Ereziile Gnostice in Primele Secole

INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF” IAŞI

EREZIILE GNOSTICEDIN PRIMELE SECOLE

Lucrare la Istoria Bisericii realizată deStudenţii: Cosmin CIMPOEŞU

şi Damian BUDĂU, anul IIModerator: Pr. Prof. Fabian DOBOŞ

IAŞI 2010

CUPRINS

1. Prezentarea generală a gnosticismului...........................................................32. Apariţia gnosticismului.................................................................................43. Simonismul....................................................................................................84. Dositeismul....................................................................................................95. Nicolaismul..................................................................................................106. Menandru, Satornil şi gnosticismul propriu-zis..........................................107. Erezia gnostică a lui Cerint..........................................................................118. Carpocratienii .............................................................................................129. Erezia gnostică a lui Basilide......................................................................1210. Ofitismul....................................................................................................1311. Cainismul...................................................................................................1312. Barbelognosticii.........................................................................................1413. Sethienii.....................................................................................................1414.Bardesanismul............................................................................................1515. Marcionismul.............................................................................................1616. Encratismul................................................................................................1717.Valentianismul............................................................................................1718. Heraclismul................................................................................................1819. Concluzie...................................................................................................18

Bibliografie......................................................................................................20

Apariţia şi dezvoltarea discursului despre Cristos în primele secole ale erei creştine are lor pe fundalul luptei duse de Biserică împotriva ereziilor, dintre care majoritatea atentau la identitatea şi misiunea lui Cristos. Un rol important în sistematizarea discursului despre Isus Cristos, despre Sfânta Treime şi despre soteriologie le-a revenit Părinţilor Bisericii care au avut rolul important de a arăta adevărata natură a Fiului lui Dumnezeu împotriva concepţiilor eronate ale curentelor eretice, primele dintre care sunt cele gnostice.

1. Prezentarea generală a gnosticismului

De-a lungul cercetării istorice a gnosticismului s-au emis mai multe păreri cu privire la natura acestui sistem. După H. Jedin1, gnosticismul reprezintă un „sincretism religios al antichităţii târzii care, pe baza unui dualism oriental, pune împreună concepţiile religioase ale iudaismului târziu şi unele elemente denaturate ale revelaţiei creştine”2. După Jean Daniélou3, gnosticismul reprezintă una din formele gnozei care, la modul general, desemnează curentul apocaliptic evreu şi iudeo-creştin şi nu se identifică cu tendinţele dualiste prezentate de unele curente evreieşti, legat de influenţele iraniene4. Pentru Zenovie Pâclişanu5, gnosticismul nu era propriu-zis o erezie, ci un

1 Hubert Jedin (17 iunie 1900 – 16 iulie 1980) – istoric al Bisericii Catolice, originar din Germania, specializat în istoria conciliilor ecumenice în general şi în Conciliul din Trento în mod special, despre care a scris 2400 pagini între anii 1951 – 1975. La cererea papei Ioan al XXIII-lea a ajutat la pregătirea Conciliului al II-lea din Vatican.

2 Hubert JEDIN, Handbuch der Kirchengeschichte, I, Die Kirche im Zeitalter der Absolutismus und der Aufklärung, Freiburg im Breisgau 1970; trad. italiană, Storia della Chiesa, I, La Chiesa nell’epoca dell’absolutismo e dell’iluminismo, Milano 1978, 239.

3 Jean DANIÉLOU (14 mai 1905 – 20 mai 1974) – teolog, istoric, cardinal şi membru al Academiei franceze. A studiat mai întâi la Sorbona, şi apoi la Fourvière în Lyon, unde l-a avut ca professor pe Henri de Lubac, care l-a introdus în patristică, studiul Părinţilor Bisericii. A fost hirotonit în 1938. Şi-a obţinut doctorate în teologie în 1942. A fost unul din fondatorii colecţiei „Sources Chretiennes”. La cererea Papei Ioan al XXIII-lea, a participat ca expert la Conciliul al II-lea din Vatican. În 1969 a fost consacrat episcop şi numit cardinal de Papa Paul al VI-lea. A fost ales membru al Academiei Franceze la 9 noiembrie 1972.

4 Jean DANIÉLOU., Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, tr. George Scrima, Herald, Bucureşti 2008, 72.

5 Zenovie PÂCLIŞANU, (1 mai 1886 – noiembrie 1958) – istoric roman, preot greco-catolic, membru corespondent al Academiei Române din 1919. În 1918, a fost secretar al Adunării Naţionale de la Alba Iulia. Ulterior a activat la Bucureşti ca vicar general al Bisericii Române Unite cu Roma şi a slujit ca preot la Biserica „Sfântul Vasile cel Mare” de pe strada Polonă. Papa Pius al XI-lea i-a acordat, în perioada interbelică, distincţia de prelat papal. Între 1946 şi 1947 a fost membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, ca expert în probleme de istorie a Transilvaniei. În 1939, după interzicerea BRU, a fost condamnat pentru activitate clandestină

curent sau o tendinţă filozofico-religioasă din care s-au născut şi unele erezii6. Plecând de la concepţia Părinţilor Bisericii, Julien Ries7 a definit gnosticismul „un dublu al creştinismului care nu poate fi decât o dezvoltare a creştinismului însuşi”8. Hans Jonas9 defineşte gnosticismul ca fiind o religie caracterizată prin dualismul anticosmic şi antisomatic, printr-o geneză transcedentală a lumii şi a omului10.

2. Apariţia gnosticismului

În lucrarea sa „Adversus haereses”, Irineu de Lyon a formulat ideea că Simon11 din Samaria, zis Magul (cca 80-150), a fost începutul tuturor ereziilor („ex quo universae haereses substiterunt”), aşadar primul eretic, autorul acelei „erori” cunoscute sub numele de gnosticism12.

Originile gnosticismului trebuie căutate în epocile precreştine. Ultimele cercetări arată că după cuceririle lui Alexandru Macedon din Orient (336-323 î.C.), care au inaugurat perioada elenistică, s-a format un curios amestec dintre religiile orientale şi filozofia greacă, care a primit numele de gnosticism. El a moştenit de la religiile orientale credinţa într-un dualism absolut între Dumnezeu şi lume, între suflet şi trup, teoria provenienţei binelui şi răului din două principii şi substanţe fundamental diferite, precum şi aşteptarea învierii şi a nemuririi. Din filozofia greacă a preluat elementele

religioasă greco-catolică. A murit la închisoarea Jilava.6 Zenovie PÂCLIŞANU, Istoria creştinismului antic, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş 2009, 171.7 Julien Ries (n.1920) - istoric al religiilor belgian, născut la Arles în 1920. Preot catolic al

Diecezei de Namur, istoric al religiilor, antropolog al sacrului de faimă internaţională, şi-a obţinut doctoratul în teologie şi licenţa în filologie şi istorie orientale la Universitatea Catolică din Louvain-la-Nevue. În 1968, devine profesor titular de istorie a religiilor şi fondează Centrul de Istorie a Religiilor. Între 1975 şi 1980 a fost preşedintele Institutului Orientalistic din Louvain-la-Nevue. Între 1979 şi 1985 a fost membru al Secretariatului Roman pentru necreştini. În 1990 a devenit profesor emerit al Universităţii Catolice din Louvain-la-Nevue. Pe 27 octombrie 2010, Universitatea „Sacro Cuore” din Milano i-a conferit titlul de doctor honoris causa. Este autorul a peste 40 lucrări şi peste 400 articole de specialitate în domeniul istoriei religiilor.

8 Nelu ZUGRAVU, Erezii şi schisme la Dunărea de Jos, Presa Bună, Iaşi 1999, 21-22.9 Hans Jonas (10 mai 1903 - 5 februarie 1993) – filozof născut în Germania. Între 1955 şi 1976,

a fost profesor de filozofie la „New School for Social Research” în New York. Lucrările sale erau esenţiale în diferite domenii. De exemplu, „Religia gnostică”, publicată în 1958, a fost mult timp o operă de referinţă în subiectul gnosticismului. „Imperativul responsabilităţii” (1979) se axează pe problemele sociale şi etice create de tehnologie. Jonas insistă pe faptul că supravieţuirea umană depinde de eforturile noastre de a avea grijă de planeta noastră şi de viitorul ei.

10 Ioan Petru CUALIANU, Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, Bucureşti 1995, 75.11 Fap 8,9-25.12 Nelu ZUGRAVU, Erezii şi schisme la Dunărea de Jos, 19.

speculative. Din neoplatonism a luat speculaţiile cu privire la mijlocitorul dintre Dumnezeu şi lume. Neopitagoreismul i-a transmis un misticism naturalistic. Din neostoicism a preluat valoarea individului şi sensul obligaţiilor morale13. Mulţi dintre gnosticii care au trecut la creştinism nu au renunţat total la vechea lor credinţă, ci s-au limitat doar la adăuga unele idei creştine la vechile lor convingeri gnostice. Astfel se ajunge la gnosticismul creştin, care încearcă să ofere omului religios o explicaţie despre lume şi despre el însuşi, recurgând la cultele misterice, filozofia greacă şi creştinism.

Gnosticismul creştin este un fenomen dificil de definit, dar se admite, în general, că originile acestei erezii dualiste se plasează la marginile iudaismului şi ale iudeo-creştinismului, fiind contaminat apoi şi de alte curente filozofice specifice secolelor I-III, care i-au conferit o structură eclectică, nu lipsită de originalitate, pe alocuri total revoluţionară faţă de gândirea iudeo-creştină şi păgână. Acest fapt a favorizat divizarea rapidă în diverse curente, suficient de puternice pentru a se infiltra uşor mai ales în mediile iudaizante sau păgâne de curând convertite. Astfel, cu nuanţe de la o sectă la alta, se vorbeşte despre un Dumnezeu Tatăl transcendent, nenumit, necunoscut şi neresponsabil de existenţa lumii sensibile, de care e separat de o mulţime de ceruri, despre creaţie, inclusiv cea umană, ca rod al unui principiu masculin rău, asimilat uneori cu Iahve, despre un Mântuitor, identificat adesea cu Isus Cristos, trecut prin trupul Mariei şi trimis să răscumpere omenirea, despre problema libertăţii, despre necesitatea cunoaşterii „mistice”, adică a sacramentelor şi a acţiunilor simbolice sau practice, menite să asigure eliberarea de materie şi învierea, despre raporturile dintre Vechiul şi Noul Testament etc14.

Referitor la izvoarele cunoaşterii gnosticismului, pe lângă „Pistis Sophia”15

şi „Cărţile lui Jeū”16, dispunem de informaţiile oferite de scriitorii creştini

13 Johannes QUASTEN, Patrologia, tr. Nello Beghin, Patrology, I, Marietti, Casale 1980, 224-225.

14 Nelu ZUGRAVU, Erezii şi schisme la Dunărea de Jos,19-21.15 Pistis Sophia – text gnostic important, scris probabil la începutul secolului II. Cele cinci

exemplare rămase, pe care oamenii de ştiinţă le situează în secolul V sau VI, relatează învăţăturile gnostice ale lui Isus transfigurat discipolilor ( inclusiv Sfânta Fecioară Maria, Maria Magdalena şi Marta), după ce Isus cel înviat a vorbit timp de 11 ani ucenicilor. De asemenea, sunt „revelate” structuri ierarhice cereşti familiare învăţăturilor gnostice.

16 Cărţile lui Jeū – două texte gnostice considerate părţi ale Noului Testament apocrif. Cea mai veche copie cunoscută a fost scrisă în limba coptă, făcând parte din Codex Brucianus. Datează din secolul III d.Cr. Una din caracteristicile neobişnuite ale cărţilor este alcătuirea lor predominant din incantaţii şi diagrame, adesea incluzând cercuri concentric şi pătrate. Ca multe din scrierile gnostice, a fost scrisă pentru cei care au ajuns la un anumit nivel de cunoaştere, astfel explicându-se

EREZIILE GNOSTICE DIN PRIMELE SECOLE

antignostici ca Irineu, Tertualian, Iustin, Hipolit, Clement de Alexandria, Origene, Epifaniu din Salamina, Filastrus din Brescia. Gama izvoarelor se multiplică odată cu descoperirile de la Nag Hammadi17 dintre 1945-1946. În baza acestor izvoare, se pot reconstitui conceptele de bază ale gnosticismului, ca dualismul, emanaţionismul, conceptele trinitare, cristologice, antropologice şi escatologice. Însă prezentarea acestor concepte nu indică faptul că gnosticismul reprezintă un sistem unitar şi uniform în întreaga sa arie de răspândire şi pe toată durata existenţei sale.

Gnosticismul distrugea complet natura Dumnezeului revelat de către Isus Cristos. În unele cazuri a rezolvat în manieră radicală problemele care priveau relaţia divinitate-lume, opoziţia spirit-materie şi originea răului, promovând un dualism metafizic riguros, pentru care Binele şi Răul, cele două principii absolute şi egale, autori, unul al sferei inteligibilului, iar celălalt al sferei vizibilului, erau în continuă luptă între ele. Acest dualism, în polemica antiiudaică, nu de puţine ori a sfârşit prin a-şi lăsa amprenta asupra interpretării Sfintelor Scripturi, contrapunând Vechiul Testament, opera Dumnezeului rău, Noului Testament, opera Dumnezeului bun18.

În general, fără a conduce la consecinţe extreme tensiunea ontologică dintre pământesc şi hiperuraniu, sectele gnostice au propus o concepţie despre Dumnezeu în linie cu emanaţionismul, pentru care din Fiinţa Supremă luau naştere, într-un număr variat definit sau în felurile cele mai disparate, chiar şi pe cale sexuală, o serie progresivă de entităţi divine numite „eoni”, Fiecare eon era subordonat eonului precedent şi, în timp ce luau caracteristici tot mai îndepărtate de perfecţiunea absolută, în mod gradual se îndepărtau de sfera divină – Pleroma – şi se apropiau de lumea sensibilă până la a cauza existenţa pentru vreo oarecare greşeală comisă de una dintre ele (demiurg) în partea finală a procesului involutiv19.

Un exemplu emblematic în acest sens ne este oferită de apocrifa „Evanghelie a lui Ioan” unde, după ce a fost prezentată Fiinţa Supremă, autorul scrie: Este ea cea care îşi întoarce privirea spre sine… şi produce toţi eonii… Ea îşi cunoaşte propria imagine văzând-o în izvorul duhului…Gândul ei a făcut o acţiune: ea a apărut… ea este puterea, gloria Barbelului, gloria

caracterul aparent obscur.17 Descoperea de la Nag Hammadi - descoperire făcută în anul 1945, de către trei fraţi, a unei

vechi biblioteci, compusă din 13 codexuri, cu un total de 52 cărţi, scrise în limba coptă. Importanţa ei constă în faptul că, în perioada lor, făceau parte dintr-o bibliotecă „gnostică”.

18 Damian Gheorghe PATRAŞCU, Patrologie şi Patristică, I, Serafica, Roman 2006, 166.19 Damian Gheorghe PATRAŞCU, Patrologie şi Patristică, 167-168.

6


perfectă dintre eoni… a cerut invizibilului şi feciorelnicul duh să-i dea o primă cunoştinţă… pentru că i-a acordat, a apărut prima cunoştinţă… i-a cerut să-i dea imutabilitatea… pentru că i-a acordat, a apărut imutabilitatea… îi ceru să-i dea viaţa veşnică. Pentru că i-a acordat, a apărut viaţa veşnică… îi ceru să-i dea adevărul… apăru adevărul. Aceasta este pentada eonilor Tatălui… (4, 20-6,10)20.

Procesul de multiplicare al fiinţelor intermedii între Fiinţa Supremă şi lumea sensibilă continuă. Cu particulară autoritate este dotat Fiul, adică Cristos, deoarece este rodul uniunii directe dintre Tatăl şi Barbelul. Astfel conceput, aspectul trinitar este formal salvat de rolul privilegiat pe care în economia divină împreună cu Tatăl îl au Barbelul şi Fiul-Cristos. La sfârşitul ierarhiei eonice va apărea Adamas, stadiul terminal al emanaţionismului divin şi limita ontologică dintre Pleroma şi universul vizibil, omul perfect, tatăl lui Seth, a cărui descendenţă, dacă va fi sfântă sau păcătoasă, va avea un dublu destin21.

Cât priveşte problema cristologică, gnosticismul, foarte fidel dualismului platonic, a rezolvat de la rădăcină dilema pe care întruparea lui Dumnezeu o punea. Crezând imposibilă, atât pe plan ontologic cât şi etic, existenţa simultană într-o singură fiinţă, a Binelui absolut şi a cărnii, expresia răului, ea propuse docetismul; după această doctrină Cristos ar fi luat un trup aparent şi nu real, adică era sub percepţia sensului altuia şi era un fenomen pur iluzoriu. Această soluţie se găseşte în opera Al doilea discurs al marelui Seth, unde Cristos vorbeşte astfel de patima sa: Eu nu am suferit deloc. Cei care erau acolo m-au condamnat, dar în realitate eu nu am murit, ci [numai] în aparenţă… Şi [numai] după punctul lor de vedere şi după gândirea lor eu am suferit… Această moarte a mea pe care ei cred că s-a întâmplat, [a avut loc] în ei… În eroarea lor şi în orbirea lor, au bătut în cuie pe un om de-al lor… Nu eu, dar tatăl lor, a fost acela care a băut fierea şi oţetul. Nu eu am fost bătut cu vergi. Era un altul care a purtat crucea pe umerii lui, adică Simon. Era un altul cel căruia i s-a pus pe cap coroana de spini (55, 18-56, 12)22.

După gnostici sufletele oamenilor au avut o preexistenţă ultrapământească. Scântei din sfera spirituală, acestea ar fi locuit în origine în Pleroma, până când, ajungând haosul, care s-a verificat cu ocazia epuizării ierarhiei eonice, provocând dispariţia lumii pământeşti le-a aruncat în trupurile materiale. În

20 Damian Gheorghe PATRAŞCU, Patrologie şi Patristică, 168.21 Damian Gheorghe PATRAŞCU, Patrologie şi Patristică, 168.22 Damian Gheorghe PATRAŞCU, Patrologie şi Patristică, 167.

7


pelerinajul său pământesc sufletul, închis în trup ca într-o închisoare, aşteaptă cu nerăbdare să se întoarcă în lumea din care a venit. Odată cu moartea el ar fi obţinut propria eliberare; totuşi, numai acele suflete care au avut harul să fi primit gnoza (cunoştinţa lui Dumnezeu), ar fi putut să-şi atingă scopul, în timp ce celelalte ar fi fost distruse odată cu trupurile în care au locuit23.

Având aceste convingeri, nu este de mirare că unele grupuri de gnostici, înşelaţi că ar fi primit cunoştinţa adevărului, accelerau sfârşitul existenţei lor, dacă nu direct prin sinucidere, mergând fără prudenţă în faţa martiriului.

După căderea Ierusalimului în anul 70, iudeo-creştinismul îşi continuă expansiunea, dar intră, totodată, în criză. În această perioadă, apare, sub multiple forme, un curent deosebit, numit gnosticism, care trebuie deosebit de gnoză, ce desemnează curentul apocaliptic evreu şi iudeo-creştin24. Mediul în care apare gnosticismul cu diversele sale ramificaţii este cel al zonelor marginale ale iudaismului şi iudeo-creştinismului. După informaţiile lui Hegesip25, cel care aduce ereziile la Ierusalim este Tebutis, urmaşul lui Simon Samariteanul, care i-a urmat apostolului Iacob. Hegesip îi numeşte pe iniţiatorii acestor erezii: Simon, Cleobius, Dositeu, Gorteios, dar şi pe masboteeni. Adaugă: De la aceştia provin menandrienii, marcioniţii, carpocratienii, valentinienii, basilidienii, satornilienii26.

În continuare vom analiza cele mai importante erezii de factură gnostică.

3. Simonismul

Părinţii Bisericii din primele secole sunt unanimi în a atribui originea ereziilor gnostice unui om despre care se menţionează în Noul Testament. Este vorba despre Simon Magul, care făcea vrăji şi fermeca poporul Samariei spunând despre sine că este un om însemnat. Toţi, de la cel mai mic la cel mai mare îl ascultau cu atenţie, spunând: „Aceasta este puterea lui

23 Damian Gheorghe PATRAŞCU, Patrologie şi Patristică, 168-169.24 Jean DANIÉLOU, Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, 72.25 Hegesip, Sf. (110 - 180) – scriitor creştin al Bisericii din primele secole, posibil evreu

convertit. A scris împotriva ereziilor gnostice şi a marcionismului. Se află printre scriitorii antignostici pomeniţi de Eusebiu. Era un fel de turist, afirmând în autobiografia lui că a fost la Roma şi că în drum spre acest oraş a avut legături cu mulţi episcopi care profesau aceeaşi învăţătură, că a stat un număr de zile printre fraţii din Corint, care erau ortodocşi, că a ajuns la Roma. A stabilit o listă a episcopilor de la început până la Anicet (155-166), episcopul din timpul când a sosit el în marele oraş. Sfântul Ieronim notează că Hegesip ar fi stat la Roma până sub papa Eleuteriu. Hegesip a murit în timpul persecuţiei lui Commodus (180-192).

26 Cf. Jean DANIÉLOU, Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, 72-73.

8


Dumnezeu, cea numită Mare”27. Se pare că Simon a susţinut existenţa unor puteri sau emanaţii diferite ce provin de la Dumnezeu, prezentându-se pe sine ca fiind conducătorul tuturor. Conform informaţiilor lui Iustin, Simon Magul s-a născut în cetatea Githon, din Samaria. Sfântul Irineu spune despre el că s-ar fi arătat evreilor ca Fiul, samaritenilor ca Tatăl şi păgânilor ca Duhul Sfânt. Tot Irineu spune: Simon, după ce a cumpărat o femeie numită Elena, ce fusese prostituată în oraşul ei, a purtat-o cu el şi a spus că ea a fost prima concepţie a minţii sale, mama tuturor lucrurilor ... El a mai spus că Elena a fost cea din pricina căreia a izbucnit războiul troian ... şi că după ce a trecut dintr-un corp în altul, întâlnind neîncetat insulte, a devenit în cele din urmă o desfrânată publică: şi aceasta a fost „oaia pierdută”. Din această cauză, a venit el însuşi, pentru a o putea desface şi izbăvi din lanţurile ei şi pentru a oferi oamenilor mântuire prin cunoaşterea de sine. Căci, din moment ce îngerii au cârmuit în chip necuvenit, pentru că fiecare dorea primul loc, el a coborât pentru restaurarea tuturor lucrurilor, schimbându-şi chipul, astfel că a apărut printre oameni ca un om, deşi el nu era om28. Sintetizând învăţătura lui Simon, Irineu scrie că acesta a fost primul care a spus că el însuşi este Dumnezeu care se află deasupra tuturor lucrurilor şi că lumea a fost făcută de îngerii lui29.

4. Dositeismul

Tot în Samaria, în secolul I, întâlnim o altă sectă gnostică, cea a dositeenilor, iniţiată de către Dositeu, samaritean de origine, contemporan Simon Magul. Acesta a dat naştere unei secte gnostico-iudaice, după unii autori chiar înainte de apariţia creştinismului, de aceea nu este inclusă în rândul ereziilor creştine. Conform lui Origine, Dositeu face parte din seria de profeţi falşi din perioada activităţii lui Isus, care dorea să-i facă pe samariteni să creadă că el este Mesia prezis de către Moise, dar este posibil să fi confundat două personaje diferite cu acelaşi nume. După Clement de Alexandria, Dositeu ar fi fost discipolul sfântului Ioan. Discipolii lui Dositeu, cunoscuţi sub numele de dositeeni, au supravieţuit în Egipt până în secolul al X-lea30.

27 Fap 8,10.28 Adversus Haereses I, 23, 2-3.29 Joseph HERGENRÖTHER, Histoire de l’Eglise, 318-322.30 Joseph HERGENRÖTHER, Histoire de l’Eglise, 322-323; Johannes QUASTEN, Patrologia, 225.

9


5. Nicolaismul

Amintiţi şi în Apocalips31, nicolaiţii, conform lui Irineu, l-au avut drept maestru pe un prozelit din Antiohia, un oarecare Nicolae, întâlnit şi în Faptele Apostolilor, identificat fiind cu unul din cei şapte diaconi. Scrisoarea sfântului apostol Iuda îi denunţă că îşi întinează trupul, resping autoritatea Domnului şi insultă fiinţele măreţe32. Ei sunt nemulţumiţii care murmură, care umblă după poftele lor; gura le vorbeşte cuvinte înfumurate, arătând admiraţie pentru oameni ca să obţină favoruri… Aceştia sunt cei care fac dezbinări, senzualii, care nu au Duh33. Aceleaşi expresii apar şi în Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru34. În Asia Mică, Apocalipsul ne descrie un grup cu orientări asemănătoare. Astfel, Pergamului şi Tiatirei li se reproşează că au lăsat să pătrundă în oraş pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să arunce o piatră de poticnire înaintea fiilor lui Israel ca să mănânce cărnuri jertfite idolilor şi să se dedea la desfrânare35 şi că o lasă pe femeia aceea, Isabela, care se pretinde profetesă, să-i înveţe şi să-i înşele pe slujitorii mei, seducându-i la desfrânare şi la consumarea cărnurilor jertfite idolilor36. De altfel, este vorba de un curent de condamnare a Dumnezeului Vechiului Testament şi de un libertinism moral37.

6. Menandru, Satornil şi gnosticismul propriu-zis

Menandrienii reprezintă un grup apărut din heterodoxia evreiască, adepţii lui Menandru din Samaria, discipol al lui Simon Samariteanul. Mag, pentru el gnosticismul nu este doar o teologie, ci şi o teurgie. Iustin scrie că Menandru predica faptul că toţi care îl urmează nu vor muri, de unde se observă o aluzie la mesianism, împotriva căruia scrie şi sfântul Paul tesalonicienilor38. Irineu ne informează că Menandru se prezenta ca un mântuitor trimis de sus, dintr-o lume a eonilor invizibili, pentru a-i mântui pe oameni. Datorită botezului său, orice om putea deveni superior îngerilor creaţiei39.

31 Ap 2,6.32 Iuda 1,833 Iuda 1,16.1934 2Pt 2,1.10.19; 3,3.35 Ap 2,14.36 Ap 2,20.37 Jean DANIÉLOU, Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, 75-77.38 2Tes 2,2.39 Cf. Jean DANIÉLOU, Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, 79-

80.

10


Prima mare figură a gnosticismului propriu-zis este Satornil, discipol al lui Menandru, care îşi desfăşoară activitatea la Antiohia între 100 şi 130. Doctrina sa o dezvoltă pe cea a lui Menandru. El îi opune pe cei şapte îngeri creatori care îl au ca stăpân pe Dumnezeul evreilor unui Dumnezeu ascuns. Aceşti îngeri îl creează pe om, care însă se târăşte pe pământ câtă vreme Dumnezeul cel ascuns nu-i dă din lumina sa. Satornil este primul care face distincţia între două rase de oameni – cei care au parte de lumina celestă şi cei care nu au. Tocmai această doctrină constituie propriu-zis dualismul gnostic40.

7. Erezia gnostică a lui Cerint

O erezie de tip gnostic care apare în mediul iudeo-creştin este cea a lui Cerint, contemporan cu Ioan. Ne aflăm în faţa unei iudeo-creştinism care păstrează circumcizia şi sabatul, şi aşteaptă o împărăţie pământească a lui Cristos, cu un caracter material, şi restaurarea Templului din Ierusalim. Cerint susţine că lumea a fost creată nu de Dumnezeu, ci de o putere foarte îndepărtată care-l ignoră pe Dumnezeu. Isus este născut din Iosif şi Maria şi este doar un om eminent, Cristos coborând asupra lui sub forma unui porumbel la naşterea sa. El l-a vestit pe Tatăl necunoscut, urcându-se la Tatăl înainte de pătimire. Astfel, Cerint neagă divinitatea lui Isus şi naşterea sa feciorelnică, văzând în el doar un mare profet asupra căruia a coborât puterea divină41.

Eusebiu ne informează că Cerint era susţinătorul unui milenarism materialist destul de accentuat: Punctul central al învăţăturii sale era credinţa în viitoarea împărăţie a lui Cristos; şi pentru că îşi iubirea propriu trup şi era în întregime supus patimilor trupeşti, îşi imagina că această împărăţie va consta în acele lucruri pe care şi le dorea, adică în a mânca, a bea şi în plăcerile trupeşti (Historia ecclesiastica, III, 2,4). Pe lângă aceasta, Cerint credea şi în restaurarea materială a Templului din Ierusalim. Iudaismul lui Cerint este demonstrat şi prin faptul că el menţine circumcizia şi sabatul, recunoscând în exclusivitate doar Evanghelia după Matei. Adept al docetismului şi adopţianismului, Cerint predica şi o învăţătură milenaristă, crezând într-un mileniu de beatitudine terestră înainte de prima înviere şi de instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu. La Efes, Cerint a fost combătut de către sfântul apostol şi evanghelist Ioan şi, conform lui Irineu, Evanghelia lui Ioan

40 Cf. Ioan G COMAN, Patrologie, I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1984-1985, 77.

41 Cf. Joseph HERGENRÖTHER, Histoire de l’Eglise, 317-318.

11


a fost scrisă de către autor la o vârstă înaintată pentru a respinge erorile lui Cerint. Secta alogilor îi atribuie lui Cerint scrierea Apocalipsului sfântului Ioan. Se pare că ideile lui Cerint nu au câştigat mulţi adepţi42.

8. Carpocratienii

Gnosticismul nu s-a limitat doar la zona Palestinei sau a Siriei, din aceste zone trecând şi în Egipt. Către anul 120, găsim la Alexandria secta carpocratienilor. Fondatorul ei, Carpocrate, propovăduia că lumea a fost creată de îngeri, că Isus este născut din Iosif şi o putere a coborât asupra lui. O altă concepţie a carpocratienilor este cea conform căreia omul nu poate fi eliberat de arhonţi decât după ce va fi fost sclavul viciilor guvernate de aceştia. În caz contrat, va trebui să se reîncarneze pentru a plăti datoria. Doctrina despre demonii viciilor şi cea a reîncarnării provin din iudaismul heterodox. Acesteia, Carpocrate îi adaugă un amoralism care reliefează revolta gnostică nu doar împotriva Dumnezeului evreu, ci şi împotriva Legii43.

9. Erezia gnostică a lui Basilide

O sectă gnostică contemporană cu carpocratienii este cea a lui Basilide, pe care Epifaniu îl cataloghează drept urmaş al lui Menandru. El este primul care a organizat doctrinele gnostice într-o mare sinteză. La el se regăseşte concepţia îngerilor creatori ai lumii care îşi împart dominaţia. Unul dintre ei este Dumnezeul evreilor, care încearcă să-i supună puterii sale pe ceilalţi. Faptul că nu dă importanţă mâncării din carnea jertfită idolilor, indică la el o eliberare de Lege, ceea ce reprezintă o trăsătură gnostică şi o exagerare a paulinismului. Pentru Basilide, existau 365 de ceruri, fiecăruia dintre ele corespunzându-i un ordin îngeresc. Ca şi la Carpocrate, întâlnim şi la el, venită din iudaism, ideea despre demonii personali ai viciilor ce locuiesc în suflet44.

10. Ofitismul

Dintr-un amalgam de idei vetero şi neo-testamentare, mitologie greacă, teologie dualist etc., ia naştere erezia ofită. Ea valoriza şarpele Paradisului (în

42 Henry L. MANSEL, Ereziile gnostice din primele două veacuri, 117-125.43 Cf. Henry L. MANSEL, Ereziile gnostice din primele două veacuri, 125-126.44 Cf. Jean DANIÉLOU, Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, 83-

84; Ioan G COMAN, Patrologie, 77.

12


greacă ophis) din Geneză, considerat un mijlocitor (Intelectul) al cunoaşterii binelui şi răului (Inteligenţă-Lumină), interzisă omului de Dumnezeu-Demiurgul Vechiului Testament, prin asimilarea căreia acesta devine superior entităţilor cereşti (arhonţii). Astfel, asupra omenirii planează invidia arhonţilor şi pericolul nenoricilor, din care cauză Sophia (Înţelepciunea cerească) îl trimite pe Isus Cristos pentru a mântui omenirea şi a restaura arhetipul divin (Adam Kadmon) al omului (Adam). Ofiţii celebrau o Euharistie cu pâine „sfinţită” de o reptilă, considerată o întrupare a Cuvântului şi mesager pe lângă „Tatăl din ceruri”45.

11. Cainismul

Cainismul reprezintă o erezie gnostică extremistă, care, asemenea altor erezii gnostice, susţinea că Dumnezeu sau Demiurgul Vechiului Testament era rău şi ostil omenirii. De aceea, cainiţii venerau toate personajele Bibliei care se opuneau Creatorului, cum ar fi Esau, Core, locuitorii din Sodoma şi Iuda Iscarioteanul, dar mai ales Cain, care era considerat un eon derivat din Puterea Superioară, de unde şi numele sectei. Toate aceste personaje erau considerate de către cainiţi drept părinţii lor. Deşi s-au împotrivit Demiurgului, nu au avut de suferit nimic din partea acestuia, pentru că Sophia a smuls din ei ceea ce îi aparţine ei. În ceea ce ţine de Iuda Iscarioteanul, un alt personaj important pentru cainiţi, acesta, pornind de la apocriful Evanghelia lui Iuda, era considerat un apostol care ar fi deţinut gnoza sau cunoaşterea metodei de mântuire a oamenilor şi l-ar fi vândut pe Isus pentru că credea că acesta era un agent al Demiurgului Vechiului Testament. În Adversus haereses, Irineu ne informează că Iuda era singurul care cunoştea adevărul şi de aceea l-a trădat pe Isus46. Prin intermediul lui, spun ei [cainiţii], au fost distruse toate lucrurile pământeşti şi cereşti47.

O altă ramură a cainiţilor credea, în schimb, că Demiurgul ar fi dorit să împiedice pătimirea lui Cristos pentru a face zadarnică intervenţia sa pentru mântuirea lumii. De aceea, rolul lui Iuda ar fi fost unul capital în prinderea şi răstignirea lui Isus, de unde se deduce că Iuda ar fi fost un erou. Cainiţii considerau că este posibilă mântuirea şi pe alte căi, chiar şi sexuale. În acest sens, erau împotriva Legii, practicând toate interdicţiile Decalogului impus de

45 Nelu ZUGRAVU, Erezii şi schisme la Dunărea de Jos, 24-25.46 Henry L. MANSEL, Ereziile gnostice din primele două veacuri, 108.47 IRINEU de Lyon, Adversus Haereses, I, 31, 1.

13

Moise, profet dispreţuit de către cainiţi. În Africa, cainismul a fost predicat de Quintillus, de unde şi numele de quintilism dat ereziei48.

12. Barbelognosticii

În lucrarea sa Adversus haereses, Irineu prezintă o altă sectă de factură gnostică pe adepţii căreia îi numeşte barbelognostici, o sectă ce are la bază Apocriful lui Ioan, în care este prezentată revelaţia pe care Cristos înviat i-a făcut lui Ioan pe Muntele Măslinilor. În prima parte a acestui apocrif avem o genealogie a eonilor Pleromei; în partea a doua avem un fel de comentariu la Geneză, în care se scrie că cei şapte arhonţi l-au creat pe om după asemănarea lui Dumnezeu. Omul, fiind incapabil să se mişte, Înţelepciunea – Sophia, îi transmite o forţă ce-l face superior arhonţilor, ceea ce provoacă invidia acestora, în special a conducătorului lor, Yaldabaot, Yahwe al evreilor49.

13. Sethienii

Ca o dezvoltare a sectei barbelognosticilor apar sethienii. Conform concepţiei lor, eonii Pleromei sunt tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, Cristos, Biserica, din care ia naştere Sophia. Aceasta, la rândul ei, generează, după unirea cu apele inferioare, cei şapte fii: Yaldabaot, Yao, Sabaot, Adonai, Elohim, Astafain şi Horaios. Aceşti îngeri creează omul după chipul lor. Cristos coboară traversând cele şapte ceruri, luând formele îngerilor din fiecare cer. În cazul de faţă, ne aflăm în faţa gnosticismului iudeo-creştin cel mai caracteristic50.

14.Bardesanismul

În spaţiul sirian, gnosticismul este reprezentat de bardesanism, erezie fondată de Bardesan, literat, astrolog şi filozof sirian, născut la Edessa, la 11 iulie 154, din părinţi parţi sau persieni. Datorită condiţiei sale sociale înalte, Bardesan a fost educat, alături de viitorul rege Abgar al IX-lea al Edessei, de către un preot păgân la Mabug, ceea ce i-a permis să ocupe o funcţie înaltă în stat atunci când prietenul de copilărie a urcat pe tron în anul 179. La vârsta de 25 de ani se converteşte la creştinism. Ambii s-au preocupat de apărarea

48 Joseph HERGENRÖTHER, Histoire de l’Eglise, 360.49 Cf. Jean DANIÉLOU, Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, 81-

82.50 Cf. Jean DANIÉLOU, Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, 82-

83.

creştinismului din regat, combătând, în acelaşi timp, ereziile marcionită şi valentiniană, Abgar al IX-lea devenind astfel primul rege creştin din istorie. Totodată, Bardesan a început să amestece învăţătura creştină cu cunoştinţele sale orientale de astrologie, creând o învăţătură nouă. însă împăratul Caracala (211-217), pretextând dezordinile care au fost generate de creştini ortodocşi în Edessa în 216, a invadat oraşul şi Abgar al IX-lea a fost dus în lanţuri la Roma. Bardesan a reuşit să fugă în Armenia, unde a încercat să-şi răspândească învăţătura, însă fără mari succese. În faţa insucceselor, s-a întors la Edesa, unde a murit în anul 222 sau în 22351.

Învăţătura lui Bardesan era un amestec de creştinism şi astrologie babiloniană. Bardesan credea într-un Dumnezeu atotputernic, care a creat lumea ca un amestec de bine şi rău, de lumină şi întuneric. Toate lucrurile, chiar şi cele neînsufleţite, erau dotate cu un anumit grad de libertate, iar în ele lumina se lupta cu întunericul. Această lume ar avea o durată de şase mii de ani, la sfârşitul cărora lumea prezentă ar fi înlocuită de o lume în care va domni binele. Bardesan considera că Soarele, Luna şi planetele reprezintă fiinţe vii, predestinate de către Dumnezeu să conducă această lume, prin urmare şi omul, fiind dotat cu liberul arbitru, putea fi influenţat negativ de aştri. Nega învierea lui Cristos, atribuindu-i trupului acestuia darul incoruptibilităţii52.

Opera literară a lui Bardesan este destul de vastă, însă marea lor majoritate s-a pierdut. Cele mai renumite, menţionate de autori creştini ca Theodoret, Epifaniu de Salamina şi Eusebiu sunt: Dialoguri împotriva lui Marcion şi Valentin, Despre destin, Cartea Psalmilor, ultima având o largă răspândire printre concetăţenii săi53.

Discipolii lui Bardesan, începând cu fiul său Armoniu, au dus mai departe învăţătura lui, ajungându-se la diverse variante ale învăţăturii originale, în care se găsesc elemente de docetism şi metempsihoză, la rituri sexuale bazate pe principiul că Soarele şi Luna sunt principii masculin şi feminin. Bardesanismul a avut o influenţă puternică asupra maniheismului, elemente ale ereziei putând fi urmărite până în secolul al XII-lea54.

15. Marcionismul

51 Johannes QUASTEN, Patrologia, 232-233.52 Johannes QUASTEN, Patrologia, 233.53 Johannes QUASTEN, Patrologia, 234.54 Johannes QUASTEN, Patrologia, 234.

Ereziile secolului al II-lea au fost determinate de expansiunea creştinismului şi de diferenţele dintre Biserici, ortodoxe sau heterodoxe, influenţate cu sau nu de gnoză.

Una dintre aceste tendinţe heterodoxe este erezia lui Marcion. Fiu al episcopului de Sinope, în Pont, va apăra la început datinile ortodoxe ale acestei Biserici. Una din trăsăturile de bază ale doctrinei lui Marcion este paulinismul, el reducând canonul biblic la Evanghelia după Luca şi Scrisorile sfântului Paul. În Asia Mică, Marcion predică un paulinism exagerat, prin respingerea Vechiului Testament. Către anul 144 va încerca să-şi facă acceptată poziţia şi la Roma, scaunul episcopal al căreia începe să capete o autoritate tot mai mare. Cu această ocazie, el compune Antitezele, însă poziţia sa nu a fost aprobată. Drept urmare, concepţia lui Marcion va căpăta o trăsătură şi mai radicală. El adoptă teologia lui Cerdon, care îl opunea pe Dumnezeu cel „drept” din Vechiul Testament lui Dumnezeu cel „bun” din Noul Testament. Marcion dădea pesimismului paulin o formă radicală, simplă, şi, în acelaşi timp, degaja revolta gnostică de formele sale apocaliptice. Această doctrină trebuie să fi avut un succes enorm, din moment ce secta sa constituia o adevărată Biserică, puternică mai ales în Mesopotamia. Încă în anul 150, în Prima Apologie, Iustin îi semnalează existenţa, combătându-l într-un tratat special. Irineu, în Adversus haereses, îi consacră o scurtă însemnare, dar îl combate pe de altă parte55. Dionisie din Corint scrie o epistolă împotriva lui Marcion către creştinii din Nicomedia, iar Filip, episcop de Gortin în Creta concepe o lucrare împotriva lui. La fel face şi Rhodon, discipolul lui Taţian. Avem, pe lângă acestea, tratatul lui Tertulian Adversus Marcionem56. O altă trăsătură importantă a marcionismului este admiterea la botez doar a fecioarelor sau a soţilor care au făcut jurământ de castitate57.

16. Encratismul

În Mesopotamia, gnosticismul este reprezentat de erezia encratită, care ia naştere ca urmare a influenţelor sethiene, saturniste şi marcioniste, care susţinea că Satana a fost fiul Demiurgului Yaldabaot, creatorul lumii materiale. Respingeau vechea lucrare a lui Dumnezeu, acuzându-l că a creat bărbatul şi femeia pentru perpetuarea speciei umane. De asemenea, refuzau

55 Adversus haereses, I, 27, 2-4.56 Cf. Jean DANIÉLOU, Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, 120-

122.57 Jean DANIÉLOU, Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, 149.

consumul alimentelor pe care le numeau animate şi negau mântuirea primului om. Primul, după Irineu, care a introdus această concepţie a fost Taţian, care, conform aceluiaşi ereziolog, a fost discipolul lui Iustin Martirul, după moartea căruia s-a separate de Biserică58. Cuprins de mândria unui maestru cum se considera, în orgoliul său şi crezându-se superior lumii întregi, a dorit să dea o trăsătură specifică şcolii sale: ca şi discipolii lui Valentin, el a inventat eonii invizibili; ca şi Marcion şi Satornil, considera căsătoria o corupere şi o ispită59.

17.Valentianismul

Un alt ereziarh60 important din a doua jumătate a secolului al II-lea este Valentinian. Conform lui Epifaniu, s-a născut în Egipt, de unde vine la Roma sub Papa Higinus (138-142). Conform informaţiilor oferite de Tertulian, ar fi încercat prin intrigi să obţină scaunul Romei61. Hipolit ne informează că ar fi avut o viziune în care un prunc i se revelase ca Logosul. Prin aceasta, Valentin se alătură gnosticismului arhaic al sethienilor de origine iudaică, informaţie citată de Clement de Alexandria, care scrie că îngerii, după facerea lui Adam, au rămas încremeniţi de mirare din pricina germenului substanţei din înalt aflată în el. Elementele esenţiale ale doctrinei lui Valentin sunt: transcendenţa absolută a Tatălui nevăzut şi a gândirii sale (ennoia); producerea Pleromei eonilor, în număr de treizeci, dintre care ultimul este Sophia; căutarea Tatălui prin Sophia; această dorinţă devine principiul lumii de jos unde sunt întemniţate elementele spirituale; trimiterea Domnului care aduce gnoza, datorită căreia elementele spirituale sunt eliberate. Aceste învăţături au determinat un succes enorm, seducţia exercitată de această sectă fiind profundă. Şcoala lui Valentin înfăţişează în totalitate gnosticismul din a doua jumătate a secolului al II-lea62.

18. Heraclismul

Derivat din valentianism, heraclismul este o erezie gnostică fondată de Heracleon. Sfântul Augustin ne informează că adoptase o curioasă formulă

58 Connaissance des Peres de l’Eglise, no 82, Irenee de Lyon, juin 2001, 8.59 Adversus haereses, I, 28,1.60 ereziarh - termen preluat din: Ioan G COMAN, Patrologie, 77.61 TERTULIAN, Adversus Valentinianos, 4: SCh 280, 87.62 Cf. Jean DANIÉLOU, Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, 122-

123.


pentru Ungerea extremă pentru discipolii săi, utilizând un amestec de ulei, balsam şi apă şi pronunţând o invocare în limba ebraică63.

Heracleon preia conceptul valentinian conform căruia oamenii sunt pământeşti, deoarece descind din Adam, în timp ce natura psihică este dată de către Demiurg doar unor oameni pământeşti, iar natura spirituală este dată de către Sophia doar unor psihici64.

Heracleon distingea trei perioade în Scripturi, care corespund celor trei tipuri de oameni: 1) perioada terestră, care durează de la Adam până la Moise; 2) perioada psihică, de la Moise la Cristos; 3) perioada spirituală, care corespunde Noului Testament.

Heracleon este autorul unui comentariu la Evanghelia lui Ioan şi la Evanghelia lui Luca, alţi autori atribuindu-i şi un Tractatus tripartitus, găsit la Nag Hammadi, deşi cea mai mare parte a cercetătorilor îi atribuie acest tratat lui Valentin.

19. Concluzie

După cum se observă, ereziile gnostice apar din interacţiunea creştinismului cu lumea greco-romană, în special cu unele curente filozofice cum ar neoplatonismul şi pitagoreismul, lume care încearcă să acomodeze mesajul creştin la tiparele gândirii epocii. Pa lângă aceste curente filozofice, ereziile gnostice au fost puternic influenţate de religiile misterice care dominau Imperiul Roman, cum ar fi cultul Cibelei, cel al lui Isis şi Osiris, misterele eleusiene etc.

După cum se observă şi din textul expunerii, majoritatea ereziilor din primele două secole au apărut în Orient, cunoscând în regiune o răspândire importantă, mai cu seamă în Palestina şi în jurul marilor metropole Antiohia şi Alexandria. Dar nici Occidentul nu a rămas străin de aceste mişcări, astfel, una din cele mai importante erezii – marcionismul – apare la Roma şi cunoaşte apoi o răspândire largă, atât în Occident, cât şi Orient.

Important este şi rolul pe care aceste erezii l-au avut în dezvoltarea literaturii creştine, mari Părinţi ai Bisericii dedicându-şi viaţa şi operele luptei împotriva acestor mişcări heterodoxe, dar şi în definitivarea dogmei creştine prin lucrările aceloraşi Sfinţi Părinţi şi prin deciziile conciliilor ecumenice care au condamnat ereziile, opunându-le învăţătura dreaptă a Bisericii transmisă de la apostoli.

63 Henry L. MANSEL, Ereziile gnostice din primele două veacuri, 199-200.64 Henry L. MANSEL, Ereziile gnostice din primele două veacuri, 199-200.

18

BIBLIOGRAFIE

COMAN I. G, Patrologie, I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1984-1985.

CUALIANU I. P., Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, Bucureşti 1995.DANIÉLOU J., Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea, tr. George

Scrima, Herald, Bucureşti 2008.HERGENROETHER J., Histoire de l’Eglise, I, tr. P. Belet, Paris-Lyon 1908.IRINEO DI LIONE, Contro le eresie e gli altri scritti, tr. Enzo Bellini, Jaca Book, Milano 1979.JEDIN H., Handbuch der Kirchengeschichte, I, Die Kirche im Zeitalter der Absolutismus und

der Aufklärung, Freiburg im Breisgau 1970; trad. italiană, Storia della Chiesa, I, La Chiesa nell’epoca dell’absolutismo e dell’iluminismo, Milano 1978.

MANSEL H. L., Ereziile gnostice din primele două veacuri, tr. Laurian Kertesz, Herald, Bucureşti 2008.

NOUL TESTAMENT, tr. Bulai A.-Budău A., ediţia a II-a, Sapientia, Iaşi 2008.PÂCLIŞANU Z., Istoria creştinismului antic, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş 2009.PATRAŞCU D. G., Patrologie şi Patristică, I, Serafica, Roman 2006.QUASTEN J., Patrologia, tr. Nello Beghin, Patrology, I, Marietti, Casale 1980.TERTULIAN, Adversus Valentinianos: SCh 280.VALDÉZ, A. A., Ce ştim despre Biblie, 10, tr. M. Patraşcu, Sapientia, Iaşi 2006.ZUGRAVU N., Erezii şi schisme la Dunărea de Jos, Presa Bună, Iaşi 1999.

Ereziile Gnostice in Primele Secole

Documents

Transcript of Ereziile Gnostice in Primele Secole