5

1. O poveste adevărată

Pădurea Hagieni este foarte frumoasă; copaci felu-riţi împodobiţi cu păsărele, poieniţe în care se

joacă fluturi şi flori de tot felul că poţi să-ţi faci coro-niţă de neuitat.

Era vară. Nişte şcolari veniseră în excursie. Se jucau de nu le ajungea poieniţa cât era de mare.

În apropiere păştea un cârd de oi, iar cioban era chiar un călugăr bătrân de la mănăstirea Hagieni. Părintele şedea pe o piatră şi privea tăcut în depărtare.

Tudor, un băieţel iute şi gălăgios se străduia să se caţere pe o stâncă destul de înaltă.

Copii, eu o să mă sui acolo sus, iar voi să-mi faceţi poze, da?

Părintele cioban a lăsat oiţele să pască şi s-a apro-piat de copii şchiopătând.

– Bună ziua copii. Sunt părintele Atanasie. Poate aţi cam obosit, nu vreţi să vă daţi aproape să vă spun o poveste?

– Cum să nu. Ce fel de poveste?S-au apropiat toţi copii, inclusiv Tudor care a

renunţat la căţăratul pe stâncă.Butonel, un băieţel cu nasul cârn a vrut să stea

lângă părintele să audă mai bine.Părintele începu povestea:

b

!

6

– Demult într-o pădure ca aceasta se juca un grup de copii gălăgioşi ca voi. Ştrengarii de atunci îşi făceau arcuri, săgeţi sau leagăne. Răsuna pădurea de gălăgia lor, mai ales la întrecerile de alergat. Un băiat a vrut să fie el cel mai grozav şi să se suie într-un copac foarte înalt ca să-l laude toţi copii. Când se străduia el să se urce-n copac iată că trece pe drum o căruţă cu iarbă cosită. Gospodarul a oprit căruţa şi a strigat cu glas blând şi prietenos la băieţelul care încerca să se caţere:

7

– Dragul moşului, dă-te jos, nu te mai urca mai sus să nu cazi. Hai dă-te jos, să ştiţi toţi că trebuia să ne păzim bine sănătatea şi să avem grijă în tot ce facem. Necazul poate veni în orice clipă de neatenţie.

Băieţelul din copac zise cam bosumflat: – Bine, cobor imediat.– Cum îl chema pe băieţel? Întreabă

Butonel deodată.– Numele lui nu se mai ştie dar ascultaţi poves-

tea mai departe:Bătrânul cu căruţa s-a depărtat puţin apoi a oprit

şi s-a pus pe cosit iarbă. Atunci, ce credeţi; ştrengarul din copac nici gând să se dea jos! A continuat să urce şi tot striga la copii să se uite la el ce curajos şi puter-nic este. Nu se lăsa până ce nu-l lăudară ceilalţi copii… Deodată creanga pe care stătea s-a frânt. Băiatul cel tru-faş s-a prăbuşit la pământ şi a început să ţipe de durere.

– Ce înseamnă trufaş? întreabă Butonel cu mare interes.

Părintele Atanasie zice:– Să fii trufaş este un lucru rău. Înseamnă să te

crezi mai grozav decât toţi ceilalţi copii. Niciunul nu poate să facă ce faci tu, nici unul nu are curajul pe care îl ai tu şi aşa mai departe. Omul trufaş se pune pe el însuşi deasupra tuturor şi desconsideră pe toţi ceilalţi căci nu sunt pe măsura lui.

– Eu nu prea înţeleg cum poate să ştie un om dacă este trufaşi sau nu – zice Săndel.

– Tocmai aici este partea cea mai dificilă, căci acest păcat stă ascuns, pitit în inima omului.

Semnele trufiei acestea sunt: nu se mai satură de laude, nu primeşte sfaturi de la ceilalţi, dispreţuieşte pe cei din jurul său, nu acceptă nici o critică sau mus-trare pentru greşelile lui, nu cere niciodată ajutor, se mânie dacă nu este băgat în seamă…

8

Ascultând cu atenţie vorbele părintelui Atana-sie, Butonel şi-l închipuia pe omul trufaş ca un uriaş urât, plin de ură şi gata să sară la bătaie…

Încet, încet, Butonel se dădea cât mai aproape de părintele Atanasie, ar fi vrut să pună mâna pe cru-cea lui de la gât dar nu ştia dacă este voie. Totuşi şi-a făcut curaj şi l-a luat pe Părintele de mână.

– Parcă nu-i frumos să te trufeşti, zise Andrei, un băieţel cuminte şi cam tăcut.

– Sigur că nu-i frumos să fii aşa încrezut, semeţ şi pornit spre gâlceavă cu toţi care nu te laudă şi nu te linguşesc – îl lămuri Părintele Atanasie.

– Părinte, vă rugăm să spuneţi povestea mai departe – a zis cineva.

– Băiatul neascultător care a căzut din copac, şi-a rupt un picior şi nu mai putea de durere. În vre-mea aceea nu existau telefoane mobile, deci cum să chemi salvarea?

Noroc că bătrânul căruţaş, l-a luat pe băiatul rănit, l-a pus peste iarba proaspăt cosită şi a plecat cu el la spital.

A stat copilul multă vreme prin spitale, a făcut operaţii… dar… a rămas şchiop.

Dacă ar fi ascultat de sfatul omului cu căruţa…! – zise părintele ştergându-şi în grabă o lacrimă de pe obraz. Voi copii să ascultaţi întotdeauna sfaturile celor mari şi nimic să nu faceţi din trufie sau mândrie, spuse părintele mai departe. Să fiţi modeşti, să accep-taţi ideea că aveţi câte ceva de învăţat de la mulţi din-tre prietenii sau colegii voştri şi să fiţi deschişi spre le recunoaşte calităţile celorlalţi şi greşelile voastre.

Apoi părintele Atanasie a spus:– Acum haideţi să facem o rugăciune, căci doar

prin rugăciune dobândim ajutorul şi apărarea şi bunătatea lui Dumnezeu. Regretatul Părintele nostru

9

Arhimandrit Teofil Pârâian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, într-o conferinţă către tineri le spunea cam aşa: Acolo unde suntem, să facem rugăciune, şi atunci ni se va limpezi mintea, ni se va curăţi inima, vom avea o aşezare interioară care-I place lui Dumnezeu şi care ne aduce ajutorul Lui.

S-au ridicat toţi copii în picioare, s-au îndreptat cu faţa la răsărit iar Părintele s-a rugat cu glas domol pentru ajutorul lui Dumnezeu, pentru ocrotirea şi păzirea de toată reaua întâmplare. Apoi i-a îndemnat pe copii să se închine şi le-a adus aminte de cele spuse credincioşilor de Sfântul Sebastian de la Optina: „Tre-buie să facem corect semnul crucii, cu frică de Dum-nezeu, cu credinţă şi nu doar fluturând mâna.“

Copii erau tăcuţi, fiecare avea de vorbit ceva cu el însuşi. Auziseră atâtea lucruri pe care nu trebuiau să le uite… Aflaseră ceva despre curăţirea inimii prin rugăciune, despre aşezarea interioară… Erau atâtea lucruri noi, care se cereau repetate şi fixate.

Tudor a renunţat la căţăratul în copaci şi se juca cu ceilalţi copii când părintele Atanasie şchiopătând se îndrepta către oiţele mănăstirii.

Butonel se frământa: oare se poate copil călugăr?

10

2. Puterea rugăciunii

Alexandru şi sora lui Ana aşteptaseră vacanţa nerăb-dători. De mult prietenul lor Constantin le-a pro-

mis că vor merge împreună, la bunica lui la Valea Seacă.Iată că s-au întâlnit, aşa cum era planul, şi-au

împărţit dulciuri şi au hotărât programul: a doua zi se vor duce lângă crâng unde paşte bunicul oile. Când au ajuns; au văzut păşunea plină cu flori care parcă zâm-beau şi mulţumeau soarelui pentru căldură şi lumină. Oile păşteau liniştite, dar nu scăpau din ochi mielu-şeii care trebuiau să stea lângă ele.

Cei trei prieteni au început deci să alerge după flori, după cuiburi de păsărele din care aşteptau să audă ciripit de puişori.

Oile s-au cam împrăştiat; unele au luat-o prin-tre tufele de măceşe, altele mai în vale; care încotro. Moş Ulică, ciobanul răzimat în băţ, privea oiţele dus pe gânduri. Deodată strigă la căţelul de la oi: „Dă-le margine!“ Căţeluşul Negruş o rupe la fugă şi încon-joară toată turma strângând-o lângă moş Ulică.

Copii s-au mirat foarte: căţelul acesta părea dresat.Când se uitară mai bine au văzut că un mieluşel

a rămas cam departe, singur şi rătăcit.– Copii, să mergem fuga să-l aducem şi pe mielu-

şelul speriat! A zis unul din băieţi.

b

!

11

Au fugit deci toţi trei, l-au înconjurat şi încetişor, încetişor l-au prins fără să-l sperie mai tare. Dar s-a stârnit o ceartă: cine să-l ţină în braţe? Alexandru care l-a prins, Constantin pentru că sunt oile bunicului lui, sau Ana că e cea mai mică şi să nu se supere. S-a hotă-rât deci ca mieluţul să fie ţinut în braţe de Ana, pen-tru că băieţii trebuie să fie politicoşi cu fetiţele. Cum mergeau toţi către cârdul de oi, nu se ştie cum Ana a alunecat, s-a împiedicat, şi a scăpat mieluţul din braţe căci era gata să cadă. Speriat, dar speriat tare, mielu-ţul a dat să se ridice, apoi a căzut pe iarbă scoţând un scâncet, poate de durere.

Copii au rămas încremeniţi de spaimă; mie-luţul nu mai putea să meargă. Mieluşelul care mai înainte zburda…

Grăbit foarte se apropia moş Ulică:– Ce s-a întâmplat copii?– Era să cad şi l-am scăpat din braţe – zice Ana

plângând. Eu n-am vrut…Băieţii şopteau ceva mai într-o parte: Fetele astea

nu-s bune de nici o treabă serioasă. Altă dată n-o mai luăm în nici o drumeţie!

Moş Ulică a luat mieluţul între mâini, l-a mân-gâiat cu grijă pe spate şi picioruşe apoi l-a băgat cu grijă sub cojocul lui uriaş.

– Iartă-mă nene Ulică, n-am vrut. Iartă-mă şi tu mieluşelule! Zicea Ana plină de îngrijorare.

Mai jucaţi-vă puţin că de-acum trebuie să vină baba să vă ia la masă; spuse nenea Ulică fără supărare.

Când a sosit bunica i-au povestit ei tot necazul cum a fost şi au întrebat:

– Buni, ce crezi, se va face bine mieluşelul sau va rămâne şchiop?

– Nu ştiu, dragii mei, numai Dumnezeu ştie căci El poartă de grijă la toţi oamenii şi la toate vieţuitoarele.

12

Cu bunătate ne poartă de grijă, ne ajută şi ne iubeşte, iar noi trebuie să-i mulţumim în rugăciune şi să facem fapte bune.

Înainte de culcare toţi trei copii, deşi obosiţi, s-au aşezat înaintea sfintelor icoane să se roage. În seara aceasta rugăciunea a fost ceva mai lungă căci aveau o mare îngrijorare.

Când s-au sculat dimineaţa, toţi trei s-au dus direct la saivanul oilor, dar l-au găsit gol.

Toată turma era la păscut, sub iesle nimic, după coceni nimic.

– Buni, nu-l găsim pe mieluşelul nostru; tu ştii unde este?

13

– Păi, unde să fie? Cu turma la păşune.– S-a făcut bine? S-a auzit dintr-un cor de

trei glasuri.– Pentru rugăciunile noastre, Dumnezeu l-a făcut

bine, căci numai de la El avem sănătate şi putere – zise bunica cu bunătate. Domnului trebuie să-i mul-ţumim pentru sănătate, pentru pace şi pentru toate bucuriile vieţii.

Cei trei ştrengari au plecat în fugă la păşune să-l vadă pe mieluţul cu păţania.

Rămasă mai în urmă, Ana striga:– Oare o să ne lase să-l prindem şi să-l pupăm?

14

3. Ecoul

Se apropia marea şi strălucita sărbătoare a Sfintelor Paşti. Măriuca era cu tatăl ei la cumpărături; câte

jucării şi dulciuri şi bunătăţi au cumpărat, căci aşa se sărbătoreşte Sfântul Paşti; cu daruri bogate, dar şi cu rugăciune.

Se îndreptau spre casă; la un colţ de stradă era o femeie care sta liniştită şi tăcută aşteptând parcă ceva. Deodată Măriucăi i-a trecut prin cap să meargă lângă femeie şi să-i ofere ceva din cele multe bună-tăţi pe care le avea.

Când i-a oferit câteva banane şi napolitane, femeia cea tristă a zis: mulţumesc mult copilă frumoasă, ce mult se vor bucura fetele mele de aceste daruri!

– Câte fete aveţi şi câţi anişori au? A întrebat curios tatăl Măriucăi.

– Am două fetiţe; una cam de aceeaşi vârstă cu a dumneavoastră şi una puţin mai mică. Locuim în scara de la blocul de peste drum; oameni buni ne-au îngăduit să locuim în scara blocului lor căci este frig şi noi nu avem casă.

Luându-şi rămas bun, Măriuca şi tatăl ei au ple-cat cufundaţi în gânduri. Parcă auzeau un ecou: noi nu avem casă.

b

!

15

Au ajuns acasă, au desfăcut cumpărăturile, dar ecoul tot nu le dădea pace: noi nu avem casă…

– Tati, spuse Măriuca, mi-ai cumpărat atâtea jucă-rii şi mi-a mai adus şi buni, deci n-ar fi bine să mer-gem să dăm şi fetiţelor fără casă, să se bucure şi ele de sărbători?

– Sigur că ar fi minunat; şi nu numai ele se vor bucura, ci şi Îngerul tău păzitor, care vede faptele tale bune şi mult se bucură.

Au luat deci un ursuleţ de pluş, un căţel de cati-fea şi două cutii cu bomboane şi s-au dus la blocul unde, în scară, îşi făcuseră adăpost femeia cea tristă şi fetiţele ei.

Cele două fetiţe erau ca două păpuşi, blonde, cu ochii verzi, care atât de mult se mai bucurau, că aveau două jucării noi. E drept că de sărbători ele mai pri-meau de la oameni, câteva jucării sau hăinuţe, dar nu noi. Erau întotdeauna bucuroase de daruri, dar de data asta parcă era altceva: darurile nu numai că erau noi, dar parcă veneau de undeva, de departe… Veneau din sufletul Măriucăi. Toate trei fetiţe s-au jucat puţin apoi s-au despărţit.

Nu s-au despărţit de tot; gândurile fetiţelor o căutau pe Măriuca, iar gândul Măriucăi nu se despăr-ţea de amintirea fetiţelor cu ochii jucăuşi.

A doua zi era Marea şi Strălucita sărbătoare a Ortodocşilor: Învierea Domnului Hristos. Când s-au întors de la biserică toţi se pregăteau să stea, cu bucu-rie, la masa sărbătorească.

Dar bucuria nu era întreagă, era fărâmiţată de acelaşi ecou neobosit: noi nu avem casă. Măriuca era tăcută, la fel şi tatăl ei…

Deodată ridicară privirea unul către celălalt:– Ştiu la ce te gândeşti! a spus tati.

16

– Şi eu ştiu la ce te gândeşti, a răspuns Măriuca. Deci să ne grăbim!

Imediat, fără să mai spună vorbe multe au înce-put să se îmbrace.

– Ce-i cu voi, unde vă duceţi? a întrebat mama Măriucăi.

– E secretul nostru; nu spunem, a răspuns tatăl Măriucăi.

Au plecat grăbiţi; nu vorbeau nimic, nici nu spu-seseră unde vor merge.

Sunt unele fapte care n-au nevoie de vorbă multă.Au ajuns la blocul, unde în casa scării, pe o cana-

pea, se jucau cu bucurie, două „păpuşi vii“.– Hristos a Înviat, a rostit Măriuca.– Adevărat a înviat – au răspuns cele două fetiţe,

împreună cu mama lor.Măriuca nu ştia cum să înceapă:

– Noi…, spuse cu emoţie, vă rugăm să veniţi la noi, să prăznuim împreună Sfântul Paşti, să ne jucăm şi să ne bucurăm ca trei bune prietene. Fără voi parcă ne lipseşte ceva…

Ar fi vrut să le mai povestească şi de acel ecou, care neobosit, cu insistenţă, repeta un lucru atât de trist… dar n-a mai spus nimic.

Cele două fetiţe se uitau întrebătoare către mama lor… oare este posibil să meargă la Măriuca… şi este adevărat că ele vor fi prietene cu Măriuca?

Mama lor, a înclinat uşor din cap şi toate trei au început să se îmbrace…

– Tati să vezi ce-o să se mai bucure mami când ne-o vedea cu cine ne întoarcem acasă! zise Măriuca.

Zâmbind tatăl spuse:– Sigur că mami se va bucura mult, dar nu numai

ea, cine altcineva crezi tu că se bucură?

17

– Dumnezeu cu Îngerii din cer! A spus Măriuca strângând de mânuţe pe cele două „păpuşi vii“.

Toţi au fost foarte bucuroşi în acele sfinte zile de Paşti. În zilele de vacanţă, după Paşti, s-au plim-bat, s-au jucat împreună, de ziceai că sunt prietene de ani de zile.

Într-o dimineaţă tatăl Măriucăi zise:– Mă duc la comisia de protecţie socială de la pri-

mărie împreună cu mama prietenelor tale să vedem când va fi posibil să li se dea şi lor o locuinţă socială. Trebuie să se găsească o soluţie cât mai bună pentru ele.

– Bravo tati, ştiam eu că tu eşti cel mai bun tătic. Ia-mă şi pe mine cu tine, te rog, zise Măriuca cu mare emoţie.

18

4. Furtuna

În sat la bunicii mei era un pescar foarte pri-ceput: Sucitu.

Nimeni nu mai ştia dacă îl chema aşa, sau aşa îi zicea lumea, că azi zicea una, mâine zicea altceva şi nu mai recunoştea ce-a zis ieri.

Mult peşte prindea moş Sucitu, dar şi ţinea la preţ; nu-ţi dădea o mână de obleţ, nici dacă te făceai praf rugându-l.

– De ce să dea degeaba – ziceau unii mai grăbiţi la vorbă – e doar munca lui.

– La ce foloseşte munca omului, fără ajutorul lui Dumnezeu – ziceau cei cu mintea mai „coaptă“.

Şi tot ei ziceau:– Dumnezeu te ajută, dar să faci şi milostenii, nu

să ţii totul doar pentru tine. Zgârcenia şi egoismul sunt păcate.

Şi aşa se împărţeau sătenii în două echipe, ca la fotbal; dar „meciul“ lor nu se mai termina niciodată.

A fost odată că s-a dus moşul întru loc bun, numai de el ştiut, şi a mai tocmit un om sărac să lucreze pen-tru el cu simbrie. În ziua aceea au prins frumuseţe de biban, plătică mare şi mărunţiş, ce să mai spunem. Aproape că se umpluse barca de mulţimea de peşte.

b

!

19

Moş Gheorghe, săracul care muncea pentru Sucitu, era bucuros că au prins mult peşte şi gândea cu sfială: poate s-o milostivi şi mi-o da şi mie ceva mai mult pentru osteneala mea, că mulţumită Dom-nului, am pescuit noi astăzi cu spor, nu după price-perea noastră.

Se-ncruntă deodată Sucitu şi parcă, ghicindu-i gândul îi zice:

– Uite, să ştii că înţelegerea rămâne înţelegere: eu îţi dau cât ne-am tocmit. Am prins mult peşte că sunt eu dibaci, asta-i treaba mea. Doar acuma n-o să-ţi măresc cumva dreptul, că tu tot atâtea ore ai lucrat. Şi să fii mulţumit cu cât îţi voi da, că de nu, altădată tocmesc pe altcineva din sat – zise Sucitu cu vorba lui înţepătoare:

– Fie precum grăieşti matale, zise celălalt pes-car, că doar n-o să ne certăm. După cum ştim, cearta şi vrajba nu sunt plăcute lui Dumnezeu.

Şi cum vorbeau ei aşa, numi că se pune un vânt, un vânt înfuriat, ceva la care nu puteai să-i stai împo-trivă, nici să stăpâneşti barca.

20

Malul era cam departe, lotca tot lua apă până când s-a răsturnat. Tot peştele, chiar tot, a fost pier-dut iar cei doi pescari de-abia au reuşit să tragă lotca inundată la mal.

Furios, furios foarte, moş Sucitu zice:– Grea zi, eu n-am nici o vină. Hai moş Gheorghe

să plecăm, iar despre simbrie, vezi şi tu că n-am ago-nisit nimic, deci n-am ce să-ţi dau nici ţie.

Ostenit de atâta muncă, cu hainele ude, dar cu inima bună, moş Gheorghe zice:

– Rău m-am supărat de paguba pe care ai avut-o. Măcar să te ajut să ducem nişte lemne de foc, să ai cu ce să te-ncălzeşti, să nu stai cu hainele ude. Domnu-lui să-I mulţumim că ne-a păzit sănătoşi, şi că ne-a dar putere să scoatem lotca la mal. Eu nimic nu cer pen-tru a mea lucrare, dumneata să fii sănătos.

Dragi cititori, voi cine credeţi că a stârnit furtuna aşa de-odată şi le-a răsturnat barca celor doi bătrâni?

21

5. Lecţia de viaţă

Dumitru şi Nicolae erau buni prieteni, îşi făceau lecţiile împreună, se ajutau la treabă, iar vara se

jucau cât pofteau. Bunica îi punea seara la rugăciune, apoi le spunea povestiri duhovniceşti din vieţile Sfin-ţilor. Bunica zicea, că toate pildele morale trebuie să le aplicăm în viaţa noastră, adică să facem şi noi fapte bune, cum au făcut Sfinţii.

Într-o zi, moş Brăzdache îşi pregătea carul, să plece a doua zi, dis de dimineaţă, după lemne. De mult le promisese, lui Dumitru şi Nicolae că o să-i ia la pădure şi o să fie o excursie minunată.

– Să mergem repede, s-o rugăm pe buni să ne lase, spuse Nicolae.

– O să fie grozav, zise Dumitru, eu o să fac cea mai frumoasă compunere la şcoală.

Bunica, se învoi şi spuse:– La plecarea de acasă faceţi rugăciunea, la ple-

carea din pădure către casă, faceţi de asemenea rugă-ciunea, cum v-am învăţat, căci ne este bine nouă, dacă în toate cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Să ştiţi că, noi oamenii, nimic nu putem să facem fără ajutorul bunului Dumnezeu. Dar ajutorul acesta trebuie să-l cerem, adică să ne rugăm.

b

!

22

– Da, bunică, aşa vom face – au răspuns ştrengarii şi şi-au luat pachetele cu pâine şi brânză, pentru drum.

Au plecat ei de dimineaţă, gândind că poate vor vedea un iepuraş, sau vor culege mure, sau flori. Dru-mul era foarte frumos, chiar încântător. La pădure, moş Brăzdache a ales copaci uscaţi, i-a doborât cu dibăcie şi a încărcat carul, cam până la prânz.

– Băieţi, stăm la masă şi apoi plecăm, a zis moşul de sub mustaţă.

Cei doi prieteni îşi făceau semne şi şuşoteau ceva…– Măi băieţi, aveţi ceva de spus, este ceva în nere-

gulă? A întrebat prietenos bătrânul.– Nu, nimic, ne-a Brăzdache, doar că ne-am adus

aminte că a zis buni să ne facem rugăciunea înainte de-a pleca la drum, către casă.

– Moşul bufni cam plictisit: măi băieţi, treaba-i treabă şi rugăciunile sunt rugăciuni, aţi înţeles? N-avem timp acum!

Au plecat deci la drum. La valea lui Martac, când să facă colţul au întâlnit o bătrână gârbovă cu un snop de beţe uscate-n spate. Era baba Sanda, se ducea în acelaşi sat, dar mergea greu fiind împovărată de ani şi de greutatea lemnelor de foc.

Moşul a dat bice cailor şi şi-a văzut de drum, parcă nici nu o observase pe bătrâna, care poate ar fi vrut să puie şi ea lemnele-n căruţă şi să se mai hodinească o vreme, până ajungeau în sat.

– Dii, bă, zise moşul şi îndemnă caii să-şi ţină drumul.

Se lăsa de seară când au ajuns în gospodăria moşului cu căruţa plină.

Trebuia să se grăbească, să descarce cât încă mai era lumină. A început deci bătrânul să descarce, ne băgând de seamă că a lăsat căruţa în pantă. Aceasta a luat-o la vale, mai repede, şi mai repede până s-a

23

proptit în peretele tindei pe care l-a dărâmat. Moşul s-a mâniat foarte, a intrat în casă, a trântind uşa după el şi a strigat:

– Babo, adu-mi te rog o cană cu vin.– Bătrâna nu zăbovi prea mult şi se întoarse cu o

cană cu vin şi un castron cu scovergi bine rumenite.– Bună treabă ai făcut, da când ai avut tu timp să

mai faci şi d-astea?– Ieri le-am primit de bogdaproste de la baba

Sanda, ea de multe ori ne aduce împărţeală şi zice: când fac câte ceva bun întâi împart şi apoi gust, că aşa am apucat din bătrâni.

Moş Brăzdache nu s-a mai atins de cana cu vin; alte lucruri îl frământau acum.

Bătrâna pe care o lăsase pe marginea drumului cu legătura de lemne în spate, chiar ea, baba Sanda, dăduse dovadă de atâta ataşament, bunătate şi nobleţe sufletească.

24

Mult se mai mustra pe sine, moş Brăzdache, şi zicea că trebuie să caute prilej să-i aducă apă, să-i cureţe zăpada sau altceva, că nu trebuie să mai fie „de piatră.“

Când au văzut marea supărare, copii au plecat repede acasă îngânduraţi.

– Nicule, să-ţi pun o întrebare, zise Dumitru: Dacă moşul îşi făcea rugăciunea înainte de-a pleca la drum, dacă o ajuta şi pe tuşa Sanda cea gârbovă, oare nu se sfârşea ziua cu bine? Căci atunci când ne rugăm, când facem fapte bune, Îngerul păzitor este cu noi, nu-i aşa?

– Grea este întrebarea ta – zise Nicu – hai repede s-o întrebăm pe buni!

Bunica ia ascultat cu atenţie, apoi a zis:– Eu, mamă, nu ştiu să vă răspund la întrebare,

căci n-am multă carte şi nici năravul să judec faptele oamenilor… Apoi a deschis cu mare grijă o carte veche, dar care, parcă-ţi întindea mâna la nevoie, care avea răspuns la toate.

Se-nchină bunica fără grabă apoi citi: „Pe cei păcă-toşi îi vor ajunge relele“ (Prov. 12, 27). Apoi a închis car-tea, a sărutat-o şi a pus-o frumos la locul ei spunând:

– Să ne rugăm pentru moş Brăzdache, să-l ajute Dumnezeu să treacă prin acest necaz şi să-l înţe-lepţească. Căci Dumnezeu este izvorul înţelepciunii şi al milostivirii.

Schimbarea lăuntrică a bătrânului începuse deja: aşa rânduieşte Dumnezeu, pe cei care greşesc să-i îndrepte.

25

6. Gălbenuş navigatorul

Pe malul Dunării sunt multe locuri pitoreşti. Topalu este un sat foarte frumos, de pe malul Dunării, de

unde poţi să priveşti convoaie de şlepuri împinse de remorchere şi urmărite de pescăruşi care aşteaptă să le arunce marinarii pâine.

În Topalu, vara vin mulţi copii în vacanţă la bunici. Înalţă zmeie de pe deal, merg la pescuit sau constru-iesc vaporaşe şi le pun pe Dunăre să plutească Dănuţ, un şcolar din Constanţa, a sosit de câteva zile. S-a pus pe treabă împreună cu Nicu, un prieten din sat cu care s-a jucat şi vara trecută. Au construit ei un vaporaş, şi i-au pus numele „Neptun“. Era o zi frumoasă, cei doi constructori navali au hotărât că Neptun trebuie să plece în prima cursă pe Dunăre. S-au dus deci la malul apei împreună cu alţi copii şi au aşezat vaporaşul pe apă. Neptun a început să plutească legănându-se ca o lebădă. Pe mal, foarte aproape, era şi o cloşcă cu pui-şori care tot căutau ceva prin iarbă. Lui Dănuţ i-a venit o idee: a prins un puişor galben ca lămâia, l-a aşezat pe vaporaş şi apoi strigă către toţi copii:

– Uitaţi-vă, Gălbenuş navigatorul!Copii au văzut puişorul speriat stând pe puntea

vaporului-jucărie şi au început să râdă. Nicu se pregă-tea să-i facă lui Gălbenuş o poză cu telefonul. El credea

b

!

26

că Dănuţ o să ţină vaporaşul de sfoară. Însă Dănuţ s-a dus puţin mai încolo, să se vadă toţi puişorii.

Neptun, lăsat liber, a început să plutească uşor pe apă. Până să înţeleagă bine ce se întâmplă, vapo-raşul se tot ducea la vale. Căci Dunărea curge grăbită, n-are recreaţie ca la şcoală. Copii fugeau pe malul apei şi încercau cu nişte beţe lungi să ajungă la vaporaş şi să încerce să-l tragă la mal ca să-l salveze pe Gălbenuş.

O fetiţă striga cu emoţie:– Gălbenuş ţin-te bine!Neptun se tot ducea pe apă, nepăsându-i de supă-

rarea copiilor.Nicu şi Dănuţ erau supăraţi că îşi pierdeau vapo-

raşul la care au lucrat îndelung; dar mai mult erau supăraţi că nu ştiau ce o să se-ntâmple cu Gălbenuş.

Necazul era aşa de mare iar copii păreau cu totul lipsiţi de ajutor.

Dănuţ spuse: mi-a spus mie bunicul că în toate necazurile, supărările sau problemele pe care le avem, să ne punem nădejdea în ajutorul Maicii Domnului. Maica Domnului, zicea bunelul, este grabnic ajutătoare, ocrotitoare şi apărătoare în toate întâmplările rele.

Fără să mai piardă timpul cei doi prieteni au înce-put să se roage-n şoaptă Maicii Domnului să-l salveze pe Gălbenuş: Maica Domnului, ajută-ne căci Gălbenuş este în pericol din cauza noastră iar noi nu putem să-l aducem la mal. Ajută-ne Maica Domnului căci toţi îl iubim pe Gălbenuş. Noi credem că şi Tu, Maica Dom-nului îl iubeşti pe Gălbenuş şi pe toate vieţuitoarele că doar sunt create de Dumnezeu.

Rugăciunea era purtată de vânt şi dusă-n depăr-tări acolo unde se duce el după Sfânta Poruncă. Ea mai era purtată şi de aripi nevăzute de îngeri care, rugându-se la rândul lor, o duceau Împărătesei Ceru-lui şi a pământului, Maicii lui Dumnezeu.

27

Dunărea se arăta nepăsătoare faţă de necazul copiilor, ea îşi continua călătoria către Marea Neagră. Legănându-se, vaporaşul se tot ducea la vale.

Deodată, nu se ştie de unde, a apărut o barcă pes-cărească. În barcă un bătrân cu barba ninsă de mulţi-mea anilor. Cine nu-l cunoştea pe moş Anton care le dădea copiilor plute şi beţe pentru undiţe.

– Nea Antoane, vino, te rugăm, vino repede, că am scăpat pe apă un vaporaş – zise Dănuţ.

– Bine, năzdrăvanilor, cum să nu vin – zise bătrâ-nul pescar şi începu să vâslească cu putere că nici nu ziceai că-i împovărat de ani.

A apropiat uşurel barca de vaporaşul neascultă-tor, a întins binişor mâinile, l-a prins pe Gălbenuş şi l-a pus în barcă. Apoi a luat şi vaporaşul.

Salvarea se încheiase: Gălbenuş era în siguranţă, dar şi vaporaşul-jucărie.

Copii au început să bată din palme, mulţumindu-i lui nea Anton.

Toţi copii au luat-o spre casă vorbind cu bucurie despre întâmplarea aceasta.

Pe drum, Dănuţ zise:– A avut dreptate bunelul!

28

7. Nobleţe duhovnicească

Era o zi obişnuită, într-o ţară îndepărtată, Mexic. Raul, un băieţel de nouă ani, se ducea la un prie-

ten. Nu departe în faţa lui, alt băiat, pe nume Matias mergea pe o tricicletă încărcată cu fel de fel de vase cu mâncare proaspătă cu care se îndrepta către un şan-tier. Matias le ducea muncitorilor cartofi copţi, orez prăjit, lipie şi alte bunătăţi pe care le vindea munci-torilor la masa de prânz.

Întotdeauna muncitorii îl aşteptau cu drag. În felul acesta câştiga ceva bănuţi pentru mama lui şi cei doi frăţiori mai mici.

Deodată, Raul vede cu spaimă cum, din greşeală, un camion a lovit tricicleta într-o roată din spate. Tricicleta s-a răsturnat şi Matias a căzut imediat la pământ. Îngrozitor!

Raul a alergat îndată la acel loc. Trebuia să facă ceva, simţea că trebuie să-l ajute pe băiatul accidentat dar nu ştia cum. Bine că avea celularul la el.

– Tati vino repede, vino la vreo 5-6 case, de la casa noastră, căci s-a întâmplat un accident. Te rog, tati, repede…

– Îndată, fii fără grijă! Se auzi vocea tatălui său.

b

!

29

Tatăl a sunat întâi la salvare, apoi a luat maşina şi foarte repede s-a dus la acel loc. Se strânsese lume. Matias plângea.

Iată că a sosit salvarea; doctoriţa l-a examinat pe Matias, apoi încet, încet, cu grijă l-a urcat în salvare.

Raul se uită la tatăl său:– Tati, noi ce trebuie să facem?– Mai întrebi? Urcă repede în maşină căci mer-

gem la spital.La spital au aşteptat ceva timp, până i s-au făcut

lui Matias toate consultaţiile necesare. Apoi Raul şi tatăl său, au cerut permisiunea să intre în salon să-l viziteze pe Matias.

– Cine sunteţi? A întrebat doctorul, îi sunteţi rude?– Nu, zice Raul; îi suntem prieteni.Raul se mira singur de ceea ce a spus: îi sun-

tem prieteni!De fapt nici nu-l cunoştea pe Matias şi totuşi sim-

ţea că trebuie să-i fie alături, să-l ajute, aşa cum ajuţi pe un prieten la necaz.

Au intrat deci în salon şi l-au găsit pe Matias întins pe pat. Avea câteva mici lovituri, deja pansate şi trebuia să se odihnească.

– Să facem cunoştinţă, pe mine mă cheamă Raul. Cum te simţi?

– Acum sunt bine, mă doare unde m-am lovit, dar sunt destul de bine. Numele meu este Matias. Sunt supărat foarte căci nu mai am tricicletă cu care să duc mâncarea la muncitori, ce-o să fac? Cu tricicleta duceam mâncare la un şantier şi câştigam bănuţii nece-sari pentru familia noastră. Spunând acestea Matias începu din nou să lăcrimeze.

– Băieţi, mai sunt şi eu pe aici, spuse tatăl lui Raul. De tricicletă mă ocup eu; va fi ca nouă. Te rog, Matias, să fii fără grijă, stai liniştit, odihneşte-te, iar mâine

30

noi vom veni din nou la tine. Acum mergem s-o liniş-tim şi pe mama ta.

La rugăciunea de seară, Raul s-a rugat îndelung pentru vindecarea noului său prieten.

Timpul trecea foarte greu; nu-i uşor să ai un prieten bolnav.

A doua zi s-au dus şi l-au luat pe Matias de la spi-tal căci aşa a spus doctorul.

Raul zice emoţionat:– Matias eu şi tatăl meu vrem să te rugăm să vii

să lucrezi la cofetăria lui tati; măcar o vreme, până se va rezolva cu tricicleta.

– Cum? eu… Ce pot eu să fac? întreabă Matias.– Sunt o mulţime de lucruri de făcut: să aşezi

materialele în rafturi, să pui etichetele la prăjituri şi alte lucruri asemenea.

Şi vei câştiga destui bani pentru familia ta. Raul vorbea cu atâta bunătate şi îi inspira atâta sprijin şi ajutor lui Matias, căci s-a întâmplat chiar aşa cum este scris în Sfânta Scriptură: „Omul blând e doctor al inimii“ (Prov. 14, 30).

Pe faţa lui Matias a apărut un zâmbet; primul surâs după trista întâmplare.

– Vă mulţumesc foarte mult, îmi sunteţi adevăraţi prieteni, zise Matias ştergându-şi pe furiş o lacrimă.

De a doua zi la cofetăria „Bucuria copiilor“ lucrau, dar se mai şi jucau, cei doi prieteni: Matias şi Raul.

Gândindu-ne la toate cele întâmplate în această poveste, să tragem învăţătură: să sărim în ajutorul celor care sunt în suferinţă sau necazuri. Întotdeauna să fim gata să ajutăm, după posibilităţile noastre, pe cei care sunt în necazuri. De multe ori chiar şi un cuvânt prie-tenos, o vorbă plină de blândeţe sau o privire plină de compasiune poate să vindece multă durere. Dar aces-tea toate vor fi de şi mai mult folos, dacă le însoţim de

31

lacrimile noastre. Înaintea icoanei Maicii Domnului să vărsăm lacrimi pentru cei aflaţi în suferinţă, şi Stă-pâna Preacurată va risipi toată durerea şi va revărsa peste toţi, mila Fiului Său şi Dumnezeul nostru.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a lăsat nouă vorba aceasta: „Dragostea lui Dumnezeu şi dragostea oame-nilor sunt cele două feţe ale unei singure iubiri depline“.

Să cultivăm iubirea adevărată, iubindu-L pe Dumnezeu, iubind şi ajutând oamenii atât cât ne este cu putinţă.

Şi cu cât mai mulţi oameni vor încăpea în iubi-rea noastră cu atât mai mult îl vom bucura pe Înge-rul nostru păzitor.