UNIVERSITATEA SPIRU HARET

NICOLAE POSTOLACHE

HANDBAL

APROFUNDARE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

C U P R I N S

1. Natura efortului în handbal

2. Selecţia

2.1. Ipostazele acestui concept

2.2. Organizarea selecţiei

2.3. Criterii de selecţie

2.3.1. Sanogeneza

2.3.2. Vârsta

2.3.3. Aspectul somatic

2.3.4. Capacitatea motrică (condiţia fizică)

2.3.5. Factorul psihic

3. Atacarea simultană a factorilor antrenamentului

3.1. Pregătirea fizică

3. 2.Pregătirea tehnică

3.3 Pregătirea tactică

3.4. Pregătirea psihică

3.5. Pregătirea teoretică

4. Modelul (modelarea) în handbal

4.1. Modelul de instruire

4.1.1. Modelul – un prototip în curs de realizare

4.1.2. Cerinţe în alcătuirea modelului

4.1.3. Avantajele modelării

4.2. Modelul jocului

5. Antrenorul – profilul, personalitatea şi activitatea sa

5.1. Unele secrete ale reuşite în antrenorat

6. Bibliografie

1. NATURA EFORTULUI ÎN HANDBAL

Ca joc sportiv în care totul se hotărăşte în faţa porţii, fileului, coşului etc, prin cât mai puţine pase, handbalul este o sinteză a tuturor deprinderilor motrice în care predomină efortul bazat pe viteză şi viteză în regim de forţă. Este un joc de echipă, accesibil atât băieţilor cât şi fetelor, care îmbină alergarea, prinderea şi aruncarea mingii cu săritura, din care cauză a fost supranumit şi „atletism cu mingea”. Predominǎ efortul mixt (aerob şi anaerob) şi ca atare se procedeazǎ la schimbarea permanentǎ a jucǎtorilor. Are o tehnică simplă, reguli puţine, este uşor de organizat şi practicat, deoarece apelează la structuri (elemente şi procedee) bazate pe mişcări naturale, în care accidentările datorate vitezei de deplasare şi de execuţie apar foarte rar. În instruirea sa, veriga fundamentalǎ o constituie pregǎtirea tehnicǎ şi tacticǎ, bazatǎ pe o pregǎtire fizicǎ şi psihicǎ adecvatǎ. Factorii antrenamentului se gǎsesc într-o strânsǎ interdependenţǎ, influenţâdu-se şi condiţionâdu-se reciproc – aspect ce impune atacarea lor în mod simultan. Mǎrirea vitezei de alergare şi de execuţie, reducerea pauzei dintre repetǎri, alternarea judicioasǎ a acestor elemente de progresie care au ca efect ameliorarea rezistenţei – constituie factorul principal care asigurǎ calitate antrenamentului. Ori, efortul din antrenament este, de fapt, procesul învingerii de cǎtre jucǎtor a solicitǎrilor de tot felul pentru perfecţionarea sa din punct de vedere tehnic, tactic, psihic. În relaţia solicitare-capacitate de efect se stabilesc urmǎtoarele raporturi procentuale: Tabel nr. 1

Gradul de solicitare % din capacitatea (puterea) maximǎ

Rezerva

Micǎ (activitǎţi cotidiene) 40% 60% Moderatǎ (muncǎ) 40-60% 60-40% Mare (muncǎ grea) 60-80% 40-20% Foarte mare (sport de performanţǎ) 80% 20%

În jocul de handbal indicatorii de volum ai efortului (timp, numǎr de

execuţii, de mijloace, de elemente şi procedee tehnico-tactice pe unitatea de timp), spaţii-distanţe, greutate (masǎ) ridicatǎ (haltere) etc capǎtǎ un rol deosebit de important în rezolvarea unor probleme metodologice, cum ar fi: cantitatea de pregǎtire necesarǎ efectuǎrii „saltului calitativ”, formarea reprezentǎrilor şi stereotipurilor dinamice, supraînvǎţarea deprinderilor

tehnico-tactice şi modelarea procesului de pregǎtire. (Igorov-Bosi, Marina, 2005, p.116). În sfârşit, cum bine sesizau cei doi mari realişti ai handbalului românesc, Ioan Kumst Ghermǎnescu şi Virgil Hnart (2000, p.17), jocul modern, avansat, se desfǎşoarǎ în plinǎ vitezǎ, în ritm susţinut, ceea ce presupune depunerea unor eforturi fizice foarte mari. Pe lângǎ viteza de execuţie, de deplasare şi de reacţie, rezistenţa fizicǎ specificǎ, îndemânarea ǎn executarea fantelor şi schimbǎrilor de direcţie, pe lângǎ mobilitatea generalǎ şi supleţea necesare executǎrii celor mai complicate mişcǎri, forţa de aruncare, coordonare şi echilibrul, este necesar sǎ fie cultivat şi simţul mingii, care dǎ siguranţǎ în prindere, aruncare, în precizia paselor şi a aruncǎrilor la poartǎ. Viteza, sub toate formele ei de manifestare, şi rezistenţa în regim de vitezǎ sunt, în handbalul actual, de înaltǎ performanţǎ., calitǎţi motrice indispensabile, pentru a cǎror dezvoltare şi menţinere se cer multǎ muncǎ şi eforturi de intensitate maximǎ. Procedeele tehnice, numeroase şi variate, trebuie sǎ fie însuşite astfel, încât sǎ poatǎ fi aplicate în joc în condiţii de vitezǎ şi luptǎ cu adversarul. Combinaţiile tactice în atac desfǎşurate în vitezǎ sub forma unor acţiuni variate, pline de subtilitate şi neprevǎzut, ca şi contramǎsurile luate de apǎrǎtori necesitǎ o pregǎtire tehnico-tacticǎ complexǎ, precum şi dezvoltarea calitǎţilor intelectuale, de gândire şi anticipaţie. Întrebǎri recapitulative - Cum poate deveni jocul de handbal un mijloc de pregǎtire fizicǎ şi multilateralǎ preferat înaintea altor jocuri din programa şcolarǎ şi universitarǎ? - Prin natura efortului şi a regulilor sale de desfǎşurare, handbalul ar putea fi practicat şi ca mijloc kinetoterapeutic? Pânǎ la ce vârstǎ? - Pericolul de accidente în handbal este mai mare sau mai mic decât la baschet şi fotbal? - Cum se explicǎ faptul cǎ în handbal ceea ce predominǎ este efortul bazat pe vitezǎ în regim de forţǎ? Nuanţaţi.

2. SELECŢIA

2.1. Ipostazele acestui concept Alegerea gândită, chibzuită, efectuată după anumite criterii, cu scopul de a selecţiona pe cei mai buni, constituie obiectul multor studii şi cercetări ştiinţifice. De multă vreme acest proces permanent de recrutare a tinerelor talente în vederea angrenării lor într-o activitate de lungă durată, nu se mai desfăşoară aleatoriu, stocastic, probabilistic. Selecţia este în primul rând o activitate de mare responsabilitate, riguroasă, de urmărire şi evaluare corectă a ratei de progres a celor care îndeplinesc o parte din criterii, de obicei cele biomotrice. Nu oricine posedă harul de a întreprinde acest demers ştiinţific de măsurare, evaluare şi diagnosticare a aptitudinilor psihomotrice ale celor care au decis să se supună testelor de specialitate stabilite la un moment dat de Federaţia de Handbal. Sunt anumiţi antrenori şi tehnicieni care au ochiul format pentru „a vedea” în cei supuşi selecţiei doar pe acei care au talentul de a deveni handbalişti de valoare. Selecţia este totodată o prognoză. Noi selectăm pe cei care peste 8 – 10 ani de pregătire vor fi campioni. Astfel stând lucrurile, antrenorului îi revine sarcina ca, prin măiestria sa, doar să prelucreze zestrea nativă. În al patrulea rând, selecţia ne apare şi ca o investiţie pe termen lung în cei pe care-i alegem ca fiind talentaţi şi capabili de mari performanţe. De aici şi marile câştiguri / pierderi materiale şi morale în investiţiile făcute cu cei selecţionaţi. Apoi, selecţia reprezintă un factor de progres în handbal în general. Progres al performanţei, se subînţelege, care apare obligatoriu atunci când se lucrează numai cu cei cu calităţi multiple sau cu cât mai multe posibilităţi de progres. În sfârşit, selecţia este un proces mereu incomplet şi niciodată încheiat, unul care, în loc să se sfârşească, începe iarăşi. Această permanenţă este determinată de faptul că procesul în sine operează cu subiecţi ai căror parametri morfofuncţionali se află în continuă creştere. Se subînţelege că selecţia nu este un act izolat, ci unul care se leagă strâns de structura procesului instructiv – educativ. De calitatea selecţiei, a criteriilor sale riguros ştiinţifice, depind o multitudine de elemente, începând cu eficacitatea investiţiei, a controlului situaţiei dezvoltării handbalului la scara întregii ţări şi încheind cu creşterea performanţei sale internaţionale.

2.2. Organizarea selecţiei În viziunea noastră nu există factori îngrăditori ai selecţiei. Marginile sau limitele acestui proces nu se cunosc. Prin urmare, acţiunile de selecţie au loc în permanenţă la nivelul - şcolilor - cluburilor sportive şcolare - secţiilor de profil din asociaţii, cluburi şi alte centre de pregătire - unităţilor militare - facultăţilor şi colegiilor - în alte medii. 2.3. Criterii de selecţie Selecţia trimite la o multitudine de criterii ale căror valori sunt uneori greu de stăpânit. În ultimă analiză, totul depinde de modelul ales pentru a te raporta; vrei să ai în vedere campioana lumii, a României sau alte criterii: ale clubului, ale antrenorului etc. În selecţia în handbal trebuie „să se ţină seama de criteriile morfologice, energogenetice, biomecanice şi neuropsihice- cerinţe care determină modelul viitorului performer. Nu există o reţetă în elaborarea şi stabilirea criteriilor de selecţie. Marii antrenori au mereu criterii suplimentare cu care le completează pe cele aflate la un moment dat în circulaţie. Ei găsesc de asemenea alte norme şi probe de control cu care testează periodic pe cel selectat. 2.3.1. Sanogeneza Aproape că constituie un truism să mai afirmi că procesul selecţiei trebuie să înceapă cu acest control medical de specialitate, pentru a ne asigura de starea de sănătate perfectă a celui vizat. Această primă condiţie este hotărâtoare în selecţie. Ea nu poate fi înlocuită nici de somatoscopie (examinarea vizuală a constituţiei somatice) şi nici de datele corespunzătoare sub aspect antropometric. 2.3.2. Vârsta Selecţia după acest criteriu este condiţionată de cunoaşterea legilor de dezvoltare a fiinţei umane, precum şi a tuturor proceselor şi fenomenelor ce stau la baza evoluţiei sale psihofizice către marea performanţă.

Limita inferioară a selecţiei în handbal coboară chiar sub vârsta de 10 ani, atât la fetiţe cât şi la băieţi. De fapt, nu există o vârstă ideală pe care să o recomandăm pentru începerea handbalului. Începutul pătrunderii tainelor sale ca şi al selecţiei este perpetuu. Destinul operează încă din „faşă” asemenea selecţii, deci şi alegerea de a te afirma prin performanţe sportive şi nu prin alte domenii.

Prin urmare, speranţele de afirmare trăiesc acolo unde reuşeşti să te descoperi sau să fii descoperit: fie ca minihandbalist (6 – 10 ani), fie ca junior sau junioară (17 – 19 ani). Câtă puştime nu întâlnim pe terenurile de sport care îşi depăşeşte vârsta prin faptul că pune suflet, că are un suflet mare şi răstoarnă astfel toate categorisirile noastre ? Forţarea performanţei cu oricine sau de la o vârstă fragedă este la fel de gravă şi de dăunătoare şi acest aspect se regăseşte în absenţa performanţei la nivelul seniorilor.

Vârsta rătăcirilor, a erorilor tehnico-tactice şi în general vârsta tulburărilor produse de furtuna neurovegetativă, trebuie cunoscută în toate detaliile ei de cel care face selecţia.

2.3.3. Aspectul somatic Particularităţile vârstei, sexului şi nivelului de pregătire fizică se reflectă direct în corpul omului, conturându-i aspectul somatic. Schema corporală, respectiv imaginea corpului propriu, este considerată obiectiv important al dezvoltării psihomotorii în cadrul pregătirii multilaterale a sportivilor şi totodată un criteriu de selecţie. Sunt numeroase lucrări care propun diverse valori sub aspect somatic, la ambele sexe şi pe categorii de vârstă. Noi ne rezumăm aici numai la alcătuirea unui eventual profil ce trebuie completat, pe posturi (tabel nr. 2).

Tabelul nr.2

Indici Posturi

Portar

Pivot

Inter

Extremă

Centru _ x

Talie Greutate Raport T/Gr Anvergură Diametru biacromial

Diametru bitrohanterian

Deschiderea palmei

Mărimea labei piciorului

Mobilitate a... b... c...

La toate echipele (masculine şi feminine), indiferent de nivelul lor, se remarcă tendinţa de a selecţiona, pentru toate posturile, jucători cu înălţime medie în jurul a 1.90 m., respectiv 1.72 m. Pe lângă gabarit, jucătorii de valoare posedă calităţi motrice deosebite, precum şi cunoştinţe tehnico-tactice remarcabile. Handbalul actual, din ce în ce mai mult un joc atletic, pretinde jucătorului de pe fiecare post sǎ posede calitǎţi morfo-funcţionale de excepţie. 2.3.4. Capacitatea motrică (condiţia fizică) Este un criteriu foarte relevant în selecţie, dată fiind natura efortului din jocul de handbal. Valorile, pe posturi, ale indicilor ce ilustrează condiţia fizică sau capacitatea psihomotrică sunt puse în evidenţă de joc, de probele şi normele de control stabilite la un moment dat, fie de federaţie, fie de tehnicienii specializaţi în pregătirea echipelor de copii şi juniori. Calitatea selecţiei, după acest criteriu, este dată de următoarele componente:

• îndemânarea specifică menită să evidenţieze folosirea în mod variat a deprinderilor tehnice, a coordonării mişcărilor şi rezolvarea diferitelor situaţii de joc în timpul jocului ca mijloc concludent de soluţie;

• viteza de execuţie a procedeelor şi elementelor tehnice de atac şi de apărare;

• viteza de reacţie şi de deplasare pentru încadrarea în dispozitivul de atac şi de apărare;

• detenta necesară la prinderea, pasarea, aruncarea sau blocarea mingilor;

• forţa necesară luptei corp la corp cu adversarul, cât şi pentru aruncarea mingii;

• rezistenţa generală pentru a face faţă solicitărilor din întreaga partidă sau din întreg turneul;

• indici crescuţi de forţă şi viteză în regim de rezistenţă la acţiunile repetate cu o mare încărcătură psihofizică etc.

tomita

Rata progresiei (Rp) se calculeazǎ petru a exalua cu cât s-a progresat în perioada luatǎ în studiu. Se poate exprima în valoarea absolutǎ sau în procente. Xf = media aritmeticǎ obţinutǎ la testarea finalǎ Rp=Xf – Xi, unde: Rp = rata progresiei Xi = media aritmeticǎ obţinutǎ la testarea Iniţialǎ Sau: Rp= Xf* 100/X , unde: Rp= rata progresiei Xf= media aritmeticǎ obţinutǎ la testarea iniţialǎ X= media aritmeticǎ 2.3.5. Factorul psihic Numeroase situaţii ivite pe parcursul unui joc sau al unui turneu, cum ar fi lupta deosebit de încordată (impacte repetate şi foarte dure) în mai toate fazele jocului, meciurile cu handicap, în inferioritate numerică, cu factori ostili (spectatorii) etc., fac din modelul psihic al jucătorului un criteriu de selecţie foarte semnificativ.

Coordonatele de ordin psihic ies mai greu la iveală şi ele nu sunt sesizate de oricine, dacă nu are pregătirea necesară. Unele dintre ele, cum ar fi spiritul de sacrificiu, fair-play-ul, încrederea în sine şi în virtuţile naţiunii tale etc. apar în situaţii limită.

Putem oare anticipa astfel de caractere în cei pe care-i selectăm? Putem, dacă le urmărim în timp sau în procesul instructiv-educativ următoarele direcţii:

- simţul timpului şi spaţiului; - capacitatea de a anticipa succesiunea fazelor, de a recepţiona rapid

semnalele acustice şi optice; - capacitatea de asociere spontană; - vocaţia de lider, de jucător de echipă sau capacitatea de integrare,

comunicare şi cooperare; - puterea de a ajuta pe altul;

- capacitatea de însufleţire a echipei; - încrederea în sine, în coechipieri şi în virtuţile naţiunii; - abilitatea de a maximiza utilitatea avantajelor şi de entuziasmare

pentru atingerea idealului; - curajul, dârzenia, raţiunea şi capacitatea de a transforma în acţiune cele

observate. - utilizarea inteligentă a cunoştinţelor tehnico-tactice în timpul fără

minge; - autocontrolul, autodepăşirea, concentrarea, constanţa (randamentul

mereu bun) etc. Se aproximează că în jocul de handbal factorii determinanţi ai performanţei au cam următoarele procente: 25% capacitatea psihică, 35% capacitatea motrică şi 40% tipul somatic. Ca şi baschetul, acest sport face parte din grupa ramurilor care cer o mare cheltuială de energie fizică, necesară numai în momentele de mobilizare voluntară.

Întrebări recapitulative

- Jocul constituie un mijloc de selecţie? Ce loc ocupǎ el în ierarhia criteriilor? - Cum poate fi organizatǎ selecţia în mediul rural? - Cam ce procent are „selecţia” întâmplătoare, neiniţiatǎ? - Care ar fi primele trei criterii în topul selecţiei? - Ce probǎ sau normǎ credeţi cǎ lipseşte din tabelele noastre ( 3 şi 4) ? - Care dintre ele nu este relevantǎ pentru selecţie?

3. ATACAREA SIMULTANĂ A FACTORILOR ANTRENAMENTULUI

În orice acţiune de joc factorii antrenamentului sunt prezenţi simultan, în proporţii variabile pe toatǎ durata atacului şi apǎrǎrii. Conţinutul antrenamentului la handbal este dat de valorificarea unor exerciţii, procedee şi acţiuni din ansamblul specific tehnicii şi tacticii jocului, al temelor sale teoretice etc. Ca şi la alte ramuri/probe, elementele constitutive ale acestui proces sunt: -pregătirea fizică (generală şi specifică) - pregătirea tehnică - pregătirea tactică - pregătirea psihică - pregătirea teoretică Prin natura lor, factorii pregătirii se află în strânsă legătură şi interdependenţă, în sensul că nici unul dintre ei nu se antrenează separat, ci fiecare în regimul celorlalţi. 3.1. Pregǎtirea fizică Cititorul ştie bine că pregătirea fizică este suportul întregii pregătiri şi nelipsită în orice etapă a anului. El este invitat aici să afle sau să dezbată probleme de altă natură, de felul: cum trebuie executate, în ce succesiune, în ce dozare exerciţiile selecţionate pentru pregătirea fizică generală şi multilaterală în concordanţă cu categoriile de vârstă şi sex, etapa şi nivelul de pregătire; ce coeficienţi de specificitate (sau utilitate), solicitare şi complexitate au asemenea exerciţii; dacă pregătirea fizică generală o precede în timp şi o influenţează pe cea specifică; care sunt mijloacele pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză, forţă şi îndemânare – considerată calitatea motrică dominantă în jocul de handbal ş.a.m.d. Până în prezent nu se ştie exact de pildă, procentul factorului care a asigurat succesul în lume al handbalului românesc. Este posibil ca factorul esenţial să-l fi reprezentat pregătirea fizică. Cert este că numărul redus al timpilor de odihnă în atac (2 – 7 sec. în procent de 89%) şi apărare (3 – 9 sec. în procent de 85%), contactul permanent cu adversarul, numărul mare de acţiuni desfăşurate în tempouri diferite şi cu un caracter relativ omogen pentru toţi jucătorii (mai puţin portarul) reclamă o pregătire fizică temeinică. Una în care să fie vizate dezvoltarea forţei de aruncare la poartă, a vitezei starturilor pe contra-atac, a detentei, îndemânării, mobilităţii etc.

Pregătirea fizică nu poate face abstracţie de valorile şi ponderea celorlalţi factori ai antrenamentului şi nici nu poate fi înţeleasă decât ca element al ansamblului: antrenamentul şi jocul (competiţia). Acestea din urmă sunt de fapt o coexistenţă a factorilor antrenamentului şi a sistemelor de joc. 3. 2. Pregătirea tehnică În toate lucrările de specialitate cei doi factori ai antrenamentului care definesc jocul de handbal sunt trataţi separat. O definiţie a tehnicii jocului de handbal demnă de a fi reţinută o aflăm la Ioan Negulescu (2000, p.26): „ un ansamblu de deprinderi motrice specifice în formă şi conţinut, care se referă la manevrarea mingii, precum şi la deplasările jucătorilor în vederea acestei manevrări, care se desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii în scopul realizării randamentului maxim în joc”. O reţinem şi pentru afirmaţia din încheiere a autorului, potrivit căruia tehnica este „în corelaţie cu tactica jocului”. Noi dorim să privim şi să tratăm pregătirea tactică drept o formă evoluată a celei tactice. Căci ce este tactica, dacă nu o tehnică aplicată? O interpretare a contextului cu ajutorul bagajului tehnic. Există vreo diferenţă între Gaţu cel tehnic şi Gaţu cel tactic? Credem că nu. Primul îl „alimenta” pur şi simplu pe al doilea, „ei „ fiind de fapt inseparabili. Numai tactic, handbalistul este un simplu executant, eventual pentru chinograme. El este întradevăr ceea ce îl transcende sub aspect tactic sau numic. Luate individual, elementele şi procedeele tehnice aproape că nu au sens. Aceste tipuri de activităţi înseamnă, în cele din urmă, fazele care se succed, reprezentarea lor în structuri de joc. Abia puse în valoare în tactica unui joc victorios, procedeele devin şi ele eficiente. Lupta pentru minge, oprirea adversarului, aruncarea la poartă sunt elemente tehnice şi atât. Varietatea folosirii lor, nota personală le transformă în procedee tehnice. Aruncarea la poartă prin evitare (care ar trebui să poarte numele marelui handbalist român Virgil Hnat) este corectă şi eficace când executantul a găsit (aproximat) tactic distanţa, momentul, locul şi le-a pus într-un scenariu portivit. Ca şi pictorii, ori muzicienii sunt mulţi tehnicieni desăvârşiţi; în cazul echipelor de handbal însă înving cei care au mai mulţi Moser, Gaţu ş.a., care îşi pun autograful pe ceea ce fac. Astăzi nu mai ştiu exact de unde, de la cine ştiu că superioritatea unei echipe în faţa altora se realizează din ce în ce mai greu numai pe baza execuţiilor tehnice sau eventual a pregătirii fizice. Execuţiile tehnice pot fi

învăţate şi perfecţionate mai uşor (de mai multe echipe într-o măsură aproximativ egală). Însă lupta pentru întâietate, în aceste condiţii, rămâne să se dea pe plan tactic. De obicei elementele / procedeele tehnice de care legăm fazele tacticii nu sunt ele însele declanşatori, ci doar prilejuri, ocazii favorabile şi dovezi ale cunoaşterii depline, ale circumstanţelor. Ori aceste prilejuri sunt, de fapt, declanşări ale unui proces vast de valorizare a inteligenţei şi a talentului moştenit. 3.3 Pregătirea tactică După cum se exprima într-o carte a sa (1986) fostul mare handbalist Vasile Sidea, în însuşirea elementelor de tactică, necesită un proces de instruire mai îndelungat, mai dificil, fiind o activitate colectivă, dar absolut necesară, deoarece „aici se vor produce decalaje între echipe”. Orice tactică gândită până la capăt şi aşternută pe hârtie (în manuale, cursuri etc.) trebuie să devină de gândit al trăirii în teren. Cu aceste surse (carte, antrenor) te pregăteşti; de jucat însă (înfrânt sau victorios) joci singur. Un tratat da handbal te învaţă nu atât ce este el ca joc sub aspect tehnic sau tactic, ci cum să întrebuinţezi aceste secvenţe de joc, cum să le organizezi ca esenţă inteligibilă şi inteligentă. A devenit sufocantă în aceste surse bibliografice sintagma ”concepţia de joc şi pregătire” (Al. Acsinte, Al. Eftene, 2000, p. 30 – 33) sau numai „concepţia de joc”, prin care specialistul german Werner Wick (1995, p.81) înţelegea „expresia gândirii şi a acţiunilor unei echipe” bazată pe caracteristicile fizice, psihice şi tehnico-tactice ale jucătorilor, născută din ideile de joc şi din regulile de joc. În plus, specialistul est-german recomanda pe atunci ca jucătorii „să fie în stare să-şi adapteze modul personal de joc (sic) la concepţia tactică a echipei”. Aşa cum am mai afirmat, nouă ni se par asemenea formulări un abuz de limbaj, o sufocare a terminologiei de specialitate de către cei care nu şi-au putut descoperi cu ce înving cei care înving sau cu ce mai rămâne, de fapt, conceptul de „tactică” – acea parte a artei şi ştiinţei care în jocurile sportive se ocupă cu organizarea şi conducerea – la pas – a mijloacelor, precedeelor şi acţiunilor tehnice – în apărare şi atac – pentru realizarea în cel mai scurt timp a obiectivelor. Şi dacă tot am ajuns pe acest teren, să mai precizăm că tactica în perspectivă, cu bătaie lungă (pe toată durata unei olimpiade, a unui an competiţional etc.), cea care stabileşte direcţiile de urmat, se numeşte strategie.Noi facem greşeala că putem descrie, în cărţile noastre doar

mişcarea din tehnică, dar nu şi dinamica ei vie din tactică sau strategie, unde totul se schimbă sau devine altfel. Ne place cartea sau nu, în cele din urmă orice joc este o bibliotecă cu cărţi de tehnica handbalului, dar nearanjate, ci plasate haotic pe rafturi. A gândi sau a juca tactic înseamnă a reţine din ele, a-ţi însuşi ştiinţa de a reproduce situaţiile tipice (deja inventate), de a unifica toţi ceilalţi factori ai antrenamentului în forme cât mai utile şi avantajoase şi de a perpetua un anumit model de existenţă: handbalistul care este adeptul sfinţeniei muncii. Cel care este acolo unde trebuie să se găsească şi unde ai meritat să te găsească prin siguranţa de sine a celor însuşite. Urcând muntele tacticii pas cu pas, fără salturi şi mereu atent să ajungi în vârf, fazele tacticii nu dau greş; în tactică nu există ratare. Greşesc şi pierd numai cei care nu ştiu până unde pot urca şi pe cine pot conta – cum afirma savantul Nicolae Iorga. Universul tehnico-tactic al jocului de handbal ar putea fi redat oarecum în graficul alăturat (nr.1) unde: - A reprezintă arta manevrării mingii (prindere, pasare, conducerea mingii – dribling), în atac şi apărare - B ştiinţa fentelor cu şi fără minge - C harul, talentul de a arunca la poartă cu mesajul primelor litere. Trebuie să recunoaştem că handbalul de valoare trăieşte din aceste trei mari componente ale culturii: artă, ştiinţă (raţiune), talent (har). Graficul nr. 1

Structura predominantă a unui joc în atac şi apărare

C. B. A.

TACTIC

A

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

VALORILE TEHNICII

Mai trebuie recunoscut că învăţarea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii se realizează, îndeosebi, pe seama creşterii volumului de muncă

3.4. Pregătirea psihică Înţelegem prin pregătire psihică atât factorul antrenamentului ca atare, cât şi componenta întregului proces de pregătire (inclusiv în afara lui) a sportivului, cu alte cuvinte „ansamblul strategiilor şi tehnicilor de instruire şi educare utilizate în scopul creşterii capacităţii psihice şi dezvoltării personalităţii sportivilor, corespunzătoare cerinţelor probei/sportului, pentru obţinerea efectelor şi rezultatelor superioare în antrenament şi concurs”. Procesul pregătirii sportive este deopotrivă exersare, educaţie, instruire, formare, perfecţionare în vederea unei competiţii, care presupune întrecerea cu natura (factorii de ordin geoclimatic), spaţiul, timpul, gravitaţia, cu alţii şi cu sine. Prin amploarea sa, acest proces îndelungat şi complex reuneşte într-un sistem de mecanisme cele trei componente: biologică (de natură somatică, fiziologică, biochimică), socială (relaţiile interumane) şi psihologică (personalitatea sportivului în primul rând). Componentele, laturile acestui triunghi se află într-o corelaţie perfectă, acţionează sinergic sau cooperativ pentru îndeplinirea aceleaşi funcţiuni. Ele sunt totodată elementele (subsistemele) unui sistem a cărui eficienţă reflectă direct măiestria antrenorului (arta, harul său didactic). Un astfel de antrenament total - pluri - şi interdisciplinar care să „acopere” pregătirea completă a sportivului/echipei pentru a obţine performanţa maximă planificată, -cere şi un „antrenor total”. Ori, astăzi, în condiţiile globalizării atâtor sporturi şi ale olimpizării lumii, un asemenea vrăjitor nu mai există. Antrenorul apelează şi el la specialiştii profilaţi anume pe secvenţe ale pregătirii sportive: igienişti, biochimişti, specialişti în treburile de relaxare şi antrenament mental, de control al anxietăţii şi stress-ului etc. Cât priveşte pregătirea psihică a sportivului/echipei, ea nu se mai realizează „numai prin latura care-i poartă numele”, ci prin toate celelalte laturi ale antrenamentului propriu-zis, prin antrenamentul de psihoreglare, antrenamentul invizibil, prin toate acţiunile sociale şi manageriale (M. Epuran, 2001, p. 205). Participanţii la pregătirea psihică sunt, aşadar, psihologii, medicii, antrenorii cu cultură psihologică şi, bineînţeles, sportivii înşişi. Aceştia din urmă sunt primii care trebuie să-şi însuşească o serie de cunoştinţe, convingeri şi deprinderi privind controlul emoţiilor, reducerea anxietăţii, încărcarea cu gânduri pozitive şi încrederea în sine, autoanaliza, autoevaluarea şi autoconducerea, învăţarea motrică (pe baza „programului” mental) şi inteligent-motrică (rezolvarea unor scheme-algoritmi, a unor situaţii problematice, nu numai de ordin tehnico-tactic!).

Se subînţelege că pregătirea psihică este o activitate mai deosebită, mai delicată, care nu este accesibilă oricui, dacă nu are cunoştinţele şi tactul necesare. Pentru a educa manifestările psihocomportamentale ale jucătorilor, pentru a-i instrui şi dirija în vederea obţinerii unor efecte globale ce vizează personalitatea întregii echipe, antrenorul trebuie să cunoască şi stăpânească foarte bine caracteristicile capacităţii psihice, precum şi mijloacele şi metodele prin care se realizează pregătirea psihică al cărei rol se află în continuă creştere. Conţinutul/obiectivele pregătirii psihice se structurează astfel (sub aspect didactic, se înţelege): A. Privind antrenamentul

- gândire anticipativă în condiţii de efort maxim şi/sau prelungit; - concentrare a atenţiei şi coordonare în condiţii de oboseală sau a prezenţei factorilor ostili/perturbatori; - controlul anxietăţii; - controlul stării de stress; - spiritul de observaţie; - simţul spaţiului, timpului, al porţii; - capacitate de mobilizare psihofizică; - imagine a sinelui (eu-lui); - încredere în capacitatea proprie de afirmare sau de realizare a performanţei; - încredere în coechipieri până la a-ţi păsa mai mult de aceştia decât de tine; - extroversiune (inclusiv deschiderea spre nou) şi capacitatea de a comunica şi asculta şi pe alţii; - disponibilitate de a prelua anumite riscuri; - disponibililate pentru efort; - duritate cu sine; - analiză rapidă a situaţiilor şi evaluarea lor obiectivă; - putere de decizie optimă; - antrenament mental; - adaptare senzorială, perceptivă şi neuromotrică, considerate (M. Epuran, 2001, p. 211) esenţa performanţelor; - obişnuinţe, deprinderi, priceperi de a concura loial şi eficient.

B. Privind competiţia - dăruire totală; - capacitate de adaptare şi autoreglare; - motivaţie pentru performanţă; - combativitate, îndârjire, voinţa de a învinge; - inimă de concurent, încrederea în victorie; - creativitate şi imaginaţie; - stabilitate a personalităţii; - comunicare nonverbală; - percepţie selectivă; - controlul anxietăţii; - stăpânire de sine; - respectarea arbitrilor şi spectatorilor chiar şi în condiţii de oboseală,

greşeli, ostilităţi, greutăţi; - rezistenţă psihică la solicitări: „a putea şi a vrea”; - capacitate de asociere a ideilor/ideomotricitate; - respectul disciplinei tactice; - fair-play; - menţinerea tonusului psihic, a prospeţimii şi bucuriilor ce radiază de la un coechipier care înscrie, care nu ratează nimic, de la o apărare care funcţionează bine sau de la propiul portar al cărui aport ajunge până la 70 – 80 % din victorie; - refacerea dezechilibrului psihic creat de cei/cel care „distrug/e” jocul în momentele decisive; - efectul ascuns al golului: în plus sau în minus. Această psihotehnică pe care o numesc cultură ludică, îşi are sorgintea în adevărul că toate schimbările şi transformările sunt posibile oriunde şi oricând. C. Privind antrenamentul şi competiţia Antrenamentul şi competiţia de handbal sunt o însumare a voinţelor de afirmare, de a depăşi obstacolele, de a învinge. Metodica pregătirii marilor performanţe se rezumă la a aduna aceste „degete” ale echipei, în orice conjunctură, şi a le pune la lucru: - atenţia; - memoria; - iniţiativa; - coeficientul crescut de inteligenţă; - gândirea pozitivă;

- autosugestia; - comportamentul moral-civic; - viteza de reacţie; - ambidextria; - încrederea în sine şi în echipă*; - spiritul de cooperare şi camaraderie; - combativitatea; - tenacitatea; - lupta totală pentru realizarea scopului; - capacitatea de relaxare şi refacere rapidă etc. Pregătirea psihică pentru competiţii este doar o continuare a celei din antrenamente. Indiferent de ordinea prezentării lor, a încadrării într-o grupă sau alta (A, B, C), toate procesele, funcţiile, mijloacele şi stările psihice enumerate până aici trebuie privite în dinamica şi interacţiunea lor.

3.5. Pregătirea teoretică Acest factor al antrenamentului are o contribuţie substanţială la creşterea volumului de lucru. Ponderea sa şi a pregătirii psihice au căpătat procente din ce în ce mai mari în sistemul şi modelele de pregătire şi concurs, situaţie datorată în primul rând faptului că sportivul trebuie să ştie permanent ce valori îl separă de model pentru a obţine performanţa maximă. Se justifică pe deplin afirmaţia că identificarea acestui factor în ansamblul celorlalţi, şi îndeosebi acordarea atenţiei pe care o merită, a marcat o etapă importantă în însăşi evoluţia teoriei antrenamentului sportiv . Atât mijloacele, cât şi metodele care concură la realizarea pregătirii teoretice nu necesită o eşalonare în timp, într-o anumită etapă. Esenţial este ca ele să îşi găsească oportunitatea şi să-şi atingă finalitatea: formarea unei culturi de specialitate absolut necesară jucătorului de handbal. Corpul de lectori implicaţi în acest demers sunt: antrenorul, medicul, biochimistul, igienistul, psihologul, operatorul video, analistul, managerul, eventual sponsorul şi, bineînţeles, sportivul însuşi. Sursele lor de documentare şi informare sunt şi ele cele cunoscute: tabla magnetică, filmul (buclele de film), monitorul, foile de arbitraj, fişele de înregistrare şi interpretare statistică a datelor culese, cartea, paginile multiplicate, presa, graficele etc. Planul tematic al acestui gen de pregătire este fără margini şi are ca intenţionalitate centrală informarea multilaterală a sportivului, înarmarea lui

cu cunoştinţele absolut necesare din domeniul antrenamentului şi competiţiei de handbal: - autocontrolul valorilor bazale: puls, capacitate vitală, greutate, calitatea somnului etc; - conştientizarea procesului de antrenament cu dinamica solicitărilor sale şi ale competiţiei (pe posturi); - însuşirea noutăţilor de ordin tehnico-tactic, igienic, alimentar, medical, psihologic etc; - decelarea, descoperirea a ceea ce este încă ascuns în jocul propriu şi al adversarilor; - analiza rezultatelor jocului şi a ratei lor de progres/regres la probele şi normele de control periodic; - analiza perspectivei imediate de realizare a prevederilor modelului şi a obiectivelor de performanţă în vederea ajustării „din mers” a unor prevederi (eventual autoanaliza); - participarea sportivului/echipei la construirea întregului eşafodaj şi a întregii problematici ce stau la baza pregătirii şi a performanţelor; - lectura unor lucrări (pagini) cu conţinut biografic (mari handbalişti ai României şi ai lumii), istoric, geografic, filosofic, fiziologic; - şedinţe şi colocvii (dezbateri) privind introducerea treptată a organismului în eforturi maxime, relaxarea rapidă şi eficace, educarea concentrării până la detaşarea de factorii ostili/perturbatori; - educarea cu discreţie a patriotismului.

x x x

Din perspectiva analizei lor metodico-dinamice, ca proces instructiv educativ şi creator specific uman, cei cinci factori care ne-au stat în atenţie şi care influenţează direct şi multilateral evoluţia performanţei, capătă la un moment dat anumite ponderi, anumite tendinţe. Metodologi contemporani sunt preocupaţi foarte serios de cunoaşterea cât mai exactă a raporturilor de intercondiţionare a celor trei factori hotărâtori în randamentul competiţional (fizic, tehnic, tactic), fie şi numai pentru a se stabili limitele optime. Aceste limite/raporturi sunt credibile numai dacă procentele lor provin din date reale, obiective, la calcularea cărora s-a avut în vedere că întreaga pregătire tehnică şi tactică, de pildă, are un suport fizic, neexistând în realitate eforturi pure, ci numai mixte. Procedând altfel, îşi fac loc hazardul şi procentajele arbitrare – ceea ce conduce la confuzii care se răsfrâng asupra performanţei.

Din cele prezentate în acest capitol rezultă că handbalul este şi el un produs al interacţiunii factorilor antrenamentului de care ne-am ocupat. Valoarea acestei interacţiuni la jocurile sportive este dată de contribuţia, de aportul tuturor factorilor la lupta decisivă ce se dă în zona fierbinte din faţa porţii, fileului, panoului etc, unde ceea ce contează şi are caracter legic este să înscrii mai mult decât adversarul. Deci, să reuşeşti din cât mai puţine pase şi printr-un efort cât mai economicos. Ori, a ajunge la acest nivel, nu e deloc simplu.

Întrebări recapitulative - Folosirea unor mijloace cu grad corespunzător de complexitate , trebuie să aibă în conţinutul lor, simultan, toţi factorii antrenamentului? - În care situaţii din procesul pregătirii handbalistului, factorul fizic se află într-o pondere mult mai mare faţă de ceilalţi? - Individualizarea pregătirii handbalistului se realizează în scopul perfecţionării continue a ceea ce l-a consacrat pe fiecare sau pentru remedierea unor lipsuri? - Cam câte minute din cele două reprize sunt de efort şi câte de odihnă în meciurile pe care le-aţi vizionat? - Care factor al antrenamentului este tratat abuziv şi care este cel căruia ni i se acordă ponderea cuvenită în handbalul românesc contemporan ?

4. MODELUL (MODELAREA) ÎN HANDBAL

4.1. Modelul de instruire

Modelul-modelarea desemnează un sistem ideal cu ajutorul căruia pot fi studiate, prin analogie, proprietăţile şi transformările sistemului iniţial original care vizează şi evaluează în cele din urmă însuşi sistemul naţional de educaţie fizică şi sport. În handbal are înţeles de prototip ideal, încă nematerializat în practică, o reprezentare proprie a realităţii, o extrapolare a originalului, dar care nu cuprinde toate dimensiunile acestuia. Este o reflectare în plan metodic a legilor unei activităţi reale care acţionează în timpul pregătirii, competiţiei, cât şi în afara lor: în mişcarea handbalistică în ansamblu. Este, totodată, şi o proiectare a unei cuprinderi mai vaste, o alegere originală a mijloacelor, a unui set de limite cu care ne propunem atingerea unor scopuri/performanţe. Modelul provine din

proiectele (modelele) premergătoare/anterioare şi rezidă în aplicarea în practică a ceea ce se potriveşte numai unora. Modelul rezultă din capacitatea de a stabili valorile demne de a controla dinamica pregătirii, competiţiei şi a tot ce ne apare în cale pentru a reuşi în întregime. Însăşi realizarea modelului (modelarea) reflectă grija, preocuparea de a face mai bine şi mai eficace ceea ce sperăm să aibă loc. Grav este când această problemă nici nu se pune. Modelele de instruire sunt „imagini de tip izomorfic ale originalului, obţinute prin aplicarea unor procedee de transformare şi abstractizare” (P. Cercel, 1983, p. 259 ) Modelele sunt un joc între absolut şi relativ, din care imprevizibilul şi contradictoriul nu dispar. Ordinea din cel mai recent model nu confiscă realitatea, nu o închide definitiv, ci numai o protejează. De aici şi re-modelarea - un efort continuu de gândire/judecare şi coerentizare, de întoarcere pe toate feţele a cât mai multor aspecte pe care antrenamentul şi competiţia, îndeosebi, le pun în faţa obţinerii marii performanţe. 4.1.1. Modelul – un prototip în curs de realizare Modelul - acest ansamblu de acţiuni şi tehnici de alcătuire a unei structuri în care urmează să aibă loc devenirea sau să o producă, este de fapt o precizare a stadiului în care se află evoluţia pregătirii performanţei. Întrucât alcătuirea lui presupune cunoaşterea temeinică a tuturor factorilor încorporaţi în procesul făuririi marii performanţe (şi nu numai a unor zone reduse ale ei), modelul se constituie într-un adevărat Plan de cercetări şi investigaţii – multiple şi complexe – la care participă, în echipă, numeroşi specialişti: antrenori, medici, biologi, psihologi, sociologi ş.a. Cel puţin în ultimele decenii se constată o receptivitate crescută în aplicarea datelor ştiinţelor biologice în marea performanţă, iar abordarea pluri – şi interdisciplinară a problematicii modelării o demonstrează cel mai bine. Putem afirma cu toată certitudinea că modelul începe de acolo de unde îşi iau certificatul de naştere toate realităţile performanţei. Totuşi, el nu închide mecanic o totalitate de factori, situaţii, tendinţe într-o structură cu formă definitivă. Din această cauză sunt folosiţi termenii de model matematic şi model de referire la o pregătire ideală. Ambele modele sunt admise ca reale, în curs de realizare pe o durată mai lungă sau mai scurtă. Învăţarea, perfecţionarea, educaţia, făurirea performanţei etc. sunt modele; sunt, cu alte cuvinte, forme superioare de acţiune şi cunoaştere. Ansamblul operaţiilor prin care constructorul modelului depistează şi explică identităţi, influenţe, factori, proprietăţi

esenţiale ale procesului, lucrului, obiectului ce urmează a fi modelat, cu scopul de a le înţelege şi de a se apropia de ele, se numeşte modelare. Atât modelul, cât şi modelarea pregătirii performanţei cuprind şi cunoaştere, şi învăţare, şi perfecţionare prin repetare, şi educaţie etc., astfel încât realizarea modelului şi modelării capătă statutul de sinteză biopsihosocială. A programa una dintre aceste forme (învăţare, perfecţionare etc.)înseamnă a urmări creşterea eficienţei ei, înseamnă a vedea mai clar care sunt componentele sistemului de pregătire adoptat şi în ce constau relaţiile dintre ele. Aceasta face posibil să se estimeze din vreme şi pe baze ştiinţifice dacă există suficient timp pentru a se lua măsurile de rigoare pentru a se dezvolta tehnologii noi, care să corespundă condiţiilor viitoare de pregătire şi concurs. Nu odată performanţele au crescut într-un ritm mai rapid decât ritmul prevăzut în modele. Această neconcordanţă, pertrecută şi în sens invers, s-a datorat faptului că lucrurile se transformă unele în altele, dar nu ştim dacă toate sunt obligate să treacă la un moment dat al devenirii lor din nou prin centru pentru a relua ciclul devenirii şi a asigura circuitul existenţei universale Cu alte cuvinte, nu toate dimensiunile modelului se dezvoltă în acelaşi ritm, trecând de la un an la altul prin aceleaşi zone ale realităţii. Unele se comportă la fel, altele cunosc însă involuţii sau evoluţii care îngreunează viziunea şi măsurarea exactă de care are nevoie modelul. În intimitatea structurii sale, care nu este identică cu originalul, cu situaţia iniţială pe care o analizează, aceasta fiind mai complexă, mai concretă, modelul se defineşte prin necesităţi din domeniul metodicii, medicinii sportive, psihologiei, igienei alimentaţiei, a locuinţei, a bazelor sportive, din domeniul educaţiei, culturii, sociologiei, nivelului de trai etc. În întrgul său, el este construit pe o idee călăuzitoare ce ţine de satisfacerea adecvată a unei necesităţi fundamentale: marea performanţă. Aşadar, modelul, ca prototip în curs de realizare, constituie – volens, nolens – obiectivul principal al sistemului de pregătire. 4.1.2. Cerinţe în alcătuirea modelului Prima problemă ce se pune în metodologia alcătuirii unui model al pregătirii se referă la gradul de diferenţiere valorică faţă de modelul mondial al ramurii (probei). Factori ce ţin de selecţie, resurse umane, tradiţie, volumul, intensitatea şi formele pregătirii, cât şi factori de ordin economic, politic, geoclimatic, cultural etc.

În al doilea rând, sunt de luat în considerare deosebirile existente în cadrul unui grup. Un lot cuprinde juniori, seniori, junioare, senioare, sportivi cu o activitate competiţională internaţională aflată la începutul sau apusul ei, ceea ce impune alcătuirea unor modele de pregătire pentru fiecare în parte, cu obiective de performanţă diferite. În al treilea rând, s-ar cuveni a fi stabilite timpul de pregătire până la marea competiţie, precum şi condiţiile iniţiale şi cele finale, respectiv, dacă se pot atinge obiectivele de performanţă propuse folosindu-se în principal propriile resurse umane, financiare şi materiale, cunoscut fiind faptul că dotarea joacă un rol esenţial în atingerea obiectivelor (la o competiţie „concurează” şi materialele sportive între ele). Modelul trebuie să indice un mod concret de atingere a obiectivului final, plecând de la o imagine bine distilată, realistă a problemelor ce stau în faţa pregătirii, depistând toţi factorii limitativi ai performanţei. El trebuie să descopere şi să descrie ce se va întâmpla dacă situaţia constatată iniţial şi tendinţele actuale se perpetuează. Identificarea unor mijloace şi elemente concrete implicate în construirea unui program coerent de creştere a măiestriei, la toate componentele pregătirii (fizic, tehnic, tactic etc), constituie cea de-a patra cerinţă de ordin metodologic în alcătuirea modelului. El trebuie să aducă în scenă, să cuantifice în ecuaţii atât „obiectivele”, „valorile”, „performanţele” (parţiale şi finale), cât şi „trebuinţele”, „nevoile” pentru îndeplinirea scopului. Este evident că necesităţile pregătirii sportivului sunt mai largi decât cele ce intră cuantificate în ecuaţiile modelului. Ca prim pas în încercarea de a satisface nevoile esenţiale ale unei mari competiţii (J.O., C.M., C.E.), modelul trebuie să indice ce trebuie făcut pentru a atinge obiective bine determinate. În această situaţie, accentul cade pe redistribuirea coeficienţilor, indicatorilor şi parametrilor, a mijloacelor din interiorul antrenamentelor etc., precum şi pe efortul propiu de respectare sau îmbunătăţire (corectare) a lor. Esenţial pentru alcătuirea unui model nu este descoperirea cantităţilor, parametrilor etc., ci cercetarea şi aflarea rezervelor care pot fi exploatate în prezent sau viitor. Astfel stând lucrurile, cunoscuta idee conform căreia ziua de pregătire fiind finită, deci tot aşa sunt şi resursele volumului, invită la reflecţie. Merită să reflectăm şi asuora faptului că rezervele umane exploatabile cu metodologia actuală de antrenament sau cu cea a viitorului sunt probabil suficiente pentru creşterea performanţelor şi în deceniile următoare.

Realitatea a dovedit că în ceea ce priveşte viitorul previzibil nu există limite fizice absolute. Performanţele şi recordurile îşi văd în continuare de drumul lor ascendent şi apar când vor în istoria civilizaţiei. Cerinţele caracteristice pentru alcătuirea unui model viabil, în care să se producă ceea ce am proiectat vin în ajutorul studiului nosrtu. Într-adevăr, modelarea unei pregătiri presupune surprinderea în faşă a tuturor evenimentelor ce urmează să se producă, a tuturor proprietăţilor ce o însoţesc, până la a-şi arăta efectele în competiţie. Cum competiţia testează şi viabilitatea modelului pentru care a fost conceput, perfecţionarea şi corectarea lui se întemeiază pe modelele anterioare, tinând seama de alte şi noi caracteristici ce intră în funcţiune: noua vârstă a sportivului, noile materiale, nivelul condiţiilor de locuit, de alimentaţie, de educaţie, de pregătire, starea sănătăţii, motivarea etc. Componentele incluse în structura modelului sunt cele ce corespund nevoilor fundamentale ale vieţii sportive. Prin urmare, a creşte global valorile modelului de pregătire ale multimedaliatei Gabriela Szabo numai pentru a respecta criteriul că ele trebuie trebuie neapărat să crească de la un an la altul, însemna a o frustra a priori de a se fi numărat printre medaliate. Aşadar, una dintre cele mai importante probleme de rezolvat atunci când alcătuim un model, intern sau mondial, o constituie abordarea coeficienţilor progresului, pe o perioadă de timp determinată, numai pe baza celor observate, înregistrate şi măsurate anterior. Proiectarea unor rate înalte ale creşterii la unii parametri, fără a beneficia de măsurarea lor din anii precedenţi, nu permite alcătuirea unui model realizabil. Practic, pornind de la o situaţie dată, „naturală”, originală, modelul merge din an în an, un număr de ani şi dă valorile diferiţilor indicatori la sfârşitul perioadei. Pentru anul iniţial se utilizează datele reale, în timp ce valorile pentru ceilalţi ani sunt generate de model care operează la diferite nivele de abstractizare. Noi considerăm că modelul trebuie să cuprindă toţi parametrii care pot fi calculaţi în cursul pregătirii într-un an sau într-un ciclu olimpic şi care reflectă toate dimensiunile şi caracteristicile acesteia, ale creşterii măiestriei sportivului şi cele relative la sistemul său muscular, cardiovascular etc. O bună alegere a mijloacelor necesare permite nu numai evaluarea caracteristicilor măiestriei tehnice şi tactice, ci şi stabilirea legăturilor de interdependenţă între cele trei tipuri de parametri ce compun un sistem unic de modele: I. Modelul activităţii de pregătire pentru campionatul ..., II.

Modelul sportivului de înalt nivel naţional, internaţional, (modelul campionului) şi III. Modelul elementelor fundamentale ale organismului. Primele două tipuri de modele vizează mijloacele şi modele care permit modificări ale parametrilor de felul: aptitudinile fizice specifice, timpul de execuţie a procedeelor tehnice, durata intervalului de atac, eficacitatea tehnică, ritmicitatea acţiunilor tactice, stabilitatea lor pe timpul meciului, raţionamentul operaţional (indicele de măiestrie sau de raţionalitate), coeficientul de rezistenţă specifică, numărul mediu de puncte, rata de progres la normele de control ş.a.m.d. Cel de-al treilea tip, modelul elementelor fundamentale ale organismului, la întocmirea căruia medicul, biochimistul, psihologul nu pot lipsi, cuprinde următorii parametri: starea sănătăţii sportivului, nivelul funcţional al organismului, stabilitatea funcţiilor sistemului nervos central, gradul de utilizare a capaităţilor sistemului nervos şi muscular, nivelul stabilităţii emoţionale, nivelul autoreglării, echilibrul psihologic etc. În acest caz, sarcina antrenorului se rezumă la interpretarea parametrilor modelului şi la determinarea legăturilor de interdependenţă cu caracteristicile primelor două tipuri de modele. Esenţiale în modelare sunt ţinerea sub control a datelor şi parametrilor care se obţin şi care vor compune modelul viitor, dozarea optimă a mijloacelor şi corelarea modelului pronosticat cu starea generală a sportivului, pentru a se aduce la timp corecţiile necesare dozării mijloacelor de antrenament. Ca şi în medicină, unde nu boala ci bolnavul trebuie tratat, şi în modelare esenţialul îl constituie sportivul şi nu modelul, deoarece el obţine performanţa. 4.1.3. Avantajele modelării Pe baza imaginării convenţionale a fenomenului handbal şi ca ipoteză avansată realităţii sale, modelarea permite apoi studierea mai amplă a realizărilor în această ramură sportivă, prospectarea ei ca posibilitate. Participând la alcătuirea lui, alături de cercetător, antrenorul poate compara periodic modelul cu realitatea şi expresia cantitativă a parametrilor activităţii cu rezultatele performanţelor sportivilor. Cu cât este mai rapid ritmul creşterii parametrilor, cu atât mai curând este posibil să se atingă nivelul dorit al formei sportive şi al performanţei. Prin alcătuirea modelului, problemele şi caracteristicile sistemului de antrenament devin comensurabile, permiţând astfel ştiinţei şi metodelor ei de cercetare specifică să participe direct în problemele fundamentale ale

dezvoltării măiestriei sportive. Se realizează astfel prima unitate indestructibilă a teoriei cu practica, sistemul şi concepţia de pregătire putând fi controlate, îndrumate corect (pe viu) şi corectate la timp. Modelarea ca metodă a analogiei pentru cunoaştere, folosind modelul, are o mare valoare euristică şi practică. Această sinteză a stocului disponibil de date provenite din sistemul original, presupune un un sistem de operaţii cu ajutorul cărora obţinem o cantitate de informaţii cu privire la obiectul acţiunii, necesară rezolvării unei situaţii problematice Modelarea transformă pregătirea, cu toate caracteristicile ei, într-un sistem închegat de antrenament, într-un proces unic, în care orice creştere neprevăzută, negândită, a nivelului unui parametru antrenează în mod necesar diminuarea valorii altuia. Odată alcătuit de cercetător, medic şi antrenor, modelul devine şi domeniu de participare a medicinei, biochimiei, fiziologiei, psihologiei, ai căror specialişti pot interveni la nevoie atât pentru analiza şi interpretarea parametrilor, cât şi pentru determinarea legăturilor de interdependenţă care există între efort, emoţii, oboseala sportivului şi organismul său. Existenţa modelului stimulează adaptarea organismului la cerinţele competiţiei şi pretinde jucătorului o participare conştientă şi activă (P. Cercel, 1983, p. 263). Modelarea cultivă un limbaj codificat şi o idee clară despre etapa finală a sistemului de pregătire, cu toate că modelul nu va putea să se comporte identic cu sistemul în toate cazurile, adică în tot domeniul de variaţie valorică a parametrilor acestuia. Pentru aceste considerente, precum şi pentru altele neenunţate aici, modelul trebuie obţinut, deoarece este un control metodic de specialitate al unui sistem de pregătire, simplificat şi abstractizat. Soluţiile propuse de un model, în care totul este comensurabil şi controlabil, deoarece informaţiile au fost culese într-o situaţie concretă, reală, „naturală”, se referă la ameliorarea unor parametri implicaţi în procesul de antrenament şi în competiţie – forma fundamentală a acestuia. În cea mai mare parte, soluţiile modelelor sunt pronosticate prin generalizarea opiniei şi experienţei marilor specialişti. Aceste soluţii sunt intim legate de modelul perfect în care înaitează practica pregătirii sau strategia dezvoltării ramurii în drumul ei către modelul „viitorului”. În acest caz, modelul poate viza şi creşterea numărului celor care practică handbalul, ţinerea sub control a elementelor de mare perspectivă, utilizarea raţională a celor mai bune baze şi materiale sportive, evaluarea forţelor sportive ale unei zone geografice, numărul optim de competiţii

(starturi) interne şi internaţionale, peste cât timp şi în ce condiţii ar fi posibil să se realizeze performanţa planificată etc. Analiza acestor soluţii permite, pe de o parte, să se determine rolul anumitor factori într-o etapă a ciclului olimpic, ca bază eficace pentru ciclul următor. Pe de altă parte, soluţiile oferite de un model permit o sistematizare a mijloacelor şi metodelor de antrenament, o analiză obiectivă privind nivelul utilităţii, complexităţii şi solicitării lor şi al influenţei generale asupra parametrilor modelului (volum, intensitate, densitate, rata de progres la normele de control, indicele de efort, indicele de măiestrie, coeficienţii de activitate, productivitate etc.). Cu ajutorul acestor soluţii, volumul şi intensitatea pot fi dirijate pe o direcţie orientată numai către obţinerea marii performanţe.Ori, atunci când modelul parcurge toate fazele disciplinare – de la pre-paradigmatică, la paradigmatică şi până la post-paradigmatică – atunci putem vorbi de finalizarea ştiinţei. Întrucât nimeni nu trăieşte în societatea în care s-a născut şi nu va muri în cea în care a trăit, că nu ne mai putem scălda în albia aceluiaşi râu, realităţile experienţei dobândite şi fixate în modele anterioare se caută a fi fărâmiţate şi ameliorate prin cele mai sofisticate căi. Şansele atingerii performanţei cresc într-adevăr, dacă pe parcursul pregătirii se evaluează periodic adecvarea necesară a valorilor ei în concordanţă cu noile cerinţe sau rezultate ale etapei. Experienţa de care dispunem ne indică faptul că nu există un model unic, care să fie luat ca reper şi nici nu pot fi sărite etapele modelării pentru a ajunge la marea performanţă. 4.2. Modelul jocului Abordarea jocului ca sistem (cibernetic) ierarhizat scoate la iveală adevărul că handbalul este alcătuit din structuri la care nimic nu se mai poate adăuga sau reduce, structuri care participă solidar la înscrierea golului, recuperarea mingii, câştigarea reprizei şi a partidei. Jocul de handbal poate fi modelat cu ajutorul structurilor matematice (algebrice, de ordine etc.), evidenţiindu-se astfel modul în care echipa îşi câştigă concret mingile şi golirile pe fiecare post al formaţiei de joc. Modelul este o imitare a structurilor jocului, o simulare a lui, respectiv a modulului concret în care: - echipa câştigă mingea; - jucând să intre în posesia mingii, nu reuşeşte şi-i oferă adversarului şansa de a înscrie; - echipa înscrie;

- jucând pentru a înscrie, nu reuşeşte şi pierde mingea ş.a.m.d. Evidenţierea concretă, matematică a acestor situaţii defineşte modelul de joc al echipei, iar operaţia ca atare de evidenţiere şi realizare a modelului (la nivelul unei echipe sau al unui post) se numeşte modelare. Modelarea este o fărâmiţare a jocului sub forma componentelor structurii sale, pe care le tratează separat, obiectivizându-le în conformitate cu realitatea jocului competiţional. Obiectivizarea lor este condiţia fndamentală pentru elaborarea modelului. Ca instrument operaţional, modelarea preia toate componentele modelului, le ordonează şi prelucrează potrivit cerinţelor etapelor de pregătire şi obiectivelor de performanţă, reintroducându-le în instruire cu valori noi, schimbate, reglate, verificate sub forma unui nou model de pregătire şi competiţie. Spaţiul şi timpul rămân valori universale şi în modelarea fenomenului sportiv. Numeroasele modele elaborate până acum de specialiştii noştri au demonstrat faptul că modelarea poate prelua toate formele, funcţiile şi atributele programării şi planificării antrenamentului şi competiţiei. În jocul de handbal, care are structura din schema noastră nr. 6, modelarea sa în întregime este mai diferită.

SCHEMA NR. 6

STRUCTURA JOCULUI DE HANDBAL CA SISTEM COMPLEX IERARHIZAT

(NICOLAE POSTOLACHE)

I. II. III IV. V VI VII VIII

Situaţiile din joc, în afara celor cuprinse în foile de arbitraj, pot fi reproduse fie cu ajutorul simulatoarelor, fie cu ajutorul imaginilor înregistrate cu camera video. Ceea ce interesează în primul rând, pentru a fi modelate şi apoi perfecţionate, sunt structurile care conduc sau participă la înscrierea golului.

REPRIZE

SITUAŢIILE FUNDAMENTALE ALE

JOCULUI

ÎNSCRIEREA GOLULUI

RECUPERAREA MINGII, CONTRAATACUL

FAZELE DE JOC ÎN ATAC I-IV

FAZELE DE JOC ÎN APARARE I-IV

ACŢIUNI DE JOC ÎN ATAC - circulaţii

- învăluiri

ACŢIUNI DE JOC ÎN APĂRARE

- deplasări - blocări - intercepţii

ELEMENTE DE JOC

PROCEDEE EXECUŢII INDIVIDUALE

JOC PARTIDĂ

Întrebări recapitulative

- Procesul de antrenament trebuie modelat după structura jocului? - Ce se înţelege prin modelarea ca metodă de investigaţie, de studiere a unui fenomen în scopul elaborării modelului său ? - Cum poate fi modelul cuantificat precis, prin parametrii săi ? - Modelul jocului este un model general, sau modelul jocului care urmează ? - Cum ar arăta un model ideal de instruire ?

5. ANTRENORUL –

PROFILUL, PERSONALITATEA ŞI ACTIVITATEA SA

Antrenorul este omul care lucrează cu un material deosebit de preţios,

atât din punct de vedere operativ şi al performanţei, cât şi din punct de vedere instinctiv – educativ.

De aceea el trebuie să fie şi părinte pentru elevii săi, şi technician, bun educator (pedagog), organizator, manager şi cercetător.

El poate fi un autoritar, un tolerant, un conservator, un ………….., un tactician, un improvizator, un inovator, un inspirat cu mai multă sau mai puţină experienţă in lucrul cu oamenii. Sunt de reţinut spusele antrenorului emerit Constantin Popescu: “Ne exprimăm dorinţa – a tuturor antrenorilor, ca toţi cei ce ne inconjoară, ne incurajează, ne ajută in munca sau ne … fluieră, să ne inţeleagă cât de cât zbuciumul şi căutările, munca neobosită, nopţile nedormite şi imensul consum de energie nervoasă, care ne duc uneori in pragul infartului sau dincolo de el”. Antrenorul, bun specialist, poate fi cooptat în mişcarea handbalistică a localităţii, a ţării sau în cea internaţională. La fel ca şi un bun arbitru, de altfel.

În cele ce urmează am transferat câteva îndemnuri şi recomandări pentru viitorii antrenori, venite din partea a doi mari profesionişti universitari: bucureşteanul Ştefan Miu (colegul meu) si ieşeanul Leonida Antohi.

1) Indiferent pe ce filieră ajung la această calificare, absolvenţi ai unor facultăţi de profil, ai Şcolii Naţionale de Antrenori ai FRF ori a dobândirii celei de-a doua specializari, toţi antrenorii sunt chemaţi să-şi consacre eforturile progresului acestui joc – seria profesorului Miu.

Noţiunile, definiţiile, temele şi ideile cuprinse în această lucrare au valabilitatea lor, dar cel mai important lucru pentru viitorul antrenor este practica in meseria aleasă, atât de grea şi atât de frumoasă.

Această practică se obţine în mod concret, trăind-o, în special din propria experienţă, pe viu, alături de echipa, cu asumarea responsabilităţii personale pentru fiecare dintre rezultate care au darul să-l ridice sau să-l coboare pe scara valorilor acestei meserii. În acelaşi timp antrenorul îşi poate imbogăţi experienţa învăţând de la alţii.

Cred că fiecare dintre cei ce devin antrenori este bine să noteze, să înregistreze tot, ceea ce este mai important şi util, indiferent de nivelul la care lucrează la un moment dat, pentru că nu se poate şti ce solicitări viitoare pot apărea sau, dacă o situaţie trăita nu se va mai repeta chiar dacă în circumstanţe diferite.

Toate aceste experienţe trebuiesc trecute prin “filtrul” personal, interpretate şi atunci când este nevoie, valorificate în noile împrejurări.

Este bine să recunoască, atunci când apar greşeli care au costat, poate, pierderea unor jocuri, măcar în faţa sinelui propriu dacă nu şi în faţa echipei, ori in public. Similar, atunci când se obţin rezultate deosebite trebuie să existe discernământul şi modestia de a le atribui întregii echipe şi tuturor celor care au ajutat. Nu trebuie uitat că, după aceste momente de bucurie apar, inevitabil, şi altele mai puţin fericite şi deci, permanent, trebuie să existe o pregătire sufletească pentru toate încercările acestei meserii.

În cadrul procesului de instruire, în timpul antrenamentelor, antrenorul trebuie să fie cel mai apropiat de jucători, cel mai important în luarea deciziilor, cel mai stimat şi respectat de jucatori şi de cei din jur. Altfel, apar neajunsurile, neînţelegerile şi in final despărţirile care, uneori, devin inevitabile.

Una dintre cele mai de seama învăţături cu care trebuie să rămână un viitor antrenor este aceea că pentru fiecare şedinţă de antrenament, pentru fiecare joc, pentru fiecare perioadă de pregătire, trebuie să caute, să gândească şi să găsească soluţiile noi, cele mai adecvate situaţiilor, să conceapă programe noi, care să aducă o nota personală şi să menţină interesul echipei, al jucătorilor, la nivelul pretenţiilor, pentru a obţine ceea ce a fost planificat în legătură cu rezultatele şi pregătirea.

Pentru toate acestea este nevoie în primul rând de o temeinică pregătire personală, sub toate aspectele, de studierea a tot ceea ce apare nou în domeniu şi, nu în ultimul rând de a încerca, în practică, în mod curajos, ceea ce se consideră a fi potrivit pentru echipa pe care o conduceţi, urmând ca rezultatele să confirme sau nu alegerea antrenorului.

Nu trebuie şi nu este indicat pentru un antrenor a se baza numai pe experienţa de jucător,în cazul în care ea există. Aceasta este foarte utilă, dar trebuie completată cu ceea ce s-a acumulat de la foştii antrenori, dar mai ales, cu ceea ce se învaţă nou şi se pune în practică.

O problemă delicată este aceea a stabilităţii antrenorului la o echipă sau... numai la o echipă? Părerea mea este că răspunsul la asemenea întrebări depinde de condiţii, de echipa, de factorii de colaborare şi deloc în ultimul rând, ci chiar în primul rând, de rezultatele obţinute.

În meseria de antrenor trebuie să existe mereu tăria si forţa de a reveni, de a o lua de la început, răbdarea necesară în vederea obţinerii rezultatelor scontate cu un nou colectiv, putere de adaptare, de colaborare şi de impunere a punctului de vedere, fără a respinge ceea ce este bun şi vine din partea celorlalţi colaboratori.

Nu trebuie nesocotite avansările în categorii superioare în timp util şi necesitatea imperioasă de stăpânire a unei limbi străine de largă circulaţie internaţională.

La rândul său, profesorul Leonida Antohi, de la Iaşi, propune următoarele în vederea reuşitei în meseria de antrenor:

- Înconjuraţi-vă cu prieteni care gândesc şi acţionează pozitiv. Buna dispoziţie şi optimismul sunt contagioase,

- Învăţaţi din greşelile anterioare! Toate marile succese se bazează pe experienţe personale. Bineînţeles, experienţele includ şi eşecuri.

- Faceţi-vă cât mai puţine planuri. Când lucrurile iau o altă întorsătură negativă vă puteţi canaliza energia pentru a vă realiza alt plan.

- Când vă vine o idee nouă, notaţi-o imediat. Mai târziu, când veţi avea timp veţi putea reflecta la modul cum trebuie pusă în aplicare.

- Oferiţi-vă o recompensă. Spuneţi-vă că dacă reuşiţi într-un anumit joc greu sau faceţi progrese remarcabile, veţi merge la spectacol sau vă veţi distra cu prietenii.

- Nu vă neglijaţi visele. Înainte de a adormi gândiţi-vă la ceea ce trebuie să realizaţi.

- Notaţi la sfârşitul zilei lucrurile cele mai importante pe care le-aţi realizat. Astfel, veţi avea curajul să faceţi mai mult şi mai bine.

- Nu vă demoralizaţi dacă suferiţi un eşec! Acest lucru nu este o scuză pentru a vă simţi nefericit sau fără speranţă.

- Faceţi un pariu (târg) cu prietenii dvs.: dacă aveţi success ei vă vor oferi un cadou; în caz de eşec le veţi face un serviciu.

- Dacă vă aflaţi într-un impas (alegerea între 2 jucători, aşezarea în teren faţă de adversar, marcaj special sau de zonă, etc.) imaginaţi-vă ce ar face un antrenor celebru care a avut succese.

- Timp de 3’ – 5’, în fiecare zi gandiţi-vă la succesele dvs. anterioare (ca jucator şi ca antrenor). Vă veţi simţi puternic şi plin de voinţa pentru a realiza mai mult.

- Scăpaţi de orice lucru care vă poate influenţa negativ. Puteţi transmite mesajele negative subconştientului.

- Încercaţi să fiţi entuziast – uneori ca un copil. Acest gen de energie pozitivă vă poate ajuta să vă atingeţi ţelul.

- Evitaţi problemele care vă dau mult de gândit. Nu întrebaţi prea des cu ce aţi greşit sau unde, ci cum să procedaţi mai bine în următorul joc. Povestiţi-le prietenilor dvs. despre proiectele începute, cereţi-le să vă întrebe ce progrese aţi făcut. Vă veţi simţi minunat, ştiind că cineva se gândeşte în interesul dvs.

5.1 Unele secrete ale reuşitei în antrenorat Psihologii britanici au efectuat un studiu pe mai multe loturi reprezentative din diferite categorii de antrenori. Iata concluziile lor:

1. Nu încercaţi să fiţi pe placul tuturor, sacrificându-vă propria dvs. personalitate. Vrei să te ai bine cu toata lumea, în afară de faptul că e o pierdere de timp şi energie, nu vei reuşi niciodată acest lucru.

2. Păziţi-vă de propriile dvs. defecte! Unele minciuni nevinovate, la care recurgeţi din când in când, sunt inofensive atâta timp cât îi fac pe ceilalţi să se simtă bine. Nu uitaţi însă, că un neadevăr atrage altul dupa sine şi, în acest fel, riscaţi să cădeţi în propria dvs. capcană.

3. Fiţi stăpân pe propria dvs. persoană! Nu vă lăsaţi manipulat de conduceri, de jucători, conştientizând faptul că, în final, dvs. veţi fi cel care pierde.

4. Fiţi răbdători cu cei tineri şi manifestaţi înţelegere cu cei mai în

vârstă! Veţi fi cu atât mai apreciat cu cât această colaborare va fi mai sinceră.

5. Nu-i lăsaţi pe alţii să ia decizii în locul dvs.! Încercaţi să fiţi dvs. cel care hotărăşte în legătură cu tot ceea ce vă priveşte şi invăţaţi să vă asumaţi responsabilitatea faptelor petrecute.

6. Fiţi convins de faptul că femeile reprezintă un lucru deosebit de

important în viaţa fiecăruia. Chiar daca materialismul nu vă caracterizează, gândiţi-vă că, făra ele, viaţa ar fi mult mai grea.

7. Antrenorul trebuie să fie altruist. NU ezitaţi să faceţi fapte bune. Nu este greu de constatat că altruismul poate avea efecte benefice asupra dvs.

8. Cântăriţi bine şi nu vă amăgiţi că cei din jur (conducere,

jucători, etc.) se schimbă. Acceptaţi ideea că un mincinos, un hoţ sau un jucător violent în relaţii şi în teren rămâne, în esenţă, neschimbat, oricât de bune ar fi intenţiile dvs.

9. Nu fiţi negativist! Priviţi întotdeauna partea bună a lucrurilor , chiar şi atunci când aveţi puţine motive să procedaţi astfel.

10. Revenim cu ce am început: Trageţi învăţăminte din propriile dvs. greşeli. Profitaţi de acest

lucru pentru a vă face meseria, în continuare, cât mai plăcută.

Întrebări recapitulative

- Care sunt calităţile unui antrenor de succes? - Ce pondere are competenţa şi ce pondere are pasiunea în activitatea unui antrenor? - Nebeneficiind de înregistrări video şi de un corp de tehnicieni, cum poate antrenorul să afle cauzele/factorii care l-au condus la o înfrângere? - Cum comentăm afirmaţia unor psihologi de prestigiu potrivit cărora orice antrenor poate avea succes dacă are o părere bună despre sine, exagerându-şi calităţile şi diminuându-şi defectele?

BIBLIOGRAFIE A. Obligatorie - Ghermănescu-Kunst, I., Hnat, V., Handbal, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 - Postolache N., Handbal în şcoală. Editura Uranius, Bucureşti, 2006 - Regulamentul jocului de handbal. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000 B. Facultativă - Popescu, Florentina, Metodologia învăţării tehnicii jocurilor sportive, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. - Popescu, F., Pregătirea fizică în jocurile sportive, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. - Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România. Editura Amamis, Bucureşti, 2002 (Capitolul Federaţia Română de Handbal)