3. PERSUASIUNE ȘI RESPONSABILITATE

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să identifici şi să exemplifici etapele persuadării;

să explici conţinutul persuasiunii;

să compari modalităţile de persuadare;

să delimitezi persuasiunea de procesul comunicării.

3.1. Natura persuasiunii

3.2. Etape ale persuadării

3.3. Persuasiunea și comunicarea

3.4. Responsabilitatea în comunicare – între norma juridică și

norma deontologică

3.5. De la reglementare la autoreglementare

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

Teste de autoevaluare

Bibliografie minimală

3.1. Natura persuasiunii

Etimologic, verbul a persuada are înţelesul de a sfătui pînă la capăt; cel

sfătuit ajunge să-şi însuşească sfatul, acceptînd modul propus de locutor de a

înţelege şi interpreta stările şi faptele lumii. Alocutorul aderă la atitudinile sau

valorile promovate prin argumentele elaborate de enunţiator, trăind iluzia că

sînt ale sale, iar autorul intervenţiei discursive numai le-a actualizat.

Persuasiunea este argumentarea care se adresează unui auditoriu anume, în

funcţie de trebuinţele şi aspiraţiile căruia locutorul îşi elaborează

argumentarea. Argumentele sunt astfel alese, încât schimbarea dorită de către

agent să fie dorită de către agent să fie dorită şi adoptată de către receptor în

absenţa constrângerii.

În viziunea filosofului german Immanuel Kant, persuasiunea are doar o

valabilitate particulară, individuală, fiind „încercarea pe care o facem asupra

intelectului altora cu principiile simţirii noastre, care sînt valabile pentru noi,

anume dacă ele au asupra raţiunii străine acelaşi efect ca şi asupra raţiunii

noastre“(Kant, 1994, p. 582). Astfel, putem împărtăşi celorlalţi ceva de care

suntem convinşi numai noi, încercînd să determinăm adeziunea lor.

În volumul Eseuri de hermeneutică, Paul Ricoeur evidenţiază faptul că cel ce

stăpîneşte şi uitilizează tehnica fundamentată pe identificarea şi cunoşterea

cauzelor care generează efectele persuasiunii, dobîndeşte o putere de temut:

„puterea de a dispune de cuvinte în afara lucrurilor şi de a dispune de oameni,

dispunînd de cuvinte“ (Ricoeur, 1990, p. 21).

Când comunicăm încercăm să stabilim o legătură cu o altă persoană. În cazul

persuasiunii, încercăm să împărtăşim o opinie, un sentiment, un comportament.

Persuasiunea este destul de prezentă în viaţa de zi cu zi, ea fiind un act

simbolic pentru persoanele care o practică, dar şi pentru cele care îi suportă

consecinţele. „ …actul persuasive nu presupune pentru nimeni obligativitatea

de a acţiona într-un anume fel ci, mai curând, oferă argument ogice,

emoţionale şi cultural în sprijinul eventualei asumări a acţiunii respective“

(Larson, 2003, p. 15).

Cercetarea în domeniul persuasiunii ridică o problemă fundamentală: în ce

mod sunt modificate atitudinile şi comportamentele prin comunicare?

Efectele persuasiunii depind de:

- factori personali, relevaţi de tendinţa de a fi receptive la influenţe şi de a

accepta schimbări în atitudini şi comportamente;

- factori care vizează modul de organizare a influenţelor, care sunt centraţi

pe procesul de comunicare, respective acele relaţii ântre sursă, mesaj, canal

de transmitere, receptare şi context social care o fac să fie persuasive

(Stănciugelu, 2009, p. 182).

Persuasiunea presupune utilizarea comunicării pentru a-i câştiga pe oameni

pentru o cauză. Experţii consideră că oamenii îşi modifică relative uşor

opiniile; când părerile se grupează, se formează o atitudine. Gruparea

atitudinilor sprijină o anumită credinţă. Credinţele se modifică mult mai greu

decât opiniile.

În situaţiile argumentative şi persuasive, emiţătorul are obligaţia morală de a

verifica veridicitatea dovezilor şi a argumentelor înainte de a le prezenta

celorlalţi. Majoritatea agenţilor persuasive caută să îşi asigure o reacţie

pozitivă din partea receptorilor. Cât de morală este adaptarea la cerinţele

publicului?

Persuasiunea poate fi este o tranzacţie în care atât agentul persuasive, cât şi

receptorul ca persoană persuadată au o răspundere reciprocă de a participa

activ la proces (Larson, 2003, p. 46). Receptorul ar trebui să aibă o atitudine

echilibrată între extrema atitudinii credule şi cea a închistării dogmatice,

ambele indezirabile. Numai după ce receptorul a înţeles ideile agentului

persuasiv poate evalua cu discernământ moralitatea strategiilor şi obiectivelor

persuasive. Totodată, persoana persuadată trebuie să aibă o reacţie care să

releve, în mod onest şi exact, gradul de înţelegere, opinia, sentimentele şi

raţionamentele proprii (Ibidem, p. 47). Astfel, agenţii persuasivi dobândesc

informaţiile relevante şi necesare de care au nevoie pentru luarea deciziilor.

Sarcina de lucru 1

Evidențiază, în câteva cuvinte, importanța persuasiunii în procesul

comunicării.

3.2. Etape ale persuadării

Prezentarea

O persoană trebuie să se afle într-o poziţie în care să primească mesajul

persuasive, adică să fie accesibil fizic şi receptive mental.

Participarea

Receptorul trebuie să fie atent la mesajul persuasiv.

Comprehensiunea

Receptorul trebuie să înţeleagă mesajul.

Acceptarea

Receptorul accept mesajul şi ajunge să fie de accord cu punctual de vedere

exprimat.

Reţinerea mesajului exprimat

De aceea, repetiţia este foarte important în procesul de persuasiune.

Acţiunea

Receptorul îşi modifică semnificativ comportamentul.

Strategiile de persuasiune trebuie planificate şi monitorizate. Etapa conştientizării

din modelul comportamental încorporează prezentarea şi participarea. Etapa

conştientizării latente corespunde comprehensiunii, acceptării şi reţinerii.

Evenimentul declanşator oferă, în mod esenţial, o demonstraţie de reţinere de

către receptor, ducând la un tip de comportament. Dacă acest comportament se

potriveşte cu acţiunea dorită, atunci procesul de persuasiune a avut succes.

3.3. Persuasiunea şi comunicarea

Pentru a fi eficiente, apelurile persuasive trebuie să combine latura raţională cu

cea emoţională. Pentru a fi persuasiv, mesajul trebuie să aibă o anumită valoare

pentru publicul-ţintă şi să fie compatibil cu motivele acestuia.

Într-o societate liberă, în care comunicarea este deschisă, persoana de

persuadat allege ce mesaj vrea să asculte. Oamenii tind să dea crezare surselor

care le seamănă lor ca persoane, care sunt aşa cum ar dori ei să fie sau cum îşi

închipuie că sunt. Ei obişnuiesc să considere sursele de informare ca fiind

autorităţi.

Credibilitatea reprezintă ceea ce este important în industria comunicării. Astfel,

asistăm în prezent la:

„înmulţirea codurilor de conduit, a controalelor etice, a comunicării instituţionale, a

mecenatului, iar peste tot, obiectivul urmărit cu precădere este acela de a îmbunătăţi

imaginea instituţiei într-o epocă în care întreprinderea trebuie să gestioneze capitalul său de

simpatie ca parte integrantă a capitalului de care se bucură marca sa“ (Stănciugelu, 2009, p.

210).

Sursele persuadării în comunicare (Newsom et alii, 2003, pp. 266-267):

- autopersuadarea (internalizarea) este cea mai comună sursă a persuasiunii,

fiind urmată de identificare şi supunere;

- sursele de mare credibilitate, dacă sunt consultate a doua oară, produc mai

degrabă schimbarea opiniei; pentru a avea credibilitate maximă, sursa

trebuie să dea impresia nu doar că ştie adevărul, dar şi că este destul de

obiectivă ca să fie motivată să spună adevărul aşa cum îl vede;

credibilitatea surselor nu afectează măsura în care este reamintit mesajul;

- informaţia provenită de la surse de mică credibilitate nu sporeşte în timp;

- sursele puternice, atractive, părtinitoare pot fi mai părtinitoare pot fi mai

eficiente decât cele nepărtinitoare, în încercarea de a întări anumite opinii;

- este mai puţin probabil ca sursele părtinitoare sâ fie crezute dacă sunt

percepute ca atare de către experţi; faptul că un mesaj este perceput ca fiind

compus de experţi are un mai mare impact persuasiv;

- sursele atractive sunt mai eficiente decât cele neatractive;

- sursele neatractive sunt mai eficiente atunci când se găsesc de partea unei

poziţii neaşteptate;

- reţinerea unui mesaj este mai mare dacă mesajul a fost neaşteptat din partea

sursei respective;

- sursele care oferă recompense sunt mai eficiente decât cele care care

ameninţă;

- ameninţările lejere pot fi internalizate şi pot duce la supunere; ameninţările

puternice pot stimula defensiva;

- credibilitatea sursei poate să nu conteze dacă mesajul în sine prezintă

argument rezonabile.

Mesajele:

- mesajele care prezintă concluzii explicite sunt mai eficiente decât cele care

permit receptorului să formulize propriile sale concluzii;

- ştirile pozitive prezentate la început duc la creşterea gradului de acceptare a

mesajului, chiar dacă acesta conţine şi informaţii negative;

- informaţia de la începutul sau de la sfîrşitul mesajului sunt mai uşor de

reţinut;

- apelurile care se referă la o temă periculoasă pot fi mai eficiente;

- înţelegerea sporită a unui mesaj duce la creşterea acordului la respectivul

mesaj; gradul de reţinere creşte o dată cu repetarea mesajului; expunerea

repetată la mesaj poate creşte acordul faţă de acel mesaj.

Atât sursa, cât şi mesajul:

- dacă există prea puţine dovezi de sprijin într-un mesaj, credibilitatea sursei

devine tot mai important;

- comunicatorii sunt evaluaţi mai favorabil în măsura în care mesajele lor au

următoarele calităţi:

pot fi ascultate sau citite uşor;

apelează la interesul uman;

prezintă o mare diversitate a vocabularului folosit;

sunt realiste.

Receptorii:

- un mesaj care contrazice o opinie existent deja poate să nu fie respins din

start dacă pare a acorda o recompensă receptorului;

- pentru că percepţia este subiectivă, chiar şi atunci când informaţia nu este

adecvată, receptorii tind să utilizeze ceea ce au primit pentru a servi unei

nevoi sau unui scop imediat;

- percepţia corectă sau favorabilă a unui mesaj poate fi facilitată prin

stabilirea anterioară a unor legături cu publicul ţintă;

- nu există nici o dovadă că reţinerea selectivă a informaţiei s-ar baza pe

atitudinile şi comportamentele receptorilor;

- publicurile tind să nu ia în considerare mesajele care sprijină o idée şi care

sunt uşor de respins şi mesajele care contrazic o idée şi sunt greu de

contraargumentat;

- acceptarea creşte dacă sunt ajustate mesajele pentru a minimaliza diferenţa

dintre sursă şi receptori.

Sarcina de lucru 2

Explică, în câteva cuvinte, cum se realizează persuasiunea în

comunicare.

3.4. Responsabilitatea în comunicare - între norma juridică şi norma deontologică

3.4.1. Rolul eticii mass-media în promovarea sistemului de

responsabilitate media

Etica mass-media încearcă să dea răspuns la întrebarea: Cum trebuie să

acționeze jurnalistul în raport cu sine însuși, cu semenii săi, și cu lumea din

jur? Le Bihan ne dezvăluie că pentru greci, etica nu avea decât funcția de a

distinge binele adevărat de binele fals, adică de a accepta ceea ce ne este cu

adevărat util și de a respinge mirajele produse de imaginație : căutarea a ceea

ce este plăcut nu este condamnabilă din punct de vedere moral, însă nu este

înțelept să acționezi fără să știi ce-ți este mai util să-ți dorești. (Le Bihan, 1999,

p. 6)

Principala misiune a eticii este prescrierea de reguli atât pentru conduita

individuală, cât și pentru organizarea socială a vieții morale. Morala apare ca

un ideal, către care trebuie să tindem fiecare dintre noi. Nu ne putem propune

să fim numai performanți, să urcăm pe scara socială, preofesională, ci și pe cea

a valorilor morale. Iar dacă individul își propune să urce în ierarhia socială și

profesională sfidând perceptele morale, destinul lui nu va fi împlinit (Verdinaș,

2007, p. 17)

A fi moral înseamnă a fi capabil să plasezi triumful binelui înaintea utilității

sale practice ; înseamnă a face bine, chiar în situațiile în care acesta este în

contradicție cu dorințele noastre. (Le Bihan, 1999, p. 6) Simțul moral poate fi

definit ca o capacitate vie, spontană, rapidă, de a distinge binele de rău, în

comportament și acțiune. Alături de simțurile senzoriale, omul posedă și

simțuri specifice, acele simțuri sociale cum este simțul moral, care nu este

înnăscut ci se formează prin educație morală (Cătineanu, 1982, p. 254).

Dacă rolul moralei este acela de a distinge binele de rău și de a alege binele,

se pune problema valorii moralei, a justificării posibile a valorilor noastre. (Le

Bihan, 1999, p. 5) Caracterul întotdeauna convențional al valorilor morale ar

trebui să ne convingă de faptul că morala este reductibilă la un fapt și obligația

este o simplă rezultantă a presiunii sociale (Le Bihan, 1999, p. 33)

Conștiința morală individuală este un ansamblu structurat de idei,

reprezentări, sentimente, atitudini interioare cu referință la ceea ce este bine

sau la ceea ce este rău. Suportul ei este însă subiectul individual, individul sau

persoana, înțelese ca individ concret. Conștiința colectivă, fiind mai mult decât

suma conștiințelor individuale, nu există decât în și prin conștiințele

individuale care sunt suportul ei spiritual (Cătineanu, 1982, p. 251). Conștiința

individuală nu devine morală decât în măsura în care cele trei funcții

psihologice (cognitivă, afectivă și volitivă) se asociază cu conținuturi valorice

morale. Acest proces este procesul experienței morale, în care etosul obiectiv

este interiorizat, sau invers, individul amoral se integrează treptat unui etos

colectiv, înțeles ca ansamblu de imperative și sisteme de apreciere (Cătineanu,

1982, p. 252).

De la termenul de morală derivă cel de moralitate, prin care se evocă gradul în

care normele morale sunt respectate de către o persoană, un grup sau o

colectivitate. În strânsă legătură cu acestea, se află termenii de amoral și

imoral. Amoralitatea este o stare care este străină, indiferentă față de

moralitate prin lipsa preocupării de a fi moral, de a răspunde unor repere

morale, ceea ce nu cade sub incidența unei aprecieri morale, amoralitatea se

situează dincolo de sfera moralității. În schimb, imoral este ceea ce este

împotriva moralei, ceea ce se întreprinde, în mod intenționat și prin care se

încalcă normele morale, regulile de conduită general acceptate într-un timp și

loc date (Verdinaș, 2007, p. 18).

Preceptele moralei au forma unor imperative, numai o ființă autonomă

putând îndeplini o datorie. Obligația, în opoziție cu constrângerea, presupune

libertate. Adevărata experiență a libertății constă în a face bine și a prefera

adevărul (Le Bihan, 1999, p. 23).

Trebuie să ai liberatea de a fi rău ca să poți fi bun și să alegi singur. Nimeni

n-ar face bine dacă n-ar fi liber să facă rău. Pentru a trebui este necesar să poți.

Astfel se înțelege mai bine cum omul poate vedea ceea ce este mai bun și face

ceea ce este mai rău și că libertatea sa îl face capabil să se supună datoriei (Le

Bihan, 1999, p. 24).

Încă de la început trebuie să recunoaştem că filosofia morală diferă de

moralizare chiar în unele puncte esenţiale. „În vreme ce filosofia morală

înseamnă să ne gândim la ce înseamnă etica, moralizarea înseamnă a da

sfaturi. Această diferenţă reprezintă una din distincţiile dintre aderarea la

tradiţiile de operare a unei meserii şi procesul pluralist de luare a deciziei, care

este atât de important pentru funcţionarea unei societăţi participative” (Deaver,

2004, p. 18). Etica mass-media are tendinţa de a se baza pe valori universale

precum acurateţea, onestitatea, corectitudinea, respectul pentru spaţiul privat,

evitarea discriminării şi a conflictelor de interese.

Pornind de la faptul că etica se bazează pe valori universale, trebuie să ținem

cont de faptul că sistemele politice și culturile din lume marchează diferit

conduita morală a jurnaliștilor. Astfel, în Rusia și Columbia, unde au fost

uciși în ultimii ani zeci de reporteri, etica se întrepătrunde inevitabil cu

problema supraviețuirii, care nu există în țările occidentale în care predomină

libertatea culturală, politică și respectarea drepturilor omului (Keeble, 2009, p.

300).

Deciziile care se iau în sfera comunicării sunt mai usor de apărat din punct de

vedere intelectual si etic, dacă se bazează pe filosofia morală si nu pe simpla

moralizare. De asemenea „există pericolul ca o concepţie etică pe care o pot

aplica fie grupurile profesionale, fieguvernul sau grupurile de interes public,să

fie mai preocupată de imaginea instituţională și defaptul că trebuie să dea

socoteală cuiva, decât de dezvoltarea morală“ (Deaver, 2004, p. 18).

Filosofia morală si dezvoltarea socială matură determină gândirea autonomă, în

termeni critici şi generali, comunicatorii ajungând la un fel de autonomie în

calitatea lor de agenţi morali. Profesionistii din domeniul comunicării de masă

cred, de multe ori, că este responsabilitatea publicului şi nu a comunicatorului,

să găsească un înţeles în activitatea de informare, de persuasiune şi de

divertisment şi să se descurce cu consecinţele acestora. Adesea jurnaliştii, ca

specialistii în persuasiune, pretind că nu este responsabilitatea lor să controleze

efectele mesajelor lor. Ei doar lansează mesajele pe care publicul le preia şi

speră ca acestea să producă rezultatele dorite. Specialistii în comunicare ar

trebui să fie preocupaţi, în egală măsură, de consecinţele acţiunilor imediate,

dar si a celor pe termen lung, ar trebui să fie preocupaţi de toleranţa faţă de

ambiguitate si faţă de dilemele nerezolvate, de procesul anevoios de judecare a

lucrurilor şi de un sentiment al obligaţiei morale.

Responsabilitatea faţă de public trebuie să revină atât individului, cât si

organizaţiei (Deaver, 2004, p. 28). Aici intervin dilemele fundamentale care

stau la baza responsabilității jurnalistului : poate jurnalistul să relateze doar

informații corecte, să fie obiectiv, să servească interesul public, să transmită cu

bună credință părerile cuiva, etc. ?

Atât la nivel organizaţional, cât si personal, responsabilitatea se regăseşte în

orice proces decisional, altfel spus suntem responsabili de iresponsabilitatea

noastră. Înţelegerea în profunzime a eticii trebuie să vină în sprijinul rezolvării

conflictelor dintre angajamentele luate la nivelul individului și cele ale

organizaţiei. Max Weber stabilește o diferență între ”o etică a convingerii”,

care constă în a acționa ținând seama de principii, fără a te teme de

consecințele actului și ”o etică a responsabilității”, care privește rezultatul și

presupune ca subiectul acțiunii să fie răspunzător de ceea ce a făcut, chiar dacă

nu a vrut s-o facă [apud. (Le Bihan, 1999, p. 60)].

Critica și autocritica se pretează și unui unghi etic de abordare, întrucât ele

sunt forme ale aprecierii, respectiv ale autoaprecierii (Cătineanu, 1982, p. 204)

Contextul în care are loc în mod legitim critica și autocritica este contextul

audienței și a dezbaterii colective, un spațiu organizat și instituționalizat, în

care există mai multe elemente: subiectul sau subiecții care declanșează critica;

fapta vizată și autorul sau autorii faptei, când actul critic vizează un fapt sau o

stare de fapt, el trebuie să ajungă la autorii care se fac responsabili sau vinovați

de aceasta; normele sau cerințele, fie ele profesionale sau morale, din

perspectiva cărora fapta și autorul faptei sunt criticate (Cătineanu, 1982, p.

205).

Dacă există forme optime și degradate ale criticii și autocriticii, înseamnă că

există și o etică a spiritului critic, adică un set de norme potrivit cărora se

poate stabili dacă și în ce măsură critica și autocritica sunt optime sau

degradate. Acestea pot fi considerate norme ale aprecierii și autoaprecierii,

întrucât critica este o formă a aprecierii cu semn axiologic negativ: în apreciere

trebuie să se aibă în vedere atât intenția cât și fapta efectivă; trebuie să se țină

cont atât de cerințele normative cât și de împrejurările concrete specifice în

care fapta a avut loc; trebuie să se desfășoare după aceleași criterii cu referință

la toți membrii unei colectivități și la fiecare în parte; trebuie să ofere o soluție

realizabilă și eficientă pentru remedierea sau înlăturarea stărilor de lucruri

negative (Cătineanu, 1982, p. 206).

Pornind de la principala misiune a eticii mass-media, de a stabili cum trebuie să

acționeze jurnaliștii în raport cu sine, cu semenii săi și cu lumea din jur,

conduita acestora în activitatea profesională va urma preceptele moralei.

Etica mass-media se bazează pe valori universale precum acurateţea,

onestitatea, corectitudinea, respectul pentru spaţiul privat, evitarea discriminării

şi a conflictelor de interese, însă acestea se particularizează și se însușesc în

funcție de cultura profesională care marchează diferit conduita morală a

jurnaliștilor într-o societate.

În ceea ce privește rolul eticii în promovarea sistemului de responsabilitate

media, specialiștii în comunicare se vor preocupa în egală măsură de

consecințele propriilor acțiuni profesionale preocupări care sporesc sentimentul

obligației morale în conștiinșa individuală și colectivă a jurnaliștilor.

Sarcina de lucru 3

Menționează, în câteva rânduri, importanța eticii în promovarea

sistemului de responsabilitate media.

3.4.2. Între norma juridică şi norma deontologică

În majoritatea sistemelor juridice, dreptul şi deontologia, nu sunt în mod clar

demarcate. În codurile deontologice se întâlnesc interdicţii care sunt în mod

normal incluse în lege sau de cele mai multe ori le găsim explicit menţionate,

cum ar fi obligaţiile jurnalistului, care îi pot fi impuse prin lege, fie în toate

ţările, fie doar în unele. Anumite fapte sunt sancţionate în acelaşi timp şi de

legi şi de codurile deontologice existente. Legile şi reglementările fixează un

cadru în interiorul căruia fiecare practician poate alege între comportamente

diverse. Deontologia trasează în acest sens un cadru mai îngust, lăsând încă

posibilitatea alegerii care este făcută de individ conform părerilor sale

personale (Bertrand, 2000, p. 42).

Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria foarte importantă a

izvoarelor dreptului în toate sistemele de drept, cu un caracter predominant în

epoca modernă şi contemporană. Dreptul cutumiar nu a putut şi nu poate

singur să asigure reglementarea, consacrarea şi apărarea relaţiilor sociale, de

aceea apar actele juridice normative, dreptul scris, în opoziţie cu dreptul

cutumiar, nescris. În toate ţările şi în toate sistemele de drept unde există mai

multe categorii de acte juridice normative, locul principal îl ocupă legea. Sub

denumirea de act juridic normativ apar toate normele juridice edictate de

organele statului: lege, decret, hotărâre, cod, regulament, constituţie ş.a. În

principiu, denumirea de lege este dată pentru a desemna actul normativ cu forţă

juridică superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat. În categoria

legii intră şi Constituţia ca lege fundamentală şi Codul. De aici decurge şi cea

mai generală clasificare a actelor normative, în legi şi acte normative

subordonate legii (Mazilu, 1999, p. 73).

Norma juridică este un element constitutiv al dreptului, este o regulă de

conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei

respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Scopul

normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială în direcţia

promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce

guvernează societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se

reglementează în forme specifice dreptului, relaţiile interumane, norma juridică

fiind elementul constitutiv sau „celula de bază" a dreptului (Mazilu, 1999, p.

74).

În cazul normei juridice, coeficientul de obligativitate şi de interdicţie („trebuie

să se pedepsească” devine „se va pedepsi”) este la cota maximă.

Obligativitatea şi interdicţia se manifestă sub forma constrângerii care se aplică

doar în cazurile de nerespectare a legii juridice, sub formă de sancţiuni

(Cătineanu, 2008, p. 169). În raport cu mass-media aceste sancţiuni de ordin

juridic, declanşează constrângerea exterioară1 prin trecerea de la normă la un

ansamblu de norme, fapt care creează pentru individ un conflict etern între

libertate şi orice normă. Legea se manifestă ca cenzură iar aceasta este o

încălcare directă a libertăţii şi mai ales a dreptului la opinie şi la exprimarea ei

(Cătineanu, 2008, p. 170). Libertatea de opinie şi dreptul la libera exprimare

atrag dialogul şi confruntarea verbală, între limite pe care atât legea cât şi

deontologia le incriminează.

Respectarea dreptului la adevăr şi a dreptului la opinie trebuie avută în vedere

atât din perspectiva deontologică cât şi din cea juridică. Jurnaliştii trebuie să

ajungă la adevăr, să-l producă şi să-l exprime, iar publicul trebuie să recepteze

corect adevărul şi eventual să-l susţină. De altfel, fiecare cod al eticii

jurnalistice începe cu datoria jurnaliştilor de a spune adevărul, limbajul credibil

fiind fundamental în procesul comunicării. Dreptul la adevăr transpus în plan

juridic, se regăseşte în jurământul martorului (Cătineanu, 2008, p. 73).

Jurnalistul trebuie să-şi modeleze opinia în funcţie de un set de valori

deontologice, în care responsabilitatea faţă de public este esenţială. Opusul

1 George Reedy citat de Tudor Cătineanu în Deontologia mass-media, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,

2008:„Dacă sunt încătuşat, nu contează dacă am fost încătuşat de către guvern (prin lege), de către colegii mei (prin coduri),

sau de către mine însumi (autoreglementare), ideea este că mi-a fost luată libertatea”

respectului pentru adevăr este înşelătoria, adică intenţia deliberată de a induce

în eroare, înşelătoria la nivelul colectării de informaţii fiind o ispită

permanentă pentru jurnalişti, uşurându-le garantarea informaţiei. Ceea ce este

de menţionat, este faptul că niciodată colectarea de informaţii sub pretexte

false, nu va putea fi niciodată justificată etic sau juridic.

Deontologia desemnează teoria datoriilor morale, morala profesională, teoria

datoriilor şi drepturilor în exercitarea unei profesiuni. Ca diviziune a eticii, la

frontiera dintre morală şi drept, deontologia acoperă cadrul de investigare a

drepturilor, îndatoririlor şi etaloanelor de acţiune, de apreciere şi de

comportare într-un domeniu al vieţii sociale.

Dacă norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi

impersonală instituită de puterea publică şi recunoscută de aceasta, a cărei

respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a statului,

normele deontologice sunt norme de conduită şi obligaţiuni etice specifice

unei activităţi profesionale, pe care trebuie să le respecte cel care desfăşoară o

activitate în cadrul unei instituţii. Normele deontologice au ca punct de plecare

normele juridice şi sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor liber

consimţită, buna îndeplinire de către jurnalist a misiunii sale, recunoscută ca

fiind indispensabilă pentru buna funcţionare a oricărei societăţi omeneşti.

Legile nu fac referire expresă la normele deontologice, însă ele există în

conformitate cu ordinea de drept şi sunt necesare pentru asigurarea acesteia.

Respectarea dispoziţiilor statutare constituie o obligaţie contractuală, iar din

punct de vedere juridic, ele ţin de disciplina muncii, astfel că încălcarea lor

poate atrage răspunderea disciplinară (Cercelescu C. M., 2002, p. 24).

Statutul profesiei de jurnalist implică un statut şi o deontologie aparte,

raportate la rolul şi funcţiile jurnalismului în sfera relaţiilor sociale. De aceea,

activitatea jurnalistică este reglementată nu numai de normele de origine

statală ci şi de anumite norme statutare elaborate în conformitate cu cadrul

juridic legal, dar care particularizează acest cadru la tipicul jurnalisticii. Aceste

norme statutare pot fi cuprinse în statute ori coduri deontologice ale

jurnaliştilor, elaborate în cadrul redacţiilor ori asociaţiilor profesionale.

Codul deontologic este elaborat de către grupul de profesionişti şi el codifică o

activitate proprie cu drepturile şi datoriile ei, deci cu libertăţile şi

responsabilităţile ei. Codul deontologic vizează în primul rând activitatea

comună şi în al doilea rând libertatea şi responsabilităţile fiecăruia în parte.

Dacă responsabilitatea este de natură morală, pentru că este fundamentată pe

respectul faţă de normele morale în general, răspunderea este de natură

juridică, grija pentru consecinţele faptelor fiind întemeiată pe respectul faţă de

normele juridice, concretizate în legi (Cătineanu, 2008, p. 123). Din

perspectiva responsabilităţii profesionale a jurnalistului, prima îndatorire a lui

este de a sluji publicului. Această îndatorire, defineşte rolul mass-mediei într-

un mod în care îi asistă pe oameni în procesul luării de decizii la nivel personal

(Pop, 2001, p. 238).

Normele morale şi cele profesionale creează spaţiul de interdicţie specific

normelor deontologice, ele fiind şi morale şi profesionale, codificate în cazul

fiecărei profesiuni. Jurnaliştii constituie un grup de profesionişti care sunt

grupaţi după mai multe criterii, între care cel mai important este criteriul

formei de expresie (presa scrisă, radio, TV). În funcţie de aceste diferenţe, sunt

posibile diverse deontologii şi diverse coduri, produse de grupul de

profesionişti, la baza cărora stă sistemul de norme şi principiile particulare care

trebuie integrate şi coordonate în funcţie de conceptele disciplinei şi al

corectitudinii. Astfel în România, Clubul Român de Presă a adoptat Codul

Deontologic al Ziaristului care stă la baza exercitării acestei profesii1.

Principiul deontologic al corectitudinii ne trimite nuanţat către cel al

consecvenţei care este valabil atât în plan etic cât şi deontologic. Un jurnalist

nu poate să afirme sau să scrie un lucru şi apoi să-l nege sau să nu-l

recunoască. Deontologia oferă astfel de mecanisme de corecţie al erorilor prin

dreptul la rectificare şi dreptul la replică.

De fiecare dată când aceste norme juridice, ori deontologice sunt încălcate,

intervine procedura specifică de coerciţie. Abaterile de la respectarea normelor

deontologice declanşează promovarea de nonvalori, fapt care necesită aplicarea

unor proceduri de corecţie deontică, care de obicei sunt de natură a atrage

răspunderea disciplinară a jurnalistului. Încălcarea normelor de natură

juridică atrage, în schimb, mai multe forme de răspundere juridică, dintre care

cea mai gravă este cea de natură penală. Atitudinea critică poate lua avânt, ca

mecanism de corecţie juridică, în două forme agresive, prevăzute ca infracţiuni

în Codul Penal român, respectiv insulta şi calomnia. Norma juridică care

incriminează fapta de calomnie, poate atrage pe lângă sancţiunea juridică de

drept penal şi rectificarea punctului de vedere difuzat, prin acordarea dreptului

la răspuns sau la replică. Astfel, dacă normele juridice sunt sancţionatorii,

normele deontice sunt profesionale şi morale, ele asigură eficienţă şi umanism.

Cât normele juridice impun respectarea obligatorie, celelalte se însuşesc prin

practicarea profesiei, prin instrucţie şi educaţie.

Deontologia şi legea obligă la respectarea acestor reguli, acest respect fiind

echivalent corectitudinii (Cătineanu, 2008, p. 62). În antiteză cu activitatea

scriitorului, esenţa muncii jurnalistului nu stă în actul scrisului, ci în actul

căutării şi verificării informaţiei. Abia dacă investigaţia i-a reuşit, el devine un

creator de produse, purtând amprenta personalităţii. S-a apreciat că un reporter

bun trebuie să aibă simţul iniţiativei, disponibilitatea de a se deplasa rapid şi

eficient în diferite locuri, flexibilitate (pentru a face faţă unor situaţii

neaşteptate), putere de lucru în salturi, capacitate de adaptare rapidă (pentru a

schimba strategia iniţială în funcţie de reacţiile partenerilor), curiozitate şi

uşurinţă de a comunica (Coman M. , 1999, p. 199).

În ceea ce priveşte respectarea normelor deontologice în desfăşurarea activităţii

profesionale a jurnaliştilor, rezultatele studiului realizat de Centrul pentru

Jurnalism Independent şi Agenţia de Monitorizare a Presei asupra

Autoreglementării presei în România, evidenţiază că relatarea corectă şi

echidistantă a informaţiei legate de instrumentarea unui caz sau de derularea

unui proces în justiţie, reprezintă cel mai important principiu deontologic care

trebuie respectat de jurnaliştii din România. Acest principiu este urmat, în

ordinea importanţei, de protejarea identităţii minorilor aflaţi în situaţii

1 În preambulul Codului Deontologic al Ziaristului se specifică: poate fi ziarist orice reporter, redactor, fotoreporter, grafician

de presă, secretar de redacţie, şef de secţie sau departament, redactor şef sau adjunct, director de publicaţie, radio sau

televiziune cu o vechime minimă în presă de un an.

traumatizante, respectarea confidenţialităţii surselor, verificarea surselor,

verificarea informaţiilor din mai multe durse independente, respectarea

prezumţiei de nevinovăţie, desfăşurarea activităţilor în interes public,

includerea tuturor punctelor de vedere, acordarea dreptului la replică,

informarea redactorilor şefi asupra conflictelor de interese, respectarea

regulilor on-the record/off the record şi protejarea identităţii victimelor din

accidente.1

Sarcina de lucru 4

Explică, în câteva rânduri, diferenţa dintre normele deontologice şi

normele juridice.

3.5. De la reglementare la autoreglementare

Noţiunea de reglementare se referă la activitatea de legiferare, presupunând

interventia statului, prin institutiile sale, pentru stabilirea unor norme

obligatorii şi a sancţiunilor pentru încălcarea acestora.

Orice activitate de reglementare presupune elaborarea unor prevederi

corespunzatoare stabilirii regulii, astfel încât să răspundă nevoii care a

determinat intervenţia normativă, implementării regulii şi supravegherii

aplicării acesteia, aplicării sancţiunilor când norma este încalcată. Toate aceste

actiuni trebuie să fie circumscrise obiectivului iniţial, care a fost avut în vedere

la momentul deciziei de a reglementa. În acest mod, norma îsi poate atinge

finalitatea dorită, corespunzătoare rolului său de a da un răspuns uniform şi

general aplicabil la o situaţie care poate genera confuzii sau conflicte.

Reglementarea intervine ori de câte ori o anumită conduită este susceptibilă să

afecteze întreaga societate sau un întreg domeniu de activitate, prin

reglementare, valorile care dau substanţă normelor, dobândind un caracter

public. Reglementarea prin lege, asigură o aplicabilitate generală si forţă

obligatorie prin intervenţia autorităţilor statului în toate etapele de

reglementare şi aplicare.

Un exemplu de referinţă este reglementarea funcţionării societăţilor profilate în

domeniul audiovizualului, prin Legea Audiovizualului nr. 48/1992, adoptată de

Consiliul Naţional al Audiovizualului, autoritate publică autonomă cu caracter

executiv, care îşi desfăşoară activitatea sub controlul Parlamentului României.

Astfel, legiuitorul a intervenit prin mijloacele specifice pentru a stabili norme

obligatorii privind acordarea licenţelor de emisie şi autorizarea în materia

1 Autoreglementarea presei în România, ActiveWatch, octombrie 2009

audiovizualului, stabilirea şi programarea dreptului la replică, sponsorizarea şi

publicitatea, etc.

Pentru eficienţa aplicării acestor reglementari legale, initiativele de

autoreglementare aduc o clarificare şi o detaliere a normelor generale, astfel

încât reglementarea să devină mai accesibilă şi mai uşor de înţeles pentru cei

ce sunt obligaţi să o respecte şi să o aplice, contribuind la acceptarea şi

însusirea mai rapidă a normelor. Astfel, pe baza legislatiei referitoare la

publicitate, instituţiile media care activează în domeniul publicităţii au simţit

nevoia stabilirii unor coduri de conduită pentru desfăşurarea activitaţilor

specifice. Începând cu anul 1999, data înfiinţării Consiliul Roman pentru

Publicitate (RAC), Romania beneficiază de autoreglementare în domeniul

publicităţii. RAC este singurul organism de autoreglementare românesc

recunoscut de Consiliul National al Audiovizualului care soluţionează

sesizările privind publicitatea în baza Codului de Practică în Publicitate

elaborat de membri săi.1

Autoreglementarea este o activitate în general colectivă, implicând participanţi

dintr-un anumit domeniu, care convin să se supună regulilor stabilite de

comunitatea din care fac parte. Astfel regulile sunt elaborate, administrate şi

puse în aplicare de persoanele al caror comportament este reglementat.

Initial, auto-reglementarea a fost prezentată de mediul de afaceri, ca un mijloc

pus la dispoziţia consumatorilor pentru a identifica pe comercianţii mai buni,

care au subscris la un cod de conduită menit să eficientizeze activitatea şi să

garanteze un anumit standard de calitate al produselor şi serviciilor oferite. Mai

recent, auto-reglementarea a fost promovată ca o alternativă la reglementarea

legala impusă de stat, ca răspuns la reacţia mai lentă a autorităţilor faţă de

dezvoltarile tehnologice şi dinamica schimburilor comerciale. Scopul principal

al autoreglementării este asigurarea unui anumit standard de conduită care să

crească nivelul de încredere al clienţilor în produsele şi serviciile oferite. Prin

subscrierea la un anumit cod, acceptat de cât mai multe companii şi cunoscut

de consumatori, se asigură un nivel crescut de încredere în piaţa respectivă.

Totodată, prin autoreglementare industria îsi poate stabili propriile obiective de

dezvoltare şi mijloacele de colaborare pentru atingerea acestora.2

În general avantajele autoreglementării sunt eficienţa, flexibilitatea, stimularea

respectării şi costurile reduse ale funcţionării acestui sistem. Elaborarea şi

adoptarea normelor care alcătuiesc acest sistem, presupune alocarea unui timp

mult mai redus în comparaţie cu elaborarea şi punerea în aplicare a legislaţiei.

Normele stabilite pentru instrumentarea autoreglementării nu sunt impuse din

exterior ci ele implică o monitorizare internă de către cei care sunt deja

familiarizaţi cu ele. Astfel, autoreglementarea se poate dovedi mult mai

eficientă şi flexibilă în comparaţie cu legislaţia care este consumatoare de

proceduri formale.3 Autoreglementarea permite schimbarea punctului de

vedere în ceea ce priveşte valorile, opţiunile de monitorizare şi aplicarea

1 http://www.rac.ro 2 http://www.apti.ro 3 Bert Jaap Koops et alii, Should self-regulation be the starting point?, ITeR, Haga, 2006

mecanismelor. În acelaşi timp, statul poate supraveghea îndeplinirea

autoreglementării, însă costurile care presupun această supraveghere sunt mult

mai mici decât reglementarea în sine a sistemului mass-media.

Sarcina de lucru 5

Explică şi argumentează cum contribuie reglementarea şi autoreglementarea la

implementarea unui sistem de responsabilizare media.

La baza acestor coduri etice şi deontologice a stat întotdeauna actul profesional

responsabil. În jurnalism, ca şi în alte profesii publice, actul responsabil,

coerent cu un model etic, este mereu ameninţat de presiuni structurale şi

ingerinţe conjuncturale (Runcan, 1998, p. 7). Efortul voluntar şi concertat al

tuturor profesioniştilor din domeniul mass-media, de a adera la standarde

jurnalistice comune de bună calitate, a determinat apariţia conceptului de

autoreglementare. Autoreglementarea sau responsabilizarea mass-media este

acolo unde jurnaliştii vin împreună pentru a forma reguli de conduită pentru

desfăşurarea profesiei şi pentru a se asigura că aceste reguli sunt respectate.

Elaborarea codurilor de conduită reprezintă procedura de autoreglementare

cel mai des întâlnită în toate statele. Impactul lor deosebit nu rezidă însă doar

în participarea comunităţii la elaborarea acelor norme care urmează a fi

adoptate ulterior în mod voluntar de fiecare membru al comunităţii. Marele

avantaj al codurilor de conduită este limbajul în care sunt redactate acestea: un

limbaj diferit de acela al legislaţiilor naţionale, greu de interpretat uneori de

către nespecialişti.

În majoritatea ţărilor europene, au fost adoptate coduri deontologice unice ale

jurnaliştilor, şi există organe de autoreglementare în domeniul mass-media

(Suedia, Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, etc.), care confirmă că

eficienţa unor asemenea organe face inutilă aplicarea actelor legislative

speciale. Condiţia este ca atât Codul deontologic al jurnalistului, dar şi

consiliile (comisiile) de autoreglementare să fie recunoscute de toate

mijloacele de informare în masă. În Republica Moldova, Consiliul National de

Etică poate să-si expună opiniile în litigiile ce implică persoana sau produsul

activităţii lui profesionale şi este unicul abilitat cu calitatea de expert în acest

domeniu al autoreglementarii profesionale.1

1 http://www.acces-info.org.md

Majoritatea ţărilor europene beneficiază de existenţa unor Consilii de Presă,

Consilii de Ştiri, sau Consilii mass-media, care şi-au extins activităţile şi sunt

în prezent responsabile pentru publicaţiile de natură jurnalistică. Un consiliu de

presă este o agenţie independentă a cărei responsabilitate este aceea de a

monitoriza performanţa de zi cu zi a mass-mediei. În Marea Britanie, consiliul

este alcătuit din persoane cu experienţă în domeniul media şi examinează

plângerile din partea publicului referitoare la relatările din presă eronate sau

deficiente (Dominick, 2009, p. 454).

Existenţa unui consiliu mass-media asigură publicul că cineva supraveghează

activitatea profesională a jurnaliştilor. Pentru ca un astfel de consiliu să poată fi

înfiinţat trebuie să ţinem cont de anumite cerinţe precum existenţa : unui

sistem mass-media liber, a unor mijloace mass-media private şi a unei etici a

responsabilităţii sociale. De asemenea, pe lângă aceste condiţii trebuie să se

ţină cont de faptul că acest consiliu nu poate fi finanţat de stat sau de mass-

media pentru că ar interveni cenzuri, coerciţii oficiale, subminarea credibilităţii

şi nici nu poate avea ca membri, oficiali guvernamentali sau angajaţi din mass-

media (Deaver, 2004, pg. 183-184).

Instituţia Ombudsman-ului pentru presa din Suedia, reprezintă o noutate destul

de atractivă atât pentru breasla jurnaliştilor cât şi pentru public. Instituţia,

căreia i se pot prezenta plângeri, are competenţa de a dispune publicarea

rectificărilor, scuzelor şi dezminţirilor, să ceară repararea prejudiciilor, iar în

anumite situaţii trimite cazul spre rezolvare Consiliului media. Rolul acestei

instituţii a ombudsmen-ului (echivalentul semantic în limba română este cel de

“mediator”), întruchipate într-o singură persoană, contribuie la scăderea

nemulţumirilor şi la creşterea mulţumirilor din sferele celor două tipuri de

relaţii ale unei instituţii media : cu proprii ei membri în interior şi cu

beneficiarii sau consumatorii din exterior (Cătineanu, 2008, p. 163). Atunci

când sub acţiunea presiunilor redacţionale, anumite produse nu mai ajung să

fie corectate în mod corespunzător, ombudsman-ul poate interveni în virtutea

responsabilităţii sale şi a conştiinţei de grup1. Modelul suedez este eficient în

procesul de autoreglementare, deoarece permite un cadru juridic şi o practică

ce garantează libertatea presei.

În general, la nivelul redacţiilor, se stabilesc statute ce conţin norme de

conduită profesională care asigură desfăşurarea în bune condiţii conform eticii

şi deontologiei, a activităţii jurnalistice. Prin urmare aceste norme se referă

numai la activitatea redacţională, ele fiind diferite de statutele de personal sau

regulamentele interioare ale întreprinderii de presă care conţin dispoziţii ce

reglementează relaţiile dintre toţi salariaţii, indiferent de postul pe care îl

ocupă. Pe de altă parte, normele conţinute de un cod deontologic al

jurnalistului fac referire doar la conduita profesională, rolul şi drepturile

jurnalistului în raport cu regulile redactării, protecţia surselor, colectarea

informaţiilor, independenţa, abuzul de statut şi corecţia erorilor.

În cadrul reuniunii din 23-24 octombrie 2009, Convenţia Organizaţiilor Media

a adoptat noul Cod Deontologic Unic al jurnaliştilor, care este rezultatul

discuţiilor dintre principalele organizaţii de media din România, realizat în

1 The media self-regulation Guidebook, The OSCE Representative on Freedom of the Media Miklós Haraszti, Vienna 2008

urma unificării codurilor deontologice existente pe piaţă. Acesta a fost redactat

pe tiparul Codului Deontologic al Jurnalistului şi se remarcă printr-un conţinut

consistent, structurat în 16 articole.

Odată cu această primă iniţiativă de autoreglementare media, Convenţia

Organizaţiilor Media a completat demersul prin înfiinţarea Grupului pentru

Bune Practici Jurnalistice. Acesta îşi propune să contribuie la îmbunătaţirea

calităţii actului jurnalistic prin semnalarea publică şi sancţionarea morală a

derapajelor de natură deontologică de care se fac responsabili jurnaliştii şi

companiile de presă şi prin promovarea de programe de educaţie în domeniul

eticii jurnalistice şi al consumului de presă. Existenţa unui Certificat de Bune

Practici Jurnalistice va condiţiona instituţiile mass-media să devină membre

ale unui Grup pentru Bune Practici Jurnalistice, în vederea obţinerii acestuia.

Principiul care stă la baza obţinerii şi menţinerii acestui Certificat de Bune

Practici Jurnalistice este credibilitatea sursei de informare, obţinută prin

respectarea Codului Deontologic Unic de către angajaţii şi colaboratorii

instituţiilor mass-media.

De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că nici un organism de auto-

reglementare nu poate fi eficient decât dacă oamenii sunt informaţi despre

dreptul lor de a se plânge şi de a sesiza neregulile întâlnite în calitate de

consumator media (de ceea ce au citit în ziare, au văzut la televizor sau au

auzit la radio).1 Însă acest nivel de conştientizare trebuie să fie atins mai întâi

de breasla jurnaliştilor. În aceste situaţii în care mass-media gestionează o

campanie electorală, se încalcă libertatea editorială, se promovează produse

media de slabă calitate, conflictul şi discreditarea. Consumatorii de produse

media au reacţionat de fiecare dată și de cele mai multe ori s-au întors

împotriva jurnaliștilor care au abandonat etica în favoarea politicii. Aici

intervine sistemul de responsabilizare media, încă minimalizat de jurnaliştii

care nu beneficiază de dreptul de a fi independenţi şi de a lucra într-o instituţie

media în care se promovează calitatea actului jurnalistic.

Astfel, autoreglementarea media este o modalitate de a elimina produsele

media de slabă calitate, contribuind la menţinerea credibilităţii publicului în

produsele alese si, implicit, in breasla jurnaliştilor. Acest autocontrol va

permite jurnaliştilor să lucreze într-un cadru onest, decent, corect şi legal iar

produsele lor vor atrage credibilitatea consumatorilor. Nu în ultimul rând

autoreglementarea media va putea oferi organismelor media o anumită

autoritate în relaţia cu statul.2

1 The media self-regulation Guidebook, The OSCE Representative on Freedom of the Media Miklós Haraszti, Vienna 2008 2 http://www.rac.ro/autoreglementarea-in-romania

Sarcina de lucru 6

Explică, în câteva rânduri, care sunt avantajele şi dezavantajele mecanismului

de autoreglementare media.

Rezumat În viziunea filosofului german Immanuel Kant, persuasiunea are doar o

valabilitate particulară, individuală, fiind „încercarea pe care o facem asupra

intelectului altora cu principiile simţirii noastre, care sînt valabile pentru noi,

anume dacă ele au asupra raţiunii străine acelaşi efect ca şi asupra raţiunii

noastre“(Kant, 1994, p. 582). Astfel, putem împărtăşi celorlalţi ceva de care

suntem convinşi numai noi, încercînd să determinăm adeziunea lor.

Strategiile de persuasiune trebuie planificate şi monitorizate. Etapa conştientizării

din modelul comportamental încorporează prezentarea şi participarea. Etapa

conştientizării latente corespunde comprehensiunii, acceptării şi reţinerii.

Evenimentul declanşator oferă, în mod esenţial, o demonstraţie de reţinere de

către receptor, ducând la un tip de comportament. Dacă acest comportament

se potriveşte cu acţiunea dorită, atunci procesul de persuasiune a avut succes.

Pentru a fi eficiente, apelurile persuasive trebuie să combine latura raţională

cu cea emoţională. Pentru a fi persuasiv, mesajul trebuie să aibă o anumită

valoare pentru publicul-ţintă şi să fie compatibil cu motivele acestuia.

Într-o societate liberă, în care comunicarea este deschisă, persoana de

persuadat alege ce mesaj vrea să asculte. Oamenii tind să dea crezare surselor

care le seamănă lor ca persoane, care sunt aşa cum ar dori ei să fie sau cum îşi

închipuie că sunt. Ei obişnuiesc să considere sursele de informare ca fiind

autorităţi.

În majoritatea sistemelor juridice, dreptul şi deontologia, nu sunt în mod clar

demarcate. În codurile deontologice se întâlnesc interdicţii care sunt în mod

normal incluse în lege sau de cele mai multe ori le găsim explicit menţionate,

cum ar fi obligaţiile jurnalistului, care îi pot fi impuse prin lege, fie în toate

ţările, fie doar în unele. Anumite fapte sunt sancţionate în acelaşi timp şi de

legi şi de codurile deontologice existente. Legile şi reglementările fixează un

cadru în interiorul căruia fiecare practician poate alege între comportamente

diverse. Deontologia trasează în acest sens un cadru mai îngust, lăsând încă

posibilitatea alegerii care este făcută de individ conform părerilor sale

personale (Bertrand, 2000, p. 42).

Codul deontologic este elaborat de către grupul de profesionişti şi el codifică

o activitate proprie cu drepturile şi datoriile ei, deci cu libertăţile şi

responsabilităţile ei. Codul deontologic vizează în primul rând activitatea

comună şi în al doilea rând libertatea şi responsabilităţile fiecăruia în parte.

Dacă responsabilitatea este de natură morală, pentru că este fundamentată pe

respectul faţă de normele morale în general, răspunderea este de natură

juridică, grija pentru consecinţele faptelor fiind întemeiată pe respectul faţă de

normele juridice, concretizate în legi (Cătineanu, 2008, p. 123). Din

perspectiva responsabilităţii profesionale a jurnalistului, prima îndatorire a lui

este de a sluji publicului. Această îndatorire, defineşte rolul mass-mediei într-

un mod în care îi asistă pe oameni în procesul luării de decizii la nivel

personal (Pop, 2001, p. 238).

Teste de autoevaluare

1) Pot constitui etape ale persuadării:

a) Prezentarea

b) Inacțiunea

c) Acceptarea

2) Mesajele care prezintă concluzii explicite sunt mai eficiente decât:

a) Cele care permit emițătorului să formuleze concluzii

b) Cele care nu permit formularea unei concluzii

c) Cele care permit receptorului să formuleze propriile sale concluzii

3) Comunicatorii sunt evaluați mai favorabil în măsura în care mesajele

lor au următoarele calități:

a) Pot fi ascultate sau citite ușor

b) Apelează la anumite tehnici

c) Sunt realiste

4) Normele deontologice sunt norme de conduită și obligațiuni etice

specifice:

a) Specialiștilor în relații publice

b) Unei activități profesionale

c) Angajaților din media

5) Prin autoreglementare media:

a) Se elimină produsele media de slabă calitate

b) Se oferă organismelor media o anumită autoritate în relația cu statul

c) Se eliberează profesia de presiuni economice

Bibliografie minimală

Bertrand, Claude-Jean (2000). Deontologia mijloacelor de comunicare.

Mihaela Gafiţescu (trad.). Iaşi: Institutul European, pp. 42-45.

Cătineanu, Tudor (2008). Deontologia mass-media. București: Editura

Universității din București, pp. 62-73, pp. 123-169.

Cercelescu, Carmen, Monica (2002). Regimul juridic al presei. București:

Teora, pp. 24-30.

Deaver, Frank (2004). Etica în mass-media. M.Mitarcă; A. I. Ionescu (trad.).

Bucureşti: Editura „Silex“, pp. 183-184.

Larson, Charles (2003). Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Odette

Arhip (trad.). Iaşi: „Polirom“, pp. 15-47.

Newson, Doug; Judy Turk VanSlyke; Dean Kruckeberg (2003). Totul despre

relaţii publice, Cristina Coman (coord. trad.). Iaşi: „Polirom“, pp. 266-267.

Stănciugelu, Irina (2009). Măştile comunicării. De la etică la comunicare şi

înapoi. Bucureşti : „Tritonic“, pp. 182-210.