timişoara. Printre adepţi putem aminti pe: Zoe Palade, Maria Sachelarie, Mircea

Neniţescu. În Bucureşti s-a ţinut şi un congres teozofic prin anul 1924, unde teozofii au discutat

mai mult probleme de organizare a sectei lor în România81.

Krishnamurti a conferenţiat la noi în tară la Iaşi, în 1930. Era un om deosebit de dotat,

cunoscător al câtorva limbi, un bun orator. Poeziile şi eseurile sale, cugetările au fost publicate şi

în limba română şi conţin, pe lângă unele idei teozofice, imagini din cultura şi „secretele” Indiei.

Teozofii sunt împărţiţi în câteva secte, foarte greu de deosebit una de alta. Astăzi,

societăţile acestea s-au transformat în societăti teroriste şi neofasciste în special în Europa

Apuseană.

O defmiţie a teozofiei ar putea fi următoarea: „Este o mişcare de nuanţă spiritistă care

susţine ideea unei pretinse cunoaşteri nemijlocite a « esenţei lui Dumnezeu » cu ajutorul unei

iluminări” a unei intuiţii mistice.

Temeiurile învăţăturii teozofice sunt expuse în cartea d-nei Elena Blavatskaia, „Secret

Doctrine” - „Doctrina secretă”. În continuare voi prezenta câteva puncte originale ale doctrinei

teozofice.

1. Dumnezeu există, dar nu-i transcendent, ci imanent, în natură82. Ei spun că Dumnezeu

„pentru a lucra mai bine, s-a multiplicat” că la creaţie „a avut nevoie de concursul unor agenţi

nenumăraţi, arhitecţi şi conservatori ai lumii", de vreme ce Dumnezeu însuşi trebuia să coboare

în materie pentru a face în ea experienţe fără număr, ca să dobândească prin ele înţelepciunea,

omniştiiţa, perfecţiunea.,,Dumnezeu merge la şcoală” spune candid teozoful nostru. În termenii

direcţi ai teozofiei moderne, Dumnezeu este „Viata universală”, care a creat totul, însă cu

colaborarea materiei, care şi ea este fără început şi fără sfârşit. Găsim aici panteismul indian,

80 Diacon P.I. David, op. cit., p 90 81 Prof. Dr. P. Deheleanu, op. cit., p68 82 Diacon P.I. David, op. cit., p 91

38

care, ca orice panteism, înseamnă negarea existentei lui Dumnezeu83.

2. Iisus Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu, şi nici răscumpărătorul lumii, ci un simplu

om, o pildă de perfecţiune. El este un reîncarnat, un coleg al lui Zoroastru, sau Buda, un mare

iniţiat, un personaj alegoric, până la urmă, doar un simplu simbol. Desigur neexistând viaţă

viitoare şi nici o răsplătire a faptelor bune sau rele, teozofii nici nu au nevoie de un mântuitor.

3. Fiecare epocă istorică îşi are „mântuitorul” ei: Buda, apoi Hristos, iar acum, în,,secolul

culturii” Krishnamurti, profetul, mesia al omului modern.

4. Îngeri răi sau diavoli nu există. Mânia, invidia, răutatea, deşertăciunea, răzbunarea -

într-un cuvânt patimile - iată dracii din noi. Observăm aici negarea activităţii şi existenţei lui

dumnezeu prin crearea lumii nevăzute.

5. Se înlătură dogmele şi autoritatea bisericească: fiecare religie este adevărată, iar

teozofia este perfecţiunea religiei. Putem uşor remarca aici cum sincretismul înlocuieşte Sfânta

Tradiţie.

6. Sufletul există din natură, nu-i creat de Dumnezeu, fiindcă şi Dumnezeu este în natură.

Sufletul omului are două stări: una pasivă (tamas) şi alta activă prin decădere în pofte şi patimi

(ragia). După moartea trupului, sufletul se reîncarnează de mai multe ori până la desăvârşire,

până ajunge egal cu Dumnezeu, la Dumnezeu84.

Sufletul este format din corpul astral şi corpul mental inferior concret (kama). Putem

aminti aici şi concepţia lor referitoare la om. Ei consideră că omul apare treptat din străfundurile

telurice ale materiei. Natura îl înzestrează succesiv cu corpuri subtile din materia lumilor astrală,

mentală, budică şi atmică, pentru ca să poată simţi şi cunoaşte, iar „divinitatea universală” dă

spiritul, adică elementul „nemuritor" prin emanaţie din fiinţa lui. După gruparea şi însuşirile lor,

aceste corpuri dau fiinţei omeneşti o grupare trihotomică. Corpul fizic, dublat de corpul eteric.

Sufletul despre care am amintit deja. Spiritul, format din corpul mental superior sau cauzal prin

care omul este nemuritor şi din corpurile ludic şi atmic, care se adaugă pe măsura evoluţiei

omului.

Corpul fizic-eteric şi sufletul nu durează decât o singură existentă. La un loc formează.

„personalitatea inferioară” sau „masca” pe care actorul nemuritor, adică spiritul, o ia la fiecare

83 Magistrand Preot Ghe. Butnariu, op. cit., p 184 84 Diacon P.I. David, op. cit., p 91

39

încarnare. Ea dispare şi face loc „personalităţii superioare”, omul adevărat care trebuie să se

dezvolte până „la pragul divinităţii”, dobândind cele trei aspecte ale Logosului: inteligenţa

creatoare, cu intuiţia directă a adevărului, iubirea desăvârşită şi voinţa atotputernică85.

Ei consideră că omul este un animal superior, social, dar şi celelalte animale au suflet, deci nu

trebuie ucise, ci unele adorate (ca de exemplu: vaca, pisica, leul, calul, capra, etc.). Pentru

aceasta este interzis consumul de carne. Se pot uşor sesiza influenţele budiste, maniheice,

saducheice, nihiliste.

7. Moartea naturală este necesară, spun ei, deşi decesul fizic nu reprezintă altceva decât

„trecerea” sufletului dintr-un corp în altul. Prin repetate reîntrupări, sufletul trece dintr-un corp

astral, apoi mineral, devine eteric, dispare sexul. Însăşi natura (fauna, flora, astrele) evoluează

numai spre bine86. Aşadar ei consideră moartea ca eliberare din mizeriile şi suferinţele vieţii

pământeşti, dar nu-şi dau seama că, de fapt, această eliberare este cea mai cruntă înlănţuire a

omului de aceleaşi mizerii şi suferinţe, prin miile de morţi şi miile de reîncarnări la care este

supus87.

8. Scopul ultim al vieţii este fiinţa universală (contopirea cu ea), care nu este o realitate,

este vis sau imaginaţie, poezie sau literatură. Pentru aceasta trebuie să existe şi trebuie apărată şi

protejată. Această concepţie a trecut din teozofie în existenţialismul contemporan (de diferite

nuanţe).

9. Lumea este plină de activităţi, fapte, idei, realizări (karma), dar şi durere, neplăcere,

disperare, etc. Lumea este o însuşire de situaţii, totul condiţionat de la Dumnezeu, nu vine nimic

direct.

Am menţionat mai sus cuvântul karma. Merită să zăbovim puţin asupra lui şi să-i

explicăm sensul din punct de vedere teozofic.

Visul teozofilor, asemenea budiştilor, este să ajungă în Nirvana la stingerea totală, la

contopirea cu Divinitatea. Dar pentru aceasta este necesar „un vehicul care să ne transporte,

curat, spălat, purificat de tot ce este impur, greoi şi material” - Elena Blavatskaia. „Trebuie să

adormim, să părăsim acest eu inferior al lumii fizice, cu formele, cu efectele ei atât de

schimbătoare şi relative, ca să putem intra în adevăratul nostru Eu superior, real, statornic şi

85 Magistrand Preot Ghe. Butnariu, op. cit., p 185 86 Diacon P.I. David, op. cit., p 91 87 Magistrand Preot Ghe. Butnariu, op. cit., p 190

40

etern”.

Iar această curăţire, purificare se obţine numai şi numai prin reîncarnare, şirul

reincarnărilor este guvernat de Karma88. În limba sanscrită acest cuvânt înseamnă faptă; el capătă

în budism şi în teozofie, un sens de „cauzalitate imanentă şi de indefinită cenzură a deficitului

moral şi spiritual din fiecare existenţă umană, impunând automat repararea acestui deficit, în

înţelesul unei ispăşiri şi al unei desăvârşiri, printr-o serie de reîncarnări care se condiţionează una

pe alta”89.

Referindu-se la Karma doctrinara de frunte a societăţii de teozofie, Elena Blavatskaia

spunea: „Tu poţi să-ţi creezi astăzi norocuri pentru ziua ta de mâine. În marea călătorie, cauzele

semănate oricând, aduc fiecare recolta lor de efecte: căci o justiţie rigidă guvernează lumea. De

un puternic imbold de acţiune, care niciodată nu se înşală, ea aduce muritorilor vieţi fericite sau

nenorocite, progenitură karmică a tuturor gândurilor şi acţiunilor anterioare. Ia deci tot ceea ce

meritul a strâns pentru tine, om cu inima răbdătoare. Fii cu curaj şi mulţumit de destinul tău.

Astfel este karma ta, karma ciclurilor naşterilor tale, destinul acelora care se bucură şi plâng din

viaţă. în viaţă, înlănţuiţi de precedentele lor acţiuni” - Elena Blavatskaia -„Vocea Tăcerii”.

Într-adevăr, această lege karma, legea dreptăţii distributive, universală, implacabilă şi

oarbă ca un destin, în faţa căreia nu există mântuire sau indulgenţă urmăreşte pe fiecare

determinând reîncarnările după faptele bune sau rele pe care omul le-ar fi făcut în vieţile

anterioare90.

Mântuirea în teozofie este asigurată atunci când încetează karma, adică atunci când omul

a atins perfecţiunea, împropriindu-şi pe deplin în practică şi-n cuprinsul mentalului înalta gnoză

teozofică. Ultimul act al mântuirii teozofice este scufundarea prin involuţie în „divinitatea” sau

„viaţa universală” impersonală şi inconştientă91.

10. Cosmosul este într-o continuă şi permanentă transformare. Mai există o lume astrală

în care vom ajunge şi noi. Ea cuprinde laolaltă locuitori, animale şi alte fiinţe. Sufletul merge

acolo ca spirit (teozofii consideră că acela este locul în care spiritele aşteaptă până la o nouă

88 Absolv. Magistr. Ghe. C. Alexe, op. cit., p 35 89 Magistrand Pr. Ghe. Butnariu, op. cit., p 181 90 Absolv. Magistr. Ghe. C. Alexe, op. cit., p 35 91 Magistrand Pr. Ghe. Butnariu, op. cit., p 190

41

reîncarnare)92.

11. Nu există iad şi muncile veşnice. Mântuirea vine în mod necesar, prin evoluţia

sufletului în şirul de vieţi prin care trece, până ce ajunge în Nirvana. Suferinţele prin care

evoluează omul în diferitele lui vieţi către Nirvana, acestea sunt iadul!

12. Scopul pe care îl urmăreşte teozofia este de a forma un sâmbure de înfrăţire

universală, fără deosebiri de rasă, limbă, credinţă, etc. În societatea teozofică poate intra

oricine93.

Beneficiile sunt acelea că persoana respectivă învaţă să se conducă, să iubească mai bine,

să fie util lui şi întregii umanităţi, să considere lucrurile dintr-un punct de vedere superior şi nu

meschin, să domine durerea şi s-o înţeleagă, să se elibereze de teama de moarte şi de un infern

absurd, de nelinişte în ceea ce priveşte viitorul94.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre cei vii şi cei morţi, Annie Blech, o spiritistă care a

trecut la teozofie, consideră că există o uşoară diferenţă între părerile celor două mişcări: Ea

spune: „Noi, teozofii, credem în supravieţuire, în influenţa, într-o anumită măsură, a celeilalte

lumi asupra lumii noastre. Credem în posibilitatea, deşi mai restrânsă decât o arată spiritiştii,

comunicării între vii şi morţi, după metoda lor. Dar nu credem că-i un lucru util şi binefăcător să-

i evocăm tot timpul pe cei dispăruţi, prin scris sau prin masă, să căutăm să-i atragem în ambianţa

noastră. Date fiind mijloacele foarte reduse de care dispun pentru a se manifesta, nu putem decât

să obţinem comunicări destul de vagi, de ordin general şi uneori lipsite de interes. Rareori ele pot

da precizări satisfăcătoare. Opt cazuri din zece este vorba de autosugestie, de manifestări

inconştiente sau de înşelătorii.

Asta în ceea ce ne priveşte! În ceea ce îi priveşte, a-i evoca, a-i readuce fără încetare

printre noi, pentru a le cere sfaturi - pe care nu le-am urma dacă ar fi în viaţă. - înseamnă să le

tulburăm şi să le întârziem evoluţia post-mortem. Căci ei îşi au drumul lor, ca şi noi pe al nostru.

De ce să îi constrângem să trăiască în trecut? Fără să-i obligăm prin scriitura automată sau cu

ajutorul mesei, ei ar fi la fel de des cu noi în gând, totdeauna iubitori. Atrăgându-i constant în

92 Diacon P. I., op. cit, p 91 93 Prof. Dr. P. Deheleanu, op. cit., p 70 94 Enciclopedia Ştiinţelor Oculte, p 484

42

ambianţa noastră terestră, noi îi materializăm, într-un fel şi le reînsufleţim regretele”95.

Limbajul tehnic şi ideile fundamentale ale teozofilor provin, după ei, din vechile secrete

ale Cabalei, care s-ar fi transmis, oral, întregi şi neschimbate. Nu numai „secretele”, ci şi

mijloacele, magia şi astrologia, ar fi fost lăsate moştenire sofianicilor teozofi. Teozofia este

impregnată atât cu erezii de toate nuanţele, cât şi de concepţii nocive despre viată şi lume.

Mai grav este însă faptul că teozofia încearcă să împace ştiinţa, filozofia şi religia într-un

sistem „sigur, adevărat şi etern”96, dar ea nu este de fapt nici una dintre ele.

Reîncarnarea, socotită de ei „unul din punctele de atracţie” există numai ca teorie

teozofică, nu ca o realitate istorică religioasă. În acest caz noi nu suntem nişte „reîncarnaţi", şi cu

atât mai puţin Domnul nostru Iisus Hristos.

Teozofia este pentru noi o problemă de teologie dogmatică, întrucât doctrina teozofică

atacă toate dogmele creştine şi le răstălmăceşte după bunul ei plac. Dar teozofia este mai ales o

problemă de istorie comparată a religiilor, întrucât reprezentanţii teozofiei moderne se înscriu de

la început în rândurile comparativiştilor grăbiţi ai secolului trecut. În această privinţă, prin

reducerea tuturor religiilor la acelaşi numitor comun teozofic, prin stabilirea unor identităţi,

analogii şi corespondenţe arbitrare între diferitele religii ale lumii, teozofii au ajuns la concluzii

false, au dezlănţuit pasiuni bolnăvicioase şi au creat confuzii din cele mai regretabile.

De aceea, se cere multă răbdare şi migală ca să te poţi descurca în labirintul întortocheat

al aşa-ziselor idei teozofice. Dincolo de storurile trase ale teozofiei, la lumina zilei străluceşte,

pentru noi creştinii, învăţătura simplă, dar sfântă, modestă, dar adevărată a Sfintei noastre

Biserici cu privire la viaţa noastră de pe pământ şi la viaţa noastră din ceruri în împărăţia luminii

şi a păcii eterne97.

II.5.3. Antropozofia

Am descris pe larg în subcapitolul anterior, istoria şi doctrina teozofilor, sectă care şi-a

propus să purifice spiritismul. Antropozofia reprezintă „culmea teozofiei" şi ea a reformat

spiritismul adaptându-le la cerinţele oamenilor din secolul nostru.

95 Ibidem, p 477 96 Diacon P. I. David, op. cit., p 92 97 Absolv Magistr. Ghe. C. Alexe, op. cit., p 39

43

Cuvântul „antropozofic” nu este un neologism inventat de iniţiatorul acestei secte, Rudolf

Steiner, ci el a apărut prima dată în 1650 într-o lucrare a lui Eugeniu Philatethos cu titlul

„Anthroposophia Magica”.

Rudolf Steiner foloseşte acest cuvânt pentru a desemna şi caracteriza propria sa concepţie

care aşează în centrul teozofiei pe om. Iniţiatorul acestei secte a fost german de origine, s-a

născut la Kraljenic, într-o familie catolică. A aderat la secta teozofilor devenind secretarul

general al sectei germane a societăţii teozofice. Dar după 15 ani, timp în care a fost membru al

societăţii, şi-a dat seama că doctrina aceasta nu-1 mai satisfăcea, simţea nevoia unei reforme, aşa

încât a decis să se separe de Annie Bessant conducătoarea societăţii în acea perioadă; am arătat

deja că aceasta era a doua soţie a colonelului Alcott, după Elena Blavatskaia.

Annie Bessant a realizat imediat că el va fi un adversar greu de învins, reprezentând un

pericol destul de mare deoarece putea să destabilizeze societatea teozofică, atrăgându-i pe adepţi

acesteia de partea lui. De aceea ea a încercat să se răzbune aducându-i tot felul de acuze,

nefondate însă, printre care acelea că ar fi iezuit şi că ar practica „magia neagră” cu mijloace

neospiritiste.

Aceste acuzaţi însă nu 1-au afectat în nici un fel pe Rudolf Steiner. El a fondat Societatea

Antropozofică, deviza ei fiind „înţelepciunea nu este decât în adevăr”. El arată că „pentru a se

forma o viaţă satisfăcută şi sănătoasă, natura umană are nevoie de cunoaştere şi de cultivarea

propriei sale esenţe suprasensibile şi a esenţei suprasensibile a lumii exterioare omului”.

Spre deosebire de teozofie, antropozofia pretinde că rămâne în sânul creştinismului ca „o

cale nouă” de a ajunge la unirea cu Dumnezeu prin cunoaştere. Această cale ar fi accesibilă celor

care se iniţiază în tainele cunoaşterii lumii suprasensibile. Această pătrundere în lumea

suprasensibilă constă într-o dezvoltare a clarviziunii98.

Această clarvedere, care constituie starea de conştiinţă superioară, a furnizat,,toate datele

ştiinţei spirituale despre lumile care depăşesc sensibilul”. Orice adept o poate dobândi cu

condiţia să se supună treptelor de iniţiere stabilite de esoterişti.

Vom aminti câteva din aceste trepte: cunoaşterea imaginativă, citirea scrierii ascunse,

cunoaşterea corespondenţelor dintre microcosmos şi macrocosmos; cea mai înaltă treaptă este

cea a cunoaşterii prin intuiţie. Prin ea „ajungem să cunoaştem însuşi interiorul fiinţelor din

98 Diacon P. I. David, op. cit., p 92 - 93

44

lumile superioare”99.

Rudolf Steiner pune accent pe colaborarea frăţească dintre oameni, care are ca bază un

fond spiritual comun tuturor sufletelor. În lucrarea sa „Teze antropozofice” apărută în anul 1925,

el îşi prezintă pe larg concepţiile. Din această carte se desprinde uşor principala intenţie a

antropozofiei de a deifica natura umană”, dar această deificare este rezervată numai celor

„iniţiaţi”.

Voi prezenta în cele ce urmează câteva din punctele doctrinare elaborate de Steiner:

1. Referitor la Dumnnezeu, el a elaborat teoria „existenţei”, unui spirit universal, cosmic şi etern

care a creat totul punând ordine deosebită în univers. Steiner îi „caută” pe Dumnezeu numai cu

înţelepciunea omenească sau cum o numeşte el înţelepciunea divină” (a scris şi o carte cu acest

titlu)100.

2. În ceea ce priveşte fiinţa umană, el spune că aceasta este „un conglomerat de corpuri şi

suflete, care constituie eul ei. Acestea sunt :

a).Corpul fizic - cel aparent, materia, care este propriu şi mineralelor, deci regnului inferior de

existentă;

b).Corpul eteric - care ar corespunde energiei vitale şi care se găseşte şi la plante;

c).Corpul astral - care dă o sensibilitate deosebită animalelor şi care la om apare sub formă de

conştiinţă, în timpul cât omul este treaz;

d).Eul care este specific uman, fiind elementul trăirilor interioare, al introspecţiei şi depozitarul

permanent al tuturor stărilor trăite anterior101.

3. Mergând mai departe putem spune ca deşi Steiner arată că nu este creditate, el acceptă

reîncarnarea.

4. Este foarte interesantă însă, teoria dezvoltată de el în legătură cu Iisus Hristos, a cărui viaţă o

descrie ca urmând anumite „faze” antropozofice.

Plecând de la cele două genealogii (Matei 1, 1-16 şi Luca 3, 23 - 28) el ajunge la

concluzia că au existat de fapt „două persoane” cu acelaşi nume Iisus care au contribuit la

99 Anca Manolache, Cunoaşterea ocultă – Falsificarea cunoaşterii adevărului, în ST nr. 3-4/1954, p 176 100 Diacon P. I. David, op. cit., p 94 101 Anca Manolache, op. cit., p 175

45

întruparea entităţii lui Hristos. Una dintre cele două persoane este reîncarnarea lui Zoroastru,

deoarece numai aşa se pot explica vastele cunoştinţe pe care le poseda, copilul Iisus.

Teoria este foarte complicată. Demn de reţiinut este faptul că la botez, Zoroastru 1-a

părăsit pe Isus, el primind acum entitatea lui Hristos. Fabulaţia lui continuă astfel că explică

moartea şi învierea lui Iisus Hristos, ca fiind strâns legată de „fantoma” Sa, înţelegând prin

fantomă „forma originală a corpului omenesc care absoarbe în ea elementele materiei şi le

abandonează la moarte”.

5. În ceea ce priveşte viziunea lui Steiner despre suflete, aceasta diferă faţă de cea a spiritiştilor.

El spune că „lumea sufletelor este formată din nişte „granule” sufleteşti. Referindu-se la suflet

după moarte, arată cum acesta este legat numai de spirit

„Sufletul peregrin însă prin lumea spiritelor, între două încarnări, ajunge la inexistenţă”. În acest

timp spiritul intră în lumea spiritelor, pentru a rămâne aici până ce este „copt” pentru o nouă

reîncarnare ...

„Prin concepţia reîncarnării spiritului, triunghiul adormirii conştiinţei atinge culmea

pasivităţii”102.

Este un adevăr dur acela că întreaga doctrină nu numai a teozofiei, antropozofiei sau

spiritismului, ci a ocultismului întreg „se fondează pe înăbuşirea singurului for competent în

cunoaştere, conştiinţa, călăuza cea mai de preţ a vieţii omeneşti. Dezvăluirea forţelor latente din

om şi antrenarea lui pe panta nebuloasă care înlătură orice urmă de raţiune, plasează omul într-o

lume de himere care nu-i este proprie şi care, deci - departe de a-1 face apt progresului - produce

regresul cel mai îngrijorător”103.

102 Diacon P. I. David, op. cit., p 98 103 Anca Manolache, op. cit., p 183

46

7.3. Mişcările ocultismului asiatic

7.3.1. Secta Moon

Biserica Unificării poate fi considerată ca fiind o monstră fidelă a modului în care

personalitatea liderului-fondator influenţează şi determină specificul grupului confesional pe care

acesta îl coagulează. Astfel, astăzi, Biserica Unificării poartă amprenta inconfundabilă a

personalităţii fondatorului său, „Noul Mesia” – Sun Myung Moon (1920 – 2012).104

1. Sun Myung Moon – „reverendul”

104 Biliografie selectivă:

Izvoare: Chung Hwan Kwak, Prezentare generală a Principiului, Frankfurt, 1992; Wio Won Eu, Wo-li Kang-ron,

1966, lucrare disponibilă pe site-ul http://www.principiuldivin.md/portal/

index.php?option=comcontent&view=category&layout=blog&id=34&Itemid=61.

Lucrări specifice:

*** Esential of Unification Thought, lucrare disponibilă pe site-ul

http://www.principiuldivin.md/portal/index.php?option=com_content&view=article&id=740:hyung-sang-originar-

a2&catid=102:filozofia-unificrii&Itemid =134.

Allan Watts, Dao – Calea ca o curgere de apă, traducere din limba engleză de Dinu Luca, EdituraHumanitas,

București, 1996.

Dr. Dan Ţăreanu, Antitrinitarianismul modern. Prezumţii teologice şi structuri conceptuale, Editura Andreiana,

Sibiu, 2015.

drd. Dan Ţăreanu, „Profetismul” modern şi contemporan – Suportul doctrinar şi formele specifice de manifestare, în

Studia Doctoralia Andreiana, anul II, nr. 2 /2013, p..............

drd. Dan Ţăreanu, „Avatarurile „profetismului” modern. Abandonarea hristocentrismului în Biserica Unificării”, în

Studia Doctoralia Andreiana, anul II, nr. 1 /2013, p...............

drd. Dan Ţăreanu, „Între Iahve şi Marele Dao. Recurenţe orientale în gândirea Bisericii Unificării”, în Theologia

pontica, anul VII (2014), nr. 1 /2014.

Gheorghe Vlăduţescu, Introducere în istoria filosofiei Orientului antic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1980.

Lao Zi, Cartea despre Dao şi Putere (Dao De Jing), introducere, traducere din chineza veche şi note de Dinu Luca,

Editura Humanitas, București, 1993.

Lao Zi, Cartea despre Tao şi virtuţile sale, traducere din limba chineză veche, introducere, comentariu şi note de

Şerban Toader, ediţia a II-a, Editura Meteora Press, București, f.a..

Martin Palmer, Elemente de taoism, traducere din limba engleză Diana Dospinescu, International Publishing

Company, București, 1995.

Max Kaltenmark, Lao Zi şi daoismul, traducere de Dan Stanciu, f.l., Editura Sympozion, 1994.

Pr. dr. Aurel Pavel, Secta Moon sau Biserica Unificării, o ideologie cu faţă religioasă, Editura Universităţii „Lucian

Blaga”, Sibiu, 2004.

Sang Hun Lee, Unification Thought, lucrare disponibilă pe site-ul http://www.tparents.org/library/

unification/books/ut/UT-1-3.htm.

Sun Myung Moon, As a peace-loving global citizen, Washington, 2010.

Sun Myung Moon, The Way of the World, Washington, 1973.

Yuan Zhiming, Lao Zi şi Biblia, traducere din limba chineză şi note Su Yan, Editura Herald, București, 2007.

47

a) Yong Myung Moon, viitorul „reverend” s-a născut în anul 1920 în localitatea rurală

Sangsa Ri (Coreea de Nord),105într-o familie luterană sau prezbiteriană-calvină. Conform

propriilor mărturii, viitorul „reverend” a devenit creştin protestant (laolaltă cu întreaga familie)

doar în anul 1930, pe când avea vârsta de 10 ani.106Situaţia studiilor lui Sun Myung Moon, este

încă şi mai ambiguă, deşi, oficial, Biserica Unificării susţine că acesta a absolvit, în 1943, la

Tokio, studii de inginerie electrică.107

După studiile primare, biografia „reverendului” indică, direct, absolvirea, în anul

1942, la Kyeongsung, a unui Institut de Comerţ şi Industrie şi apoi, după doar un an de

studiu (1942 – 1943), a Universităţii „Waseda” din Tokio.

Revenit în Coreea, Sun Myung Moon frecventează Biserica „Myungsudae” din Seul, în

cadrul căreia se căsătoreşte cu prima sa soţie, Seon Gil Choi, pentru ca, la 6 iunie 1946, să

înființeze, la Pyongyang, „Biserica lacrimilor”, prima comunitate religioasă edificată de viitorul

„reverend” şi în cadrul căreia a fost acuzat de erezie. Cu această ocazie își schimbă numele de

Sun Myung Moon-„Srălucitorul Soare și Strălucitoarea Lună”. NotaWalter Martin, op.cit p429

Însă, odată cu primul său grup religios, încep şi problemele în justiţie ale „reverendului”,

detenţiile acestuia, care l-au adus inclusiv în lagărul nord-coreean de la Heungnam, fiind

prezentate întotdeauna de Biserica Unificării ca datorate exclusiv activităţilor sale naţionaliste

(anti-japoneze) şi anticomuniste, deşi studiile occidentale de misiologie indică drept cauze

delictele de drept comun (evaziune fiscală, bigamie ş.a.).

2. Biografia „profetică” a lui Sun Myung Moon

Biografia „profetică” a lui Sun Myung Moon a debutat în anul 1936 cu ceea ce se

numeşte „revelaţia” de Paşte de pe muntele Myodu cănd ar fi dialogar direct cu Iisus Hristos.

Într-o expunere prezentată în anul 1973 la „Auditorium Lisner” din Washington, Sun

Myung Moon a descris momentul „revelaţiei” după cum urmează: „Cerul s-a deschis în faţa mea

şi am avut privilegiul să discut direct cu Hristos şi cu Dumnezeu”, explicaţie completată în

memoriile sale: „Isus a apărut în faţa mea. El a apărut într-o clipă, asemenea unei rafale de vânt,

105 Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Editura "Cartea Creştină", Oradea, 2001. 106 Constantin Cuciuc, Religii noi în România, Editura "Gnosis", București, 1996, p.84. 107 Jean-Paul de Longchamp, În umbra sectelor, Editura "Curierul Dunării", București, 2000, p.52; Constantin

Cuciuc, op. cit., p.89.

48

şi mi-a spus: <<Dumnezeu suferă amarnic din cauza durerii omenirii. Tu trebuie să-ţi asumi o

misiune specială pe pământ care ţine de lucrarea Cerurilor>>”.108

Aceasta este şi poziţia oficială a Bisericii Unificării, care declară astăzi că Sun Myung

Moon „...a explorat lumea spirituală [...], încercând să soluţioneze toate întrebările fundamentale

privitoare la viaţă şi univers [...]; numai Dumnezeu ştie cu adevărat pe unde a mers, [şi] a

comunicat liber cu Isus şi cu Sfinţii din rai”.109

Ulterior, „revelaţiile” au căpătat un caracter periodic, fiind utilizate de „reverend” atât în

scop de legitimare (de fapt, de auto-legitimare), cât mai ales, pentru fundamentarea

conţinuturilor teologice, în special de ordin doctrinar, subsecvente construcţiilor confesionale

orchestrate şi coordonate atât personal, cât şi prin intermediul apropiaţilor săi.

Obiectivul major al „revelaţiilor” este enunţat chiar de către „reverend”: „O nouă

conştientizare a scopului lui Dumnezeu [...] şi a principiilor creaţiei Lui”, adică o nouă viziune

asupra divinităţii, cosmosului, omului şi destinului soteriologic al acestuia, cuantificată în

„Scriptura” pretins inspirată reprezentată de Principiul Divin–corpus doctrinar tributar unui

monoteism suficient de incongruent pentru a face loc deificării, doctrinare şi liturgice, a unui

simplu muritor. Ca urmare, după „călătoriil” pe care le-ar fi efectuat în „lumea spirituală”, Sun

Myung Moon ar fi intrat, progresiv, în posesia reperelor fundamentale ale revelaţiei,

profunzimea cunoaşterii pe care ar fi atins-o fiind apreciată drept superioară altor profeţi. Dată

fiind această anvergură a „descoperirilor” fondatorului, Biserica Unificării consideră că se află,

în exclusivitate, în posesia unei „noi expresii a adevărului”, care exprimă iconomia divină într-un

mod mult mai „profund”. Reprezentând acest adevăr, Principiul Divin este cotat implicit ca o

nouă formă scrisă a revelaţiei, singura completă, deci autentică şi definitivă.110

3. Înfiinţarea Bisericii Unificării

Stabilit în Coreea de Sud, mai întâi la Busan şi apoi la Seul, înfiinţează „Asociaţia

Duhului Sfânt pentru Unificarea Creştinismului Mondial” (1954), ceea ce a devenit ulterior

Biserica Unificării.111 Noua entitate nu era altceva decât un grup atipic, deja marcat de pretinsa

revelație, asfel încât „reverendul” începe să aibă reputația de eretic, acuzații aduse tocmai de

108 Jean-Paul de Longchamp, op. cit., p. 52. 109 Ibidem. 110 Chung Hwan Kwak, Prezentare generală a Principiului, Frankfurt, 1992, p.XIV. 111 Walter Martin, op. cit., p.429.

49

frații din Biserica Penticostală. Erezia „reverendului” a fost pe larg dezbătută încât l-a împins la

despărțirea de prima soție ai cărei părinți îi respingeau categoric „revelația”.112

Pentru „reverendul” Sun Myung Moon urmează, în anul 1955, o nouă arestare, de data

aceasta pentru „evaziune şi promiscuitate sexuală”. Această nouă detenţie l-a făcut pe Sun

Myung Moon să adopte o anumită prudenţă în raport cu comportamentele care i s-au imputat,

astfel că nu a mai intrat în conflict cu autorităţile sud-coreene.nota Walter Mar….p439 Și de aici

va muta sediul la Cheongpa-Dong, practicând prima dată ceremonia „căsătoriei în grup” care i-a

adus notorietate.

Pentru Sun Myung Moon şi adepţii săi, perioada 1956 – 1967 a fost una benefică.

„Asociaţia” a devenit un grup confesional distinct, mai ales că, în 1957, a publicat continutul

„revelaţiei” de la Paştele anului 1936, sub titulatura Explicarea Principiului.

În paralel cu dezvoltarea denominaţiunii sale, Sun Myung Moon devine un prosper om de

afaceri, se căsătoreşte cu Hak Ja Han, atunci în vârstă de 17 ani, cu care va avea 13 copii şi

numeroşi nepoţi.113

4. Consolidarea instituţională

Anul 1967 marchează o cotitură decisivă pentru afirmarea internaţională a lui Sun Myung

Moon şi a Bisericii Unificării, odată cu întâlnirea „istorică” dintre Sun Myung Moon şi

bancherul nipon Ryoichi Sasagawa, semnatarul din partea Japoniei a Pactului Anticomintern din

1937, şi înfiinţarea aşa-numitei „Kokusai Shoiko Rengo”, Federaţia Internaţională pentru

Victoria Împotriva Comunismului. Anul 1967 deschide drumul „cruciadei anticomuniste” a

„reverendului”. Biserica Unificării încetează a mai fi un organism exclusiv confesional,

dimensiunea religioasă a acesteia fiind dublată de latura politică.

5. Perioada occidentală

În anul 1972, Sun Myung Moon se stabileşte în SUA, în scopul consolidării reprezentării

globale a denominaţiunii sale, dar şi pentru a dezvolta noi afaceri. Extinderea nucleelor Bisericii

Unificării în statele occidentale creştine a început însă să genereze anumite probleme

autorităţilor, tocmai datorită modului particular de organizare şi funcţionare a „căminelor” care

112 Constantin Cuciuc, op. cit., p. 91. 113 Problema căsătoriilor reverendului continuă să fie subiect de polemică şi dispută. Diverse surse bibliografice

indică 3-5 căsătorii, biografia oficială a lui Sun Myung Moon neabordând această chestiune.

50

începuseră să grupeze primii adepţi non-asiatici, societatea a resimţit şocul abandonării de către

aceştia a şcolii şi a familiei, dar şi noile conduite personale şi atitudini sociale. Pe acest fond,

„New York Times” din 16 septembrie 1974 îl demască pe „reverend” ca „fost condamnat pentru

bigamie şi homosexualitate”.114

Similar s-a întâmplat în Marea Britanie, unde acutizarea problemelor sociale cauzate de

Biserica Unificării a condus la declararea lui Sun Myung Moon ca persona non-grata

(interdicţia fiind ridicată ulterior), ca şi în Franţa, unde denominaţiunea face obiectul

investigaţiilor presei şi a unor interpelări parlamentare.115

Cu tot efortul său de a se face agreabil autorităţilor americane, Sun Myung Moon nu

poate evita problemele de natură fiscală. Astfel, la începutul anului 1982, un tribunal din New

York îl condamnă la doi ani de închisoare pentru evaziune şi fraude fiscale, pe care acesta chiar

îi execută în intervalul 1984–1986, în pofida intervenţiilor unor cercuri politice conservatoare,

dispuse la concesii atâta vreme cât războiul rece era încă de actualitate.116

Eliberat din închisoare în anul 1986, Sun Myung Moon îşi vede periclitată una din

principalele sale acţiuni extraconfesionale, anticomunismul, aducător de beneficii măcar din

punct de vedere al imaginii şi obţinerii unei anumite toleranţe a autorităţilor occidentale. Era

epoca glasnostului şi perestroicii, a epuizării războiului rece şi a căderii cortinei de fier.

„Reverendul” se repliază însă cu rapiditate; se întâlneşte cu Mihail Gorbaciov, sponsorizează

baletul „Kirov” din Leningrad, stabileşte contacte cu conducerea P.C.Chinez, negociază investiţii

substanţiale în China şi R.P.D. Coreeană, pentru ca, în 1991, să se întâlnească cu liderul nord-

coreean Kim Ir Sen.

În acelaşi timp, discursul său anticomunist se atenuează şi nuanţează, devine treptat

(doar) pacifist, până la a căpăta conţinutul non-politic al contemporaneităţii; „reverendul” devine

114 Jean-Paul de Longchamp, op. cit.,p. 52 115 Occident '80 - Destinul dramatic al tinerei generaţii", Bucureşti, Editura"Politică",1989, p. 245. Ulterior, după

1990, autorităţile de la Londra au revenit asupra acestei decizii, astfel că Sun Myung Moon pretinde că:"în nici o

ţară europeană nu mă simt la fel de bine ca în Anglia!" 116 Walter Martin, op.cit., p. 430. Cu toate acestea, duritatea legislaţiei americane în materie de taxe şi impozite a

prevalat, sentinţa de condamnare a "reverendului" rămânând definitivă şi executorie. Nu au lipsit însă luările de

poziţie favorabile acestuia, precum cea exprimată de John McClaughry, consillierul politic al administraţiei

Reegan:"Cazul reverendului Moon nu îl priveşte doar pe el. Ar trebui să fie o chestiune de profund interes pentru

toţi cei care apără libertatea religiei împotriva amestecului guvernamental neîntemeiat. Deoarece, dacă reverendul

Moon merge la închisoare, atunci ceva de o importanţă vitală pentru toate religiile americane va merge odată cu el".

A se vedea și Pr, Aurel Pavel, op.cit., p....

51

apologetul democraţiei, toleranţei, păcii şi armoniei interetnice.117 Nu ezită să finanţeze postul de

radio „Asia Liberă", ce emite pentru R.P.D. Coreeană şi R.S.Vietnam şi, mai ales, să militeze

pentru unificarea peninsulei coreene.118

După 1990, Sun Myung Moon a locuit alternativ în SUA (la Irvington – New York, unde

era fixată reşedinţa sa „oficială”) şi la Seul, unde se află aşa-numitul „palat regal”.

La nivelul anului 2010, Sun Myung Moon controlează circa 60 de corporaţii industriale,

organe mass-media, agenţii de turism; deţinea iahturi şi automobile blindate, ca şi postul de

televiziune S.B.S. Seul.119

Principiul Divin – „Scriptura” Bisericii Unificării

Principiul Divin reprezintă adevărul descoperit lui Sun Mung Moon și este„revelaţia”

prin care Sun Myung Moon „a explorat lumea spirituală invizibilă”, a „comunicat liber cu Isus şi

cu sfinţii” şi a „comunicat spiritual cu Dumnezeu”, astfel încât, a putut cunoaşte „aspectele

fundamentale ale Voinţei [lui Dumnezeu] pentru viaţa omului”.120

Totodată,, în contextul „călătoriilor în lumea cauzei” pe care le-ar fi întreprins, Sun

Myung Moon ar fi fost desemnat ca „Nou Mesia”: „Am primit instrucţiuni serioase de la

Dumnezeu să răscumpăr păcatele omenirii şi să realizez o lume a păcii pe care a creat-o

Dumnezeu la origini”. ibidem„Noua revelaţie” s-ar înscrie „liniei de succesiune” configurată de

117 Sun Myung Moon şi soţia sa, Hak Ya Han Moon, au luat cuvântul de la tribuna ONU, clamând pacea şi buna

înţelegere între popoare, au dispus distribuirea de ajutoare umanitare în zonele de conflict, au finanţat proiecte

sociale derulate sub auspiciile UNESCO, utilizându-şi resursele materiale pentru a-şi crea o imagine publică

favorabilă, care le-a permis, între altele, să se întâlnească cu şefi de stat din lumea a treia. 118 Vezi Pr. Aurel Pavel, op. cit., p. …… ; Walter Martin, op.cit., p. 429 119 Pr. Aurel Pavel, op.cit., p………… O evaluare exhaustivă a capacităţii economico-financiară controlate de

reverend este dificilă.

Totuşi, resursele bibliografice indică simultan câteva repere definitorii: "Tong Il Industries", Seul, Uzina de

armament producătoarea tunurilor aeriene "vulcan" şi a aruncătoarelor de grenadă M79, "Titanium Co" şi "Donghwa

Titanium" ţinând de industria metalurgică, "Il Hwa" – societate aparţinând industriei farmaceutice, este unul dintre

cei mai mari producători mondiali de produse pe bază de ginseng; "Master Marine" – companie de transport fluvial

şi maritim, care dispune de circa 300 de vase. Include şi un şantier naval în Alaska; "Saeilo Machinery" – firmă

producătoare de maşini-unelte pe bază de licenţe germane şi japoneze; "WRIST" – institut de cercetare în domeniul

electronicii şi calculatoarelor; "International Oceanic Enterprises" – companie specializată în industria piscicolă.

Organe de presă controlate: "The Washington Times"; "New York City Tribune"; "Noticias del Mundo" – cotidian

de limbă spaniolă care apare în SUA; "The Middle East Times" – cotidian regional care apare în SUA"; "Sae Gae

Ilbo" – cotidian sud-coreean; "Insight" -revistă periodică americană; "The World & I" – revistă periodică americană;

"Free Press International" – agenţie internaţională de presă.

Instituţii culturale: "The Little Angels" – ansamblu de balet compus din copii; "The Little Angels Performing Arts

Center" – aşezământ cultural pentru copii şi tineri cu obiective diverse; "Universal Ballet Company" – ansamblu de

balerini profesionişti, în mare măsură de origine ex-sovietică; "New York City Simphony"; "Artists Association

International" – organizaţie transnaţională de acoperire, cu veleităţi de mecenat. 120 Walter Martin, op.cit., p. 427.

52

Avraam, Moise şi Iisus Hristos, depăşind însă descoperirile acestora; fiind de factură divino-

umană, ea nu are nevoie, în sine, de justificări şi explicaţii. Aceasta ar fi o cunoaştere superioară,

a cărei asimilare ar condiţiona destinul soteriologic al omului şi umanităţii.

Principiul Divin a fost publicat în mai multe ediţii, astfel:

a) Wo-li Hae-sul – Explicarea Principiului, apărută în anul 1957, la Seul, sub auspiciile

„Asociaţiei Duhului Sfânt pentru Unificarea Creştinismului Mondial”, în redacţia lui Wyo Won

Eu, colaborator apropiat al „reverendului”;

b) Întrucât, „o mare parte a principiului primit de reverendul Moon era încă nepublicată”,

în anul 1966, Biserica Unificării editează, în aceeaşi redacţie, Wo-li Kang-ron – Prelegere

asupra Principiului;

c) Ulterior, ediţia Wo-li Kang-ron este tradusă în limba engleză şi tipărită la

Washigton(1973), ca Prelegere asupra Principiului sub redacţia lui Wyo Won Eu;

d) În anul 1980, sub redacţia lui Chung Hwan Kwak, apare Prezentarea generală a

Principiului – versiunea care a stat şi la baza ediţiei româneşti, apărută la Frankfurt (1992);

e) În anul 1996, un „Comitet de traducere” a realizat ultima variantă în limba engleză a

Principiului.

Sun Myung Moon a redactat personal doar o schiţă a Principiului – Wolli Wonbon,

apărută la Choryang, în 1950, ediţiile consacrate ale „Scripturii” Bisericii Unificării fiind

întocmite pe baza relatărilor şi indicaţiilor verbale ale „reverendului”, de Wyo Won Eu (ediţiile

din 1957 şi 1966), Chung Hwan Kwak (1980), şi de către un aşa-zis „Comitet” (1996).

Pentru varianta românescă a Principiului Divin (1992, 16 capitole, circa 300 de pagini),

reţinem titlurile capitolelor:

Capitolul 1– „Principiile creaţiei;

Capitolul 2 – „Căderea”

Capitolul 3–„Scopul lui Mesia”;

Capitolul 4–„Desăvârşirea istoriei omeneşti”

Capitolul 5 – „Învierea

Capitolul 6 – „Predestinarea”

Capitolul 7 – „Hristologia”

Capitolul 8 – „Principiile restaurării”

53

Capitolul 9 – „Familia lui Adam în providenţa pentru restaurare”, Capitolul 10 –

„Familia lui Noe în providenţa pentru restaurare”

Capitolul 11 – „Familia lui Avraam în providenţa pentru restaurare”,.

Capitolul 12 – „Moise în providenţa pentru restaurare”

Capitolul 13- „Isus în providenţa pentru restaurare”,

Capitolul 14 – „Identitatea temporală providenţială”,

Capitolul15 – „Pregătirea pentru a Doua Venire”

Capitolul 16 – „A doua Venire”.

Se poate aprecia că Principiul Divin reprezintă o sinteză a trei categorii de surse

doctrinare, respective: sursa creştină, Sf. Scriptură şi sursa orientală, Yi Jing („Cartea

Schimbărilor”) şi Dao De Jing („Cartea despre Dao şi Virtute”), cu aportul unor abordări şi

teme gnostice (precum natura feminină a Duhului Sfânt sau valoarea soteriologică a „căsătoriei

în grup”).

Astfel, deşi utilizate de denominaţiune, marile teme creştine precum învăţătura despre Sf.

Treime, hristologia, pnevmatologia, căderea, întruparea, jertfa, învierea și mântuirea, sunt, în

realitate, golite de sensurile autentice, fiind atașate unor cu totul alte semnificații decât cele

conferite de Biserică.

7.4. Mişcări psiho-religioase

7.4.1. Scientologia

Cadrul problemei

În zilele noastre, când se pare că „eternitatea se retrage”, aşa cum spunea Andre Malraux,

în acest deşert în care „se înmulţesc singurătăţile”, după cum scria Paul Valery, este de înţeles

căutarea rătăcitoare a spiritualului şi căldurii umane care îi pune pe mulţi în mişcare în speranţa

găsirii unui „altundeva”, a unui grup primitor care să asigure punctul de plecare către o asemenea

destinaţie.

Sectele apărute în a doua jumătate a secoIului trecut au fost denumite în sociologia

religiilor „noi mişcări religioase" (new religious movements). Spre deosebire de „vechile mişcări

religioase”, sectele neoprotestante „clasice”, noile mişcări nu se mai desprind acum dintr-o

54

biserică, ci constituie apariţii total din afara bisericii. Ele nu mai au acea „întoarcere la mesajul

adevărat şi nealterat al tradiţiei din care provin”, ci au un caracter de separare de organismul

social secularizat, de cultura, ştiinţa şi morala acceptată de către societatea occidentală, fiind în

acest sens nişte dizidenţe culturale şi sociale.

Succesul acestor alternative religioase a fost privit, în strânsă legătură cu fenomenul

secularizării care marcase societatea occidentală în perioada postbelică. Teoria unui important

sociolog contemporan, Rodney Stark, este că secularizarea într-un segment al societăţii produce

în mod paradoxal o intensificare a religiosului în alt segment.

În cadrul acestor noi mişcări de la sfârşitul secolului trecut, se pot distinge un grup de

secte scientiste, printre care se remarcă scientologia şi raelienii.

Noţiunea de „Scientologie", din punct de vedere etimologic, derivă din verbul latinesc

scire - a cunoaşte şi din substantivul grecesc logos - cuvânt, învăţătură, având semnificaţia de

„învăţătura despre cunoaştere”.

Fondatorul Bisericii Scientologice

Fondatorul Bisericii Scientologice, Lafaette Ronald Hubbard, s-a născut la 11 marite

1911 în Nebraska. Era fiul unei familii de agricultori. Tatăl lui, Henry August Wilson, un orfan

adoptat de o familie de fermieri a fost rebotezat cu numele Harry Ross Hubbard. Mama lui, Mary

Waterbury a fost şi ea rebotezată de un guru, Waterbury De Wolfe121.

La vârsta de numai 18 ani se angajează ca marinar la „USA Navy”. A participat la cel de

al doilea răzhoi mondial şi a îndeplinit funcţia de comandant de vas de război. Pentru meritele

sale a tost decorat de armata SUA, dar a fost pensionat pentru invaliditate122.

În anul 1938 s-a afirmat ca scriitor de aventuri populare şi sciencefiction prin publicarea

cărţii „Excalibur”, care va sta la baza elaborării primei tehnologii „funcţionale” a minţii pe care

se va fundamenta religia scientologică. În 1947 termină de scris „Dianetica” care va circula în

manuscris până în anul 1951, când va fi tipărită123.

Biserica Scientologică a fost întemeiată şi condusă în California de Lafaette Ron Hubbard

(1911-1986). El a urmărit ca prin „amplificarea coeficientului intelectual al omului să aducă o

schimbare în viaţă şi mai multă sănătate graţie dianeticii – ştiinţa modernă a sănătăţii

121 Roger Gonnet, La Secte, p 41 122 Ibidem 123 Dr. Prof. Dr. P. I. David Călăuză creştină p 103

55

mentale”124. De-asemenea îşi propunea crearea unei lumi lipsite de război, ncbunie,

criminalitate, idealuri de altfel aproape utopice "în care omul să işi dezvolte toate potenţialităţile

sale prin eliminarea tuturor maladiilor si eliberarea spiritului rătăcit mental”125.

În „Catehismul Scientologic”126, se spune despre Lafaette Ron Hubbard că este „un

educator american filosof, cercetător, explorator şi fondator al scientologiei şi dianeticii, un

individ de o mare căldură sufletească şi impozanţă. El este un om al aventurii – se spune în

continuare – iar curajul şi grija pentru semenii săi nu are limite”127.

În ediţia recentă a cărţii Dianetica, se afirmă că „L. Ron Hubbard este unul dintre cei mai

apreciaţi şi mai citiţi autori ai tuturor timpurilor. Peste 100 de milioane de exemplare ale

lucrărilor sale, în mai mult de treizeci de limbi, au fost vândute în întreaga lume. Un motiv

important este că opera sa exprimă o cunoaştere de primă mână a bazelor vieţii si capacităţii

umane - o cunoaştere câştigată nu prin existenţa la marginile vieţii, ci prin trăirea din plin a

ei”128.

Scientologia a urzit pe seama lui L. Ron Hubbard, o legendă legată de viaţa şi persoana

sa. Această tendinţă a membrilor sectei a fost însă, contracarată şi demascată de organizaţiile

anti-sectă, care au scos în evidenţă caracterul periculos şi mitomanic a gurului, întemeiator al

unei pseudo-religii, rezultat al unor construcţii mentale generate de o minte aberată129. Hubbard

nu a fost niciodată un mare explorator, un om despre care se vorbeşte că ar fi colindat întreaga

lume - şi de aici ca rezultat vasta sa experienţă şi ştiinţă - ajungând la o vastă cunoaştere a istoriei

umanităţii, şi a <mecanismelor> umanului în general.

Opera <maestrului> Hubbard constituie baza doctrinară a Organizaţiei Scientologice, el

fiind „potrivit lui şi partizanilor săi, prima existenţă umană care a avut descoperirea, cu riscul

vieţii sale, calea spre o libertatea totală, cu alte cuvinte libertatea <Thetanului>” (spiritului)130.

Hubbard este devenirea progresivă, întruparea propriei sale doctrine, adepţii săi, socotindu-1 un

om cu posibilităţi, cu potenţialităţi amplificate în extremis: „a toate cunoscător, a toate văzător, a

124 Pr. Lect. Dr. Ghe. Petraru, op. cit., p 299 125 Ibidem, p 300 126 L. Ron Hubbard, What is Scientologz, p 197 127 Ibidem p 202 128 L. Ron Hubbard, Dianetica. Ştiinţa modernă a sănătăţii mentale, p 503 129 Paul Aries, La Scientologie: une secte contre le Republique p 26 130 Ibidem

56

toate controlor - şi care - avea puteri <supranaturale>. El deci, a reprezentat mult timp pentru toţi

adepţii, un gen de adevărat Tată omniprezent”131.

Aşa cum a arătat Freud, în explicarea acestei tendinţe a grupului, acesta are nevoie de un

lider mistificat în scopul de a-şi asigura o protecţie a credinţei. „Identificarea cu şeful este în

general analizată prin analogie cu situaţia îndragostiţilor în măsura în care adepţii uită de eul

propriu pentru a iubi şeful, identificându-se cu el”132.

Vom încerca în finalul acestei scurte expuneri cu privire la întemeietorul Bisericii

Scientologice, Lafaette Ron Hubbard, să evidenţiem într-o manieră semnificativă - folosind una

dintre sursele cele mai avizate în scientologie133 - contextul în care şi-a sfârşit viaţa acest <mare

om>, el nefiind capabil de a transpune în viaţa sa prin fapte, principiile şi normele sale în care a

crezut şi pentru care a luptat atât de mult. „Aşadar, omul care, în cursul ultimilor 36 de ani ai săi,

nu a încetat să acuze psihiatria de tot răul de pe pământ, de a acuza pe cei ce folosesc droguri, şi-

a sfârşit existenţa sa în alcoolism, folosind aceleaşi medicamente <psy> pe care el nu a contenit

să le denunţe [...]. Ultima fotografie a lui Hubbard înfăţişa un bătrân epuizat. Bărbia subţiată,

gestul slăbit, privirea în gol trădând foarte bine epuizarea psihică. Moartea sa a fost puţin

zgomotoasă: în 27 ianuarie 1986, noul <guvernământ scientologic> înştiinţa circa o sută dc

stafuri de meduze ale trupelor de elită ale Organizaţiei Maritime (Sea Org), că Hubbard era

plecat pentru alte ceruri, că el continua mersul său triumfal către cucerirea universului, dar că el

avea desăvârşită lucrarea terestră”134.

131 Ibidem, p 27 132 Paul Aries, op. cit., p 27 133 Roger Gonnet, în op. cit., descrie o „secta armata pentru război, cronica unei religii comerciale a

iresponsabilităţii nelimitate”. „Roger Gonnet a petrecut 8 ani în scientologie şi a fondat un important grup

scientologic francez. El a atins cel mai înalt grad de iniţiere. Dar sunt 15 ani de când el a deschis ochii. El

prezintă panorama sinistră a unei secte fără scrupule şi metodele de seducere ce le utilizează. Scientologia

Dianetică, născută din imaginaţia fără limite a autorului de science-fiction, L. Ron Hubbard, poate fi

considerată ca sectă tip, atât de şocante şi dezgustătoare sunt caracteristicile sale. Organizată contra întregii

lumi, face un război fără milă în domenii juridice, financiare, religioase, medicale (...) În cel al informaţiei de

asemenea graţie serviciilor sale secrete, şi a caselor de editură, ale conexiunilor sale pe Internet. Una din

grupările cele mai periculoase din lume este analizată aici fără milă”. 134 Ibidem p. 47

57

Naşterea sistemului: „Dianetica. Ştiinţa modernă a sănătăţii mentale”

Apărută în 1950, „Dianetica. Ştiinţa modernă a sănătăţii mentale”, prin senzaţionalele

<descoperiri ştiinţifice> asupra cunoaşterii umane, cartea a înregistrat o mare priză la public,

astfel încât la acea dată tirajul acesteia a atins spectaculoasa cifră de 7 milioane exemplare135.

Cartea reprezintă fundamentul Mişcării Scientologice, în ea fiind expusă doctrina sectei,

cea care se defineşte ca „religia secolului XX”136.

Sporindu-şi efectele anunţate, prin publicitatea imensă pe care o făcuse anterior lansării

cărţii, Hubbard a pregătit spiritele şi terenul fecund pentru dolari. Publicitatea sa era menită să

inoculeze concepţia că Terra este o închisoare, singura sursă menită să le aducă oamenilor

posibilitatea eliberării, a libertăţii fiind Scientologia137. Opera lui Hubbard era prezentată ca fiind

drept rezultatul „miilor de ore de cercetare, ani de pregătire, studierii sutelor de cazurii”138.

Autorul explică detaliat o serie de cazuri concrete ale aplicării dianeticii. El împrumută între

tehnicile sale, procedee folosite în psihanaliză, tehnici care vor să pară a fi unele de hipnoză

lejeră. Aşa se întâmplă în cazul stării de reverie a <pacientului>, când auditorul – cel ce aplică

dianetica – îi solicită celui dintâi să repete de mai multe ori evenimentele pe care <le-a trăit> în

„incidentul cu trecutul. Această repetiţie în stare semi-trează are valoare hipnotică”139.

„Scientologia nu există încă, dar Hubbard are ambiţia de a fi recunoscut că este un savant

care a descoperit secretul mentalului uman şi metodele de vindecare ce ar decurge”140.

Afirmaţiile sale peremptorii, sunt de natură să mărească creditul de credibilitate asupra validităţii

descoperirilor sale: "Corect aplicată, dianetica produce clari eliberaţi de toate <aberaţiile> de

comportament şi de toate afecţiunile psihice, care se regăsesc în cunoştinţele intelectuale foarte

elevate şi o memorie <identică>”141.

Un motiv pentru care metodele propuse de Hubbard au fost <încununate> de succes a

fost în primul rând acela că americanilor le plac metodele directe, cu reputaţia eficacităţii.

Hubbard garanta un succes cert, la a cărui tentaţie nu i se putea opune rezistenţă: „lucrarea sa ce

conţinea propria sa tehnologie de aplicaţie”142. Suficient de bine citită, cartea putea conferi

135 J. Vernette, op. cit., p 81 136 Pr. Lect. Dr. Ghe. Petraru, op. cit., p 299 137 R. Gonnet, op. cit., p 53 138 Ibidem 139 Ibidem p 54 140 Ibidem 141 Ibidem 142 Ibidem

58

posibilitatea de a deveni un potenţial auditor („nume căutat pentru a defini această

pseudopsihanaliză”)143.

„La câteva decenii după Krafft Ebing, Freud, Jung şi alţi mari novatori, debarca un

necunoscut, Hubbard fermecătorul”. Ţinta lui era de a lupta împotriva unor maladii

psihosomatice care ne epuizează energia noastră. El avea un avantaj determinat asupra tuturor

concurenţilor săi ai <psy> tradiţional; lasă a se crede că nu are importanţă cine aplică teoriile

sale, şi de asemenea, nu are importanţă asupra cui sunt aplicate144.

După lansarea <Cărţii Unu>, succesul de care a fost urmată aceasta, a condus la invitaţia

ce i-a fost adresată autorului de a ţine conferinţe pe această temă. Efectul a fost mare, încât,

Hubbard crează fundaţii de dianetică cu sprijinul unor prieteni bogaţi. Acţiunile fiscului de a se

interesa în ceea ce priveşte situaţia financiară a organizaţiilor sale nu au întârziat să apară, astfel

încât el decide înfiinţarea unei „Biserici”, care să îi pună la adăpost acţiunile sale145. Se pune în

continuare întrebarea dacă într-adevăr Hubbard a avut intenţia de a înfiinţa o religie.

Cărţi scrise de L. Ron Hubbard

1. "Dianetica: Evoluţia Ştiinţei"

2. "Ai avut vieţi anterioare?”

3. "Dianetica pentru copii"

4. "Ştiinţa supravieţuirii"

5. "Dianetica: Ştiinţa Modernă

6. "Ştiinţa supravieţuirii"

7. "Problemele Muncii"

8. "Cum să rezişti ca manager"

9. "Introducere în Etica Scientologică"

10. "Manual de Studii fundamentale"

11. "Discursuri Phoenix"

12. "Fundamentele Gândirii"

13. "Dianetica - Teze originale"

14. "Carte de buzunar pentru Preclari"

143 Ibidem 144 Ibidem 145 Ibidem p 36

59

15. "Cartea Abilităţii umane”

16. "Proceduri avansate şi axiome"

17. "Scientologia 8 - 8008"

18. "Scientologia 8 - 80"

19. "Scientologia 0 – 8”

20. "O istorie a Omului"

21. "Dianetica - Evoluţia Ştiinţei"

22. "Dianetica 55!"

23. "Carte de buzunar pentru preoţii voluntari"

24. "Dianetică şi Scientologie - Dicţionar Tehnic"

25. "Definirea Tehnologiei Moderne pentru Management"

26. "Dianetica astăzi"

27. "Analiza Sinelui"

28. "Biserica Scientologică - Fundal şi Ceremonii”

Despre organizarea bisericii scientologice

Mişcarea scientologică are aproximativ 8 milioane de membrii în întreaga lume. Centrul

acesteia se află în S.U.A., Clarwater în Florida şi Palm Springs în California146.

În ceea ce priveşte organizaţiile şi misiunile scientologice, putem afirma că numărul

acestora este impresionant (mai bine de 350 de asociaţii şi misiuni ale Bisericii Scientologice)

care acoperă ca arie geografică toate continentele lumii147.

În general activitatea Bisericii Scientologice se desfăşoară în cadrul a două mari forme

structurale de organizare, respectiv biserici de scientologie şi cluburi de dianetică (cele din urmă

vizând doar practicarea dianeticii). Mai există desigur, şi alte forme de organizaţii sub care îşi

desfăşoară secta activitatea, acestea cuprinzând o largă diversitate, astfel încât, unele dintre ele

nu par a avea nimic comun cu religia.

„Misiunile” scientologiei sunt grupe de organizare subordonate filialelor naţionale.

Fiecare „misiune” ca forme ierarhice, dispune de un „stat major” de conducere şi de asemenea de

un „oficiu de gardieni”, acesta din urmă încorporând servicii de pază internă şi servicii de

146 Pr. Lect. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p301 147 L. Ron Hubbard Dianetica p 553-573

60

asigurare a securităţii externe. Modul în care lucrează aceste servicii se regăseşte în funcţionarea

organizaţiilor de spionaj. Sarcina şi obiectivul acetora nu este altul decât de a reprima inamicii

sectei şi de a asigura un mediu înconjurător al sediilor şi oficiilor sectei. Secta este foarte „dură”

atât cu cei care abandonează „religia”, cât şi cu inamicii acesteia148.

Procedurile de supraveghere şi excludere a membrilor grupului, sunt menite să îi asigure

supravieţuirea. Secta desfăşoară în acest sens un control riguros şi o supraveghere atentă care se

exercită prin "Comitetele de Etică” ale Scientologiei. Supravegherea este o sarcină rezervată

„Congregaţiei de Martori”, abilitată să pronunţe excluderea unui membru al grupului. „Exclusul

este tratat cu o severă particularitate - de aceea - sancţiunea atârnă precum sabia lui Damocles

pentru menţinerea turmei în supunere”149.

Vom încerca în cele ce urmează să enumerăm principalele forme de organizare ale

Scientologiei, sub care aceasta îşi desfăşoară activitatea.

Centrul de Tehnologie Religioasă

„Centrul de Tehnologie Religioasă (Religious Technology Center, R.T.C.) este o

organizaţie cu scop nonprofitabil, formată în 1982 pentru apărarea, întreţinerea şi protejarea

religiei scientologice”150.

Conform scientologiei, acest <centru>, „deţine autoritatea aclesiastică a tehnologiilor

religioase ale lui L. Ron Hubbard”151. În aceeaşi sursă, se afirmă că RTC nu aparţine structurii

administrative a bisericii şi că de-asemenea, nu este implicat în „afacerile curente”. RTC deţine

marca „Dianeticii” şi „Scientologiei” pe care L.R. Hubbard i le-a donat în 1982. În timp ce,

„Biserica de Scientologie Internaţională” ar avea responsabilibtatea în sectorul eclesiastic, cel

care priveşte difuzarea, propagarea şi apărarea Scientologiei în general, „Centrul de Tehnologie

Religioasă” are rol de organizaţie cu protecţia ultimă a religiei, deci o ultimă instanţă de apărare.

De aceea RTC este definit ca fiind „garantul simbol al ortodoxiei tuturor practicilor religioase în

scientologie”152. Realitatea însă, cea de fiinţare a organizaţiei amintite, este una cu caracter

ascuns, aceea de „organizaţie de tip paramilitar, cu activităţi în diferite ţări ale lumii”153.

148 P. Hladchi – Bucovineanu, op. cit., p 37 149 J. Vernette, op. cit. p 14 150 Guide de Reference de la Religion de Scientologie p 18 151 Ibidem 152 Ibidem 153 Pr. Lect. Dr. Ghe. Petraru, op. cit., p 301

61

Organizaţie Maritimă

O importantă organizaţie din cadrul scientologiei este „Organizaţia Maritimă” (Sea

Organization sau prescurtat Sea Org). Fiind o organizaţie cu vădit caracter şi preocupări militare,

a trebuit ca scientologii să justifice existenţa.

În acest sens se spune despre „Sea Org” că este un ordin religios şi că membrii acesteia

au semnat un legământ pentru eternitate cu Scientologia. „Fiecare dintre membrii săi este

responsabil de a păzi biserica locală de care aparţin”154. Organizaţia a fost creată în 1967, când

flotila compusă din şase nave a străbătut oceanele155. După scientologi, scopul ei „a fost de

căutare a resurselor pe nivelele superioare ale cunoştinţelor spirituale şi aptitudinilor”156.

Membrii primului echipaj, plecaţi în expediţie pe oceanele globului - în frunte cu L.R.

Hubbard - au decis să încheie un contract pentru un miliard de ani, „în recunoaşterea

angajamentului lor de a apăra religia pe timpul existenţei spirituale imortale”157. În acest sens,

„contractul amintit a devenit pentru membrii „Sea Org” unul <tradiţional>, fiecare nou membru

reînnoindu-l personal (cu semnătura sa). Există însă şi membri ai organizaţiei care îşi desfăşoară

activitatea pe uscat, constituind un birou de informaţii menite să sprijine acţiunea organizaţiei

implicate în activităţi şi manevre marine, destinate „apărării ierarhiei” bisericii158. Aceşti membri

sunt şi ei practicanţii tehnicilor de iniţiere în scientologie (formare şi audiţie); poartă uniformă de

tip militar, ei fiind „consacraţi avansării obiectivelor scientologiei în cadrul funcţiunilor

respective”159. „Există actualmente 5.000 de membrii ale acestui ordin religios care fiinţează în

diferite posturi de nivel superior în diferite biserici de scientologie care traversează lumea160”.

„Organizaţia Maritimă” ar fi „asemănătoare ordinelor religioase aparţinând altor

biserici”161.

Scopul organizaţiei ar fi fost şi acela de „a-l asista pe L.R. Hubbard în cercetarea vechilor

civilizaţii şi să adune material pentru cursurile superioare”162.

154 Guide de Reference 155 Paul Aries, op. cit. p 16 156 Guide de Reference p 16 157 Ibidem 158 Ibidem 159 Ibidem 160 Ibidem 161 L. R. Hubbard What is Scientology? p 205 162 Ibidem

62

„Organizaţia Maritimă nu are o structură fixă. Liderul organizaţiei este Biserica

Scienlologică din California (Biroul navei „Amiral”). Membrii Organizaţiei Maritime lucrează

pentru diferite biserici scientologice. Membrii Organizaţiei Maritime pot fi angajaţi ai oricărei

biserici, fiind supuşi Consiliului Director.

Criminon

„Criminon” (sau <Nu crimei>), este un program de reabilitare care utilizează tehnologii

stabilite pe puncte de L. Ron Hubbard pentru a ajuta prizonierii să-şi regăsească mândria”163. Ea

aduce deţinuţilor „tehnicile necesare pentru schimbarea vieţii lor şi pentru a deveni membrii

productivi ai societăţii”164.

În 1990 organizaţia lansa un program pilot în Statele Unite, menit să diminueze

delicvenţa. După constatările scientologiei, programul şi-ar fi atins obiectivele. Delicvenţii care

au cooperat cu programul, au încetat să recidiveze în actele lor (procentul de recidivare a scăzut

la 2% pentru cei implicaţi în program, faţă de 80% pentru cei care nu au fost implicaţi în acest

program)165.

„Criminon” este „un program cantitativ autonom care evoluează independent de Biserica

de Scientologie. Scientologii participă la el”166.

„Programul este fondat pe scrierile şi cercetările lui Ron Hubbard, în particular codul

moral laic <Căminul Bunăstării>”167.

Narconon

Narconon este prezentat de Scientologie, ca fiind „un program foarte eficace de

desprindere, de dezintoxicare şi de reabilitare care utilizează tehnici mizând pe punctele lui L.

Ron Hubbard pentru a reda toxicomanilor şi alcoolicilor controlul vieţii lor. Narconon a debutat

la mijlocul anilor '60 când un deţinut dintr-un penitenciar al Statului Arizona a rezolvat

163 Guide de Reference p 26 164 Ibidem 165 Ibidem 166 Au service de la communaut et de ses besoins p 32 167 Ibidem

63

problemele sale de toxicomanie, graţie principiilor enunţate într-una din cărţile lui L. Ron

Hubbard”168.

Ca şi programul amintit din cadrul Organizaţiei „Criminon” şi „Narconon” se prezintă

drept un program caritativ şi autonom de Biserica de Scientologie. Există astăzi 40 de centre

„Narconon” în întreaga lume, de prevenire şi reabilitare a oamenilor atinşi de flagelul drogurilor.

Biroul Afacerilor Speciale

Această „branşă” a Bisericii Scientologice este implicată în „contractele de ansamblu ale

societăţii”, afaceri juridice, relaţii publice şi ajutor social. Fiecare biserică locală „dispune de o

solidă structură juridică şi respectă toate obligaţiile sale juridice şi fiscale”169. Are

responsabilitatea de a coordona programele şi fiscale şi companiile iniţiate de bisericile

scientologice pe plan social, şi de asemenea activităţile „ecumenice”170.

Golden Era Production

„Golden Era Productions” este partea Bisericii de Scientologie Internaţionale fondată cu

scopul producerii de filme de formare şi de prozelitism religios. Se situează în sudul Californiei

pe o proprietate de 200 de hectare unde se află studiourile de televiziune şi de înregistrare

precum şi instalaţii de mixaj şi de asemenea laboratoare de developare. Aici sunt realizate toate

filmele religioase ale Bisericii.

Golden Era Productions a produs în egală măsură materiale audiovizuale pentru

prozelitismul religiei scientologice. Aceste materiale se găsesc înregistrate pe casete video şi

conţin mesaje radiodifuzate sau televizate şi sunt traduse în diferite limbi. O mare parte a

scrierilor scientologice se găsesc în 3.000 de conferinţe înregistrate ale lui L. Ron Hubbard de

aproximativ 90 minute

Metode şi practice

Auditing (de la verbul latinesc audire - a asculta), reprezintă un exerciţiu de bază în

practica scientologică, în cadrul căruia cel ce este iniţiat îşi mărturiseşte, prin repetare continuă,

168 Guide de Reference de la Religion de Scientologie p 26 169 Guide de Reference de la Religion de Scientologie p 18 170 Ibidem

64

în faţa unui „auditor” sau instructor, experienţele sale dureroase („engrame”) acumulate de-a

lungul timpului.

,,Oricine se supune unui asemenea tip de „confesiune”, trebuie să respecte în prealabil o

mulţime de prescripţii, între care:

- El trebuie să facă cunoscute examinatorului sau „directorului de procedură” vizitele

medicale la care s-a supus şi „drogurile” (adică medicamentele) prescrise de către medic.

- Să nu mănânce nimic din ceea ce nu-i place;

- Să bea zilnic cel puţin 8-9 pahare cu lichide;

- Să doarmă cel puţin 7-8 ore pe noapte;

- Să nu consume alcool ;

- Indiferent de fel sau formă, drogurile sunt strict interzise.

- Nu consumaţi aspirină, nici tablete împotriva răului de maşină sau avion, nici vre-o altă

formă de droguri sau medicamente fără permisiunea directorului de procedură.

- Nu discutaţi cu nimeni din afară despre situaţia dumneavoastră şi despre exerciţiile pe

care le parcurgeţi, cu excepţia examinatorului sau consultantului cu care lucraţi.

- De asemenea, pe parcursul perioadei de auditing sunt interzise practici precum sunt

meditaţia, şedinţe psihiatrice, yoga, băi artificiale de soare sau şedinţe spiritiste " (Ibidem,

p.210).

Acţiuni prozelitiste în Bucureşti

În diferite puncte cheie din Bucureşti au fost distribuite pliante tematice, în staţiile de

autobuz şi de metrou din centru, au fost instalate panouri publicitare care promovau cărţile

doctrinei scientologice şi acţiunile umanitare. Pentru fiecare din temele folosite au fost lansate

site-uri pe internet speciale, cu versiuni în limba română. Cărţile lui L.R.Hubbard creatorul

religiei, au fost publicate la noi în ţară de Editura Mix. Sunt cărţi motivaţionale, care oferă soluţii

la diferite probleme generale, cum ar fi: salvarea căsniciei, găsirea unui loc de muncă sau

creşterea copiilor.

Rezolvările oferite sunt facile din punct de vedere intelectual şi presupun inclusiv

apelarea la metodele scientologice. Tot în centru, la Piaţa Izvor, au fost instalate mai multe

corturi pentru prezentarea doctrinei mişcării scientologice. Numită „Biserica Celebrităţilor”

mişcarea scientologică se bucură de o mare vizibilitate în străinătate datorită numeroaselor

vedete din lumea muzicii şi a filmului (Tom Cruise), ce au aderat la grupare. În România a lipsit

65

acest element strategic de promovare pentru că nu au nici o personalitate locală cunoscută în

rândul membrilor.

Cu toate noutăţile aduse de biserica Scientologică, marchetingul religios rămâne într-un

stagiu incipient în România. Scopul este atragerea de noi membrii şi păstrarea celor vechi.

Concluzii

Fenomenul noilor mişcări religioase este perceput de Biserica Ortodoxă ca un,,Semn al

timpurilor”. Proliferarea noilor mişcări religioase poate fi considerată un eşec pentru Biserică în

măsura în care ele sunt expresia disfuncţionării unor circuite organizatorice vitale şi în măsura în

care s-au ignorat nevoile spirituale ale credincioşilor. De asemenea, limbajul teologic trebuie

făcut accesibil pentru segmentul de populaţie căruia i se adresează.

7.4.4. Mormonii

1. „Profetul” Joseph Smith171

Joseph Smith s-a născut în data de 23 decembrie 1805 în oraşul Sharon, statul Vermont

(iniţial New England), fiind unul din cei 9 copii ai soţilor Joseph şi Lucy Smith. La 1815, familia

Smith s-a mutat la Palmyra, în statul New York, pentru ca, din 1819, să locuiască la Manchester,

în acelaşi stat.

După stabilirea în statul New York, Joseph Smith se alătură tatălui său, Joseph sr., în

activităţile de căutare a unor pretinse comori îngropate, folosindu-se aşa-numitele „pietre

căutătoare” – o piatră care se prindea în pălărie şi care ar fi fost în măsură să indice (!) locul

171 *** Binecuvântările şi îndatoririle preoţiei, Frankfurt, 1998.

*** Cartea lui Mormon. Un alt Testament al lui Isus Hristos, f.l., 2004;

*** The Book of Mormon. Another Testament of Jesus Christ, Salt Lake City, 1981;

*** The Doctrine and Convenants of The Church of Jesus Christ of Latter-day Saints, Salt

*** The Pearl of Grat Price, Salt Lake City, 1981;

Constantinescu Şerban, Departe de izvor în mocirla doctrinară, Dillenburg, Gute Botshaft Verlag, 1991;

Cuciuc Constantin, Religii noi în România, Bucureşti, Editura Gnosis, 1996;

David, Diac. P.I., Călăuză creştină. Sectologie, Curtea de Argeş, Editura Episcopiei Argeşului, 1994;

David, Diac. P.I., Sectologie sau apărarea dreptei credinţe. Manual experimental, Constanţa, Editura Sfintei

Arhiepiscopii a Tomisului, 1998.

Dumea, Pr. Claudiu, Religii, Bisericii, Secte, privite din perspectivă catolică, Iaşi, Sapientia, 2002;

Martin Walter, Împărăţia cultelor eretice. Traducere Elena Jorj, Oradea, Editura Cartea Creştină, 2001;

Moisescu Christian, Devieri de la calea vieţii, Dillenburg, Gute Botschaft Verlag, 1991;

PAVEL, Pr. dr. Aurel, Mormonii, între plagiat şi sacru, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2002;

Ţăreanu, Dr. Dan, Antitrinitarianismul modern. Prezumţii teologice şi structuri conceptuale, Sibiu, Editura

Andreiana, 2015;

Ţăreanu, Drd. Dan, Câteva consideraţii privind Cartea lui Mormon, în „Studia Doctoralia Andreiana”, nr. 1 /2014;

66

optim pentru săpături. Tânărul Joseph Smith era el însuşi angajat de alţi căutători de comori,

pretinzând că poate localiza artefactele din metal preţios cu ajutorul „pietrei” – aşa cum a

mărturisit chiar tatăl său într-o publicaţie americană, fiind chiar găsit vinovat de către un

Tribunal din New York pentru „căutarea de comori” (1826), practică incriminată de stat.

Conform mărturiilor „profetului”, în jurul anului 1820, la Manchester se manifestă

puternica activitate propagandistică a celei de a doua mari treziri, astfel că metodiştii şi baptiştii

insistă pentru cooptarea de noi adepţi. Acestora li se ataşează şi prezbiterienii și Lucy Smith şi

trei dintre fraţii lui Joseph, care însă manifestă o înclinaţie crescută către metodism, întrucât

prezbiterienii se confruntau cu opoziţia metodiştilor şi baptiştilor care îl contestau datorită

învăţăturilor despre dubla predestinare pe care le propagau în virtutea originii lor reformate-

calvine.

Joseph Smith nu poate adopta o decizie, astfel că solicită sprijinul lui Dumnezeu prin

rugăciune – demers pe care îl va pune, alături de confruntarea cu incertitudinea afilierii religioase

– la baza „revelaţiilor” de care ar fi beneficiat şi care l-au condus la înfiinţarea Bisericii lui Isus

Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă şi la constituirea corpus-ului doctrinar al acesteia: Cartea lui

Mormon, Doctrină şi Legăminte şi Perla de Mare Preţ.

2. Activitatea „profetică” a lui Joseph Smith

a) Conform lucrărilor oficiale ale denominaţiunii, principalele repere ale activităţii

„profetice” a lui Joseph Smith sunt următoarele:

1820 – prima „revelaţie”; solicitând în rugăciune sprijinul divin pentru a i se

descoperi adevărata Biserică, i se arată Tatăl şi Fiul, cerându-i „să nu se alăture nici

unei Biserici existente atunci pe pământ, căci toate erau greşite”;

1823 – îngerul Moroni îi relatează despre existenţa unor plăcuţe din aur, îngropate pe

dealul Cumorah, i le arată, dar nu îi permite să le dezgroape („A apărut un personaj

[...], m-a chemat pe nume şi mi-a spus că era un mesager trimis la mine şi numele lui

era Moroni [...]. Dumnezeu avea o lucrare pentru mine de făcut [...] şi numele meu va

fi pomenit şi de bine şi de rău printre toate popoarele);

1823, 1824, 1825 şi 1826 – noi „întâlniri” cu îngerul Moroni;

67

22 septembrie 1827 – dezgroparea, cu acordul îngerului, a plăcilor din aur; pe plăci ar

fi fost inscripţionat textul a ceea ce a devenit Cartea lui Mormon, scris în limba

„egipteană reformată”;

1827 – 1829 – într-un mod supranatural, realizează traducerea în limba engleză a

conţinutului scriptic – presupus în limba „egipeană reformată” – al plăcilor din aur,

realizând Cartea lui Mormon, carte pretins „inspirată”, situată pe acelaşi palier valoric

cu Sf. Scriptură;

15 mai 1829 – i se arată Sf. Ioan Botezătorul, care acordă, atât „profetului”, cât şi

asociatului său, Oliver Cawdery, aşa-numita „preoţie aaronică”; ulterior, Joseph Smith

şi Oliver Cawdery se rebotează reciproc, invocând solicitarea Sf. Ioan Botezătorul;

după botez, cei doi primesc ceea ce mormonismul numeşte „darul Duhului Sfânt”,

astfel că, amândoi, „încep să profeţească”; după acest moment, „cei trei martori”,

respectiv Oliver Cawdery, David Whitmer şi Martin Harris se roagă şi, în final, un

înger le arată plăcile din aur (ce îi fuseseră luate „profetului” de către îngerul Morini,

după ce acesta a „copiat”, cu creionul, pretinsele caractere egiptene).

6 aprilie 1830 – înfiinţează, revendicând „susţinerea divinităţii”, aşa-numita „Church

of Christ”, primul nucleu instituţionalizat a ceea ce a devenit „Biserica lui Isus Hristos

a Sfinţilor Zilelor din Urmă”;

1830 – apare, la Palmyra, prima ediţie a Cărţii lui Mormon;

iunie 1830 – prin „revelaţie”, primeşte „porunca” redactării unei traduceri /revizuiri

„inspirate” a Bibliei, finalizând în iulie 1833 o nouă versiune a capitolului 24 al

Evangheliei după Matei, astăzi cunoscută ca Joseph Smith – Matei, componentă a

Perlei de Mare Preţ;

1830 – demarează procesul de organizare propriu-zisă a denominaţiunii; la 1 iunie, se

organizează prima structură de conducere colectivă a acesteia;

1835 – în urma „revelaţiilor” succesive, publică la Kirtland prima ediţie a lucrării

Doctrină şi Legăminte;

aprilie 1836 – Iisus Hristos, urmat de Moise şi Ilie, i se arată, din nou, de data aceasta

în incinta templului din Kirtland, predându-i „cheile preoţiei”;

aprilie 1838 – începe scrierea autobiografică Istoria lui Joseph Smith, publicată în

1842 sub titulatura Istoria Bisericii;

68

15 august 1840 – formulează şi prezintă public învăţătura privind botezul morţilor.

b) Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă conferă instituţiei „profetului” şi

practicii „profetice”, în general, o poziţie determinată, utilizându-le pentru a legitima şi conferi

autoritate pretins divină unui sistem doctrinar, liturgic şi moral-etic dificil, dacă nu imposibil, de

conciliat cu învăţătura creştină tradiţională.

Instituţia „profetului” în mormonism este dogmatizată în strictă legătură cu antecedentele

iudeo-creştine autentice, fiind concepută ca o continuare, ca o aducere în actualitate a acestora;

acţiunea „profetului” mormon vine să se situeze în succesiunea activităţii proorocilor biblici,

revendicându-şi autenticitatea discursului şi a vocaţiei. Fiecare preşedinte – „profet” se

racordează şi aparţine „liniei de autoritate”, deschisă de Joseph Smith şi transmisă prin punerea

mâinilor; „linia de autoritate” îşi revendică deci, atât o instituire divină, cât şi un conţinut

sacramental.

Scrierile descoperite sau „inspirate” de Duhul Sfânt sunt:

-Cartea lui Mormon, Doctrină şi Legăminte şi Perla de Mare Preţ;

-Declaraţiile oficiale, hotărârile preşedinţilor cu privire la doctrină, morală şi cult;

-Învăţăturile profeţilor ocazionate de diferite evenimente din viața comunității.

c) Sub o pretinsă „inspiraţie”, Joseph Smith s-a lansat în formularea de „prognoze” cu

conţinut politic şi social suficient de hazardate pentru a fi imediat infirmate:

- a „proorocit” intervenţia Angliei în războiul civil din SUA, precum şi declanşarea unor

revolte ale sclavilor negri la care se vor ralia şi triburile amerindiene;

- a prezis permanentizarea şi dezvoltarea coloniei mormone de la Nauvo – Illinois; în

realitate, aceasta a fost distrusă de contestatari şi adversari imediat după moartea „profetului” la

1844;

- a „anticipat”, pe termen scurt, migrarea masivă a evreilor în Palestina şi înfiinţarea

statului Israel, alături de iminenţa celei de A Doua Veniri.

69

3. Dezvoltarea denominaţiunii mormone

a) După înfiinţarea primei lor comunităţi confesionale (6 aprilie 1830), Joseph Smith şi

adepţii săi se stabilesc la Kirtland, Ohio, unde continuă demersurile de organizare administrativă

şi confesională a ceea ce a devenit Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă.172

Tot la Kirtland se inaugurează la 27 martie 1836 primul templu al denominaţiunii

(construit prin contribuţia adepţilor „profetului”), sunt demarate primele activităţi organizate de

extindere (în Marea Britanie), dar, simultan, survin şi primele manifestări ostile – interpretate de

mormonism ca fiind „persecuţii” de ordin religios – ale comunităţilor cu alte afilieri şi opţiuni

religiose.

În Templul de la Kirtland ar fi „apărut” Sf. Prooroc Ilie, care, la 3 aprilie 1836, ar fi

încredinţat „cheile profeţiei” lui Joseph Smith şi Oliver Cawdery (1806 – 1850), moment care a

echivalat cu „restaurarea” instituţiei apostolice a preoţiei sacramentale, preoţie pe care astăzi

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă şi-o revendică în exclusivitate.

În primăvara anului 1837, se organizează şi prima misiune mormonă externă, Heber C.

Kimball, Orson Hyde (1805 – 1878) şi Joseph Fielding (1797 – 1863) conducând un grup de

„elder”- i în Marea Britanie. După constituirea unui nucleu la Liverpool, misionarii se

consolidează la Preston, unde efectuează botezuri, proaspeţii adepţi britanici emigrând în SUA

pentru a se alătura comunităţilor mormone americane.

Concomitent cu creşterea numerică a nucleului de la Kirtland, mormonii intră în conflict

cu comunităţile aparţinând altor confesiuni. Astfel, după ce, în anul 1832, „profetul” este atacat

de localnici, la 12 ianuarie 1838, alături de Sidney Rigdon (1793 – 1876), acesta decide să

părăsească Kirtlandul, stabilindu-se în statul Missouri.

b). Încă din anul 1831, Joseph Smith (în baza propunerilor ce i-au fost avansate de

proprii misionari), înfiinţase o colonie de circa 60 de persoane – oraşul Independence în statul

172 Astfel, la 4 februarie 1831, este desemnat primul „episcop” din cadrul denominaţiunii, în persoana lui Eduard

Partridge (1793 – 1840). În 25 ianuarie 1832, Joseph Smith se proclamă drept „preşedinte al preoţiei” (respectiv

lider formal /administrativ al „preoţilor” mormoni), în anul următor Joseph Smith sr. (1771 – 1840), tatăl

„profetului”, este numit „patriarh al Bisericii”, iar în februarie 1835 se constituie primul „Consiliu al celor 12

apostoli”. În aceeaşi perioadă, comunităţii din Kirland i se alătură, în cursul anului 1833, cei care vor deveni viitorii

lideri mormoni Brigham Young (1801 – 1877) şi Heber C. Kimball (1801 – 1868), simultan cu înfiinţarea „Şcolii

profeţilor” – instituită prin „revelaţie” şi destinată pregătirii liderilor denominaţiunii prin „studiu şi credinţă”

(„Şcoala” a funcţionat însă doar scurt timp).

70

Missouri (în apropiere de actualul Kansas City), într-o zonă relativ pustie, populată doar de

amerindieni.173

Interacţiunea mormonilor cu populaţia creştină din zona respectivă a generat, din nou,

reacţii de împotrivire la viziunea acestora asupra religiei, astfel că, la 1832, colonia

Independence este incendiată (se distrug inclusiv rezervele agricole). Însă, liderii mormoni decid

să evacueze colonia de abia în aprilie 1834. În toamna aceluiaşi an, după ce identifică un aşa-zis

„pământ al oportunităţii”, în decembrie 1836 se înfiinţează, în acelaşi stat Missouri, colonia

Caldwell County, preconizând transformarea acesteia într-o „Mormon County”.174

c) Grupând majoritatea liderilor, inclusiv pe „profetul” Joseph Smith, colonia Caldwell

County a devenit, după 1838, cea mai importantă comunitate mormonă. Foarte repede însă,

tensiunile de ordin religios s-au reaprins, coloniştii intrând, şi aici, în conflicte cu militanţii altor

denominaţiuni, cu atât mai mult cu cât statul Missouri, aflat la limita de vest a statului american,

era pretabil la evoluţii situate la marginea legii.

După mai multe incidente violente şi conflicte (provocate şi de disputele electorale în care s-au

implicat), mormonii sunt declaraţi „inamic public”. La 31 octombrie 1838, Joseph Smith, fratele său,

Hyrum Smith (1800 – 1844), Sidney Rigdon (1793 – 1876), Parley Pratt (1807 – 1857) şi Lyman Wight

(1796 – 1858) sunt arestaţi în oraşul Liberty, judecaţi şi condamnaţi la moarte. Un comandant militar, A.

W. Donophan, refuză să execute sentinţa, astfel că, după o scură detenţie, cei în cauză sunt eliberaţi (22

aprilie 1839).

d) După părăsirea coloniei Caldwell County, liderii mormoni şi adepţii acestora se

stabilesc, temporar, la Quincy, Illinois, după care se decide înfiinţarea – prin cumpărarea de teren

– a unei noi colonii – actualul oraş Nauvoo din statul Illinois, construit într-o zonă mlăştinoasă,

desecată prin munca susţinută a adepţilor „profetului”.

În pofida dificultăţilor majore cu care s-a confruntat (inclusiv îmbolnăviri masive în

rândul coloniştilor – cadru în care „profetul” şi „apostolii” ar fi realizat vindecări miraculoase),

comunitatea de la Nauvoo s-a consolidat progresiv, până în anul 1844 întreaga zonă fiind

173 Intenţiile „profetului” privind dezvoltarea coloniei de la Independence vizau atât transformarea aşezării într-un

oraş – Sion (ale cărui „planuri urbanistice” le-a schiţat personal), cât şi construirea unui Templu. Până atunci,

coloniştii au reuşit doar să editeze propriul periodic - The Evening and Morning Star. 174 În anul 1838, colonia de la Caldwell County numără circa 500 de persoane, prin alăturarea adepţilor migraţi de

Kirtland în urma conflictelor cu populaţia din zona respectivă. După sosirea lui Joseph Smith, coloniştii demarează

lucrările (4 iulie 1838) de construire a unui nou Templu.

71

amenajată pentru locuit. Pe acest fond, liderii mormoni lansează alte planuri de construcţii şi îşi

reiau activităţile de extindere organizată.

La 6 aprilie 1841, în prezenţa a circa 10.000 de adepţi, se pune piatra de temelie a

Templului din Nauvoo; obiectivul începe să fie utilizat în cult la 30 octombrie 1842,

fiind finalizat, cu costuri uriaşe, la 30 aprilie 1846 (după moartea „profetului”).

În vara anului 1839, 7 din cei 12 „apostoli” demarează o nouă misiune în insulele

britanice, cadru în care se remarcă viitorul preşedinte Wilford Woodruff (1807 –

1898), care acţionează în districtul englez Potteries, context, în care, în 1840, este

publicată în Anglia Cartea lui Mormon. „Apostolul” Orson Hyde pleacă în Palestina,

unde, la 24 octombrie 1841, aflat pe Muntele Măslinilor, „dedică” vechiul Canaan

evreilor şi ridică un altar.

e) În contextul în care practicarea poligamiei le-a devenit notorie, ca şi implicarea

politico-electorală partizană, conflictele interconfesionale recurente cauzate de mormoni au

survenit la scurt timp după stabilirea la Nauvoo.175

Pe acest fond, la 10 iunie 1844, publicaţia Nauvoo Expositor declanşează dezvăluri

privitoare la practicile, calificate drept imorale ale Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din

Urmă. Intuind riscul compromiterii, Joseph Smith îşi utilizează adepţii pentru supunerea

redacţiei respective la măsuri punitive, gest care însă a provocat intervenţia autorităţilor statului

Illinois, „profetul” şi fratele său, Hyrum, fiind arestaţi şi încarceraţi (24 iunie 1844) la

închisoarea din localitatea Carthage. La scurt timp însă, un grup masiv de persoane, ostile

denominaţiunii mormone, forţează intrarea în închisoare, asasinându-i pe cei doi, moartea

„profetului” transformându-l în martir şi asigurându-i o poziţie ca atare.

f) După moartea lui Joseph Smith, conducerea Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor

din Urmă este preluată de Brigham Young, care, în toamna 1845, decide abandonarea coloniei

Nauvoo şi identificarea unui nou amplasament al acesteia, astfel încât comunitatea să nu se mai

confrunte cu ostilitatea celorlalte denominaţiuni. În februarie 1846, în plină iarnă, coloniştii –

autointitulaţi „tabăra lui Israel” – pleacă spre vest sub conducerea lui Brigham Young.

175 Altercaţiile repetate cu militanţii celorlalte denominaţiuni şi populaţia au condus – conform istoriografiei

mormone oficiale – la un număr de 37 de situaţii în care Joseph Smith a fost arestat şi eliberat succesiv.

72

În conformitate cu o „revelaţie” de care ar fi beneficiat la 14 ianuarie 1847, Brigham

Young şi-a întărit decizia de deplasare spre vestul necolonizat; iniţial (în primăvara anului 1844),

acesta preconiza să aşeze colonia în zona Munţilor Stâncoşi, optând în final pentru vecinătatea

Marelui Lac Sărat, unde se constituie comunitatea mormonă – cea din statul Utah, sub

președenția lui Brigham Young.

Odată cu comunitatea de la Salt Lake City, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din

Urmă se integrează progresiv în societatea americană, aceasta în pofida unor evenimente precum

cel cunoscut ca „masacrul de la Muntele Meadows”, când episcopul mormon John Lee a

suprimat circa 100 de colonişti de alte confesiuni, care, într-un tren de marfă, au pătruns pe

teritoriul statului Utah.

1. „Scripturile” mormone – cadru general

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă își fundamentează învățătura, pe

lângă Biblie, pe propriile scrieri: Cartea lui Mormon, Doctrină şi Legăminte şi Perla de Mare

Preţ.

Cartea lui Mormon

Descoperirea şi traducerea supranaturală în limba engleză a Cărţii lui Mormon ar asigura

completarea Sf. Scripturi, înţeleasă doar ca un segment particular, propriu secvenţei orientale a

istoriei mântuirii, ce nu poate fi complet atâta timp cât nu abordează pretinsa lucrare a

Mântuitorului în America de Nord. Astăzi se consideră că principala „Scriptură” mormonă este

tributară uneia dintre scrierile rămase în manuscris ale pastorului Solomon Spaulding (1761 –

1816).

Conform versiunii oficiale a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă, cu

sprijinul îngerului Moroni, Joseph Smith ar fi descoperit pe dealul Cumorah: plăci din aur,

denumite plăcile lui Nefi, Mormon şi Eter, plăci din aramă conţinând Tora, o cronică a iudeilor,

o platoşă şi două pietre, Urim şi Tumim.

Cartea lui Mormon cuprinde 15 secţiuni, astfel: Prima Carte a lui Nefi (I Nefi, 22

capitole), A doua Carte a lui Nefi (II Nefi, 33 capitole), Cartea lui Iacov (7 capitole), Cartea lui

Enos (1 capitol), Cartea lui Iarom (1 capitol), Cartea lui Omni (1 capitol), Cuvintele lui Mormon

73

(1 capitol), Cartea lui Mosia (29 capitole), Cartea lui Alma (63 capitole), Cartea lui Heleman

(16 capitole), Al treilea Nefi (III Nefi, 30 capitole), Al patrulea Nefi (IV Nefi, 1 capitol), Cartea

lui Mormon (9 capitole), Cartea lui Eter (15 capitole) şi Cartea lui Moroni (10 capitole).

Astăzi, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă clasifică plăcile (tăbliţele) pe

care prezumatul înger Moroni i le-ar fi descoperit lui Joseph Smith pe dealul Cumorah (1823 şi

1827) după cum urmează:

- plăcile lui Nefi, „mici” şi „mari”; plăcile mici descriu „lucruri spirituale”, în timp ce

„plăcile mari” abordează istoria propriu-zisă a emigranţilor iudei din sec. VI î.Hr.;

- plăcile lui Mormon, includ un rezumat pe care îngerul Mormon le-ar fi făcut plăcilor lui

Nefi, rezumat însoţit de comentarii şi completări efectuate de fiul lui Mormon, Moroni;

- plăcile lui Eter, expun o istorie a „iarediţilor” – prezumtivi colonişti (de origine neclară,

akkadiană sau sumeriană) ce s-ar fi stabilit pe continentul nord-american în sec. XXIII–XXX

î.Hr.

- plăcile de aramă, care conţineau Tora şi „o cronică a iudeilor”, aduse de emigranţii din

sev. VI î.Hr..Toate aceste plăci ar fi fost îngropate pe dealul Cumorah de către îngerul Moroni (în

anul 421 d. Hr.), unde ar fi fost descoperite de „profetul” Joseph Smith.

Doctrină şi Legăminte

Doctrină şi Legăminte (D&L) este structurată pe 138 de secţiuni, divizate în versete.

Scrierea este o culegere a „revelaţiilor” de care ar fi beneficiat Joseph Smith (133 secţiuni),

Oliwer Cowdery (2 secţiuni) şi John Taylor, Brigham Young şi Joseph F. Smith (câte o secţiune)

și constituie sursa principală a doctrinei mormone. Aici găsim diferite indicații privind

manifestările inițiale ale mișcării, forurile de conducere, precum și teme doctrinare și aspecte

privind cultul.

Perla de Mare Preţ

Este ultimul dintre cele patru volume care stau la baza doctrine și a cultului mormonilor,

incluzând scrieri diferite:

Cartea lui Moise, (8 capitole) respectiv traducerea primelor 6 capitole din Cartea

Facerii, ce ar fi fost efectuată de către Joseph Smith;

74

Cartea lui Avraam (5 capitole), traducerea unor papirusuri egiptene atribuite lui

Avraam (achiziţionate în anul 1835);

Joseph Smith – Matei (1 capitol cu 55 de versete), o altă traducere a lui Joseph Smith,

din Evanghelia după Matei capitolul 24;

Joseph Smith – Istorie (75 de versete), mărturii ale ale profetului privind dezvoltarea

mișcării între anii 1830-1838;

Articolele de credinţă, 13 la număr, elaborate de Joseph Smith şi publicate în 1842.

Mormonii consideră că papirusurile procurate de Joseph Smith ar putea fi datate în

sec. I d. Hr.. Fiind considerate un document autobiografic autentic, în sensul că ar fi

avut la bază un text redactat nemijlocit de patriarh, trebuie ca originalul Cărţii lui

Avraam să fi fost cumva copiat şi transmis succesiv timp de două milenii.

1. Materia şi creaţia

Conform „revelaţiilor” de care ar fi beneficiat Joseph Smith şi succesorii săi, materia este

necreată şi coeternă cu Dumnezeu-Tatăl: „Elementul [constituentul fundamental al materiei] este

veşnic” (D&L 93, 33), în timp ce „pământul, apa, au avut existenţa lor elementară într-o stare de

eternitate”, astfel că, Dumnezeu, „lucrând prin Iisus Hristos”, s-a rezumat la o acţiune

demiurgică, organizând „elementele”. Este respinsă învăţătura privind creaţia ex nihilo;

Dumnezeu – Creatorul este considerat un simplu demiurg, care nu face decât să edifice cosmosul

dintr-o materie preexistentă, aflată din eternitate într-o stare amorfă, haotică, dezorganizată.

Spiritul este o varietate a materiei organizate, o materie particulară, una rafinată, pură,

insesizabilă pentru om (D&L 131, 7-8). Întregul cosmos nu este constituit decât din materie,

chiar dacă sub varietatea reprezentată de spirit: „Nu există materie imaterială. Tot spiritul este

materie, dar este mult mai fin sau pur” – D&L 131,7.

2. Preexistenţa spiritelor

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă postulează că prima etapă a creaţiei,

văzută ca act demiurgic, îl reprezintă aşa-numita „creaţie spirituală”, astfel încât cosmogonia a

fost precedată de „lucrurile spirituale”, doar apoi fiind edificate „cele temporabile”. În esență,

această divizare temporală a creaţiei conduce la următoarele concepţii specifice denominaţiunii:

75

a) Panpsihismul este o concepţie mormonă conform căreia fiecare obiect neînsufleţit, este

un suflet viu. Toate acestea, la fel ca şi omul, au preexistat ca entităţi din spirit.

b) Preexistenţa spiritelor prezumă că fiecare individ a existat ca o entitate spirituală –

copil de spirit – anterior naşterii sale trupeşti, din părinţi umani.

3. Inteligenţele. Conceptul de inteligenţe se întemeiază pe scrierile şi învăţăturile

„profetului” și desemnează, fie pleroma entităţilor spirituale, fie copiii de spirit ai Tatălui şi ai

Mamei cerești, adică divinitatea feminină.

4. Protopărinţii, căderea, păcatul originar

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul – un copil de spirit înomenit – avea, obligatoriu,

nevoie de cădere pentru a se mântui, avea nevoie să fie „testat” în şi prin viaţa muritoare.

Căderea, departe de a echivala cu abdicarea voită a omului de la condiţia sa iniţială, ar reprezenta

un „pas necesar” pentru ca „omenirea să progreseze”, astfel că umanitatea trebuie să rămână

îndatorată neascultării protopărinţilor pe palierul soteriologiei, al mântuirii obiective şi

subiective.

Precizăm că, deşi pe fond benefică, căderea trebuie înţeleasă ca o „îndepărtare spirituală

şi fizică de Dumnezeu”, fiind cotată ca o moarte spirituală, diferită de moartea fizică propriu-

zisă.

Adam se identifică, „este” Arhanghelul Mihail. Dumnezeu-Tatăl „l-a căsătorit” pe Adam

cu Eva. După alungarea din rai, deci după moartea sa spirituală, Adam, prin botez, ar fi primit

darul Duhului Sfânt şi ar fi fost „rânduit la preoţie”. În mormonism nu există conceptul de păcat

originar.

Adam şi Eva au încălcat, în adevăr, porunca de a nu gusta din fructul oprit, însă,

încălcarea în sine nu are decât valenţe benefice, fiind un pas, un preambul determinant, o etapă

absolut necesară a soteriologiei mormone.

Diavolul, un înger căzut, care a ales moartea spirituală, frate de spirit al Mântuitorului ca

toţi îngerii şi oamenii, de altfel, deţine propriul rol în ecuaţia soteriologică a mormonismului.

6. Mântuirea

76

a) Moartea propriu-zisă, înţeleasă ca moarte fizică, conduce la separarea spiritului de

trup, aceasta în timp ce, moartea spirituală, consecutivă căderii (în cazul oamenilor doar, nu şi al

îngerilor), presupune separarea existenţei omului de Dumnezeu. După moartea fizică, spiritele

ajung, păstrând conştiinţa indivizilor cărora le-au aparţinut, în lumea spiritelor „loc de învăţare şi

pregătire”, care conferă „pace şi odihnă” credincioşilor şi „nefericire” necredincioşilor, fiind

divizată deci funcţie de conduitele nominale în viaţa muritoare. În lumea spiritelor, spiritele se

pot pocăi, ajungând implicit la starea de „pace şi odihnă”, aceasta şi pentru că nu toţi oamenii au

putut „să-L cunoască pe Hristos”. Ispăşirea a făcut posibilă învierea, adică „reunirea” spiritului

cu trupul despărţite de moartea fizică. Judecata, realizată de Dumnezeu „prin Hristos”, se face în

raport cu „faptele şi cu dorinţele inimii”, aici fiind incluse: acceptarea lui Hristos ca Mântuitor

prin jertfă şi „supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu”, adică faţă de doctrina, morala şi cultul

mormon, comportament opus păcatului, înţeles ca „nesupunere faţă de poruncile lui Dumnezeu”.

Fiii pierzaniei. Spiritele alungate din cer odată cu Satana, precum şi indivizii umani care

„l-au slujit pe Satana şi s-au întors cu totul împotriva lui Dumnezeu” şi care „neagă Duhul

Sfânt”, „vor învia”, dar „nu vor fi mântuiţi de la moartea spirituală”, „nu pot sta în împărăţia de

glorie”, „nu vor primi iertare” şi vor fi „singurii care nu vor fi mântuiţi”.

77

IX. Mişcări oculte sau pseudoreligii

9.1. Masoneria

Originile Francmasoneriei

a. De la mit la realitate

Începuturile Francmasoneriei formează un subiect de interminabile discuţii „însuşi

francmasonii şi-au atribuit întotdeauna origini legendare lăsând astfel în voi a lor numeroase

fabulaţii, unele mai fantastice decât altele. Unii masoni nu au ezitat să plaseze obârşia ordinului

din care fac parte în epoca creării lumi în timp ce alţii au văzut in masonerie moştenitoarea

directă a cultelor de mistere, cum au fost cele lui Mithra sau cele de la Eleusis, ori a tradiţiilor

antice ale Egiptului şi Greciei.”176

Fondatorul Francmasoneriei franceze cavalerul Ransay scoţian la origine, într-un discurs

din 1737, proclama sus şi tare: „Da, domnilor, faimoasele serbări ale zeiţei Cere din Eleusis, ale

zeiţei Isis, în Egipt ale Minervei, la Atena, ale Uraniei la fenicieni, aveau legături cu ale noastre.

Aici se celebrau mistere în care se găseau numeroase vestigii ale vechii religii, din vremea lui

Noe şi a patriarhilor." 177 Christian Jacq, în una dintre lucrările sale despre Francmasonerie, scrie

în legătură cu originile mitice ale acestei societăţi: în 1823 masonul Olivier scria aceste cuvinte

uimitoare: «societatea noastră există înaintea creării acestui glob pământesc, în diverse sisteme

solare»".178

Francmasonii spun că Dumnezeu a fost „primul mason" de vreme ce a creat „Lumina”. El

l-a numit pe Sfântul Arhanghel Mihai „ca prim Mare Stăpân al primei Mari lojă”. Adam a fost

primul om iniţiat în secretele masonice. La porunca lui Dumnezeu el a creat o „loja” cu copiii săi

şi ei au lucrat pentru dezvoltarea ordinului. „Constituţiile francmasonilor. Cuprinzând, istoria,

obligaţiile, regulamentele etc, acestei foarte vechi şi venerabile confreerii", James Anderson,

prezintă în manieră fantezistă şi legendară, istoria ordinului masonic precizând: Adam, primul

176 Luc Nefontaine, Francmasoneria, Bucureşti, Editura Diogener, 1993, p. 9. 177 Christian Jacq, Francmasoneria: istorie şi iniţiere, Bucureşti-Braşov, Editura Venus şi Şchei, 1994, p. 26. 178 Ibidem, p. 27.

78

nostru străbun, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, MARELE ARHITECT AL

UNIVERSULUI, trebuia să fi avut scrise în inima sa ştiinţele liberale, în particular

geometria".179 Francmasonii vor să dovedească, astfel că ei păstrează amintirea originii fiecărui

lucru şi că societatea lor iniţiatică nu este de provenienţă umană ci de origine divină.

Adam, în viziunea masonică, nu este protopărintele decăzut şi păcătos ci este strămoşul

iniţiat care a dat formă tradiţiei ezoterice masone şi a transmis-o generaţiilor următoare.

În 1783, George Smith, Mare Maestru al Comitatului Kent a firmă că Francmasoneria îţi

trăgea din Egipt multe din misterele ei. După părerea sa, Osiris şi Isis simbolizau fiinţa supremă

şi natura universală;

În loja masonică ei erau reprezentaţi de Soare şi de Lună, plasate la Orient şi-l încadrau

pe Venerabilul lojei însărcinat să conducă ceremoniile. Smith credea că druizii primiseră

esoterismul egiptean transmis apoi primilor masoni.

Ignaz von Born, consilier al împăratului austriac losif al ll-lea a fost în aceea epocă

„Venerabil al unei loji" . Cu ajutorul unei documentaţii rudimentare el a publicat un important

articol asupra francmasoneriei; teza lui l-a entuziasmat pe Mozart „frate mason” şi prieten a lui

von Born. Genialul muzician întemeindu-se pe erudiţia şi intuiţia „venerabilului maestru”, a scris

partitura „Flautul fermecat”, povestea unei iniţieri masonice ce s-a derulat în Egipt. Succesul

operei lui Mozart a făcut cunoscute masoneriei europene tezele lui von Born; datorită lui s-a

deschis o nouă direcţie de cercetare. Începând din 1801 asistăm la crearea de ritualuri care se

revendică din tradiţia egipteană: „Rit al perfecţiilor iniţiaţi din Egipt” „Ritualul din Misraiem „

„Ritualul din Memphis”. La Auch, masonii formează o lojă ce i-a numele „Piramida supremă"

şi utilizează simboluri egiptene.

O fază din ritualul zis de la „Memphis-Misraim" rezumă bine atitudinea generală: când

„Venerabilul" lojei întreabă pe al doilea „Supraveghetor”: „de unde vii?", acesta din urmă

răspunde: „Din vechiul Egipt, Venerabile Maestre, şi dintr-o lojă a SfântuluiIoan". „Al doilea

Supraveghetor” fiind însărcinat să răspândească printre „ucenici” învăţătura iniţiatică, cuvintele

lui leagă masoneria de Egipt.180 Alţi francmasoni au căutat originile organizaţiei lor în societăţile

secrete din Eleusis, unde se practica o religie de mistere, din ale cărei ritualuri au extras elemente

ce le găsim astăzi în practicile rituale masonice moderne. Christian Jacq afirmă în legătură cu

179 Ibidem, p. 27-28. 180 Ibidem, p. 33-34.

79

aceasta: „Fără nici o îndoială, masoneria a primit o parte din mesajul de la Eleusis. Este dificil

să se precizeze importanţa acestei filiaţii, dat fiind aspectul fragmentar al documentării".181

Însă mitul fundamental al originii Francmasoneriei este „Legenda lui Hiram”. Hiram-

Abil pare a fi fost un personaj istoric, fiind pomenit în Vechiul Testament la 3 Regi cap.7,

versetele 13-45. „Era fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl lui, un tiran, era arămar, era

şi Hiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru din aramă". „Se spune

că regele Tyrului i-a trimis pe acest renumit meseriaş Hiram, în calitate de Mare Arhitect, la

Curtea Regelui Solomon, cu scopul de a conduce înălţarea Templului dedicat lui Dumnezeu de

către regele iudeilor. Hiram avea în subordinea 30.000 de lucrători veniţi din toate părţile

pământului, fiecare vorbind limba sa proprie. Aceşti lucrători au fost împărţiţi după cât de

multă meserie ştiau în următoarele categorii: „Ucenic", „Calfă" şi „Maestru". Evident.

„Maestrul Maeştrilor", „Marele Arhitect" al Templului lui Solomon era Hiram.

În zilele de plată, ucenicii se grupau în spatele coloanei; (Jakin) a Templului, calfele

lângă coloana „B", iar maeştrii în camera din mijloc. Trei calfe vroiau să obţină gradul de

maestru, deşi nu deţineau cunoştinţele necesare. Ştiind că Hiram avea obiceiul de a vizita la

prânz lucrările efectuate, cei trei l-u aşteptat la câte o poartă a Templului cerându-i

deconspirarea parolei de Maestru. Refuzaţi, l-au lovit şi omorât pe Hiram cu uneltele lor: rigla,

cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie.

Trupul celui ucis a fost înhumat într-o movilă solitară de pământ din Libanul de azi, iar pe

mormânt i s-a pus o tijă de Acacea, arbore sacru la Egipteni, ce simbolizează: inocenţa,

reînnoirea şi metamorfoza.

Principala căutare iniţiatică a masonilor vizează găsirea „cuvântului pierdut" adică a

parolei de meşter pe care Hiram refuzase s-o divulge. Acest cuvânt s-ar fi pierdut o dată cu

dispoziţia „Marelui maestru al Templului „ astfel mitul susţine că trei „meşterii" au plecat în

căutarea lui Hiram şi i-au descoperit mormântul, datorită ramurii de acacea. Ei conveniseră ca

prima vorbă rostită la aflarea cadavrului să devină noua parolă de meşteri. Aceasta a fost

exclamaţia: „machemach" (carnea cade de pe oase).182

Acest mit fundamental este realizat pe baza unor tradiţii foarte obscure. Chiar masonii

„moderni”, în marea lor majoritate au considerat această mitologie drept ridicolă ce încearcă a

181 Ibidem, p. 53. 182 Radu Comănescu, Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune asupra lumii civilizate, vol. 1,

Bucureşti, Ed. Valahia, 1991, p. 53.

80

întemeia istoria societăţii masonice pe simbolul ei. Daniel Beresniak investit cu funcţii

importante în cadrul ordinului masonic afirmă: „Francmasonul care cunoaşte bine simbolistica

identifică partea mitologică a oricărui discurs".183 Un alt autor ce s-a ocupat de istoria

Francmasoneriei, Luc Nefontaine, afirma în legătură cu originile mitice ale acestei societăţi:

„Asemenea eşafodaje genealogice nu rezistă însă mult timp unei cercetări istorice, chiar

sumare. Se observă uşor că originile francmasoneriei nu se pierd în negura timpului, ci pot fi

situate într-o anumită epocă şi într-un spaţiu determinant. Francmasoneria modernă, aşa cum o

cunoaştem astăzi, îşi are originea în epoca medievală, mai precis în secolul al XIV-lea şi pare

hazardat să urcăm mai departe în timp."184

b. Francmasoneria operativă

În general, istoria Francmasoneriei se împarte în trei mari perioade succesive. Perioada

operativă, perioada de tranziţie şi perioada speculativă. Iniţial Francmasoneria însemna o asociaţie

a constructorilor liberi, scutiţi de majoritatea dărilor feudale. Aceştia erau edificatori de catedrale

şi alte clădiri monumentale.

Aceste asociaţii şi-au făcut apariţia încă în secolul al XI-lea în ţările Occidentale, fiind

urmaşe ale străvechilor „colegii romane”, având o organizare destul de riguroasă, ce avea în

centrul ei păstrarea secretului profesional. Fiecare asociaţie de constructori constituia un fel de

organizaţie secretă îmbinând simbolurile biblice cu vechi simboluri păgâne. Aceste bresle aveau

un limbaj secret, semne şi parole prin care membrii se recunoşteau, precum şi o vestimentaţie

specială.

În epoca medievală, întâlnim, deci, o masonerie profesională, o asociaţie ce regrupează

oamenii care construiesc, care au un scop lucrativ. Acesta este motivul pentru care această

masonerie de început este numită operativă.

Istoricii francmasoni amintesc existenţa unei prime bresle de constructori încă din secolul

al X-lea când regele anglo-saxon Athelston, care a domnit până în 939 a oferit privilegii

deosebite zidarilor liberi. Un fiul al lui Athelston, Edwin, devine „geometru" şi „Mare meşter",

el formează la York prima „Mare lojă" în anul 926 şi redactează prima „Constituţie"

183 Daniel Beresniak, Francmasoneria, Ed. Humanitas, 1996, p. 21. 184 Luc Nefontaine, op. cit., p. 9-10.

81

profesională masonică. De aici York-ul a rămas centrul tradiţional şi emblema Francmasoneriei

engleze.

Referindu-se la această relatare Cristian Jack se întreba: „Realitate sau legendă?

Majoritatea istoricilor nu iau drept serioasă „legenda regelui Athelston şi a fiului său Edwin,

din cauza lipsei de dovezi concrete. Numele şi date sunt probabil iluzorii, dar un lucru este cert.

În secolul al X-lea al erei creştine, francmasonii şi-au dat un suflet şi legi. Ei au pus capăt

dispersiei şi irosirii forţelor lor şi au creat o confrerie, care va fi păstrătoarea ritualurilor

ordinii”.185

O altă teză legată de originile operative ale Francmasoneriei este aceea care face din

templieri sau cruciaţi strămoşii francmasonilor.

Această teză a fost introdusă de un mason de origine scoţiană, cavalerul Andre Michel de

Ramsay (1686-1743). într-un discurs, din 1736 adresat francmasonilor spunea: „Strămoşii noştri

cruciaţii adunaţi din toate părţile creştinătăţii pe Pământul Sfânt, au venit să reunească astfel

într-o singură confraternitate, reprezentanţi din toate naţiunile."186

Legenda spune că cei nouă fondatori ai ordinului Templierilor au găsit în temeliile

Templului din Ierusalim un chivot în care era ascuns un manuscris de o valoare inestimabilă.

Acest manuscris reproducea procedeul folosit de regele Solomon pentru a realiza „Piatra

filosofică" alchimică.

La puţin timp după naşterea sa în 1128 ordinul Templierilor a avut o mare activitate

arhitecturală, el a apelat la masoni, pe care i-a protejat în mod constant. În fiecare „Comanderie

templieră" se găsea un „Maestru Arhitect”, iar în 1268, Maestrul Templului Fouques era totodată

templier, francmason şi Maestru Dulgher al Regelui, el fiind simbolul unirii totale dintre

templieri şi masoni încă de la acea dată. Pe lângă aceasta încă din 1155 toate lojele masonice

engleze erau administrate de Ordinul Templierilor.

Dispariţia oficială a Ordinului Templierilor este marcată de data de 19 martie 1314, când

are loc execuţia Marelui Maestru Jaques de Molay. El fusese condamnat de către regele Franţei

Filip al IV-lea cel Frumos care aliat cu Papa Clement al V-lea, învinuiau ordinul şi pe

conducătorul lui de practici cultice eretice.

185 Christian Jacq, op. cit., p. 106. 186 Luc Nefontaine, op. cit., p. 14.

82

Numeroşi alţi membri ai ordinului au suferit torturi şi închisoare în diferite oraşe din

Franţa. Numai într-o singură zi au fost arşi pe rug 54 de templieri, deşi ei şi de sub flăcări au

declarat că au fost torturaţi ca să declare că sunt vinovaţi de idolatrie şi imoralitate.

După distrugerea ordinului templierilor unii au afirmat că au existat templieri care au

scăpat de masacru. Se spune că Marele Maestru al provinciei Auvergne, Pierre D'Aumont s-a

refugiat împreună cu doi comandori şi cinci cavaleri pe o insulă scoţiană. Pentru a nu fi

recunoscuţi ei s-au deghizat în lucrători zidari. Pe acea insulă l-au întâlnit pe Marele Comandor

Georges de Harris şi pe mai mulţi templieri, cu care a hotărât să continue tradiţiile ordinului. în

ziua de Sfântul Ioan a anului 1313 ei au întrunit o adunare, în care D'Aumont a fost numit mare

maestru. Pentru a se sustrage persecuţiilor, ei au împrumutat simboluri masonice şi s-au denumit

„Masoni liberi".

Această filiaţie templieri-francmasoni este la fel de controversată ca de altfel întreaga

istorie a Francmasoneriei.

Christian Jacq afirmă: „Numele şi datele sunt subiectul de dispute şi numeroşi istorici

neagă ascendenţa templieră a Francmasoneriei".187 Iar Dan Amedeo Lăzărescu, Suveran Mare

Comandor Al Supremului Consiliu de gradul 33 şi ultim pentru România al Ritului Scoţian Antic

şi Acceptat, spune: „Ordinul Templierilor, fără a se identifica cu Francmasoneria, a cuprins şi

francmasoni, templierii şi masonii scăpaţi din masacrul s-au refugiat în Scoţia".188

Naşterea Francmasoneriei moderne

a) Perioada de tranziţie de la Francmasoneria operativă la cea speculativă.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea stilul gotic se stinge fiind înlocuit cu stilul

renascentist. Rezultatul acestei modificări arhitectonice a fost, printre altele, o dramatică scădere

a importanţei breslelor de constructori. Masoneria operativă decade, membrii ei se împuţinează

văzând cu ochii, iar lojele abia dacă mai numărau câţiva membri. Această decădere marchează

perioada de tranziţie de la Francmasoneria operativă la cea speculativă.

Perioada tranziţiei este marcată de fenomenul de „acceptare".

„Acceptarea” a fost un proces specific englezesc, de încorporare în loji a unor membrii

străini de meseria de constructor. Aceşti noi membri, s-au numit masoni „acceptaţi. Masonii

187 Christian Jacq, op. cit., p. 128. 188 Dan A. Lăzărescu, Românii în francmasoneria universală, Bucureşti, 1997, p. 5-6.

83

„acceptaţi"" nu erau constructori, ci nobili atraşi de iniţierile practicate de Francmasonerie şi de

posibilitatea de a se grupa în secret.

Încă din 1600, un nobil scoţian, John Boswell, se găseşte înscris în loja masonică din

Edinburg, iar în 1670, mai mult de trei sferturi din membrii lojii din Aberdeen erau străini de

meseria de constructor.

Nu se ştie precis şi mai ales, de ce masonii „acceptaţi” au fost primiţi în lojele masonice.

Luc Nefontaine citându-l pe Alee Meilor, francmason „regular” autor al uni dicţionar despre

Francmasonerie, spune că principalul motiv este acesta: „pentru a umple golurile şi a susţine

visteria, lojile operative au recurs la un expedient clasic: membri onorifici. Este verosimil, dar

lipsa documentelor ne împiedică să afirmăm cu certitudine acest lucru. Sigur este doar faptul că

membrii care se îndeletnicesc cu speculaţii abstracte vor deveni treptat majoritari în cadrul

atelierelor şi vor schimba astfel orientarea primară a masoneriei operative."189

O conferie care a avut un rol important în tranziţia de la Francmasoneria speculativă la

Francmasoneria speculativă a fost societatea „Rose Croix".

În 1614 apare o mică broşură numită „Forma Fraternitatis" scrisă în latină şi germană,

atribuită celebrului membru al Conferiei „Rose-Croix", Johan Valentin Andreas. Broşura

dezvăluie existenţa unei societăţi secrete a savanţilor lumii. Această societate urmărea reînnoirea

Occidentului, prin ridicarea nivelului cultural şi eliberarea spirituală a oamenilor. Întemeietorul

legendar al societăţii este Christian Rose-Croix de la care a preluat şi numele „Rozicruciana" - (a

Trandafirului şi a Crucii). Despre acest Christian Rose - Croix se spune că ar fi fost orfan şi că la

vârsta de 16 ani a placat în pelerinaj către Ţara Sfântă, iar la Damar a fost iniţiat în misterele

Universului. A mai călătorit în Egipt, în Libia, în Maroc, întors în Europa, împreună cu trei

călugări germani a întocmit un plan de reformarea lumii din punct de vedere politic, religios şi

ştiinţific. Asociindu-şi încă trei adepţi, a întemeiat Ordinul Rozincrucian. Rozincrucienii aveau

un limbaj „magic" şi depuneau jurământul de castitate. Ei posedau o „Carte Sfântă" unde sunt

revelate toate secretele Universului; o carte unde totul este spus. Locul mormântului fondatorului

legendar Christian Rose - Croix nu este cunoscut decât de iniţiaţi, găsim aici o asemănare cu

mitul francmasonic fundamental al Hiram, al cărui loc de înmormântare nu este accesibil

„Maeştrilor."

189 Luc Nefontaine, op. cit., p. 15.

84

Ordinul Rozicruciar a fost preluat, a fuzionat cu Francmasoneria, idealurile, studiile şi

simbolurile rozicruciare regăsindu-se în Francmasoneria speculativă. Masoneria a păstrat deviza

rozicruciană V.I.T.R.I-O.L („Visita Interiora Terra Rectificando Invenies Ocultum Lapidem"

„Vizitând interiorul pământului şi rectificând, vei găsi piatra ocultă filosofică").

Sfârşitul secolului al XVIII-lea a marcat în Anglia afluxul rozicruciarilor către

Francmasonerie, fapt ce a marcat creşterea numărului de masoni „acceptaţi în lojele masonice, ei

nu erau meşteri constructori ci practicau idealul rozicrucian al reformei morale universale.

Pe măsură ce numărul masonilor „acceptat? creştea, Francmasoneria, se transformă din

asociaţie profesională în societate cu caracter filosofic şi politic. Schimbarea este marcată chiar

în documentele masonice, astfel în 1702 loja Sfântul Pavel din Londra hotăra: „Privilegiile

masoneriei nu vor mai fi de acum rezervate numai muncitorilor constructori, ei, aşa cum se

practică deja, acestea se vor extinde şi asupra persoanelor din toate categoriile sociale care vor

dori să facă parte din masonerie."190

Tot în 1702, Christopher Wren, ultimul Mare Maestru al vechii Francmasonerii operative

se retrage. Acesta era arhitect, deci un mason operativ, intelectualii nu i-au mai acordat nici un

credit, ei dispreţuiau munca manuală, glorificând cultura şi ştiinţa.

Concomitent cu retragerea lui Wren veche lume masonică dispare, iar noua masonerie,

Francmasoneria „speculativă” ia cuvânt.

b. Francmasoneria speculativă

Apariţia Francmasoneriei speculative - numită „modernă" sau „simbolică" este atestată

la 24 iunie 1717, data sfântă pentru mulţi francmasoni. în aceea zi, masoni din patru lojii

londoneze se reunesc într-o tavernă a oraşului, într-o adunare pe care o vor solemnă, formând

Mare Maestru pe Anthony Sayer. Ei definesc Noua Mare lojă din Anglia ca „lojă mamă” a

tuturor celorlalte, creând o jurisdicţie a cărei suveranitate se întinde asupra tuturor lojilor

masonice din lume acordându-le sau nu „regularitate”. Cu toate că începuturile au fost modeste,

Marea Lojă a Angliei va căpăta în curând o importanţă considerabilă, fiind şi astăzi instituţia

centrală care „recunoaşte” sau „nu recunoaşte” obedientele sau asociaţiile naţionale

francmasonice.

190 Ibidem, p. 16.

85

Această Mare Lojă va păstra de la vechea Francmasonerie operativă parolele, semnele şi

simbolismul, pe care le va dezvolta după modelul societăţilor secrete din antichitate, va

reorganiza riturile şi va adopta idealul roziancian al eliberării omului prin cultură deviza

Francmasoneriei speculative fiind: „un mason liber într-o lojă liberă".

9.2. New Age

(Noua Eră – mişcare ocultă îndreptată împotriva religiei creştine)

New Age înseamnă „era nouă” – termen reluat tot mai frecvent din literatura politică,

sociologică, filosofică. Mişcarea pe care o desemnează mai are şi alte denumiri, „Aquarius”, „a

Vărsătorului”, „a soarelui” sau „solară”, „ecologică” sau „holonomică”. Intenţia tuturor

denumirilor este de a caracteriza lumea viitoare, la al cărei prag ne-am afla astăzi, dar dincolo de

intenţie, se întrevăd şi benzile negre ale sceptrului ocult.

Dăinuirea după „sfârşit” se face prin salvare, prin mântuire. Evenimentele sfârşitului fiind

în toi, New Age construieşte de zor arca noului început. Mântuirea din infernul distrucţiei e un

proces la care concură „toate acele curente şi evenimente pe care trebuie să le înţelegem ca

opţiune pentru o lume viitoare, o lume cu sens, umană şi integră”.191 Era creştină din zodia

Peştilor nu a mântuit omenirea, dar mântuirea e inevitabilă şi va avea loc în era următoare, în

care intrăm, în era de sub zodia Vărsătorului.192 New Age se instalează programatic sub semnul

Vărsătorului şi susţine, nu fără posibilitate, că după cum există un ritm biologic în conexiune cu

orele zilei şi cu anotimpurile, tot aşa există un ritm cosmic, articulat cu viaţa culturilor, a

popoarelor, a omenirii.

Când începe noua eră a Vărsătorului?

Alfons Rosenberg susţine că a şi început în 1950; C.G. Jung, era de părere că ar putea fi

vorba de anul 1997 sau 2143.

Emblema – simbol a mişcării New Age, curcubeul în toată splendoarea sa cromatică,

apare tot mai des la manifestările publice (De ex. în 1968 la Broadway în cadrul unui concert de

muzică, la Londra în cadrul „Festival for Mind, Body and Spirit”, unde participă Societatea

Antropologică şi mai multe grupări oculte, etc.)193. Începând cu 1984, celebra editură Goldman

191 Gert Geisler (editor), New Age-Zeugmisse der Zeitenwende, Uermann Bauer Verlag, Freiburg, 1984, p. 7. 192 Bruno Würtz, New Age, paradigmă holistă sau revrăjirea Vărsătorului, Timişoara, 1994, p. 10. 193 Hans-Jürgen Ruppert, New Age – Endzeit oder Wendzeit, Coprint, Wiesbaden, 1985, p. 12 aproximează nr.

organizaţiilor New Age, în S.U.A. şi Canada la peste 10.000.

86

Taschenbugh, care i-a editat în volume speciale pe Alvin Toffler şi Aurelio Peccei, consacră

mişcării o întreagă serie intitulată „New Age. Modelle für morgben”, adică „Modele pentru

mâine”. Curcubeul apare pretutindeni: în vitrine, pe vestimentaţie, pe abţibildurile

autovehiculelor etc. (curcubeu = pacea cu Dumnezeu)… şi în bisericile creştine.

Spiritualitatea New Age însă, i-a conferit curcubeului o semnificaţie eretică: cea de

participare la construirea unei punţi (antahkarama) de la om la supraom.

Cu privire la New Age Spirituality s-au formulat cinci trăsături definitorii:

1. depersonalizarea lui Dumnezeu;

2. divinizarea panteistă a omului;

3. derealizarea lumii, realitatea obiectivă fiind declarată iluzie şi loc vremelnic de

joacă a spiritului pur;

4. propovăduirea automântuirii prin diferite tehnici şi ritualuri de dobândire a stării

de iluminare;

5. identificarea răului cu starea de ne-iluminare spirituală194

A face însă o prezentare completă a mişcării religioase holiste este foarte greu, datorită

ramificaţiilor ei, mai întâi, şi apoi datorită sincretismului din care este compusă, deoarece apare

ca un haos „cu împletirea eclectică a diferitelor extreme care, în cadrul fenomenului cercetat,

năzuieşte spre o sinteză, cu toate că, în realitate, ele constituie cel mult un sincretism narcisic,

profund impresionant de propria sa „complexitate” şi „universalitate”.195 „Eclectică” sau

„dialectică”, holistic-antidualistă sau pur şi simplu mistică, preconizata sinteză sau această

reunire forţată, eventual spontan aglutinată este totuşi socialmente foarte prezentă şi îşi impune

statutul public cel puţin ca o mişcare social-politică.

Integrat în mişcarea New Age, omul de ştiinţă e concomitent „vrăjitor” atunci când

foloseşte reprezentările animiste, mitul şi clişeele gnosticiste, fără să precizeze dacă o face

metaforic sau definitoriu. Pe de altă parte, „vrăjitorii”, respectiv cei ce practică preferenţial

ocultismul, îmbrăţişează astăzi în chip diletant astronomia, biologia, fizica, electronica etc.,

194 B. Würtz, New Age…, p. 12. 195 Ibidem.

87

„reinterpretându-şi domeniul fie cu demonstraţia experimentului repetabil, fie cu persuasiunea

experienţei transpersonale, susţinută de tot mai multe mărturisiri şi confesiuni personale.”196

Originea şi caracterizarea generală a mişcării New Age

Spiritualitatea new age trebuie deosebită de mişcarea new age. Căci, dacă vom

considera că întregul fenomen îşi are rădăcinile în riturile şi metaforele, în proorocirile şi în

poezia trecutului îndepărtat, riscăm să ratăm înţelegerea mişcării sociale actuale, mai cu seamă

în ipostaza ei de „conspiraţie a Vărsătorului”, ca proces cu determinism contemporan, vizând un

viitor posteshatologic neliniar. „Spiritualitatea” aferentă poate fi descoperită în orice epocă

trecută, dar fără ca ea să corepsundă unui proces social de amploarea celui din zilele noastre. La

începutul acestui proces totul era secret, restrâns la grupuri esoterice. Mai târziu totul a apărut

deschis.

Marilyn Ferguson în The Aquarian Conspiracy ce a răspândit concepţia new age

consideră că Meister Eckhart, Emanuell Swedwnborg şi William Blake sunt precursorii sau

„misticii” mişcării.197

În anul 1901 a apărut cartea medicului Richard Bucke intitulată „The Cosmic

Conscience”, în care sunt trasate primele idei ale noii concepţii. În 1902, psihologul american

William James defineşte religia proprie mişcării într-un mod cu totul nou, nu ca dogmă, ci ca

experienţă.

Cea mai influentă personalitatea precursoare a mişcării new age este considerat iezuitul

Pierre Teilhard de Chardin, care în eseul „The Spirit of the Eart” îşi exprimă convingerea că o

„conspiraţie” de indivizi din toate structurile societăţii americane se străduiesc să ridice omenirea

pe o nouă treaptă de vieţuire, cu principii noi. În acest sens Marshall McLuhan, în lucrarea sa

„Understanding Media” (1964) descrie lumea ca un „sat global” integrat datorită tehnologiei

telecomunicaţiilor şi circulaţiei de mare viteză a informaţiei. Erich Fromm în lucrarea „The

Revolution of the Hope” (1968) prevestea apariţia unei mişcări cu o nouă perspectivă spirituală,

iar Jean François Revel vestea, în 1969, apariţia unui „homo novus”. În anul 1975 Marilyn

Ferguson editează o revistă de mare tiraj „Brain Mind Bulletin” cu scopul răspândiri ideilor new-

196 Ibidem, p. 8. 197 Marilyn Ferguson, The Aquarian Conspiracy, J. P. Tracer Ib., Luisiana, 1974, p. 25.

88

age-iste. Cu toate acestea, anul 1986 este anul apariţiei publice a doctrinei new age, când s-a

format în Germani partidul Esoteriche Union, cu program identic al mişcării new age.

New Age – paradigma viitorului

Conceptul de paradigmă a viitorului este elementul cel mai important din cadrul mişcării

holiste. Noţiunea a fost introdusă de Thomas Kuhn. Holiştii au observat două schimbări: tabloul

lumii ce reprezintă universul în trei etape (cerul, pământul şi iadul) şi tabloul naturalist ştiinţific

modern. Noua paradigmă nu face uz doar de schimbarea radicală după anul 2000, ci şi de

acceptarea largă a „înţelepciunii” orientale şi de promovarea masivă a concepţiei holiste. Ştiinţa

şi mistica ajung într-o corelaţie holistă, ceea ce înseamnă depăşirea dualismului erei Peştilor şi

înfăptuirea monismului holistic al erei Vărsătorului.

Potrivit lui Hubner 198 trei semne spun că viitorul prevestit a şi început să se deruleze: 1)

modernismul teologic, falsificator de Evanghelie; 2) sectarismul cu falşii lui profeţi; 3) religiile

anticreştine, precum islamul, budismul, ateismul doctrinar.199

Planurile şi obiectivele

Mişcarea holistă are unele planuri declarate şi altele nedeclarate, asemănător tuturor

mişcărilor oculte.

În primul rând, crearea unei noi ordini mondiale, stabilirea unui guvern mondial şi

întemeierea unei religii universale noi. Apoi, din punct de vedere politic, controlul global prin

dizolvarea şi distrugerea statelor naţionale în intereresul păcii.

Există şi alte scopuri intermediare de natură economică, socială şi religioasă:

- un sistem universal de credit card;

- controlul asupra proviziilor de hrană ale lumii;

- stabilirea unui sistem economic mondial;

- o taxă universală;

- înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea unui dictat;

- crearea unui standard de bunăstare în întreaga lume;

- supremaţia rasei vestului;

198 Im Horizont leuchtet der Tag, Hänssler-Verlag, Neuhausen-Sttutgart, 1971, p. 10. 199 B. Würtz, op. cit., p. 162.

89

- controale biologice, însămânţarea umană şi animală artificială, controlul genetic,

limitarea numărului de copii, controlul morţii;

- stabilirea unui cod pentru fiecare individ;

- iniţierea în masă numită „iniţiere luciferică”

Religia mişcării holiste

Unii nu sunt de părere că New age-ul este o religie, alţii dimpotrivă, o consideră o religie

creată tocmai pentru a produce o ofensă religiei creştine.200 Totuşi au fost formulate cinci

trăsături definitorii ale „spiritualităţii” New Age:

- depersonalizarea lui Dumnezeu;

- divinizarea panteistă a omului;

- derealizarea lumii, realitatea obiectivă fiind declarată iluzie şi loc vremelnic de joacă

al spiritului pur;

- propagarea auto-salvării prin dobândirea stării de iluminare;

- identificarea răului cu starea de neiluminare spirituală;

Grupări religioase din mişcarea holistă

Dintre sectele şi grupările care participă la dezvoltarea concepţiei new age-iste amintim:

- Antroposofia;

- Asociaţia pentru unificarea creştinismului mondial (Moon);

- Biserica Scientologică;

- Societatea teosofică;

- Mişcarea Soka Gakkai;

- Asociaţia internaţională pentru conştiinţa lui Krishna sau Hare Krishna;

- Biserica lui Hristos omul de ştiinţă;

- Meditaţia transcedentală;

- Martorii lui Iehova;

- Amanda Marga sau Calea fericirii;

200 Vezi, New Age, mişcare ocultă îndreptată împotriva religiei creştine, 1993 (fără autor, editură şi loc de apariţie);

E. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Ed. Alma, Galaţi, 1997; Lothar Gassman, New Age, Hanssler,

Neuhausen, Stuttgart, 1991.

90

- Baha’i;

- Templul popoarelor;

- Biserica satanistă şi Biserica luciferică;

- Spiritismul;

- Ufolatrii;201

- Francmasoneria;202

S-ar mai putea adăuga şi alte denominaţiuni.203

Reacţia din partea creştinilor este diferită: catolicii tind să adere la new age în numele

mişcării ecumenice, protestanţii liberali la fel, neoprotestanţii şi fundamentaliştii consideră că e

spiritul lui Antihrist, iudaismul liberal este sedus şi receptiv, musulmanii sunt prea absorbiţi în

tradiţional şi fundamentalism.

Din nefericire şi în România se observă urmele şi influenţa acestei mişcări. Două nuclee

sunt cunoscute sub numele de Elta Universitate, la Bucureşti şi Piatra Neamţ. Staţiunea Durău a

fost locul de întâlnire a adepţilor AUM de factură orientală japoneză, ale subnuclee sunt la

Buzău, Sinaia, Oradea, apoi grupurile de satanişti organizate la Bucureşti şi Cluj- Napoca. De

asemenea, fenomenul Francisc Maitreya, toate tipurile de tehnici radiestezice sunt de factură

holistă.

XI. Secte ultramoderne

11.1. „Ufolatrii” sau aleşii cerului

Americanul Georges Adamski, care pretinde că este cel mai celebru „profet contactat de

extratereşti”, a creat în 1959 un organism mondial botezat Interntional Get Acquainted Program

(IGAP), ce are ca scop servirea persoanelor care cred în mod sincer că noi, pământenii, putem

învăţa multe din contactele cu civilizaţiile foarte evoluate de pe alte planete, în scopul de a

201 Vezi, Doglas R. Groothuis, Unmasking the New Age, Illinois, 1988, p. 24. 202 B. Würtz, New Age…op. cit., p. 94-95. 203 Ibidem, p. 30-31.

91

ajunge la o unitate de înţelegere cosmică. El afirmă că, „credinţa” în Obiectele Zburătoare

Neidentificate (O.Z.N.) ar putea juca un rol de prim ordin. Nu numai Adamski, dar şi alţi aşa-zişi

profeţi, ewploatând această idee, au constituit grupuri, centre cu caracteristici de secte şi chiar

biserici ce-şi intitulează „capelele” „centre de cercetare şi de legătură cu extratereştrii”.

Pătrunzând într-un asemenea cerc sau citind una din numeroasele publicaţii editate de

acestea, principala concluzie ce se lasă a fi trasă este aceea că organismele oficiale ale diverselor

state, în special acelea care sunt avansate în cercetarea spaţiului cosmic, ascund, în mode

deliberat şi sistematic adevărul în legătură cu O.Z.N.-urile. Unii „specialişti” scriu chiar despre

mistrioase dispariţii, răpiri sau asasinate săvârşite de agenţii unui sistem ce caută să întârzie cât

mai mult şocul cultural cu civilizaţiile foarte avansate din spaţiul cosmic. De aici, şi uzul în

cadrul acestor grupuri a termenului de „martir”, adică acea persoană care a suferit pentru că „ştie

prea multe în acest domeniu.”

Realitatea, însă, este aceea că până în prezent nici unul dintre aşa-zişii contactaţi nu am

putut să furnizeze probe irefutabile: toate fotografiile pe care le-au prezentat sunt neclare şi

nesemnificative.

Un anume Jimmi Guicu (specialist în materie) crede că recunoaşterea existenţei lor nu

afectează structurile noastre economice, ideologice şi mentale.

Unii dintre cei „contactaţi” pretind că sunt investiţi cu o „misiune planterară”. Astfel

Eugenio Siragusa a creat Centrul de studii al fraternităţii cosmice. El pretinde că are mandat de

la extratereştri şi că reprezintă „Confederaţia Inter-Galactică”. Aceşti noi „profeţi” cosmici au

lansat tema Black-Aut-ului adică a „tăcerii totale asupra O.Z.N.-urilor”. Jimmi Guicu a scris deja

o lucrare intitulată „Black Aut şi farfuriile zburătoar”i, unde citează cazul unui francez căruia un

echiaj cosmic i-ar fi oferit un obiect straniu, o lunetă astronomică construită dintr-o singură piesă

în care sticla şi metalul nu sunt decât două aspecte ale aceluiaşi material fără discontinuitate.

NASA şi Pentagonul sunt acuzate de Jimmi Guicu că se comportă precum Biserica

catolică pe vremea Inchiziţiei. Cele două organisme fac să dispară totdeauna probele referitoare

la OZN-uri: filmele ce le sunt date nu mai sunt restituite, rămăşiţele OZN-urilor eşuate pe

pământ sunt făcute dispărute etc. Militarii şi mulţi oameni de ştiinţă sunt complici ai acestor

organisme, spun „profeţii cosmici”.

Desigur, din ceea ce se cunoaşte până în prezent nu există certitudini, nici de o parte nici

de cealaltă. Ca şi în cazul planetei Marte, oamenii de ştiinţă care se consideră câştigaţi de cultul

92

OZN-urilor acuză pe confraţii lor că ar apăra puterile administrative ale statelor ce trişează chiar

cu observaţiile unor sonde spaţiale şi în special cu Viking.

Ce este interesant în doctrina lui Georges Adamski şi a altor „profeţi cosmici” este faptul

că aceasta este detaşată de orice dogmă terestră stabilită până acum. Aceste idei dogmatice sunt

răspândite prin conferinţe, publicaţii şi chiar cursuri prin corespondenţă.204

În esenţă, doctrina pretinde că este necesar să se stabilească un contact cu „Conştiinţa

Cosmică” menţinând gândirea în repaus pentru a experimenta pacea interioară (o nouă definiţie a

„meditaţiei”), o practică a auto-controlului, în câmpul acţiunii mentale. Acest aşa-zis program

de dezvoltare spirituală propune o „trezire” a facultăţilor noastre latente: omul a fost conceput

pentru a fi un umil. Servitor al Eului său superior şi atâta timp cât el nu va realiza acest lucru,

ascultând dominarea raţiunii sale şi auto-exaltarea sa, el nu va fi capabil să stabilească contactul

cu „Conştiinţa Cosmică” creatoare a tuturor lucrurilor.

Adamski şi adepţii lui acreditează ideea că aceşti „prieteni” lucrează deja în laboratoarele

noastre şi că au stabilit deja contacte cu personalităţi eminente ale planetei Terra. Unele centre,

ca de exemplu cel din Findhorn (Scoţia) au pretins încă din 1965, că sunt în contact cu

extratereştrii pentru a servi ca bază principală de debarcare şi că extratereştrii vor salva câteva

eşantioane umane, în cazul unui dezastru nuclear.

În Franţa, un alt „profet” pregăteşte un „Centru de primire al extratereştrilor” în

Auvergne. „Profetul” Claude Verilhon a scris şi o carte intitulată „Cartea care spune adevărul”,

Paris, 1967.

Alte grupuri, ca cel numit Iso-Zen, urmează cursuri de „zetetică”, „energetică” şi

„nucleonică” (!), pentru a se familiariza cu fenomenul farfuriilor zburătoare. Tot aşa, un

american Allen Noonan, un nou „Messia-cosmic” pretinde că în urmă cu 20 de ani a avut o

întâlnire cu fiinţe din a „Douăsprezecea Dimensiune” (?) şi are misiunea de a salva lumea de la

auto-distrugere şi a anunţa „Noua Eră”. Noua sectă a fost denumită” Familia lumii unite” şi

membrii ei trăiesc într-o comunitate la Berkeley, California. Pentru a-şi asigura resursele au

deschis un restaurant vegetarian pe Telegraph Avenue.

În Franţa, Jean Miguéres, cel ce se vrea ultimul „contactat” al extratereştrilor, în cartea sa

„Am fost cobaiul extratereştrilor”, Ed. Promazur, Paris, 1979, explică enunţul mintal al unui cod

cifrat, dat de extratereştri, ce ar permite intrarea în legătură imediată cu „Inteligenţele Spaţiului”.

204 Din surse orale, un curs denumit „Ştiinţa vieţii”, se predă în California.

93

Deci, extratereştri printre noi?

Nu, nici vorbă de asta. Printre noi sunt secte, grupuri, centre conduse de „messia”,

„maeştrii”, „profeţi”, pământeni, toţi impostori sau escroci care exploatează ignoranţa,

credulitatea şi naivitatea celor „puţin credincioşi”.

Secta OZN-urilor a prins şi în România şi s-a organizat după 1990 datorită unor ziare şi

reviste care susţin existenţa fenomenelor parafizice, parapsihice, paranormale.

11.2. Biserica şi şcoala Wicca – vrăjitorie cu diplomă

În 1960 englezul Gavin Frost şi americana Yvonne Stone Wilson au înfiinţat, sub forma

unei biserici, o şcoală de vrăjitorie. Cei doi sunt şi autorii cursurilor ce se predau, redactând

numeroase articole, cărţi şi broşuri pe teme de vrăjitorie. Pentru a deveni vrăjitor sau vrăjitoare

cu diplomă, candidatul se înscrie la cursurile şcolii menţionate, plătind o taxă destul de frumoasă.

Neofitul, în funcţie de modul de însuşire a temelor predate şi rezultatele practice obţinute,

primeşte o legitimaţie, de ucenic, iar după ceremonia de iniţiere devine vrăjitor. În S.U.A. şi în

multe ţări occidentale sunt mii de persoane, care practicând magia şi vrăjitoria, obţin profituri

însemnate prin exploatarea ignoranţei şi credulităţii.

Se cunoaşte faptul că magia şi vrăjitoria se bazează pe ideea de „pre-existenţă şi putere a

diavolilor”. Vom reda esenţa subiectelor unor teme ce se predau la şcoala menţionată, deşi să

crezi orbeşte în existenţa şi în tot ceea ce se spune despre demoni este o nebunie. Invenţiile şi

fanteziile cabaliştilor şi demonologilor sunt susceptibile de o examinare atentă şi serioasă,

deoarece ridicolul ce le însoţeşte este suficient pentru a le distruge.

Demonologii au ajuns la concluzia că există demoni şi demoniţe care, toţi, provin de la

Adam şi Eva, şi care în consecinţă, nu ar fi alţii decât fraţii şi surorile noastre de sânge. Desigur,

este greu să mai înţelegi proverbul „fă-te frate cu dracul până treci puntea”, dacă noi suntem

deja fraţi cu el, încă de la Adam.

Un specialist în materie susţine că Adam nu a avut relaţii intime cu Eva un mare număr

de ani, făcând curte demoniţelor care au născut spiritele rele, demoni şi chiar fantome. Şi pentru

că acestor spirite şi demoni le convenea să fie uşoare ca fulgul, ne asigură un alt demonolog, ele

nu şi-au creat o umbră de corp ca să poată pătrunde prin pereţi, deşi de cele mai multe ori, ele ar

94

prefera să intre prin gaura cheii decât pe uşa deschisă. Se mai susţine că demonii nu au locuinţe

fixe şi ei bântuie în permanenţă prin vânturi şi furtuni, stârnind vârtejuri şi uragane ce

dezrădăcinează arbori, producând pagube celor ce nu cred în ei.

Activitatea lor este privită ca fiind una foarte complexă şi produndă: „Demonii sunt pur şi

simplu păgubitorii şi corupătorii… Ei îi primejduiesc şi îi maculează pe oameni în special în

domeniul sexual… Bolile trupeşti şi sufleteşti… dar în primul rând moartea sunt opera lor..

atingerea de cadavre şi mortăciuni aduce impuritate… Impuritatea prin contactul cu cei morţi

acţionează la fel de demonic ca şi „posesiunea” celor bolnavi psihic…, purificarea…înseamnă

exorcizare. Vindecările celor bolnavi şi posedaţi constau în izgonirea demonilor care au

provocat boala…”205

Dorinţa demonilor este de a re-urca la cer, însă stelele, în calitate de santinele, îi

împiedică să ajungă în împărăţia cerească, pentru a nu cunoaşte secretele lui Dumnezeu.

La demoni şi spiritele rele s-ar mai adăuga şi sufletele care au devenit diabolice. Acestea

ar fi sufletele oamenilor răi, ale copiilor născuţi morţi şi ale femeilor moarte în timpul naşterii.

Spiritele se înmulţesc ca oamenii, cu deosebite că rasa lor este nemuritoare.

Demonologii afirmă că ocupă o mare parte din atmosferă şi că aerul ar fi plin de ei. Acest

fapt l-ar fi spus chiar Sf. Atanasie. Deci, de câte ori inspirăm, înghiţim mii de demoni care s-ar

instala în corpul nostru pentru a ne îmbolnăvi şi a ne crea vise urâte.

Dar nu numai atât, demonii s-ar strecura în alimentele pe care le consumăm. O călugăriţă

din timpul Sfântului Grigorie susţinea că, uitând să binecuvinteze bucatele şi să-şi facă semnul

crucii, a înghiţit un demon pe o foaie de lăptucă.

Demonologii au mers mai departe, şi cu ajutorul informaticii au reuşit să numere rasa

satanică, stabilind fără eroare sau omisiune: 7.405.926 în fruntea cărora se găsesc 72 părinţi.

Specialiştii demonologi afirmă că adunarea demonilor numită „sabbat” se organizează

sâmbăta. Ei îşi aleg de preferinţă o răspântie sau vecinătatea unui lac pentru a sărbători sabbatul.

La ora sabatului, vrăjitorii nu au voie să doarmă sau trebuie să aibă cel puţin un ochi deschis

pentru a nu dormi profund.

205 H. Balz, G. Schneider, Exegetischer Wortenbuch zum Neuen Testament, Bd. I. Stuttgart, 1980, p. 650, apud.

Nicolae Achimescu, op. cit., p. 276-277.

95

Principala înfăţişare pe care Satana o ia, şi pe care noi am putea-o aprecia ca fiind

înfăţişarea sa favorită, este aceea a unui ţap mare cu trei sau patru coarne şi o coadă lungă. Dar

poate fi întâlnit şi sub chipul unui iepure, sau corb sau pisică neagră etc.

Nu credem că mai este necesar să facem un comentariu asupra ideilor doctrinare

proferate de această sectă. Şi cu toate acestea, secta se regăseşte şi în România, după spusele unei

profesoare de Religie chiar şi în şcolile sibiene.

12.3.Oastea Domnului

Sfârşitul primului conflict mondial, care pentru România a coincis cu întregirea teritorială

şi naţională a adus schimbări importante şi la nivelul mentalităţilor. La ora bilanţului, România

constată că pe lângă împlinirile pozitive din planul politico-naţional erau numeroase şi greutăţile

cu care se confrunta, respectiv: pierderi de vieţi umane, cheltuieli pentru întreţinerea văduvelor şi

orfanilor de război, a aparatului administrativ şi de stat etc.

În ceea ce priveşte peisajul religios şi acesta a cunoscut o diversificare. Prin alipirea

Transilvaniei, Biserica Ortodoxă (în 1930 doar 72,6 % erau ortodocşi) a trebuit să facă faţă unei

mişcări de contestare din partea altor culte. Bucureştiul a luat un aspect „cosmopolit ce nu mai

semăna cu vechiul oraş omogen. Străzile şi localurile răsunau de graiuri străine, ruseşti,

ungureşti, nemţeşti, ale minorităţilor din noile provincii. Viaţa comprimată vreme lungă de

silnicia războiului îşi cerea drepturile sălbatice erupţii ale răsfăţului. Gospodăria răvăşită şi

neaşezată încă, a ţării, deschidea poftei de câştig prilej de mari lovituri şi fabuloase îmbogăţiri

peste noapte. Afaceri şi chefuri, - într-asta se rezuma frenetica sarabandă pe soare şi stele a unei

victorii naţionale, ce depăşise orice aşteptare. Norocul României scotea din ţâţâni o lume uimită

de măreţia lui”.206

Evoluţia Bisericii Ortodoxe Române a stat şi sub semnul schimbărilor survenite ca

urmare a modificării moravurilor şi a intensificării propagandei religioase realizate de grupurile

neoprotestante. Biserica trebuia să facă faţă secularizării, caracteristică a societăţilor moderne. În

viaţa Bisericii, un rol important l-a jucat mitropolitul Nicolae Bălan. În planul său de păstorire a

206 Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Memorii (I), Ediţie îngrijită de Nedic Lmnaru, Casa Editorială

„Gândirea”, Bucureşti, 1991, p. 140.

96

pus misiunea internă, evanghelizarea satelor, luminarea poporului dreptcredincios şi adăparea lui

la izvoarele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Apostolatul laic şi organizarea lui vor

constitui o prioritate a activităţii înaltului ierarh, deoarece viaţa religios-morală era perturbată de

o serie de vicii: alcoolism, imoralitate, hoţie.

Iniţiativa unei mişcări de regenerare sufletească a credincioşilor Bisericii Ortodoxe avea

să plece de la Sibiu. În acest sens, mitropolitul Bălan a trimis o scrisoare preotului Iosif Trifa, pe

atunci preot într-un sat din Munţii Apuseni, prin care îl ruga să vină la Sibiu, nu pentru a fi numit

pe un post în administraţie ci „la o chemare mai duhovnicească”. Astfel a ajuns Iosif Trifa

redactor al gazetei „Lumina Satelor”. Pe parcursul anului 1922,207 Trifa s-a remarcat în paginile

publicaţiei redactate de el prin articolele sale3 simple scrise pe înţelesul celor din mediul rural.

Momentul ce marchează începutul „Oastei Domnului” este ziua de 1 ianuarie 1923, mai

precis apariţia articolului semnat de Iosif Trifa, intitulat „Să facem o intrare creştinească în anul

cel nou cu hotărâre şi întovărăşire împotriva sudalmelor şi beţiilor”, la sfârşitul căruia apărea şi

Jurământul.208

În cartea „Intraţi în Oastea Domnului Iisus. Chemări de luptă şi mântuire sufletească”,

Sibiu, 1926, p.50, autorul m ărturisea: „Planul cu Oastea Domnului a ieşit dintr-o rugăciune. În

preajma anului 1923 mă gândeam la datina păgână, ce o au oamenii de a trece pragul anului nou

cu beţii, chefuri, petreceri. Voiam să scriu pentru acest lucru un articol de anul nou. În acea

cliptă, sub fereastra casei mele trecu un cârd de beţivi. Era noaptea pe la 10 ore şi beţivii răcneau

de răsuna toată strada.

Am îngenuncheat lângă masa mea de scris şi m-am rugat zicând: Doamne Dumnezeule!

Ne copleşeşte răutatea…ne biruie întunericul…”

Când m-am apucat să scriu articolul de anul nou, mi-a venit în gând – sau mai bine zis,

Domnul mi-a pus în gând – o hotărâre ce a ieşit împreună cu articolul în numărul de anul nou

1923, al foii „Lumina Satelor”.

Însuşi Mitropolitul Ardealului, Dr. Nicolae Bălan, spunea în cadrul Adunării Eparhiale

din 1930: „În faţa vremilor schimbate ne trebuia o preoţime mai activă, ne trebuia un curent de

regenerare religioasă. De aceea am purces la trezirea acestui curent religios. De la mine s-a

207 Iosif Trifa a fost chemat la Sibiu de către mitropolitul Bălan încă din 1921 pe funcţia de duhovnic la Institutul

Teologic. Vezi Arhim. Casian Crăciun, Viaţa duhovnicească în Şcoala Teologică sibiană, neîntreruptă şcoală de

Ortodoxie şi patriotism, în „Contribuţii transilvănene la Teologia Ortodoxă, Sibiu, 1998, p. 333-342, 337. 208 „Lumina satelor”, an. II (1923), nr. 1, 14 februarie, p. 1.

97

pornit acest curent. Îmi trebuia un organ de publicitatea şi un om. Cine era omul care să mă

înţeleagă?Dumnezeu m-a oprit cu gândul asupra lui Iosif Trifa, modestul preot din Munţii

Apuseni. L-am chemat. A venit. Dumnezeu l-a ajutat în munca sa cea rodnică.

Mulţumesc lui Dumnezeu că am găsit în Părintele Trifa omul de nădejde care mi-a

înţeles intenţiile şi pe care-l socotesc unul din cei mai vajnici colaboratori ai mei şi cel mai

aproape de sufletul meu”.209

Activitatea „Oastei Domnului” în primii ani de existenţă(1923 – 1926)

Existenţa mişcării a stat în primii ani într-o strânsă legătură cu gazeta „Lumina Satelor”.

Aceasta era organul prin care Iosif Trifa lupta împotriva viciilor care măcinau viaţa creştinilor

din România.

La început, puţini au fost cei ce s-au înrolat în „frăţia de luptă împotriva sudalmei şi a

alcoolului”, dar prin rubrica, din fiecare număr, „Oastea noastră creşte”, erau consemnate

diferite adeziuni, aşa încât, la prima adunare a „Oastei”, la Sibiu în 29 iunie s-a adunat un număr

apreciabil de persoane.210

În anul 1926, ziarul „Lumina Satelor” s-a implicat în campania electorală prin

propaganda favorabilă pe care a făcut-o lui Alexandru Averescu şi partidului condus de el,

Partidul Poporului, precum şi grupării desprinse din Partidul Naţional Român, în frunte cu

Lupaş, Goldiş şi Lapedatu. Implicarea în viaţa politică a Mitropolitului Nicolae Bălan nu era

ceva nou. În toamna anului 918, profesor fiind la Seminarul Andreian din Sibiu, pe baza

directivelor Consiliului Naţional Român, la 4 noiembrie, a plecat la Iaşi cu scopul de a informa

pe conducătorii României, aflaţi atunci în Moldova, de situaţia Transilvaniei. A discutat şi cu

miniştrii Franţei, Angliei şi Statelor Unite ale Americii pe lângă guvernul de la Iaşi. Nicolae

Bălan a fost cel care a recomandat lui Vasile Goldiş, într-o scrisoare, ca să se întrerupă orice

tratative cu guvernul maghiar şi să se proclame într-o adunare populară, alipirea necondiţionată

la România, mai înainte de intrarea trupelor româneşti în Transilvania.211

Apogeul mişcării „Oastea Domnului” (1927-1934)

209 Pravila Oastei Domnului. Chemări la o viaţă nouă”, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1937, p. 8. 210 Numărul celor care se înscriseseră era la 12 octombrie 1924 de peste 500, cf. „Lumina satelor”, nr. 40 (12

octombrie), p. 2. 211 Pr. Prof. Mircea Păcurariu, „Contribuţia Bisericii la realizarea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918”, în

„Biserica Ortodoxă Română”, an CXVII, nr. 11-12 (nov. –dec.), pp. 1250-1263, p. 1261.

98

Îndată după începutul acestei mişcări, mitropolitul Bălan, animat de gânduri mari, vedea

în lucrarea „Oastei” o mare contribuţie împotriva relelor morale dar şi a catolicismului şi

sectarismului, prin „voluntariatul duhovnicesc” şi „misionarismul laic”. Din păcate, s-au ridicat

voci pro şi contra activităţii oaste.212

Un lucru însemnat în istoria Oastei, dovedit foarte necesar şi statornicit încă de la început,

a fost Congresul anual pe ţară, ştiind că mişcarea s-a extins în toate zonele ţării.

Primul Congres s-a ţinut la Sibiu, la Rusaliile anului 1932, unde au participat peste 2000

de „ostaşi”213, în catedrala mitropolitană. La momentul potrivit al Sf. Liturghii, mitropolitul

Bălan în cuvântarea sa a elogiat activitatea „Oastei”. Au urmat anual şi alte Congrese. Pentru

Iosif Trifa, rosturile Oastei erau două: în primul rând ea era o mobilizarea a sufletelor „pentru

împărăţia lui Dumnezeu, o mobilizarea contra păcatelor, contra întunericului”, iar al doilea, care

rezulta din primul, era asigurarea „pe veci a viitorului acestei ţări şi acestui neam.” Oastea

trebuie să „dea pâine celor care flămânzesc”, dar şi să pună în faţa oamenilor o viaţă trăită după

Evanghelie.

„Oastea Domnului”: neascultare sau invidie?

Perioada 1930-1934 a fost cea mai prolifică pentru mişcarea religios-morală Oastea

Domnului, numărul adepţilor fiind de aproximativ 100.000, iar publicaţiile „Lumina Satelor” şi

„Oastea Domnului” se tipăreau săptămânal în câteva zeci de mii de exemplare. Din păcate însă,

între preotul Iosif Trifa şi conducerea Arhiepiscopiei Sibiului s-a instaurat o stare de tensiune, ce

a degenerat într-un conflict. La 31 decembrie 1934, preotul Trifa îşi înainta demisia, cu

următorul conţinut: „Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, faţă de felul cum s-a desfăşurat consfătuirea

noastră de ieri, 30 decembrie, cu regret vă aduc la cunoştinţă, că pentru moment am încetat

redactarea şi tipărirea foii „Oastea Domnului”, a cărei proprietate îmi aparţine, fiind

fondatorul şi creatorul ei. Odată cu aceasta vă rog a dispune să nu mai figurez pe frontispiciul

foii „Lumina Satelor” ca redactor. Mi-am înaintat şi demisia din postul ce l-am avut, după ce,

212 Vezi cazul profesorului Bogdan Duică de la Cluj, „Lumina Satelor”, an. 11, 23 martie, p. 2. Confiscarea foii în

1929 de către Siguranţă la ordinul Ministerului de Interne, „Lumina Satelor”, an. VIII (1929), nr. 20 (12 mai), p.

6.Atitudinea episcopului greco-catolic, Valer Frenţiu din Oradea, „Lumina Satelor”, nr. 50 (8 dec. 1929), p. 2. Dar şi

atitudinea arhimandritului Iosif Scriban care s-a ridicat în apărarea mişcării. 213 „Telegraful Român”, an. LXXVII (1930), nr. 49 (29 iunie), p. 1. Numărul ostaşilor era de aproximativ 60.000 de

suflete, iar numărul cărţilor răspândite în sânul mişcării trecea peste 350.000 de volume (Ibidem, p. 2.).

99

din cauza bolii, nu mai sunt capabil de serviciul. Aşişderea, fiul meu Tit”moştenitorul”, pe care

l-aţi amintit în vorbirea de ieri, renunţă la bursa ce i s-a acordat. Sibiu, 31 decembrie 1934”.214

Conflictul dintre Iosif Trifa şi Mitropolitul Bălan a avut urmări şi asupra evoluţiei

ulterioare a mişcării.

Apărută în contextul vremurilor schimbate de prima conflagraţie mondială, Oastea

Domnului s-a dorit a fi un răspuns la lipsa de religiozitate şi la noile provocări legate de secte,

care tindeau să acapareze întreaga societate românească. Oastea Domnului a fost răspunsul

Bisericii Ortodoxe Române, venit atât prin acţiunile ierarhului sibian, Nicolae Bălan, cât şi ale

preotului Iosif Trifa, în viaţa acestor vremuri profunde mutaţii sociale, politice, economice,

culturale şi nu în ultimul rând spiritual – religioase.

Zămislită mai întâi pe pământul Ardealului, la Sibiu, Oastea Domnului s-a extins apoi în

întreaga Românie Mare. Oastea Domnului în Ortodoxia românească e fără doar şi poate o

noutate. O noutate care a surprins pe mulţi. „Apostolatul laic”, caracteristica definitorie a acestei

mişcări religios-morale, a fost una din cauzele care au stat la baza pornirii acestei mişcări în faţa

stării de „decadenţă a vieţii religioase” din acele timpuri. Apostolatul laic, misiunea internă şi

asociaţiile religioase, printre care Oastea Domnului a ocupat un loc aparte, au fost inovaţii ale

Centrului Eparhial de la Sibiu. În cercurile conservatoare ele au stârnit nedumeriri şi au

împrospătat vechi prejudecăţi de laicizare în Biserică. Apostolatul laic şi organizarea lui a fost,

pe lângă răspunsul necesar în faţa problemelor existente în epocă, printre primele roade ale

libertăţii Bisericii Ortodoxe din Ardeal după Marea Unire.

Oastea Domnului, ca mişcare de evlavie populară, a fost una din formele cele mai

potrivite de a reîmprospăta „religiozitatea”multora dintre credincioşii Bisericii Ortodoxe. Ceea

ce a intervenit pe parcursul evoluţiei acestei mişcări, conflictul dintre Mitropolitul Nicolae Bălan

şi preotul Iosif Trifa, nu a fost decât rezultatul ciocnirii acţiunii a două personalităţi extrem de

active şi puternice. Fiecare în parte neînţelegând că atitudinea lor depăşeşte cadrul unui simplu

conflict personal care a dus, în cele din urmă, la scindarea mişcării Oastea Domnului. Astfel a

apărut dizidenţa adepţilor lui Iosif Trifa şi nesupunerea lor faţă de Centrul Eparhial de la Sibiu.

Miza acestui conflict era una de natură materială şi nu privea învăţături de credinţă

„neortodoxe”. Faptul a degenerat într-un conflict de natură canonică, preotul Trifa fiind acuzat

de „neascultare” faţă de ierarhul său, a fost rezultatul acţiunilor şi atitudinii intransigente pe care

214 Arhiva Mitropoliei Sibiului, Fond „Oastea Domnului”, Dosar III (527), f.p.

100

cei doi au adoptat-o pe parcursul întregului conflict. Caterisirea preotului Trifa a fost una din

soluţiile cele mai puţin înţelepte pe care forurile ecleziastice ale Bisericii Ortodoxe Române le-a

luat în acea perioadă. Nu a făcut altceva decât să ducă la tensionarea şi mai mult a conflictului.

Oastea Domnului, în anii 1923-1949, a făcut parte din peisajul religios al României, fiind

o noutate prin demersul pe care îl susţinea. Mişcarea rigoristă cu o bază populară mai ales în

mediul rural, consacrată readucerii la Biserică a credincioşilor tentaţi de indiferentism,

intensificării trăirii în spiritul moralei creştine, combaterii viciilor despre care se spunea că

devastează societatea românească (alcoolism, limbaj licenţios, tabagism etc.), Oastea Domnului a

atras în rândurile sale, în 1933, circa 70.000 de membrii. Ceea ce desigur nu era mult, dar

comparativ cu acţiunea altor asociaţii religios-morale o situa printre primele.

XIV. „DEPROGRAMMING”

Deprogramarea sau deconvertirea

După părerile sociologilor și ale psihologilor, sectele cu dogmele și practicile lor sunt la

fel de dăunătoare ca drogurile. Au apărut secte conduse fie direct, fie din umbră de diferiți

manipulatori de conștiințe care transformă lupta de suprafață, spirituală, de credință, într-o

afacere pur comercială, dezvoltându-se într-o adevărată caracatiță financiară. Toate acestea

desigur folosindu-se de membrii sectei care dezvoltă joburi și activități în folosul gurului,

exploatându-i de cele mai multe ori. La aceste fenomene au acționat mai ales părinții acelor copii

care au căzut victime practicilor sectare. Așa numita practică de deprogramării a apărut la

inițiativa unor părinți preocupați să-și salveze copiii de acest nou flagel, noul drog. Ei s-au

asociat pentru a lupta pe cale legală și mediatică în asociații antisecte. Trebuie să se facă

distincție clară între manifestările laice, anticult și cele creștine ,,împotriva cultelor’’. (cf.M.

Introvigne, ,,L’evolution << du movement contre les sectes >> chretien 1978-1993’’, în Social

Compass, vol. 42/2, 1995, p.230-24). În acest sens au fost înființate pe tărâm american mai multe

asociații de acest gen. Amintim: Love Our Children, American Family Foundation, Cult

Awarness Network. Un American de Culoare, Ted Patrick, militar american, după ce a studiat în

Coreea de Sud metodele orientale de ,,spălare a creierului’’, a pornit propria afacere prin

elaborarea unui sistem de recuperare a victimelor căzute pradă acțiunilor sectelor. La început

activitatea a dat roade, reușind să recupereze câteva sute de tineri, încât în anul 1975 lucrau

împreună cu el aproximativ 300 de psihologi, medici, justițiari etc.

Succesul acestora nu a fost însă cel scontat, deoarece prin modul lor de operare (culegeau

date despre secte, deconspirau în public prin presă acțiunile lor, chiar au chemat în justiție

diferite grupări religioase care desfășurau activități oculte) au ajuns în conflict deschis cu unele

secte și grupări religioase.

101

Ted Patrick și câțiva colaboratori au fost arestați. După executarea pedepsei se stabilesc

în Anglia și pun bazele unei asociații numită People’s Organized Workgroup on Ersatz Religions

(POWER = PUTERE), cu sfera de acțiune în mai multe țări europene. Un succes al acestei

asociații a fost organizarea în 12-15 mai 1977 la Heverlee, în Belgia, o conferință la care au

participat 50 de deprogramatori.

Nici în SUA situația asociațiilor de deprogramatori nu au avut mai mult succes. Se pare

că numai Cult Awareness Network (CAN) mai rezistă, dar în urma unui proces cu Biserica

Scientologică și-a schimbat preocupările, încă din 1996, cu o întoarcere de 180 de grade, se

ocupă chiar de secte și mișcări religioase.

Munca de deprogramare presupune conjugarea câtorva tehnicieni specialiști: asistent,

polițist, psiholog, psihiatru. Desigur se impune un spațiu adecvat acestei activități. Munca era

structurată pe două etape: în prima, victima trebuia scoasă din și de sub influența sectei,

determinând persoana în cauză să renunțe la practicile sectei. Apoi, în a doua etapă, victima este

reeducată, readusă în starea de a-și aprecia familia și propria-i personalitate. Prin diferite

psihotehnici de spălare a creierului persoana a devenit sclavă, un fel de robot care asculta

ordinele gurului și respecata exigențele impuse de sectă, devenindu-i o a dou natură.

Așadar marea afacere a sectelor a generat contra-afacerea ,,deprogramingului’’,

elaborându-se tehnici 215 și lucrări atât de o parte cât și de alta, bineînțeles cu costuri exorbitante 216 (10.000 până la 50.000 de dolari).

215 Au fost situații în care acțiunea de deprogramare nu a reușit. A se vedea D.M. Kelly, ,,Religious Liberty and

Socio-Political Values’’, A.R. Brockway (ed.), New Religious Movements and the Churches, WCC Publication,

Geneva, 1986, 90-100. Cât privește tehnicile s-au conturat: deprogramarea voluntară, fiind cea mai simplă,

deprogramarea coercitivă și apoi activități post – deprogramare. 216 A se vedea D.G. Bromley, ,,Deprograming’’, în P.B. Clarke (ed.), Encyclopedia of New Religious Movements,

Londra, 2006, p.163.s