FRONTIERA DE VEST A ROMANIEI IN DISCUTIA PUTERILOR EUROPENE IN ANII PRIMULUI RAZBOI MONDIAL. POZITIA AUTORITATILOR ROMANE

Ion GIURCĂ

Perioada 1914-1920, marcată de declanşarea, desfăşurarea şi încheierea primului război mondial, la 11/24 noiembrie 1918, prin semnarea armistiţiului de la Compiégne, a cuprins un interval de timp începând cu 15/18 ianuarie 1919, în care s-au desfăşurat lucrările Conferinţei de Pace de la Paris în cadrul căreia, în condiţii de inechitate faţă de statele mici, s-au semnat: Pactul Societăţii Naţiunilor şi tratatele dintre puterile aliate şi asociate cu statele învinse în prima conflagraţie mondială.

Una dintre problemele Conferinţei de Pace a fost cea a chestiunilor teritoriale, care a fost discutată în cadrul Comisiei a 9-a, prezidată de André Tardieu, care a fost şi preşedintele Comitetului pentru problemele României şi Iugoslaviei.

Intrarea României în primul război mondial, cu scopul declarat, înscris proiectul de operaţii Ipoteza „Z”, era „realizarea întregirii neamului, prin cucerirea teritoriilor locuite de români, ce se găseau înglobate în monarhia austro-ungară”1, a fost o necesitate obiectivă, în contextul geopolitic şi geostrategic din anul 1916, o dorinţă a majorităţii populaţiei din Regat, solidară cu suferinţele şi nedreptăţile la care erau supuşi semenii lor din teritoriile încorporate de Ungaria în anul 1867.

În consecinţă, finalitatea războiului viza o modificare a frontierei de vest a României de o manieră care să asigure scoaterea românilor de sub dominaţia străină,in special cea austro- ungara, care acţiona pe toate căile şi prin toate formele pentru deznaţionalizarea acestora.

Negocierile dintre guvernul român, condus de către Ion I.C. Brătianu, şi reprezentanţii la Bucureşti ai Antantei (Franţa, Anglia, Italia şi Rusia) au vizat inclusiv dreptul României de a anexa teritoriile monarhiei austro-ungare – ca să folosim terminologia vremii, fundamentat pe principiul naţionalităţilor şi al etnicităţii. După îndelungi negocieri, în cadrul cărora partea română s-a dovedit a fi la înălţimea cerinţelor şi intereselor naţionale, la 4/17 august 1916, a fost încheiat Tratatul de alianţă între România şi statele Antantei, care la Articolul 4 prevedea viitoarea frontieră cu Austro-Ungaria. Pentru exactitate şi înţelegerea aspectelor care vor fi abordate în cele ce urmează, considerăm necesar a fi prezentat conturul viitoarei frontierei, posibil a fi realizat în condiţiile unei victorii asupra Austro-Ungariei, căreia urma să i se declare război: „Linia de delimitare va începe pe Prut, la un punct de pe frontiera actuală dintre România şi Rusia, aproape de Noua Suliţă şi va urca râul până la frontiera Galiţiei, la confluenţa Prutului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera dintre Galiţia şi Ungaria până la punctul Stog (cota 1655). De aici, ea va urma linia de separare a apelor dintre Tisa şi Vizău (Vişeu n.n.), pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa, în amonte de locul unde

1 România în războiul mondial, 1916-1919, vol.1, Monitorul oficial şi Impremeriile Statului, Impremeria Naţională, Bucureşti, 1934, p.97.

se uneşte cu Vizăul. Plecând de la acest loc, ea va coborî talvegul Tisei până la 4 km în aval de confluenţa cu Someşul, lăsând satul Vasaras-Nameny României. Ea va continua apoi în direcţia Sud-Est până la un punct la 6 km Est de oraşul Debreţin. Din acest punct, ea va atinge Crişul la 3 km în aval de unirea cu cei doi afluenţi (Crişul Alb şi Crişul Repede). Ea va atinge apoi Tisa la înălţimea satului Algye, la nord de Seghedin, trecând la vest de satele Croshaza şi Bekessamsan, la 3 km de care ea va face o mică curbă. Plecând de la Algye, linia va coborî talvegul Tisei până la confluenţa cu Dunărea şi în fine va urma talvegul Dunării până la frontiera actuală a României”2.

Suntem încredinţaţi şi convinşi că reprezentanţii statelor Antantei au fost în cunoştinţă de cauză atunci când au acceptat stabilirea frontierei de nord şi vest a României, având suficiente informaţii în legătură cu prezenţa într-o pondere însemnată a populaţiei româneşti în limitele acelui spaţiu.

Dacă privim harta de azi a Ungariei şi Serbiei (în mod special a Voievodinei), identificând localităţile cu populaţie românească de azi, raportându-ne la procesul de deznaţionalizare a românilor dintre actuala frontieră de vest a României şi Tisa, este cât se poate de clar că în anul 1916 erau suficiente argumente pentru a se stabili graniţa României Întregite într-o manieră corectă.

Desfăşurarea războiului între România şi Puterile Centrale a avut un curs nefavorabil în cursul anului 1916, astfel că până la începutul lunii decembrie Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, cât şi cea mai mare parte a zonei montane a Carpaţilor Orientali au fost ocupate de către trupe germane, austro-ungare, bulgare şi otomane.

La sfarsitul anului 1916 situatia din tarile Puterilor Centrle era ,totusi,deosebit de grea,astfel incat diplomatii de la Berlin si Viena au inceput sa caute cai si modalitati de incheiere a unei paci separate cu puterile Antantei.

Avand ca obiectiv principal o victorie pe frontul de Vest,diplomatii germani doreau o pace separata cu Rusia,lucru iralizabil atata timp cat Germania viza constituirea unui stat polonez autonom,care ar fi avut drept prim rezultat indepartarea pericolului rus de la frontiera sa de est.

Sesizate la Paris si Londra,tatonarile de pace promovate la Petrograd de catre emisarii Berlinului au fost discret si eficient contracarate.

Germania a incercat o pace si pe frontul de Vest,profitand de situatia creata in urma victoriei partiale asupra trupelor romane in anul 1916. Politicienii germani solicitau ca Franta sa restituie portiunea din Alsacia de Sus ocupata,frontiere care sa-i garanteze siguranta strategica si economica din partea Rusiei,restabilirea coloniilor germane ocupate de statele Antantei,restaurarea Belgiei cu anumite garantii,despagubiri acordate intreprinderilor si germanilor care au suferit de pe urma razboiului.

Mai mlt, intruniti la Roma in scopul formularii unui raspuns la propunerile de pa ce ale Berlinului,reprezentantii Antantei au formulat propriile conditii, care constau in: restaurarea Belgiei,Serbiei si Muntenegrului; despagubirea acestor

2 Apud, C. Botoran, I.Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1916-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.89.

2

tari;evacuareateritoriilor franceze, ruse si romane ocupate;respectarea drepturilor nationalitatilor s.a.

Interesate de pozitia geostrategica si resursele Romaniei, urmarind destructurarea Antantei, Germania si Austro-Ungaria au intreprins o serie de actiuni in directia unei paci separate cu guvernul de la Iasi,vizand avantaje pentru interesele imediate si de perspectiva ale Puterilor Centrale,desi erau constiente de dificultatea unui asemenea demers ,in conditiile in care la conducerea tarii se afla gruparea filo-atantistain frunte ci Ion I.C. Bratianu.

Confruntata cu grave probleme interne,constienta ca in eventualitatea intrarii SUA in razboi alaturi de Antanta o victorie a Puterilor Centrale era imposibila, Austro-Ungaria a abordat problema pacii cu Franta,adresand o scrisoare lui Raymond Poincare,in care problemele teritoriale erau prezentate astfel incat sa multumeasca conducerea de la Paris.

Consimtind restbilirea integritatii Belgiei si Serbiei in frontierele din anul 1914,retrocedarea catre Franta a Alsaciei si Lorenei, Curtea de la Viena oferea ceea ce nu-i apartinea. Eludand reglementarea problemelor teritoriale ale Italiei si Romaniei,Austro-Ungaria isi mentinea cea mai mare parte a avantajelor teritoriale,in privinta Romaniei pronuntandu-se ca aceasta sa nu fie desfiintata,ci pastrata drept zalog pana la obtinerea garantiilor asupra integritatii teritoriale a dublei monarhii.

Esecul previzibil al tratativelor cu Franta in privinta pacii separate,a determinat guvernul de la Viena sa convinga Germania pentru incheierea pacii,oferindu-i Galitia,dar cerand sa cedeze Frantei Alsacia si Lorena,cerand in acelasi timp anumite anexiuni teritoriale in dauna Romaniei.

Cu toate divergentele care se manifestau,la 14 martie 1917 cele doua state au incheiat Documentul de la Viena prin care s-a convenit ca in caz de victorie cele doua imperii sa anexeze teritorii astfel:”pentru Germania se are in vedere mai mult estul, iar pentru Austro-Ungaria, inainte de orice, Romania”.

Doua luni mai tarziu,cele doua guverne au incheiat Acordul de la Kreuznach care prevedea ca Germania consimtea ca Romania ocupata, exclusiv Dobrogea bulgareasca(pana in granita de la 1913) si o fasie de teritoriu pana la sud de linia ferata Cernavoda-Constanta sa cada ,ca stat deosebit,in sfera de interese a Austro-Ungariei,cu garantarea participarii economice a Germaniei in Romania.

In cele din urma negocierile de pace si aranjamentele teritoriale din prima jumatate a anului 1917 au fost un ineficient si slab exercitiu diplomatic, desfasurat fara a se tine cont de realitatile anului „marii crize”,asa cum a fost caracterizat in istoriografia universala.

Reorganizarea armatei române în prima jumătate a anului 1917, victoriile obţinute în vara anului la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, prin care au fost dejucate planurile Puterilor Centrale de ocupare a Moldovei, erau o speranţă pentru viitor, în privinţa reluării ofensivei peste Carpaţi. Speranţele s-au năruit odată cu efectele Revoluţiei din Rusia, din 25 octombrie/17 noiembrie 1917, urmată de degringolada armatei ruse bolşevizată, care a părăsit în masă frontul din Moldova şi Bucovina, lăsând armata

3

română singură în faţa trupelor Puterilor Centrale, care aveau o superioritate cantitativă şi calitativă faţă de trupele noastre.

Pe acest fond, după ce la 22 noiembrie /5 decembrie 1917 la Brest Litovsk s-a încheiat armistiţiul ruso-german, sub presiunea politică şi militară a Puterilor Centrale, guvernul român a fost nevoit să semneze la Focşani, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, un acord de încetare a focului fapt ce marca, practic, pierderea oricărei iniţiative strategice în confruntarea cu adversarul.

A fost primul pas către un drum care avea să pună România într-o situaţie nefavorabilă în raport cu aliaţii săi din Antanta, nemulţumiţi de situaţia creată pe frontul oriental.

Sub presiunea Puterilor Centrale, având rupte relaţiile cu Rusia din 13/26 ianuarie 1918, în urma pătrunderii trupelor române în Basarabia, guvernele conduse de Alexandru Averescu şi Alexandru Marghiloman au fost nevoite să accepte tratativele şi, în cele din urmă, să încheie, la 20 februarie/5 martie 1918, la Buftea, un Tratat preliminar de pace, iar la 24 aprilie/ 7 mai 1918 Tratatul de Pace de la Bucureşti.

Tratatul preliminar de pace de la Buftea, semnat în numele României de către Constantin Argetoianu, avea în conţinutul său prevederi în legătură cu „rectificări de frontieră spre Austro-Ungaria”3, care erau acceptate de partea română în principiu, cât şi cu referire la Dobrogea care trebuia cedată, până la Dunăre, Puterilor Centrale.

Acceptul de principiu în legătură cu unele cedări teritoriale s-a transformat în normă internaţională prin Tratatul de pace de la Bucureşti4, care în privinţa frontierei cu Austro-Ungaria, în Carpaţii Orientali şi Meridionali, la Articolul 11 prevedea că „România este de acord ca graniţa ei să fie supusă la o rectificare în favoarea Austro-Ungariei aşa fel, că graniţa nouă, trasă cu culoare roşie pe harta alăturată, decurge pe viitor după cum urmează....”5. Urmează, într-adevăr o descriere detaliată a noii frontiere impuse, după modul cum a fost trasată linia roşie pe hartă, unele forme de indicare fiind chiar ridicole, dacă avem în vedere acurateţea şi sobrietatea care trebuie să caracterizeze un document juridic internaţional.

În cadrul articolului se mai prevedea că „două comisiuni mixte, compuse dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Puterilor părtaşe, vor hotărnici şi însenina la faţa locului noua linie de graniţă, ÎNDATĂ DUPĂ RATIFICAREA TRATATULUI DE PACE”6. Sublinierea ultimelor cuvinte nu este întâmplătoare, iar conţinutul lor a fost bine venit, dacă avem în vedere desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. Refuzul Regelui Ferdinand I de a ratifica Tratatul de la Bucureşti a făcut inoperabilă prevederea referitoare la viitoarea frontieră româno-ungară.

Deşi frontiera româno-ungară impusă prin Tratatul de pace de la Bucureşti nu a generat efecte, este necesar să subliniem interesul Ungariei pentru noi teritorii româneşti.

3 Politica externă a României – dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.165.4 Arh. Naţ. Buc., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 32/1918, f.35-44.5 Ibidem, f.38.6 Ibidem, F. 40.

4

În perioada tratativelor pentru încheierea păcii, Contele Tisza i-a înaintat lui Ottokar Czermin, ministrul de externe al Austro-Ungariei, o „Prememoria” în legătură cu prevederile tratatului de pace care urma a fi impus guvernului român de la Iaşi: „România nu va ieşi din război atât de slăbită, cât ar fi fost necesar pentru satisfacerea dreptăţii şi a intereselor îndreptăţite ale monarhiei austro-ungare. Pierderea munţilor e compensată de câştigarea Basarabiei (unită cu Tara la 27 martie/9 aprilie 1918 n.n.)iar rectificarea de frontieră cerută de noi nu e de loc în proporţie cu vina României şi situaţia ei militară”7.

Iniţial reprezentanţii Ungariei solicitase un teritoriu peste munţi de circa 15000 km2, cu includerea oraşelor Turnu Severin, Sinaia, Târgu Ocna şi zona carboniferă şi petroliferă din Valea Trotuşului. În cele din urmă la intervenţia germanilor şi chiar a împăratului Carol I, autorităţile de la Budapesta au trebuit să se mulţumească cu o suprafaţă de 5600 km2, care includea crestele Carpaţilor Orientali şi Meridionali, asigurând o poziţie strategică favorabilă apărării Depresiunii Transilvaniei.

Anexările teritoriale prevăzute în Tratatul de Pace de la Bucureşti au produs o reacţie unanimă în rândul reprezentanţilor Antantei, acreditaţi în Iaşi, capitala vremelnică a ţării, care au întocmit un memoriu în care se arăta că „Regiunea anexată Ungariei cuprinde 170 sate, cu o populaţie totală de peste 130000 locuitori. Această populaţie este în întregime de cea mai pură rasă românească care s-a păstrat de-a lungul invaziilor succesive în văile înalte, unde ea a găsit, sub dominaţia otomană, un refugiu inviolabil.”8

A fost un iureş şi o speranţă în urma unei „victorii” fără luptă, dar glorioasă în planul luptei pe „frontul invizibil”, care a avut ca efect scoaterea Rusiei şi României din război.

Timp de şase luni România s-a aflat într-o situaţie nefavorbilă în raport cu aliaţii din Antanta, care recunoaşteau că situaţia i-a impus o asemenea atitudine, dar nu se fereau să arate că prin Tratatul de pace de la Bucureşti a încălcat prevederile tratatului încheiat în anul 1916.

Evoluţia situaţiei militare pe fronturile europene în vara şi toamna anului 1918, previziona iminenta înfrângere a Germaniei şi Austro-Ungariei. În acest context, pe fondul înaintării Armatei Aliate de la Salonic, trupele germane s-au retras din Bulgaria care, la 16/29 septembrie, la Salonic, a semnat actul de capitulare. Ofensiva franco-sârbă din Balcani a fost coroborată cu o puternică ofensivă italiană, soldată cu răsunătoarea victorie de la Vittorio Veneta (11/24 octombrie – 21 octombrie/3 noiembrie 1918). Pentru a evita o înfrângere categorică, la 21 octombrie/3 noiembrie 1918, la Villa Giusti, lângă Padova, Austro-Ungaria a încheiat armistiţiul cu Puterile Aliate şi Asociate, care în privinţa României nu prezenta o importanţă majoră. Evenimentul politico-militar care şi-a pus amprenta asupra României şi a evoluţiilor viitoare din spaţiul românesc, l-a constituit semnarea la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, a Convenţiei de

7 Apud, Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea României, 1916-1919, vol.2, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.325.

8 Arh. Naţ. Buc. Colecţia xerografii Anglia, vol. 3141, p.254.

5

armistiţiu dintre Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Semnarea unui asemenea document era o surpriză, neplăcută pentru România în primul rând, având în vedere că la acea dată Ungaria făcea încă parte din Imperiul Austro-Ungar, Republica Ungară proclamându-se câteva zile mai târziu, la 3/16 noiembrie 1918.

Conform Convenţiei de la Belgrad, guvernul ungar, în fruntea căruia se afla Mihály Károly, avea obligaţia să-şi retragă în termen de 8 zile trupele la nord de râul Mureş, care a fost stabilit, din considerente militare, ca linie de demarcaţie între trupele sârbe, franceze şi române. În acelaşi timp, printr-o înaintare rapidă, trupele franceze şi sârbe au ocupat, până 10/23 noiembrie 1918, întreg Banatul între Culoarul Timiş-Cerna, Mureş şi Tisa.9 Până la ocuparea Banatului, începând cu data semnării convenţiei cu aliaţii, guvernul de la Budapesta a dat directiva ca fruntaşii maghiarilor să proclame o Republică Banăteană, acţiune de care s-a ocupat dr. Otto Roth şi Locotenent colonel Albert Bartha, prin care se spera contracararea organizării politice şi militare a românilor, cât şi menţinerea acestui spaţiu sub autoritatea Ungariei.

Acţiunea a eşuat iniţial datorită opoziţiei românilor, constituiţi în Consiliul Militar Naţional Român, condus de dr. Aurel Cosma, cât şi ocupării Banatului de către trupele sârbe, obiectivul urmărit de către guvernul de la Belgrad fiind anexarea acestui teritoriu la Serbia. Convenţia de armistiţiu de la Belgrad prevederea ca râul Mureş să constituie linia de demarcaţie între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria, a fost interpretată la Budapesta ca o posibilă viitoare frontieră româno-ungară. Interpretarea era generată de faptul că spaţiul românesc la nord de Mureş rămăsese sub ocupaţia maghiară, iar autorităţile de la Budapesta şi cele din Transilvania manifestau o atitudine şi acţiuni represive la adresa populaţiei româneşti organizată în Consiliul Român Naţional Central şi în Consiliile locale, alegându-şi proprii conducători.

Trebuie subliniat că pentru România situaţia în raporturile cu Aliaţii era tensionată, în perioada noiembrie 1918- ianuarie 1919 existând o adevărată dispută în privinţa recunoaşterii statutului de aliat al României şi de a participa cu drepturi egale la Conferinţa de Pace. Sub diferite forme de exprimare, aliaţii reproşau guvernului român faptul că încheiase tratatul de pace cu Germania şi Austro-Ungaria. La Bucureşti această atitudine a aliaţilor era inacceptabilă, totodată se aprecia că era adoptată „pentru a ne înmuia şi face mai mlădioşi”.10

În cele din urmă, aşa după cum rezultă dintr-o telegramă pe care primul ministru al Franţei Georges Cemanceau, adresată generalului M. Berthelot, aflat la Bucureşti, „Aliaţii sunt de acord să considere România ca revenită printre aliaţi şi pentru a o trata ca atare la Conferinţă. În acest mod i sa acordat un tratament privilegiat, deoarece ea a capitulat în 1918 şi a anulat prin această capitulare convenţia încheiată în 1916, prin prevederile căreia se afla în rândul statelor aliate”.11

9 AMR, fond Microfilme, rola P.III 5.222, c.179.10 Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C.Brătianu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1939, p.29.11 Arh. MAE, fond Franţa, vol.32, f.119-121.

6

Pentru România, pentru delegaţia română la Conferinţa de Pace, nerecunoaşterea Tratatului de la Bucureşti din anul 1916 a constituit un mare dezavantaj, în privinţa demersurilor pentru a i se acorda frontiera stabilită prin prevederile Articolului 4.

Mai mult, delegaţia română trebuia să se confrunte cu „cei patru mari” la Conferinţa de Pace, cât şi cu delegaţiile sârbă şi ungară, prima participantă de drept, cea de a doua invitată pentru a i se aduce la cunoştinţă hotărârea privind frontierele acesteia cu noile state vecine.

Pentru stabilirea frontierei României cu Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia, s-a constituit o „Comisie pentru studiul chestiunilor teritoriale relative la România”, care avea mandatul să analizeze şi să stabilească traseul viitoarei frontiere a României „pe temeiul, etnic, geografic şi al necesităţilor economice”.

Nu ne propunem să prezentăm şi să analizăm complexa activitate şi dispută în privinţa stabilirii frontierei de vest a României, ci doar să evocăm principalele momente şi să subliniem contextul în care ele s-au desfăşurat.

La începutul lunii februarie 1919 în carul unei întruniri a comisiei pentru stabilirea frontierei, experţii englezi, americani, francezi şi italieni au prezentat câte un proiect cu privire la frontiera de vest a României (Harta), nici unul nefiind în acord cu prevederile Tratatului de la Bucureşti din 1916.

Din cele reprezentate pe hartă se observă că varianta engleză era cea mai apropiată de prevederile tratatului din anul 1916, şi, alături de varianta franceză, par a fi ţinut cont într-o oarecare măsură de criteriile stabilite pentru fixare a frontierei de vest a României. Variantele propuse de reprezentanţii SUA şi Italiei, cele mai dezavantajoase pentru România, aveau la bază criteriul geografic, văzut mai mult din prisma necesităţilor de ordin militar, fiind fixate pe pantele vestice ale zonei deluroase sau în interiorul zonei deluroase şi montane din partea de vest a Transilvaniei.

Precizăm că în toată această perioadă lobby-ul maghiar şi-a făcut simţită prezenţa la Paris şi în statele cu rol decizional în privinţa stabilirii frontierei cu România. În pofida tuturor divergenţelor, cele mai multe de natură subiectivă, la 12 mai 1919 comisia a căzut de acord asupra traseului frontierei Ungariei cu România şi Cehoslovacia, iar la 11 iunie 1919 primului ministru român i-a fost prezentată în acest sens un document oficial. Nemulţumit de soluţia adoptată, Ion I.C.Brătianu a solicitat să i se prezinte spre studiu documentaţia care a stat la baza deciziei de fixare a frontierei dintre cele două state.

Solicitarea premierului român a fost respinsă cu fermitate de către reprezentanţii celor „4 Mari”, care i-au atras atenţia că a fost chemat pentru a i se comunica traseul frontierei şi nu pentru a o discuta.

Pe bună dreptate, în aceeaşi zi Ion I.C.Brătianu declara că „nu este în măsură să accepte, fără consultarea guvernului român, această linie de frontieră, care nu ţine seama nici de condiţiunile economice, nici de condiţiunile de securitate necesare Transilvaniei şi regiunilor româneşti din Ungaria”12.

12 Apud, Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Editura Enciclopedică, bucureşti, 1994, p.201.

7

Două zile mai târziu, la 13 iunie 1919, Comisia de delimitare a frontierelor a anunţat părţii române şi sârbe traseul graniţei dintre cele două state în Banat, a impus Serbiei să-şi retragă forţele militare şi autorităţile la vest de aceasta, acţiunea fiind executată între 20 iulie şi 2 august 1919, perioadă în care autorităţile civile şi militare române s-au instalat în teritoriul atribuit României. La 21 iunie 1919, ca urmare a definitivării traseului frontierei româno-sârbe, Comisia a fixat frontiera româno-ungară în Banat, care corespunde, în cea mai mare parte, cu cea existentă în prezent.

Revenind la problema frontierei de vest a României, fixată în vara anului 1919 şi consemnată în Tratatul de pace cu Ungaria din 4 iunie 1920 şi aşa numitul Tratat al frontierelor – Traité entre les principales Puisances alliées et associees et la Pologne, la Roumanie, l'Etat Serbo-Croate Slovéne et l'Etat Tcheco-Slovaque relatif a certamines frontiéres de ces Etat, semnat la Sévres, la 10 august 1920, apreciem că în ansamblu ele au constituit O MARE NEDREPTATE făcută României.

Invocând Tratatul de pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti din mai 1918, Puterile Aliate şi Asociate au anulat prevederile Tratatului de la Bucureşti din august 1916 şi, în consecinţă, obligaţia asumată de a acorda României teritoriile stabilite pe baza aceloraşi criterii invocate în anul 1919. Prin urmare, în stabilirea frontierei de vest a României au prevalat alte criterii, care au generat abordări şi puncte de vedere subiective, favorizând, în cele din urmă Ungaria şi Serbia. Practic, prin frontiera stabilită cu cele două state din partea de vest a României întregite, ţara noastră a pierdut în raport cu cele asumate de către Antanta în 1916, o suprafaţă de aproximativ 20000 km2, cu o importantă populaţie românească şi cu resurse agricole de neglijat.

Numai în Banatul Sârbesc au rămas sub autoritate străină aproximativ 80000 de români, iar în teritoriul atribuit Ungariei circa 51000 de români, care în perioada următoare au suferit un proces de deznaţionalizare, care s-a manifestat prin forme dintre cele mai perfide posibil.

Asemănător altor perioade şi evenimente istorice legate de soarta naţiunii şi patriei române, Conferinţa de Pace de la Paris a confirmat încă odată caracterul inechitabil, incorect şi discreţionar al marilor puteri în raport cu statele mici, mai ales cu cele care nu se aflau în zona lor de influenţă şi de interes.

La Paris, în anul 1919, în privinţa stabilirii frontierei de vest a României, a fost evidentă o atitudine favorabilă a Italiei şi SUA faţă de Ungaria, pentru care au propus variante în dezavantajul României. Marea Britanie şi Franţa au căutat să se apropie, în privinţa frontierei cu Ungaria, de angajamentele asumate prin Tratatul de la Bucureşti, fără a reuşi să impună punctul de vedere exprimat.

În cele din urmă, frontiera de vest a României, care era în defavoarea noastră din punct de vedere strategic, etnic şi militar, a fost rezultatul unui compromis între cele patru mari puteri decidente.

Cu o frontieră de vest ciuntită, în raport cu obligaţiile asumate de Antanta şi evidenţele de ordin etnic, România întregită a devenit încă din perioada Conferinţei de Pace de la Paris, principalul obiectiv al revizionismului maghiar, care s-a manifestat şi se manifestă cu consecvenţă, sub diferite forme şi metode, făţiş sau disimulat, în Ungaria

8

şi în ţările vecine, coroborat cu propagandă agresivă, bazată pe falsuri istorice politice, etnice, culturale şi economice, în Europa şi pe alte continente.

9