Universitatea “ Alexandru Ioan Cuza ” din Ia ş i ,

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport,

Specializarea: Kinetoterapie şi

Motricitate Specială

Referat la disciplina: Etică si deontologie

Profesor îndrumător:

Conf. Popescu Veronica

Studenți: ACATRINEI TUDOR

AGRIGOROAIE ALIN GABRIEL DUMITRIU TEODORA FĂRCĂȘEL IOLANDA

Anul II

1

Semestrul I

Anul universitar 2013-2014

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport,

Specializarea: Kinetoterapie şi

Motricitate Specială

„Delimitarea conceptuală a eticii și deontologiei profesionale -

implicații practice în activitatea de kinetoterapie”

Profesor îndrumător:

Conf. Popescu Veronica

Studenți:

ACATRINEI TUDOR

AGRIGOROAIE ALIN GABRIEL

DUMITRIU TEODORA

FĂRCĂȘEL IOLANDA

Anul II

CUPRINS

2

Semestrul I

Anul universitar 2012-2013

Cap. 1 Notiuni introductive despre etica si deontologie............................4

Cap.2 Morala si deontologia profesionalã..............................................11

Cap. 3. Implicatii in profesia de kinetoterapeut......................................17

Bibliografie.............................................................................................21

3

Cap. 1 Noţiuni introductive despre etică şi deontologie

Etica şi deontologia prezinta o funcţie formativă, asigură un minimum de cunoştinţe absolut necesare, cu caracter benefic şi util pentru dezvoltarea

personalităţii în termenii libertăţii şi integrării armonioase în mediul natural şi social, ajutând la conturarea asupra propriului destin prin interiorizarea unor valori şi principii, a idelului de muncă şi de viaţă.

Etica este filosofia şi ştiinţa moralei, de la un moment dat al dezvoltării social-istorice, care îşi propune să cunoască ce îşi doreşte şi trebuie să

devină omul şi omenirea în înţeles de valoare-ideal întru depăşirea stării existente nesatisfăcătoare. (Cozma, 1997).

Etică presupune distingerea următoarelor planuri:

Realitatea aşa cum este - demers constatativ

Realitatea aşa cum ar fi bine să fie – e de dorit să fie şi trebuie să fie - manifestare a dezirabilului

Studierea eticii înseamnă luarea de contact şi asimilarea unor cunostiinte (valori, norme, principii) fără de care e de neconceput instruirea şi

formarea omului că exponent la o viaţă civilizată – în stare să respecte oamenii, mediul social şi natural, şi astfel să-şi câştige respectful semenilor. Acest demers conduce la dezvoltarea conştiinţei morale, a spiritului civic, a

convingerilor ce transpar în comportamentul autentic uman – ca ideal de viaţă.

Pe lângă valori, care în accepţiunea lui Louis Lavelle sunt condiţionate de valoarea morală mai putem vorbi de norme şi principii (ceea ce trebuie să

fie – ghid pentru bună acţiune umană).

Că ştiinţă teoretică a moralei, etică trasează metode pecifice de cercetare şi principii după care acţiunea umană are a se ghida. Etică are caracter

axiologic (valoric) şi normativ. În corpusul eticii sunt incluse o serie de valori ce gravitează în jurul binelui şi răului, precum: dreptate,

responsabilitate, sinceritate, modestie, libertate, înţelepciune, solidaritate, respect, onoare, demnitate, modestie, fericire, omenie cu opuşii lor.

Dezvoltarea capacităţilor şi deprinderilor umane, dincolo de înclinaţiile lăuntrice atât spre bine cât şi spre rău ; acolo unde cele dintâi

4

sunt mai puternice în mod natural, e nevoie de cultivarea lor, de susţinerea motivată; iar acolo unde dimpotrivă , pornirile mai tari către ipostazele răului, cu atât mai mult e nevoie de intervenţie hotărâtă, dar cu delicateţe, prin educaţie întru bine (Cozma, 24, 1997).

Structurarea axiologic-normativă a eticii se face în raport cu idealul moral, ceea ce da valoarea adevărată şi distincţie individului- virtuţile de care omul este capabil, pe care trebuie să le dovedească.

Fenomenele morale - complexul de moravuri, idei, sentimente şi convingeri, atitudini, deprinderi, practice – stau sub imperativului, al aprecierii responsabil e care antrenând - în funcţie de gardul de respect al valorilor, normelor şi principiilor de viaţă civilizată – recompense şi /sau sancţiunea morală. (Cozma, 14, 1997).

Morala - în sens larg, morală reprezintă unitatea valorilor şi antivalorilor, ceea ce e pozitiv dar şi ce e negativ din punct de vedere moral; este unitatea binelui şi răului. În sens restrâns, desemnează doar ceea ce este pozitiv, ceea ce este moral, respectiv numai sfera binelui moral.

Binele şi răul sunt categorii fundamentale ale eticii care se condiţionează reciproc evidenţiindu-se valoarea fiecăruia şi principiile de viaţă morală.

Este necesar a cunoaşte şi a distinge ce e pozitiv şi negative şi a activă valenţe pozitive, adică: orice rău îşi are partea de bine sau tot răul spre bine. Răul reprezintă un reper, un termen de comparație pentru bine. El arată ce şi cum nu este bine; ce nu trebuie să fie binele. Cu alte cuvinte reprezintă măsură pentru identificarea binelui. Astfel răul e şi necesar că factor de progress şi de afirmare a binelui.

Morala cuprinde categorii şi judecaţi de valoare: bine-rău; dreptatea-nedreptatea; cinste-minciună; modestie-trufie; formulate potrivit aprecierii faţă de idealul moral.

Morala este o formă a conştiinţei şi a actiuinii umane. Se află în legătură cu raţiunea practică,cu voinţă ce dă reguli - proiectare a unor modele de comportament. De asemenea, cuprinde un sistem de imperative - obligaţii şi datorii de conştiinţa ce stau la baza principiilor şi normelor morale.

5

Morala înseamnă şi o atitudine,ce dispune de elemente proprii: convingeri, sentimente morale superioare,voinţă morală,priceperi şi deprinderi de comportare civilizată ce ghidează individulin acord cu idealul moral. Morala este văzută ca un fenomen complex: spiritual (fenomen al conştiinţei) şi acţional (praxis), individual şi social, cu conţinut valoric-ideal, dar şi normativ, cu caracter teoretic abstract, dar şi concret-operaţional-practic.

Morala nu există ca fenomen pur, ci doar ca morală a relaţiilor interpersonale, că morală a vieţii de familie, morală a grupului profesional, a raporturilor de schimb, etc.

Morala funcţionează şi în moravuri - totalitatea obiceiurilor şi deprinderilor ce au o semnificaţie morală - ca o componentă a modului de viaţă al persoanei şi/sau al unei comunităţi.Pentru reglarea actului moral, reglarea comportamentului se poate face prin intermediul unor modele reale, practice- modelul de personalitate, bunele obiceiuri transmise între generaţii.

Spre deosebire de drept care presupune intervenţia unei forţe coercitive instituţionalizate, morala se bazează pe conştiinţa, respectiv pe opinia publică.

Morala poate considerată ca sfera a libertăţii şi a responsabilităţii, a determinării şi a autodeterminării; este un factor de libertate autoreglată, pe baza unor valori ce interacţionează cu conştiinţa omului. Morala cuprinde categorii şi judecaţi de valoare: virtutea şi viciu, binele şi răul, datoria, dreptatea - nedreptate, cinste-minciună, modestie-trufie, care funcţionează potrivit aprecierii pe baza idealului moral.

Principalele funcţii ale moralei sunt:

a) funcția de umanizare care arătã cã omul e capabil de: devotament, înţelepciune, iubire, respect, solidaritate, omenie cu semenii sãi.

b) funcția de esențializare socială a omului - morală contribuie la integrarea individului uman într-un anumit sistem, într-o formã de organizare social-istoricã.

6

c) funcția de progres (individual și social) - morală reprezintă un cadru de afirmare a binelui, de rezolvare a contradic?iilor în sensul valorilor pozitive.

În legătură cu noţiunea de morală se discuta termenii : amoral şi immoral.

Amoral înseamnă : neutru indiferent din punct de vedere moral şi împotriva morale- indiferenţă naturală faţă de ideeile de bine şi de rău; necunoaştere, neglijenţă, ignoranţa condamnabilă.

Immoral exprimă ceea ce e contra morale, e răul moral săvârşit în cunoştinţă de cauză.

Moralitatea reprezintă morală în acțiune (acțiunile indivizilor și comportamentul în ansamblu); se referã la atitudinea de conștiințã și practicã fațã de morală socialã și cea personalã. Această face că morală și moralitatea sã se afle în interpedendențã, în interacțiune.

Moralitatea se exprimã prin caracterul individului, a unei comunitãți, al unui neam - că rod al educației și autoeducăției, ce necesitã voințã, perseverențã, efort cu sine și în relațiile cu semenii.

A avea caracter înseamnã a demonstra integritate, principialitate, a proba facltatea de raportare la adevãr și bine, a arãta și a determina respect, a demonstra simțul datoriei, a avea conștiința importanței atingerii echilibrului, etc.

Nivelurile moralitații

Nivelurile moralitații sunt puse în evidențã prin raportare la palierele psihicului omenesc: rațiune, afectivitate, voințã ce se manifestã la nivelului fiecãrui individ prin altruism și egoism.

Egoismul este expresie a orientãrii spre sine, a atitudinii de dragoste, de interes fațã de sine; reprezintã o sursã pentru activitatea omului: îl mobilizeazã întru dezvoltarea facultãților cognitive, afective, volitive şi atitudinal-acționale; motor al conștiinței și al fãptuirii practice. Herbert Spencert delimiteazã libertatea,muncă, posesiunea și succesul

7

că sentimente egoiste, iar milă dreptatea și filantropia că sentimente altruiste.

Altruismul exprimã raportarea la altul/ altceva; este atitudinea de susținere reciprocã , de evitare a ostilitãții.

Individul este o ființã dualã în care coexistã cele două lături și cautã prin intermediul echilibrului sã le armonizeze. Astfel, asumarea și activarea călitãților intelectuale, afectiv-volitive, comportamentale țin de afirmarea altruismului care nu neagã necesitãțile și aspirățiile personale, ci le folosește pentru afirmarea binelui.

Judecată morală a individului se formează din copilărie când în prima faza este heteronomă – preia norme reguli, interdicţii, valori din anturajul imediat, fiind neselectivă, nesituativa, rigidă vizând doar fapta nu şi motivaţia, iar apoi ea devine autonomă prin interiorizare şi implicare propriului sistem de valoric în actul de judecată.

Cercetătorul american L. Kohlberg a evidenţiat următoarele niveluri ale dezvoltării morale realizat la adolescenți cu vârstă între 10-16 ani:

1. Moralitatea preconventionala între 4-10 ani – copilul răspunde opunând etichetele culturale bun vs. rău a avea dreptate vs a greşi pe care le interpretează în termenii consecinţelor fizice sau hedoniste – placate sau neplăcute (recompense şi pedepse, satisfacţii şi neplăceri). Acest nivelse împarte în două studii:

a. Orientarea spre obidienta şi pedeapsa – copilul înţelege diferenţa dintre bine şi rău prin sancţiunile fizice aplicate de părinţii; sancţiuni care reprezintă morală faptelor sale.

b. Orientarea spre hedonism instrumental native – copilul conştientizează că dacă va respectă normă va fi recompensat şi nu urmăreşte respectarea sensului justiţiei, al generozităţii sau al compasiunii.

2. Moralitatea convetionala a rolurilor şi conformităţii între 10-13 ani – raţionamentul moral este construit pe baza asumării rolului de copil model aşa cum este perceput din experienţă vieţii în families i în alte grupuri sociale.

8

c. Moralitatea conformismului interpersonal şi al bunelor relaţii – raţionamentul moral devine mult mai obiectiv prin apariţia tendinţei de apreciere, pozitivă sau negative a faptelor nu numai după consecinţă ci şi după intenţia lor.

d. Moralitatea autorităţii şi ordinii sociale – se conturează sentimentul datoriei şi al responsabilităţii, al necesităţii menţinerii ordinii sociale concomitent cu integrarea acestora într-un sens intern al demnităţii şi onoarei. Prin acesta se încearcă evitarea sentimentului de vinovăţie şi nu doar obţinerea aprobării sau dezaprobării celorlaţi.

3. Moralitatea postconventionala sau acceptarea personală a principiilor morale – reprezintă maturitatea raţionamentului moral prin care individual se detaşează de stereotipurile existente şi îşi defineşte în termeni proprii valorile morale (Bideaud apud Dorofte, 1998).

e. Moralitatea conceptuală sau acceptarea democratică a legii - relaţia individ –societate este una de reciprocitate, individul se conformează normelor impuse de societate, iar această la rândul ei îl respectă şi - i oferă protecţie.

f. Moralitatea principiilor individuale de dreptate – individul atinge o dezvoltare morală prin care convigerile şi credinţele sale morale pot intră în conflict cu ordinea socială acceptată de majoritatea oemenilor.

Deontologia

Călitãțile care întrețin și determinã moralitatea (realizarea individualã în acord cu principiul moral-social) - bunătate: cinste, respect,

9

dreptate și simțul dreptãții, întrajutorare, generozitate, simțul datoriei și acțiunea din datorie, disciplină,ordinea și imoralitate - rãutate: minciună, lașitate, fãțãrnicie, duplicitate aceste călitãți sunt dobândite prin educație pe baza acordului înclinațiilor egoiste și altruiste ale omului.Rãutatea este vãzutã că o diformitate psiho-socio-culturalã rezultatã dintr-o lipsã de voințã, dintr-o suferințã sau o refulare mentalã, emoționalã, socialã - acea izolare a omului datoratã incapacitãții de adaptare prin încredere și simpatie.

Dimensiunile sociale ale binelui şi rãului duc la evidențierea unor principii, precum:

1) principiul realizãrii egalității oamenilor în drepturi și îndatoriri

2) principiul condiționãrii libertăților și drepturilor cu responsabilitatea

3) principiul egalității șanselor și acordãrii fiecãruia după merit

4) principiul întemeierii drepturilor pe îndatorii onorate efectiv (prin muncã, prin efort creator)

5) principiul datoriei de a fi drept și al datoriei de a face dreptate

Așadar, moralitatea înseamnã socializarea pozitivă, integrarea într-un ansamblu de relații și reguli a individului. Prin regulile pe care omul trebuie sã le învețe și sã le respecte va reuși sã atingã autonomia moralã, prin punerea în acord a propriilor interese, dorințe, pasiuni, trebuințe cu cele identificate în plan social. Astfel are loc nmaturizarea personalitãții, că dobândire a conștiinței nu doar a drepturilor, ci și a datoriilor.

Datoria se referã la conștiința responsabilitãții pentru îndatoriri făță de sine, în ansamblul relațiilor interpersonale, fătã de mediul natural.

Cap.2 Morala si deontologia profesională

10

Înt-o lume în care ritmul schimbării este accelerat, în care se vorbește de o multiplicare a profesiunilor ( cu mutații profunde pe piața muncii și în structuri socio-economice) care determină o flexibilitate sporită socioprofesională sub impactul tehnologiilor informatizate ambivalente - rediscutarea reperelor etice/ valorilor recunoscute care să se identifice cu profilurile de competență profesională ori cu criteriile de eficacitate este necesară.

Etica muncii, etica ocupațională este o disciplină filosofică și științifică ce studiază valorile și principiile centrate pe categoria muncii.

Orientarea profesională se face pe baza valorilor/competențelor sale și a normelor care se traduc printr-o conduită concretă solicitată de relațiile și situațiile în cadrul grupului ocupațional.

Așadar putem vorbi de un sistem valoric-normativ ghid care ilustrează semnificația majoră a unor valori și principii, precum: spirit de inițiativă și de disciplină, de respect, încredere și cooperare, creativitate, conștiinciozitate, libertate de alegere și angajare cu răspundere, care împreună cu competențele profesionale (pregătirea profesională) răspund reușitei în plan profesional.

Morala profesională vizează ansamblul ideilor și sentimentelor, al convingerilor, atitudinilor și deprinderilor, al valorilor, normelor și idealurilor care privesc relațiile dintre indivizi cu o ocupație creatoare comună.

Fiecare profesie este privită mai ales ca un set valoric-normatic ce integrează componentele sale: tehnică și umană, pe când datoria profesională este mai degrabă morală pentru că include stăpânirea domeniul de specialitate și o anumită atitudine a individului față de profesie și față de cei cu care vine în contact.

Munca pune individul în situații care îi solicită capacitatea de a alege și a lua decizii, asumarea răspunderii, activarea și implicarea cunoștințelor acumulate în pregătirea lor profesională.

Munca e cadrul principal în care persoana se formează, se dezvoltă, se afirmă prin acte ce nu pot fi delimitate de câmpul etic. Astfel afirmarea și susținerea comportamentului moral în acord cu obiectivele economico-financiare și socio-culturale apar în urma deliberării/luarii

11

unor decizii care implică și profitabilul alături selecția și promovarea valorilor umane.

Performanța în plan profesional implica o pregatire indelungată. Competențele ce caracterizează o profesie sunt date de o baza de cunoștințe, de un fundament, denumit corp teoretic. Obținerea unei competențe profesionale necesită o stăpânire anterioara sau simultana a teoriei care sta la baza acestei competente.

Constituire corpului teoretic este important pentru profesiune deoarece:

sistematizeaza si codifica observatiile si cunostintele edifica problemele de interes stiintific legitimeaza statutul profesiei si acrediteaza formalitatile si

profesionistii-practicieni

Pregatirea pentru o profesie trebuie sa fie reprezentată de o experiență intelectuală, precum și de una practică. Pregatirea la locul de munca prin ucenicie, fiind suficientă pentru o ocupație nonprofesională, devine inadecvată pentru o profesie.

Orientarea in teorie poate fi optim dobandită prin educatie formala intr-un cadru academic; dupa cum o ocupatie se deplaseaza inspre un statut profesional, pregatirea prin ucenicie cedeaza locul educației formalizate institutional.

Deontologia face legătura între domeniul eticului și cel al dreptului, făcând apel la trasarea unui cadru legislativ, al unui cod de deontologie profesională, în care datoria se află în intimă legătură cu virtutea.

Liniile majore ale unei deontologii țin de conformarea comportamentului profesional la reguli și principii morale:

principiul datoriei de a munci principiul lucrului bine făcut principiul respectului pentru om și pentru lucruri principiul respectului pentru valoare și pentru lege

Drept urmare, deontologia profesională se referă la cunoștințele de specialitate care sunt indispensabile, dar si la angajarea personalității

12

individului ce conferă calitate actului profesional, precum: dăruirea, răbdare, respect, iubire, bunătate, sensibilitate, blândețe, tact, onestitate, discreție, ajutorare, etc.

Autoritatea profesionala

Autoritatea profesionistului se bazează tocmai pe pregatirea teoretica si prezinta cateva caracteristici diferite fata de ocupatia nonprofesionala.

Astfel, o ocupatie nonprofesionala are cumparatori, in timp ce o ocupatie profesionala are clienti. Cumparatorul decide ce servicii si/sau bunuri doreste si are libertatea de opțiune care se sprijina de capacitatea sa de a evalua propriile nevoi si de a judeca potentialul serviciului sau al marfii de a-l satisfice. In relatia nonprofesionala dintre cei doi exponenti, cumparatorul are intodeauna dreptate.El poate aduce critici calitatii marfii pe care a cumparat-o, si poate chiar sa-si ceara banii inapoi.

Intr-o relatie profesionala, profesionistul decide ceea ce este bun sau rau pentru client,in care nu are alta alegere decat aceea de a accede la judecata profesionala. Lipsa unui corp teoretic necesar/cunostinte despecialitate face/ fac ca clientul sa nu poata diagnostica propriile nevoi sau alege din oferta de solutii. In acest fel clientul dobandeste un sentiment de siguranta prin asumarea autoritatii de catre profesionist, care ii ofera incredere clientului si prin actiunile sale atinge/solutioneaza nevoile sale.

Autoritatea profesionala are limite; functia ei se reduce la acele sfere specifice in granitele carora profesionistul a fost instruit. Din aceasta cauza, profesionistul nu poate prescrie directii de orientare pentru aspectele vietii clientului unde competenta sa teoretica nu se aplica. Daca ar face aceste indicatii atunci el ar viola autoritatea altui grup profesional.

Profesionistul nu trebuie sa foloseasca pozitia sa de autoritate pentru a exploata clientul in scopuri de gratificare profesionala. El trebuie sa-si reprime impulsurile de a-si folosi relatia profesionala in scopul

13

satisfacerii nevoii sexuale, nevoii de a manipula pe ceilalti sau a nevoii de a trai mai bine. In cazul profesiunii terapeutice, ideal, este ca o relatie client – profesionist sa nu depaseasca cadru professional. Relatia extraprofesionala folosita de client, ca si de profesionist, subrezeste autoritatea profesionala, avand ca rezultat o diminuare a efecientei profesionistului.

Aprobarea comunitatii

Autoritatea profesionala are si ramificatii de tipul profesionist-comunitate, pentru ca orice profesie incearca sa convinga comunitatea sa aprobe autoritatea sa, in interiorul anumitor sfere, prin conferirea catre profesie a unei serii de puteri si privilegii.

Una dintre puterile profesiei este reprezentata de controlul sau asupra centrelor de pregatire.Aceasta presupune un proces de acreditare prin care o profesie controleaza procesul educativ-instructiv de formare a specialistilor (continutul curriculum-ului, instructia, admiterea in profesie, etc).

Printre privilegiile profesionale, unul dintre cele mai importante este acela al confidentialitatii.

Profesionistul are o comunicare privilegiată cu clientul sau care ii ofera informatii personale, cu caracter confidential.

Alt privilegiu profesional este reprezentat de catre o imunitate relativa fata de judecata comunitatii in probleme tehnice/ profesionale.Standardele performantei profesionale sunt stabilite prin consens in interiorul profesiei, iar comunitatea se presupune a fi incapabila dea intelege standardele si din aceasta cauza modul de folosire al lor, pentru a identifica greselile de practica. In general, se considera ca performanta unui specialist poate fi evaluata numai de catre colegii sai.

Puterile si privilegiile de care se bucura un grup profesional constituie un monopol admis de catre comunitate, prin recunoasterea de

14

catre aceasta din urma a performantelor profesionale care se revad in cadrul social prin satisfacerea unor anumite nevoi sociale.

Uneori pot aparea abuzuri in legatura cu un monopol: grupul profesional poate fixa pretul serviciului la un nivel incorect de mare; poate restrange numarulpersoanelor care intra in profesie, pentru a crea o lipsa de personal; poate dilua calibrul performantelor sale, fara instiintarea comunitatii (Doru Tompea, 2011).

Codul deontologic

Fiecare profesie are incorporat un cod etic reglementativ, care obliga la comportament etic pe membrii sai. Codul etic al profesiei este atat formal (scris) cat si informal(nescris). Angajamentul profesiei catre bunastare sociala devine, prin codul etic, un angajament public catre comunitate , asigurand increderea comunitatii in profesie.

Codurile autoreglementative sunt caracteristice atat ocupatiilor nonprofesionale, cat si celor profesionale; un cod profesional este mai explicit, mai sistematic si mai coerent,posedand mai multe elemente altruiste, fiind mai mult indreptat catre serviciul public..

Codurile deontologice, dincolo de specificitatea ocupatiilor profesionale au comune relatiile: client – profesionist si coleg – coleg.

Relatia client- profesionist - in aceasta relatie, profesionistul isi asuma o neutralitate emotionala. El trebuie sa-si ofere serviciul pentru orice il cere, indiferent de varsta, venit, politica, rasa, religie, sex si statutul social al clientului.Profesionistul este motivat mai putin de interesul propriu si maimult de dorinta de a-si oferi serviciul la nivel maxim.

Relatia coleg-coleg

Etica ce guverneaza relatiile dintre colegi presupune un comportament cooperant, egalitar si sustinator.

15

Membrii unei profesii impart cunostintele tehnice cu ceilalti. Atitudinile de pastrare a proprietatii si secretului fata de descoperire si inventie nu isi au locul in profesionalism. Competitia si goana dupa clienti nu sunt dezirabile in ocupatiile profesionale. Competitia intraprofesionala este o competitie care presupune elemente de cooperare.

Relatiile colegiale trebuie sa fie egalitare; recunoasterea intraprofesionala este bazata, in mod ideal, numai pe perfomanata in practica si/sau contributia la teorie. Colegii profesionaisti trebuie sa se sprijine unii pe celalalt, fata de client si comunitate trebuie sa se abtina de la acte care lezeaza autoritatea colegilor, trebuie sa sustina pe acei al caror prestigiu este amenintitat.

Modurile si mijloacele prin care o profesie mentine atentia asupra codului sau etic constituie un studiu de caz al controlului social. Autodisciplina este dobandita formal (asociatii profesionale acre detin puterea de a cenzura sau critica, iar in cazuri extreme interzic dreptul de a practica) si informal(consultarea unui alt coleg la evaluarea nevoilor clientului, atribuirea de clienti - interdependenta mutuala, un sistem de reciprocitate care faciliteaza controlul social).

Cultura profesionala

Cultura profesionala constă in valori, norme si simboluri proprii.

Valorile sociale ale unui grup profesional sunt reprezentate de credintele sale fundamentale care stau la baza existentei sale. Serviciul oferit este văzut ca un bun social, fără de care se pot produce dereglări sociale.

Normele unui grup profesional sunt reprezentate de ghidurile de comportament in situații sociale. Există anumite comportamente necesare în:

admiterea în profesie, intrării în grupurile sale formale și informale, progresării în interiorul ierarhiei ocupației.

obținerea clienților, primirea, intervievarea și tratarea, acceptarea sau respingerea.

stabilirea de întalniri, conducerea consultațiilor.

16

Simbolurile unei profesii sunt obiectele sale încălcate cu semnificații. Acestea pot include: insigne, embleme, slogane, îmbrăcaminte distinctive, istoria, folclorul și argoul său, eroii săi pozitivi și negativi, stereotipurile sale.

Pentru un nou venit reușita în profesia aleasă se realizează prin adaptarea la cultura profesională, tapânind corpul theoretic și abilitățile practice ca: garanții suficiente pentru succesul profesional. Aceasta reprezintă un ”proces de aculturație prin care se internalizează valorile sociale, normele de comportament și simbolurile grupului ocupațional”

Cap. 3 Implicații în activitatea de kinetoterapie

Codul deontologic al kinetoterapiei

Are ca scop constientizarea tuturor celor care practica aceasta profesie, a rolului si responsabilităților pe care le au in societate.

In acelasi timp se urmareste cultivarea unei inalte constiinte profesionale, realizarea unei emulatii intr-o atmosfera pozitiva, bazata pe relatii de colegialitate, respect si exigenta reciproca. Prin promovarea valorilor etico-spirituale se urmărește stimularea atat profesională, cat si morală, indemnandu-i la o participare activa in toate segmentele profesiei pecare si-au ales-o.

In aceeasi masura codul ofera posibilitatea raspunderii si luarii de atitudine impotriva unor eventuale incalcari ale principiilor etice. Pe baza prevederilor codului se pot solutiona eventualele conflicte sau dispute profesionale, care ar putea sa apara intre kinetoterapeuti, intre kinetoterapeuti si celelalte categorii profesionale cu care acestia intra in contact.

Principiile generale

1) Kinetoterapeutii au datoria sa-si desfasoare activitatea la cele mai inalte standardeteoretice si metodologice.

17

Angajarea si promovarea kinetoterapeutului se face pe bazarespectarii criteriilor de competenta, valoare profesional-stiintifica, dar si etica. La angajarea acestora conducerea unitatilor are responsabilitatea de a se asiguradaca acestia au calificarea necesara si daca se aliniaza criteriilor profesionale, morale si desanatate cerute de posturile respective. Conducerile unitatilor respective si ceilalti kinetoterapeuti au responsabilitatecolectiva daca fiecare kinetoterapeut isi realizeaza sarcinile profesionale si morale intr-un modcorespunzator.

2) Pe tot parcursul exercitarii profesiei kinetoterapeutii trebuie sa-si fundamentezeactivitatea pe respectul celor cu care lucreaza, pe intelegerea si acceptarea reciproca, fiindnecesar sa se dea dovada de obiectivitate si de onestitate in toate actiunile pe care le intreprind. Kinetoterapeutii sunt datori sa promoveze adevarul, respectul pentru om,corectitudinea, seriozitatea, responsabilitatea profesionala si spiritul de colegialitate.

3) In cercetarea stiintifica sau in valorificarea acesteia este obligatoriu sa se respectenormele interne sau internationale ale domeniului.In evaluarea sau recenzarea unor lucrari de specialitate sau a activitatii unor colegi sau specialisti kinetoterapeutul este dator sa dea dovada de competenta, obiectivitate, indiferent de natura relatiei oficiale sau particulare existenta.

Obligatiile, restrictiile, normele pentru practicarea profesiei

In activitatea kinetoterapeutica, kinetoterapeutul trebuie sa se bazeze mai ales peefectele etice, morale ale practicarii exercitiilor fizice si apoi pe efectele lor profilactice si biologico-sportive. Pentru a realiza aceste deziderate kinetoterapeutul are datoria:

sa trateze just si impartial pe toti pacientii, indiferent de particularitatile fizice, psihice, apartenenta religioasa, etnica, rasiala;

sa gaseasca solutii de incurajare pentru pacienti, astfel incat acestia sa-sistabileasca scopuri personale in cadrul tratamentului, care sa ajute la realizarea dezvoltarii lor fizice, psihice si morale;

sa faca eforturi si sa realizeze respectarea dreptului fiecarui pacient de a aveainformatii confidentiale despre propria persoana, facand exceptia doar cand aceste date suntfurnizate agentiilor

18

specializate sau organelor legale;-sa nu accepte alt tip de remunerare decat acela oferit legal pentru calitatea,cantitatea si importanta sociala a muncii pe care o desfasoara;

sa respecte pacientul, considerandu-l egalul sau.

Kinetoterapeutul trebuie sa colaboreze cu familia pacientului pentru a avea acces la problemele sociale concrete, cerintele, aptitudinile, dorintele fiecarui pacient. Din acest punctde vedere datoriile kinetoterapeutului sunt:-sa respecte pacientul, dar si responsabilitatea familiei pentru acesta;

sa stabileasca relatii juste, prietenesti cu membrii familiei;-sa furnizeze familiei toate informatiile care sunt in interesul pacientului, dar sa pastreze discretie asupra informatiilor primite de la familia acestuia;

sa informeze in permanenta membrii familiei despre evolutia pacientului,cautand in unele cazuri solutii comune pentru recuperarea acestuia.Kinetoterapeutul ocupa o functie publica, ceea ce implica conduita lui morala sirelatia personala cu locul de munca. Relatiile din acest punct de vedere trebuie sa fie juste,oneste si constructive, urmarindu-se:

sa-si indeplineasca datoriile de cetatean si sa participe activ la viata sociala,tinand cont de obligatiile pe care le are fata de pacienti, de propria familie, de propria persoana;-sa respecte colectivul in care lucreaza;

sa fie loial sistemului respectiv (de stat sau particular); sa se straduiasca sa gaseasca solutii de informare a publicului cu

privire la programul educational in kinetoterapia profilactica si la masurile necesare pentru perfectionarea continua a acestui aspect;

sa adere la o conduita rezonabila referitoare la morala si specificul profesiunii.

Kinetoterapeutul trebuie sa considere propria angajare bazata pe principiulcompetentei, ca pe o relatie de tipul patron.angajat (bazata pe respectul mutual si peincredere), fiind dator sa se conduca dupa imperativele:

19

sa-si conduca onest si corect indatoririle profesioanale, astfel incat sa nuderanjeze societatea sau colegii;

sa se abtina de la discutarea problemelor si informatiilor confidentiale cu persoane neautorizate

20

Bibliografie

Copoeru, I., Szabo, N., Etică și cultură profesională, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008

Cozma, C., Elemente de etică și deontologie, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iasi, 1997

Sandu, Antonio, Etică și deontologie profesională, Ed.Lumen, Iasi, 2012

Tompea, Doru, Etică, Axiologie, Deontologie, Ed. Timpo Moldova, Iasi, 2011

21