Tratatul de la paris 1920

Tratatul de la Paris din 1920 a fost o recunoaştere de către principalele puteri aliate (Franţa, Regatul Unit, Italia), a unirii Basarabiei cu România. Notă: Japonia nu a ratificat imediat tratatul. Pe 9 aprilie 1918 (pe stil vechi 27 martie 1918), în timpul haosului Războiului civil rus, legislatura basarabeană (Sfatul Ţării) a votat în favoarea unificării cu România cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 abţineri. Tratatul de pace de la Paris de pe 28 octombrie 1920, a recunoscut oficial unirea Basarabiei cu România. Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată această unire, chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.

Imperiul britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele puteri aliate, şi România:

Considerînd că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigurată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religiune sau limbă protecţiunea ce le este dorită;

Considerînd că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerînd că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerînd, în sfîrşit, că România, din propria ei voinţă doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de religiune sau de limbă, conform cu tratatul semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor atît ai vechiului Regat al României, cît şi al teritoriilor de curînd transferate;

Au hotărît să încheie tratatul de faţă şi au desemnat ca plenipotenţiari ai lor, sub rezerva facultăţii de a dispune înlocuirea lor pentru semnătură; [...]

Care s-au înţeles asupra stipulaţiunilor următoare:

Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar.

Art. 2. O comisiune compusă din trei membri, dintre care unul va fi numit de principalele puteri aliate, unul de România şi unul de Consiliul Societăţii Naţiunilor pe seama Rusiei, va fi constituită în termen de 15 zile, cu începere de la punerea în vigoare a tratatului de faţă, spre a fixa pe teren noua linie de fruntarie a României.

Art. 3. România se obligă a respecta şi a face să fie riguros respectate pe teritoriul Basarabiei, arătat la art. 1, stipulaţiile tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919 de către principalele puteri aliate şi asociate şi România, şi anume: a asigura locuitorilor, fără deosebire de rasă, de limbă sau de religiune, aceleaşi garanţii de libertate şi de dreptate, ca şi celorlalţi locuitori din ţinuturile ce fac parte din Regatul României.

Art. 9. Înaltele Părţi Contractante vor invita Rusia să adere la tratatul de faţă, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Ele îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului

Consiliului Societăţii Naţiunilor toate chestiunile care ar putea fi ridicate de guvernul rus cu privire la detaliile acestui tratat, fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest tratat, precum şi suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde nu vor putea fi puse la discuţiune.

Tratatul de la București (1812)Pacea de la București din 1812 a fost un tratat de pace semnat pe 16/28 mai 1812,

între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806–1812.

Prin acest tratat, Principatul Moldovei a fost redus la o zonă geografică care a inclus

cea mai mare parte a Moldovei Occidentale, în timp ce partea orientală,

atribuită Imperiului Rus, a devenit o provincie, denumită atunci Basarabia, a Imperiului

țarist (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871). Războiul ruso-

turc din 1806–1812 a izbucnit pe 18/28 octombrie, țarul Alexandru I ordonând trupelor

sale să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române. Cei mai importanți factori de

influențare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese

dintre Prusia, Franța și Imperiul Habsburgic.

La începutul ostilităților, toți ambasadorii ruși din capitalele europene au fost instruiți să

declare că Imperiul Rus nu avea "nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de

laTurcia", urmărind doar "prevenirea intenției lui Bonaparte, porno exprimate de

ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile

otomane, pentru a ataca la Nistru".[1] În pofida asigurărilor inițiale, cu ocazia

semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia și Franța și după

întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I și Napoleon, țarul a căpătat în cele din urmă

acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Țarist a celor două

principate dunărene – Valahia șiMoldova – în cazul victoriei rușilor în războiul cu

otomanii din 1806-1812.

Un armistițiu a fost semnat cu sârbii revoltați și s-a acordat autonomie Serbiei. Tratatul,

semnat de comandantul rus Mihail Kutuzov, a fost ratificat de către Alexandru I al Rusiei

cu doar o zi înainte de invazia lui Napoleon în Rusia.

Având asemenea asigurări diplomatice, rușii au înaintat propuneri de pace negociate

încă din octombrie 1811 la Giurgiu, după înfrângerea armatelor otomane

la Ruse șiSlobozia. Propunerile țariste prevedeau, în mod imperialist, ca "principatele

Moldova, „Valahia Mare” și „Mică” (adică Muntenia și Oltania formând

ȚaraRomânească[2]) și Basarabia" să se alipească "pe veci la Imperiul Rus, cu orașele,

cetățile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor", specificându-

se că "fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii". [3]

În timp ce, din partea țaristă, Mihail Kutuzov depunea toate eforturile necesare pentru

încheierea păcii mai înainte de previzibila invazie napoleoniană, mediatorii britanici și

francezi tărăgăneau tratativele de pace în speranța de a limita pierderile otomane, nu

de dragul „Sublimei Porți” ci pentru a stăvili expansiunea rusească spre Balcani și

strâmtori.

Constantinopolul a refuzat ferm propunerile inițiale țariste, și atunci Rusia s-a declarat

mulțumită și cu ocuparea "doar" a teritoriului Principatului Moldovei dintre Siret și Nistru.[4]Evoluțiile militare și politice i-au determinat pe unii politicieni și generali ruși să ceară

guvernului țarist să accepte doar

ocuparea Bugeacului (viitoarele județe Cahul, Ismail șiCetatea Albă), care dădea acces

la gurile Dunării.

Odată cu îmbunătățirea situației sale pe front, Imperiul Țarist și-a mărit din nou

pretențiile, cerând cedarea întregului teritoriu dintre Prut și Nistru (ulterior numit

Basarabia, nume care până atunci desemnase doar teritoriul numit de Turci „Bugeac”).

În această ultimă fază, negociatorul otoman a fost prințul fanariot Dumitru Moruzi (1768-

1812, fiu al domnitorului Moldovei Constantin Moruzi și Mare Drogman al Imperiului

Otoman din 1808), iar negociatorul rus a fost prințul francez emigrat Alexandre-Louis

Andrault de Langeron (1763-1831, în slujba Rusiei din 1790)

Tratatul de pace a fost semnat pe 16/28 mai 1812 la București, în hanul agentului

rus Manuc Bei. Tratatul avea 16 articole publice și două articole secrete.

Prin articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km²,

cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, (conform cu recensământul

ordonat de autoritățile țariste în 1817). Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile

Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura,

Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit

în 1813 noua regiune ocupată "gubernia Bessarabia".

Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a

orașelor Anapa, Poti și Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi și

altor localități din Caucaz.

La București s-au pus bazele independenței Serbiei, care a căpătat un grad sporit de

autonomie, la care au participat și românii timoceni.

Datorată dibăciei trimisului rus, prințul Langeron, trecerea întregii Moldove orientale (de

atunci încoace Basarabia) sub stăpânirea țaristă în ajunul ofensivei lui Napoleon

Bonaparte, i-a adus lui Langeron recunștința țarului Alexandru I, cu mari avantaje

nobiliare, militare și financiare ; în schimb, sultanul Mahmud, mâniat de faptul că

Dumitru Moruzi nu știuse să tergiverseze încă o zi până la această ofensivă (din lipsa

unor informatori în Franța), s-a răzbunat pe prințul fanariot condamnându-l să fie

decapitat pentru trădare, sultanul bănuindu-l că ar fi fost, ca ortodox, favorabil

intereselor rusești. Pentru Rusia, semnarea tratatului a fost un mare succes diplomatic

și militar, ratificarea numai cu o zi mai înainte de declanșarea invaziei lui Napoleon în

Rusia permițând retragera de la Dunăre a trupelor ruse pentru a rezista invaziei

franceze, și scoaterea Imperiului Otoman înfrânt din rândul aliaților Franței.

Printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace, Imperiul Rus s-a obligat să-și

retragă trupele din Moldova Occidentală. De asemenea, țarul garanta locuitorilor de pe

ambele maluri ale Prutului dreptul ca, timp de un an, să se mute de ce parte a noii

granițe ar fi dorit și să-și vândă averea după propriul interes. În timpul acestui an, s-a

înregistrat încheierea unui număr extrem de mare de vânzări și de schimburi de moșii.

Vechiul principat al Moldovei, după ce pierduse deja Bucovina în 1774, a fost astfel

sfâșiat în două. Dacă, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștge simpatia noilor

supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă

vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populația fiind supusă politicii

de rusificare(vezi istoria moldovenismului). Imediat după anexare, boierii locali, conduși

de prințul moldovean Scarlat Sturdza (devenit guvernator) și de Gavriil Bănulescu-

Bodoni, Mitropolit alChișinăului și Hotinului, au semnat o petiție pentru auto-guvernare

și crearea unui guvern civil, bazat pe legile moldovenești tradiționale, oficial recunoscut

în 1818. Atât româna cât și rusa au fost atunci limbi folosite de administrația locală.

Bănulescu-Bodoni, de asemenea, a obținut permisiunea pentru deschiderea unui

seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe

Ruse.

Dar treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform

autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba

rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai

puteau accepta acte redactate în limba română.[3]

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până

în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel,

la seminaruldin Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu

(10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. La

Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre

următoarele limbi: română, germană și greacă până pe 9 februarie 1866, când

autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație:

„elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”.[3]

Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din

Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”

POLITICA DE COLONIZARE ŞI DE DEZNAŢIONALIZARE PROMOVATĂ DE ŢARISM ÎN BASARABIA (1812-1917) Dr.conf. V. Vasilos Universitatea Tehnică a Moldovei "Ce s-a făcut în această sută de ani în Basarabia de către "bunul nostru vecin", care de sute de ani strigă că a fost, este şi va fi " eliberatorul popoarelor balcanice"? R u s i f i c a r e ". (Dr. Petre Cazacu, 1912) Teritoriul românesc dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, anexat de Imperiul ţarist în urma semnării tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, numit ulterior Basarabia, avea o suprafaţă de 44.422 km2 . Termenul de Basarabia, ce desemna mai înainte Bugeacul, zonă restrânsă de la nordul gurilor Dunării şi care se afla sub dominaţia otomană, a fost extins la 1813 asupra întregului spaţiu dintre Prut şi Nistru. În scopul camuflării actului de răpire a aproape jumătate din Ţara Moldovei, inducerii în eroare a lumii diplomatice şi politice, a o face să creadă că e vorba numai de partea sudică stăpânită de turci, Rusia a botezat teritoriul dintre Prut şi Nistru cu numele de Basarabia. Acest fapt îl recunosc şi istoricii ruşi. Iată aprecierea dată de L.S. Berg: "Motivul care a determinat ca denumirea părţii meridionale a acestei provincii să fie extinsă asupra întregului teritoriu este de natură politică. În conformitate cu una dintre clauzele tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să evacueze, până la încheierea păcii, trupele sale din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfârşitul anului 1807, împuternicitul rus arată că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămână Rusiei, interpretând noţiunea de Basarabia mai larg, privind nu numai Bugeacul, ci întregul teritoriu cuprins între Nistru şi Prut". În Basarabia, începând cu momentul anexării şi pe parcursul secolului al XIX-lea, politica ţarismului a urmărit două scopuri principale. Primul prevedea integrarea cât mai rapidă a acestui teritoriu în structurile social-politice ale imperiului, lichidarea specificului naţional şi rusificarea populaţiei autohtone. Cel de-al doilea scop era subordonat intereselor geopolitice şi strategice ale ţarismului în sud-estul Europei. El presupunea crearea unei imagini atractive a modelului rusesc de bună guvernare în faţa popoarelor balcanice şi a românilor din Principate. Aceste două scopuri se aflau în permanentă contradicţie. În primele două decenii după anexare s-a dat preferinţă celui de-al doilea scop, nefiind neglijat nici primul, care va fi dominant începând cu sfârşitul anilor '20 ai secolului al XIX-lea. Politica ţarismului s-a manifestat vădit în organizarea politico-administrativă, în relaţiile sociale şi viaţa naţional-culturală. Pentru a-şi crea o imagine favorabilă în faţa popoarelor din Balcani, ţarismul a dus în Basarabia, după anexarea de la 1812, o politică bine camuflată. El s-a străduit să atragă simpatia populaţiei băştinaşe, în primul rând a nobilimii locale, pe care a egalat-o în drepturi cu nobilimea rusă şi i-a acordat mai multe privilegii. Boierii băştinaşi de rang înalt din Basarabia au fost primiţi în tagma nobilimii ereditare ruse, bucurându-se de mari privilegii, având şi dreptul să- şi aleagă mareşalul lor pe un termen de trei ani. Nobilii care îndeplineau anumite servicii în administraţia de stat erau scutiţi de orice impozite. Boierilor li s-au recunoscut şi drepturile asupra proprietăţilor lor funciare. Ţăranii români basarabeni continuau să se afle în dependenţă faţă de proprietarii funciari. Pentru a curma fuga ţăranilor peste Prut, ţarismul a renunţat să introducă în Basarabia şerbia şi, pentru o anumită perioadă, n-a permis strămutarea în această zonă a şerbilor ruşi din guberniile centrale ale Rusiei. Iniţial, în scopul de a avea o bază socială mai largă în ţinut, nouă stăpânire a scutit populaţia locală pe un termen de trei ani de impozite şi pe un termen de cinci ani de serviciul militar. Mai apoi, însă, ţarismul a supus unei asupriri grele toate categoriile de ţărani din Basarabia. Ei trebuiau să plătească pentru pământul arendat de la boieri o sumă în bani şi să achite dijma în natură. Ţăranii erau datori să muncească pe pământul boieresc ori mănăstiresc 12 zile pe an. Sub noii stăpâni, ţăranii basarabeni trebuiau să plătească bir pentru întreţinerea armatei, a cailor, a lucrătorilor administrativi, a oficiilor poştale, a drumurilor publice. Ei erau obligaţi să dea a zecea parte din recoltă, din fânul adunat etc. Sistemul funciar şi administrativ care exista în Basarabia avea un caracter colonial. O parte componentă a politicii sociale promovate de ţarism a constituit-o politica de colonizare a Basarabiei cu populaţie alogenă. Prin aceasta se urmăreau două scopuri: crearea unui suport social al ţarismului în persoana coloniştilor şi diminuarea, diluarea elementului autohton. La anexarea Basarabiei, populaţia românească alcătuia o majoritate

covârşitoare (86%). În timpul Politica de colonizare şi de deznaţionalizare promovată de ţarism în Basarabia (1812-1917) 89 războiului din 1806-1812 câteva mii de tătari nohai au părăsit Bugeacul, retrăgându-se la sud de Dunăre, în Dobrogea. În anii 1808-1809 autorităţile ţariste transferă restul populaţiei tătăreşti din Basarabia în regiunea Taurida şi în Crimeea. Teritoriul pe care îl ocupase tătarii, cât şi pământurile fostelor raiale turceşti au fost trecute în posesia statului rus. În loc să împartă acest pământ populaţiei băştinaşe a ţinutului – moldovenilor – guvernul ţarist operează strămutări masive de populaţie alogenă în acest teritoriu: bulgari, gă- găuzi, germani, evrei, ruşi, ruteni etc. Colonizarea Basarabiei s-a efectuat sub lozinca valorificării acestor pământuri "libere". Într-un document al administraţiei ţariste se scria că până în 1806-1812 Basarabia era populată insuficient. Erau, se spune, multe sate ţărăneşti, dar acestea s-au evacuat peste Prut şi ea a rămas, chipurile, "pustie" ("ona pociti sovsem pusta"). De aceea, se propunea să fie adusă aici populaţie rusă, care să colonizeze ţinutul. De fapt, acest teritoriu nu era "pustiu". În 1810-1814 s-au refugiat peste Prut circa 5.000 de familii pentru că se temeau de şerbia rusească, pe când majoritatea absolută a populaţiei băştinaşe a rămas în Basarabia. În 1810 în acest ţinut trăiau 327.199 locuitori, dintre care doar aproximativ 5 la sută erau străini, iar restul români băştinaşi. Către 1817 în Basarabia erau deja circa 420.000 de moldoveni, sau 86 la sută din toată populaţia. Deci, nu exista necesitatea colonizării acestui ţinut. Totul s-a făcut în scopuri politice, cu forţa, contra voinţei populaţiei locale. Aceste scopuri au fost expuse oficial într-o instrucţie dată de guvernul rus, primului guvernator al Basarabiei, Scarlat Sturdza: "Este necesar de a atrage, în chip iscusit, atenţia popoarelor de la hotare asupra regiunii acestea. Războiul din urmă a trezit minţile şi speranţele moldovenilor, valahilor, grecilor, bulgarilor, sârbilor şi tuturor popoarelor legate sufleteşte de Rusia. Bulgarii şi sârbii, moldovenii şi valahii au nevoie de patrie. Domnia voastră le-o poate oferi în acest ţinut". Dintre coloniştii străini, cei mai numeroşi au fost bulgarii şi găgăuzii. În Basarabia ei au început să se statornicească încă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în perioada războaielor ruso-turce. Dar colonizarea masivă a sudului Basarabiei cu populaţie bulgară şi găgăuză s-a produs în timpul războiului din 1806-1812, patronată de comandantul-şef al armatelor ruse M. Kutuzov, apoi de amiralul P. Ciceagov, care l-a înlocuit. Acesta îl informa în vara anului 1812 pe ţarul Alexandru I, că generalul Kutuzov făcuse tot posibilul să le creeze coloniştilor condiţii prielnice. În zonele Cetatea Albă, Ismail şi Tighina, pe o întindere de 500.000 ha, s-au stabilit 482 de familii bulgăreşti şi găgăuze, precum şi 38 moldoveneşti. Numărul coloniştilor creştea rapid. Din ordinul guvernului ţarist, de problemele coloniştilor bulgari şi găgăuzi se ocupau ofiţerii armatei ruse A. Iuşnevski şi D. Vatichioti. În anii 1816-1817 ei s-au adresat în repetate rânduri ministrului de interne pentru a lua măsuri de asigurare cu tot ce e necesar a coloniştilor din Balcani. La propunerea generalului Inzov, care era interesat în colonizarea Basarabiei, în 1819 guvernul ţarist a emis un ucaz cu punere la dispoziţia ţăranilor strămutaţi de peste Dunăre a toate cele necesare pentru un trai normal. Prin acest act, administraţia rusă mai garanta celor sosiţi numeroase privilegii: scutirea de impozite şi alte prestaţii pentru o perioadă de 10 ani, acordarea unor imense loturi de pământ – câte 60 desetine pentru fiecare familie, a unor credite avantajoase pe termen lung, scutirea de încartiruire şi de serviciul militar pentru o perioadă de 50 de ani, autonomie religioasă şi culturală etc. Aceste măsuri au dus la creşterea afluxului de colonişti. Cele mai multe colonii au fost înfiinţate în anii 1820-1822. Până în 1826-1827 bulgarii şi găgăuzii au întemeiat în Basarabia de Sud 42 colonii, care numărau 24.404 locuitori. Colonizarea Basarabiei cu populaţie bulgară şi găgăuză a luat amploare în perioada războiului ruso-turc din 1828-1829 şi după terminarea acestuia, cât şi după războiul din Crimeea (1853- 1856). Astfel, în timp ce în 1816 în Basarabia erau circa 11 mii de bulgari şi găgăuzi, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în 83 de colonii trăiau deja peste 84 de mii. În 1853 bulgarii şi găgăuzii din judeţele Bender, Akkerman şi Ismail stăpâneau 557.608 desetine de pământ productiv. Centru al coloniştilor bulgari a devenit oraşul Bolgrad. A fost iniţiată şi susţinută de guvernul ţarist şi aşezarea în ţinut a coloniştilor germani şi evrei. Colonizarea Basarabiei cu etnici germani s-a făcut în anii 1814-1815. Aceştia veneau din ducatul Varşovia, precum şi din Bavaria, Prusia şi Württemberg, de multe ori părăsindu-şi ţara din cauza războaielor napoleoniene. Între anii 1814-1842 în Basarabia de Sud au fost înfiinţate 24 de colonii nemţeşti (Friedensthal, Lichtenthal, Nennewitz, Hoffnungsthal, Gnadenfeld, Marienfeld, Rosenfeld, Olendorf, Sophienthal şi altele). Numărul etnicilor germani creştea de la an la an şi către mijlocul sec. al XIX-lea atinsese cifra de 40.000 de persoane, ca la 1897 să depăşească 60.000. După primul război mondial în partea sudică a Basarabiei trăiau cca 100.000 de nemţi. Coloniştilor nemţi li s-au acordat privilegii speciale, de multe ori în detrimentul populaţiei locale: aceasta era silită să care din regiunile nordice şi centrale ale Basarabiei cherestea pentru 90 Politica de colonizare şi de

deznaţionalizare promovată de ţarism în Basarabia (1812-1917) construcţia caselor coloniştilor nemţi şi să execute pentru ei tot felul de lucrări. Pe lângă privilegiile de care profitau coloniştii ruşi, bulgari şi găgăuzi, germanii se mai bucurau de privilegii suplimentare: împrumuturi în bani de la 270 până la 700 ruble pe cap de familie, inventar şi toate cele necesare pentru construirea casei, câte 60 desetine (65 ha) de pământ din cel mai bun în folosinţă veşnică, scutirea de impozite şi alte prestaţii pe un termen de 50 ani şi scutire totală de serviciul militar. În 1853 coloniştii nemţi deţineau deja 250 mii desetine de pământ. Din ducatul Varşovia şi din alte gubernii ruseşti s-a strămutat în Basarabia şi populaţie evreiască, care căuta să se salveze de persecuţiile administraţiei ruseşti. Aceasta se aşeza, de obicei, cu traiul în oraşe. Dar au fost înfiinţate şi 16 colonii agricole evreieşti, experienţă care a eşuat în scurt timp. În prima jumătate a sec. al XIX-lea în Basarabia s-au stabilit şi francezi, elveţieni, greci, sârbi, polonezi ş.a. În satul Şabo, de unde se refugiaseră peste Prut ţăranii moldoveni în 1812, salvându-se de ocupaţia rusească, a fost înfiinţată colonia franceză cu acelaşi nume. Coloniştii elveţieni au primit în posesiune 9.729 desetine (10.604 ha) de pământ. În anii 1924-1928 emigranţii francezi şi elveţieni au înfiinţat în sudul Basarabiei satele Frerechampenoise, Paris şi Brienne. După lichidarea Secei Zaporojene de pe Nipru, unii cazaci îşi găsiseră refugiu în Dobrogea. După 1812 ţarismul contribuie la transferul acestora în sudul Basarabiei. Au fost întemeiate 10 staniţe de cazaci, din care s-a format aşa-numita "oastea căzăcească de pe Dunăre". Din Podolia şi Pocuţia veneau în Basarabia, stihiinic, rutenii (ucrainenii). Aceştia se stabileau cu traiul, mai cu seamă, în judeţul Hotin. Cel mai mare aflux de colonişti străini venea, însă, din guberniile ruseşti. Ruşii soseau în Basarabia pe două căi: stihiinic şi organizat. După 1812 încoace au început să vină în număr mare şerbi fugari din guberniile centrale ale Rusiei şi Ucrainei. Ei fugeau de pe domeniile moşiereşti, salvându-se de tratamentul inuman la care erau supuşi sau de serviciul militar de 25 de ani. Printre fugari erau şi mulţi dezertori din armată. Numai între anii 1834-1854 au fost prinşi de către guvernatorul P.I.Fiodorov şi trimişi înapoi în guberniile ruseşti vreo 48.000 de persoane. Cu toate acestea, afluxul imigrărilor spontane n-a putut fi stopat, pe teritoriul Basarabiei statornicindu-se o masă considerabilă de ţărani din Ucraina şi Rusia. Moşierii ruşi luau măsuri pentru căutarea şi înapoierea ţăranilor fugari. Ca să evite aceasta, fugarii se înscriau ilegal în obştile locale de ţărani moldoveni, mai ales în judeţele Akkerman, Bender, Hotin şi Ismail. Totodată, ţarismului îi convenea să populeze ţinutul cu asemenea colonişti, care nu pretindeau careva cheltuieli din partea statului. Printr-un ucaz din 31 octombrie 1817 guvernul ţarist a interzis moşierilor ruşi să-i caute pe ţăranii fugari pe teritoriul Basarabiei. Nefiind satisfăcut de colonizarea stihiinică, ţarismul a recurs la colonizarea organizată a ţinutului. Coloniştii aduşi de autorităţi erau aşezaţi, de regulă, pe imensele domenii ale demnitarilor ruşi, în special, în sud, unde era o lipsă acută de braţe de muncă. O parte dintre colonişti erau împroprietăriţi din contul domeniilor statului. În 1823, la propunerea contelui Voronţov, care era general-guvernator al Novorosiei şi rezident împuternicit al regiunii Basarabia, din guberniile centrale ale Rusiei au fost strămutaţi în Basarabia peste 20 mii de ţărani. Fiecare familie a primit câte 30 desetine de pământ, fiind scutiţi timp de 3 ani de impozite. Ţăranii ruşi au fondat circa 100 de localităţi, majoritatea în judeţele Akkerman, Bender şi Hotin. În 1859 în aceste judeţe trăiau de acum mai mult de 67 mii de ţărani ruşi colonizaţi, având în posesie 284 mii desetine de pământ. Dacă după anexare, recensământul rusesc arăta 36.000 de slavi în Basarabia, atunci în 1858 erau deja 146.000, iar la sfârşitul secolului între Prut şi Nistru trăiau mai mult de jumătate de milion de ruşi şi ucraineni. În persoana acestor colonişti, autocraţia ţaristă îşi crea un bastion de nădejde pentru lupta împotriva mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni. Strămutând ţăranii din guberniile centrale ruseşti, ţarismul urmărea în primul rând să deznaţionalizeze populaţia băştinaşă, şi să slăbească mişcările ţărăneşti din guberniile centrale. Colonizarea Basarabiei cu străini se făcea intens, în mod bine dirijat de guvernul ţarist, încât aici procentul de colonizare era mai mare decât în guberniile Taurida, Herson şi Ekaterinoslav. După anexare, populaţia Basarabiei sporea rapid, atât pe cale naturală, cât mai ales în rezultatul afluxului de colonişti (mii): Creşterea numărului populaţiei în Basarabia era ceva mai intensă decât în Rusia luată în ansamblu. În 60 de ani populaţia Rusiei a crescut de două ori, iar a Basarabiei în 50 de ani (1812-1861), de aproape patru ori. 1810 1812 1817 1850 1856 1897 1914 340 327 500 873 990 2000 2600 Politica de colonizare şi de deznaţionalizare promovată de ţarism în Basarabia (1812-1917) 91 Colonizarea ţinutului s-a efectuat în detrimentul băştinaşilor, care erau discriminaţi în toate. Aspectul discriminator al politicii coloniale a ţarismului şi-a găsit expresie în avantajele de care se bucurau coloniştii. Spre exemplu, atunci când ţăranii strămutaţi în Basarabia primeau de la 30 până la 60 desetine de pământ, ţăranii băştinaşi dispuneau doar de 3-10 desetine. Discriminarea românilor o

demonstra şi sistemul fiscal. Dacă ţăranii moldoveni, care dispuneau de cele mai mici loturi, erau obligaţi să plătească statului în anii 40- 60 ai sec. al XIX-lea diferite impozite şi dări în sumă de 23 ruble 61 cop., apoi coloniştii doar 12 ruble 30 cop. Colonizarea cu străini a contribuit la "împestriţarea" populaţiei Basarabiei şi acutizarea în acest ţinut a lipsei de pământ. Către 1905 Basarabia se plasa pe primul loc printre guberniile europene ale Imperiului Rus după numărul ţăranilor fără pământ: în Basarabia – 23%, iar în mediu pe Rusia europeană – 7%. În unele judeţe centrale şi nordice numărul ţăranilor fără pământ atinsese un nivel catastrofal. De exemplu, în 1893, în judeţul Bălţi nu aveau pământ circa 34,1 la sută, iar în Soroca – 39,5 la sută dintre familiile ţărăneşti. Din această cauză mulţi moldoveni de prin părţile Orheiului, Sorocii şi Hotinului plecau în Caucaz, unde până astăzi se mai află aşezări moldoveneşti. Şi fiindcă ţăranii băştinaşi ajunseseră fără pământ în propria lor ţară, guvernul ţarist le-a oferit pământ în regiunile îndepărtate ale Imperiului Rus: Siberia şi Kazahstan. Într-o perioadă scurtă (1906-1914) au fost strămutate încolo 9,5 mii de familii, aproximativ 60 mii de persoane. Aceasta a fost una dintre marile tragedii ale populaţiei băştinaşe, generată de politica colonială a ţarismului. Şeful secţiei strămutări din Semipalatinsk relata în octombrie 1910, că bieţii români basarabeni, nimerind în condiţiile aspre din nordul regiunii, în cel mai bun caz îşi vor deplânge amarnic soarta, în cel mai rău – vor pieri de scorbut şi de tifos. Colegul său din Amur, printr-o telegramă, atrage atenţia direcţiei asupra deplinei neputinţe "a moldovenilor strămutaţi din gubernia Basarabia, care pe lângă faptul că nu cunosc limba rusă, nu suportă clima din Amur şi duc o viaţă de mizerie". Politica discriminatoare, de deznaţionalizare este ilustrată şi de practica limitării trecerii la oraş a ţăranilor băştinaşi, efectuată, chipurile, în "interesul" boierilor basarabeni, ca aceştia să nu fie lipsiţi de braţe de muncă. Deja în 1813 guvernatorul Harting a interzis să li se facă ţăranilor moldoveni viză de reşedinţă în oraşele Chilia, Tighina, Cetatea Albă, Ismail. Ordine şi legi de circulaţie locală, care puneau nenumărate obstacole stabilirii ţăranilor la oraş, au fost emise în anii 1841 şi 1846. Este clar de ce. Astfel, creşterea populaţiei orăşeneşti se producea doar pe seama alogenilor. Către anul 1897 românii reprezentau numai 14,2 la sută din populaţia oraşelor basarabene. Procesul deznaţionalizării prin colonizare şi discriminarea băştinaşilor este şi mai vădit dacă analizăm componenţa populaţiei ţinutului. De la 86 la sută cât reprezentau ei în 1817 (conform recensământului efectuat de autorităţile ţariste în anii 1816-1817) s-a ajuns la 66,4 la sută în 1862. În persoana coloniştilor ţarismul şi-a creat astfel un sprijin de nădejde al intereselor sale. Deznaţionalizarea, rusificarea şi asimilarea românilor împiedica o eventuală împotrivire regimului şi politicii coloniale a ţarismului. Stăpânirea rusă în Basarabia a avut o înrâurire negativă asupra culturii şi vieţii spirituale în general, cu efecte dezastruoase îndeosebi asupra învăţământului, bisericii, limbii şi literaturii române. Rusificarea s-a resimţit mai puternic în mediul urban, ducând la alterarea vieţii culturale româneşti, infectarea ei cu elemente străine şi neadecvate românilor, la marginalizarea ei în ansamblu. Şcoala ca instituţie de cultură, prin politica stăpânitorilor, s-a transformat treptat într-un instrument de deznaţionalizare şi de rusificare a românilor basarabeni. Scopul ofensivei asupra spiritului naţional român îl demonstrau chiar documentele oficiale. Conform mărturiilor lui Batiuşkov (funcţionar rus în Basarabia) planul de învăţământ era întocmit în aşa fel încât "să poată nădăjdui ca tânăra generaţie moldovenească din Basarabia să fie crescută în spiritul curat rusesc şi să se contopească în mod organic cu patria comună – cu Rusia". Aşadar, este vorba despre un scop bine definit, confirmat şi de alte scrieri ale acestui demnitar rus. "Dacă voim ca Basarabia, – scria el, – să se contopească pe deplin cu Rusia, atunci trebuie, prin intermediul şcolilor, să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi. Spre această ţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ public...". Profitând de faptul că la 1812, când Basarabia a fost cotropită de ruşi, aici n-a existat un sistem de învăţământ organizat şi subvenţionat de stat, noii stăpâni şi-au asumat funcţia de "luminători" ai românilor, afirmând că aici n-au existat nici şcoli şi nici ştiutori de carte, că inclusiv boierimea română era incultă şi analfabetă. Autorităţile ruse doreau cu orice preţ ca istoria sa consemneze că "gloriosul" imperiu a fost nu numai "eliberatorul" românilor de sub jugul turcesc, dar şi "luminătorul" lor. Şi toate acestea pentru a ademeni alte popoare să împărtăşească soarta românilor basarabeni. Acest popor pe care-l tratau ca lipsit de cultură, dăduse Rusiei, în secolele anterioare, mari 92 Politica de colonizare şi de deznaţionalizare promovată de ţarism în Basarabia (1812-1917) personalităţi culturale, cu care aceasta avea toate motivele să se mândrească nu numai la ea acasă, ci şi în lume: un Nicolae Milescu-Spătarul, un Petru Movilă, un Herescu sau, mai ales, un Dimitrie Cantemir, care intraseră de mult în panteonul marilor valori spirituale ruseşti şi ale culturii universale. Aceştia nu s-au format în Rusia, ci în Moldova, unde existau puternice tradiţii cărturăreşti, îndeosebi vechile şcoli de pe lângă biserici şi mănăstiri, şi cea

de la Iaşi. Boierii moldoveni ştiau, în marea lor majoritate, să scrie şi să citească, unii fiind oameni foarte instruiţi, chiar cu studii în străinătate, fapt demonstrat de numeroase documente şi acte de administraţie. Bisericile, şi îndeosebi mănăstirile din Moldova, inclusiv cele din Basarabia, fuseseră, încă cu multe secole în urmă, puternice centre spirituale, unde s-au scris cronicile neamului şi cărţile bisericeşti, adevărate monumente de cultură şi artă. Preoţii şi călugării nu numai că ştiau scrisul, cititul şi cântatul, dar aveau şi un nivel avansat de cultură. Cunoşteau slavonă, greacă şi latină, istorie universală, logică, filosofie şi geografie etc. În anul 1813, stăpânirea rusă a înfiinţat la Chişinău un seminar teologic din nevoia de a forma clerici şi funcţionari cunoscători ai limbii ruse. Seminarul a cunoscut mai multe transformări, fiind pe parcursul celor 106 ani de ocupaţie rusească, singura instituţie de acest gen în Basarabia. Numărul absolvenţilor acestuia, însă, era foarte mic. La început – 10, apoi – 12, iar în anul 1831 avea doar 27, dar nici unul nu era român băştinaş. Ulterior, s-au înfiinţat şi instituţii laice de învăţământ, de un grad mai avansat: în 1833 o şcoală secundară la Chişinău (după 1918, liceul "Bogdan Petriceicu-Hasdeu"); în 1871 un gimnaziu; în 1873 un liceu real rusesc, etc. Astfel, că în anul 1912 (după o sută de ani de la anexare) funcţionau în Basarabia 7 licee clasice şi 4 licee reale. De acestea beneficiau în special copiii func- ţionarilor ruşi, ai marilor proprietari şi ai orăşenilor înstăriţi. Dezvoltarea social-economică a Basarabiei necesita înfiinţarea unor şcoli cu profil de specialitate. Astfel, au luat fiinţă o şcoală normală, 2 şcoli de desen şi pictură, o şcoală medie de muzică, una tehnică şi una de viticultură, 3 şcoli de agricultură şi 2 şcoli comerciale. Ce însemnau toate aceste şcoli? Erau multe sau puţine faţă de nevoile populaţiei provinciei? Raportate la România şi îndeosebi la Europa, ele erau prea puţine. Realizarea scopului stabilit – rusificarea, decurgea treptat. Faptul că la 1812 limba română era recunoscută oficial, a impus şi păstrarea ei un timp în şcoală, dar numai în cele rudimentare, de învăţare a scrisului şi cititului. Din anul 1828, încep să fie deschise în centrele judeţene şcoli elementare cu predare în limba rusă. În anul 1841, o parte a marilor boieri români din Basarabia se adresează către stăpânirea rusă, solicitând ca în şcolile elementare să fie promovaţi profesori de limbă română şi să se aducă manuale în limba română. Răspunsul autorităţilor a fost negativ. Procesul de rusificare a şcolii, ofensiva împotriva limbii române a luat proporţii în deceniul al VII-lea. Acest fapt nu este întâmplător. Unirea Principatelor Române şi constituirea în anii 1859- 1862 a statului modern român, care devenea centru de influenţă şi atracţie pentru românii de pretutindeni, accelerând şi tendinţele unioniste ale românilor basarabeni, a îngrijorat mult ţarismul şi cercurile imperiale şovine. Documentele oficiale, ordinele demnitarilor ruşi au fixat acest moment. Vizitând, în 1867, aşezămintele şcolare din districtul de învăţământ Odesa, din care făcea parte şi Basarabia, contele D. Tolstoi a remarcat faptul că moldovenii dintre Prut şi Nistru "...deşi locuiesc de mult în Rusia nu posedă toţi limba rusă, slujba bisericească în unele parohii ortodoxe se face până acum în limba moldovenească şi că este absolut necesar a se pune capăt acestei despărţiri de stat, întrucât, acum poate mai mult ca oricând, cultura rusă a moldovenilor din Rusia a căpătat o semnificaţie politică, deoarece unirea Moldovei cu Valahia şi formarea unui principat aproape neatârnat şi puţin binevoitor pentru noi, produce o acţiune de atracţie vădită şi asupra vecinilor moldoveni din Basarabia". Reacţia administraţiei din Basarabia la astfel de indicaţii a fost promptă. Politica de rusificare în ţinut se înăspreşte. În 1866 este suprimată predarea limbii române în liceul regional din Chişinău, iar în 1867 – în Seminarul teologic şi ulterior în şcolile judeţene. Începând cu 1867, în scurt timp, limba română a fost scoasă din toate şcolile. În anul 1871, din porunca episcopului Pavel Lebedev, au fost desfiinţate toate şcolile bisericeşti în limba română, lăsând doar pe cele slavo-ruse. Tendinţa rusificării basarabenilor prin intermediul şcolii a fost caracteristică pentru toată perioada de dominaţie a ţarismului în ţinut. La 1872, guvernatorul civil al Basarabiei, într-un raport adresat ţarului Alexandru al II-lea (1855-1881), referindu-se la învăţământul de aici, nota fără echivoc şi oarecare camuflare că "...în special şcoala publică, este cel mai sigur instrument de rusificare a populaţiei". Politica rusificării populaţiei Basarabiei avea, însă, de învins şi unele bariere. Silinţele rusificatorilor de a izgoni limba română din şcolile Politica de colonizare şi de deznaţionalizare promovată de ţarism în Basarabia (1812-1917) 93 primare de prin satele basarabene nu aveau succes întotdeauna, deoarece copiii îşi păstrau limba maternă. Chiar dacă frecventau şcoala rusă, acasă ei vorbeau româneşte. Acest fapt îl demonstrează rapoartele inspectorilor şcolari. Unul dintre aceştia, pe la 1875, după ce a vizitat şcoala primară din Târnova (judeţul Soroca) a raportat "...cu toate că învăţătorul Dubina activează la această şcoală de cinci ani, copiii moldovenilor nu înţeleg ruseşte..." şi a făcut concluzia că "desigur, învăţătura s-a predat în limba moldovenească". În pofida interdicţiilor au continuat să existe şi şcoli moldoveneşti, care funcţionau, clandestin, pe lângă mănăstiri, sub îngrijirea şi

conducerea unor călugări patrioţi. Aici învăţământul era, totuşi, mai limitat: el se rezuma la ceea ce puteau oferi cărţile bisericeşti (ceaslovul, psaltirea etc.). În mod sigur, guvernul rus avea de aşteptat mult şi bine atingerea scopului. Rusificarea învăţământului, lipsa de şcoli în limba maternă au constituit un obstacol serios în răspândirea ştiinţei de carte şi a culturii în ţinut. Drept confirmare servesc datele recensământului din 1897 care consemnau că 81,8% din populaţia bărbătească şi 96% din cea feminină era analfabetă. Printre români doar 10,5 la sută bărbaţi şi 1,7 la sută femei ştiau carte, pe când la ruşi acest nivel era respectiv 39,9% şi 21,1%. De prin anii 60-70 nu funcţiona nici o şcoală moldovenească, limba română fusese eliminată şi din programele şcolare, ca obiect de studiu. Guvernatorul regiunii Odesa, vizitând Basarabia în 1886 a fost nevoit să informeze Petersburgul, că "printre populaţia locală nu se observă rezultatele instruirii, deoarece predarea se face în limba rusă, pe care n-o cunosc locuitorii băştinaşi". În 1898 înşişi funcţionarii upravei guberniale de zemstvă constatau că "un obstacol în procesul de instruire în şcolile noastre, obstacol destul de serios este necunoaşterea totalmente de către copii a limbii ruse, în care se efectuează instruirea". Atitudinea vădit antinaţională a diriguitorilor învăţământului din Basarabia o demonstrează şi faptul că spre sfârşitul sec. al XIX-lea zemstva din ţinut ocupa ultimul loc printre guberniile Imperiului Rus, având la activul său cel mai mic număr de şcoli şi cele mai mizere cheltuieli pentru învăţământul public. Zemstvele din Basarabia nu se ocupau de organizarea învăţământului primar, destinat maselor largi. În rezultat, 80% dintre copiii de vârstă şcolară nu frecventau şcoala. Astfel, sub stăpânirea Imperiului Rus, moldovenii n-au avut, timp de o sută de ani, nici o şcoală destinată culturii lor naţionale şi peste 50 de ani, nici o şcoală în care să se predea limba lor maternă măcar ca o simplă curiozitate lingvistică. Din cele 1.007 şcoli, câte erau în anul 1912, majoritatea (70%) funcţionau în localităţile cu populaţie românească, fiind întreţinute prin donaţiile băştinaşilor, dar erau şcoli cu predarea exclusivă în limba rusă. Desigur, prin întreaga sa organizare, prin mijloacele folosite, învăţământul urmărea în primul rând nu scopuri iluministe, ci rusificarea românilor din Basarabia. În anul 1874 a fost extinsă asupra Basarabiei şi reforma militară care prevedea satisfacerea serviciului. De acum tinerii români şi germani din Basarabia erau obligaţi să-şi satisfacă serviciul militar, de care fuseseră scutiţi mai înainte, ceea ce avea ca urmare plecarea lor pentru şapte ani din Basarabia, de cele mai multe ori în regimentele din Orientul îndepărtat. Mulţi dintre ei plecau ca români "întregi" şi se întorceau ruşi "pe jumătate". Politica de rusificare a afectat, nu în ultimul rând, şi biserica. Dacă primii mitropoliţi – Gavriil Bănulescu-Bodoni şi Dimitrie Sulima se mai ocupau de editarea cărţilor bisericeşti în limba română, pregătind preoţimea pentru a oficia serviciile divine în limba băştinaşilor, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea limba română a fost izgonită şi din biserică. Întreaga politică rusească faţă de instituţia bisericii este caracterizată sugestiv de către Zamfir Arbore: "Rusia pravoslavnică, care îşi însuşise rolul de protectoare a bisericii de la Răsărit, în afară de imperiu nu s-a ocupat niciodată serios de îmbunătăţirea situaţiei economice a bisericilor din Basarabia. Biserica, pentru guvernul rus a fost o armă de rusificare a popoarelor subjugate aşa că, punând mâna pe Basarabia, prima grijă a Imperiului Rus a fost deznaţionalizarea clerului şi rusificarea poporului român prin ajutorul bisericii. Aşa, încetul cu încetul, au fost scoase din bibliotecile bisericeşti şi şcolare cărţile bisericeşti româneşti, înlocuindu-se cu altele, ruseşti, limba română la început tolerată, fu în urmă interzisă în şcoală, iar călugării fură obligaţi să înveţe limba rusă". După ocuparea Basarabiei de către Rusia, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi-a mutat reşedinţa de la Iaşi la Chişinău, iar biserica basarabeană a fost trecută, cu încălcarea tuturor canoanelor ecleziastice, sub jurisdicţia sinodului din Petersburg, care a aprobat înfiinţarea eparhiei Chişinăului şi a Hotinului cu subordonarea şi a bisericilor dintre Nistru şi Bug. Cu toate marile lui merite anterioare, episcopul Gavriil Bănulescu-Bodoni poate fi învinuit că s-a aliniat mult prea uşor la interesele stăpânirii ruseşti în Basarabia. Atitudinea sa se explică prin faptul, că deşi născut în anul 1745 la Bistriţa, în Transilvania, funcţionase încă din 1782 în Rusia la Poltava şi Ekaterinoslav, iar din 1799 ca mitropolit al Kievului. Slujitor al bisericii cu merite deosebite, şi-a pus calităţile excepţionale 94 Politica de colonizare şi de deznaţionalizare promovată de ţarism în Basarabia (1812-1917) mai mult în slujba asupritorilor neamului său decât în interesul şi în apărarea consângenilor. Mitropolitul s-a preocupat de asigurarea bazei materiale, corespunzătoare noilor forme organizatorice. Din primii ani ai stăpânirii ruseşti, la Chişinău, s-au construit numeroase clădiri în care sau instalat reşedinţa eparhială, o biserică şi o tipografie. Toate acestea s-au realizat din cheltuielile locale fără nici un ajutor din partea puterii centrale ruseşti. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni s-a îngrijit de construcţia unui număr important de biserici. Pe lângă cele 749 locaşe existente în Basarabia s-au mai construit încă 200, astfel că fiecare sat a ajuns să aibă o biserică. Un interes deosebit l-a manifestat

mitropolitul pentru pregătirea slujitorilor bisericii basarabene. În anul 1813, el a înfiinţat un seminar teologic la Chişinău. De menţionat, că Gavriil BănulescuBodoni a fost singurul român care a deţinut această înaltă funcţie în ierarhia bisericească din Basarabia sub stăpânirea rusească, cum de altfel Scarlat Sturdza a fost singurul român, guvernator al provinciei în toată perioada de ocupaţie. În anul 1821, în scaunul eparhiei din Chişinău a urmat Dimitrie Sulima, care a condus biserica ortodoxă a Basarabiei până în anul 1844, respectând în general normele şi regulile de organizare şi de conducere stabilite în timpul predecesorului său. Pentru a nu-i pierde pe credincioşii români, episcopul D. Sulima a fost nevoit să înveţe limba română şi să traducă în româneşte numeroase cărţi religioase, să oficieze slujbe şi să ţină predici în română. Proporţii ameninţătoare capătă politica de rusificare a bisericii ortodoxe româneşti din ţinut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Preoţii care se eschivau să oficieze serviciul divin în limba rusă erau concediaţi sau exilaţi în alte gubernii – Pskov, Luţk, Simferopol, Minsk (printre ei pot fi numiţi Vasile Zubcu, Ioan Untu, Dimitrie Tutunaru, Ion Popovici, Grigore Călin ş.a.). În perioada 1844-1858, biserica ortodoxă din Basarabia a fost condusă de arhiepiscopul Irinarh Popov, a cărui preocupare de bază a fost rusificarea cu orice preţ a bisericii şi a slujitorilor ei (preoţii mai erau în majoritatea lor români). Cei care nu cunoşteau limba rusă erau înlocuiţi cu preoţi ruşi sau rusificaţi. În toate funcţiile înalte de rectori şi profesori ai seminarului, de înalţi funcţionari guberniali şi ţinutali ai bisericii etc., erau promovaţi ruşi sau vorbitori ai limbii ruse. Românii au rămas doar în funcţii mărunte, locale, din târguşoare şi sate. Cu toate acestea, măsurile de deznaţionalizare, avansau foarte încet şi cu efecte minime. Politica de deznaţionalizare a românilor inclusiv prin rusificarea bisericii basarabene, a fost continuată în anii 1858-1871 de Antonie Sokotov. Cu episcopul Pavel Lebedev (1871-1882) procesul de rusificare a bisericii şi a intelectualităţii româneşti din Basarabia a cunoscut faza sa de maximă intensitate, cu efecte devastatoare pentru întreaga evoluţie ulterioară a vieţii culturale şi spirituale de aici. Cu venirea lui începe o adevărată prigoană împotriva a tot ce era românesc. Printre măsurile urgente, luate de episcopul Pavel Lebedev, a fost aducerea în Basarabia a unui mare număr de preoţi ruşi şi a numeroşi funcţionari, pe care i-a numit în posturile cele mai importante. El a desfiinţat catedra de limba română de la Seminarul teologic din Chişinău, a închis (1882) vechea tipografie eparhială inaugurată în 1813, a suprimat ediţia moldovenească a revistei eparhiale. (Buletinul eparhiei Chişinăului şi Hotinului, ce apărea de la 1858 în rusă şi română). În politica sălbatică de deznaţionalizare, autorităţile bisericeşti ajung până la a da poruncă bisericilor moldoveneşti de la sate, să trimită la arhiepiscopia din Chişinău toate cărţile bisericeşti moldoveneşti, sub pretext că în ele sunt multe greşeli. Apoi au fost arse de Pavel Lebedev timp de 7 ani în sobele Mitropoliei, încălzind cu ele palatul. În decurs de 12 ani zelosul arhipăstor a închis şi 340 de biserici. O serie de măsuri au fost luate şi împotriva mănăstirilor care căutau să rămână centre de rezistenţă ale românismului. Stareţii acestora au fost mutaţi sau scoşi din slujbe. Călugării băştinaşi au fost obligaţi să înveţe ruseşte, iar pe lângă mănăstiri au fost înfiinţate şcoli primare ruse, întreţinute pe cheltuiala acestora cu cadre didactice de origine rusă. Călugării ruşi mai erau folosiţi de episcop şi ca informatori şi spioni. Clericii români erau obligaţi ca în familie să vorbească cu copiii lor numai ruseşte sau să-i trimită de mici la şcolile ruseşti de pe lângă mănăstiri. Pentru a-i izola pe copii de mediul românesc, s-au înfiinţat internate, unde erau supravegheaţi mai uşor şi obligaţi să vorbească ruseşte. În anii 1898-1904, în fruntea bisericii ortodoxe din Basarabia s-a aflat Iakov Piatniţki. Acesta s-a remarcat prin lupta împotriva sectanţilor. Cu el se încheia o epocă de puternice acţiuni desfăşurate de către administraţia şi biserica rusă pentru dezna- ţionalizarea românilor din Basarabia şi a bisericii lor, acţiuni ale căror rezultate au fost din fericire pentru noi doar parţiale şi lipsite de profunzime. Ca o confirmare este faptul că în 1900 episcopul Iakov Piatniţki, constatând că majoritatea românilor nu cunoşteau rusa, a cerut sinodului rusesc să aprobe tipărirea unor cărţi în limba română cu litere chirilice. Şi urmaşul său, episcopul Vladimir Politica de colonizare şi de deznaţionalizare promovată de ţarism în Basarabia (1812-1917) 95 Sinkovski (1904-1908), la insistenţa a numeroşi credincioşi români din Basarabia a făcut demersuri pe lângă sinod, obţinând în anul 1905 aprobarea de a se tipări în limba română o evanghelie, o psaltire şi alte cărţi de cult. Reacţiunea şovină şi rusificarea şi-a lăsat amprenta şi asupra presei, literaturii, artei naţionale, importante domenii ce ţin de spiritualitate. A fost interzisă categoric editarea ziarelor şi cărţilor în limba română. Biblioteca publică din Chişinău nu procura cărţi de peste Prut. Din cele 20.000 de cărţi din fondul ei, la sfârşitul sec. al XIX-lea nu era nici o carte românească. Se făcea tot posibilul pentru a izola românii basarabeni de cei din România şi această politică se manifestă mai ales după unirea Principatelor. Nu puţine eforturi au fost depuse pentru a preîntâmpina pătrunderea presei româneşti în Basarabia, pentru a împiedica venirea aici a teatrelor şi

trupelor artistice din Iaşi şi Bucureşti. La intervenţia guvernului ţarist a fost închisă gazeta "Basarabia", editată la Iaşi de către un grup de intelectuali în frunte cu Zamfir Arbore şi care descria situaţia din ţinut. Trupele teatrale, erau admise doar cu condiţia ca spectacolele şi concertele să fie prezentate numai la Chişinău, unde procentul românilor era neînsemnat. La reprezentaţii asista un jandarm rus, care cunoştea limba română, ca nu cumva artiştii din România să spună ceva ce ar exalta sentimentele naţionale ale românilor basarabeni. Nu rareori solicitările trupelor teatrale erau respinse. Astfel, în 1885 guvernatorul Novorosiei şi Basarabiei N. Roop a respins cererea trupei de operetă română, motivând "că mult dorita însuşire a limbii ruse de către moldovenii basarabeni decurge foarte încet". Mult şi multe s-au rusificat în Basarabia în cei peste o sută de ani de stăpânire străină. Dar în pofida acestei politici feroce de deznaţionalizare şi asimilare, sufletul, cugetul, simţirea românească, conştiinţa apartenenţei la un neam latin n-au putut fi rusificate. Basarabia îşi păstrează caracterul etnic românesc, românii continuând să constituie populaţia majoritară a ţinutului. Pentru confirmarea celor expuse mai sus aducem un pasaj din lucrarea eminentului umanist rus N.N. Durnovo1 : Reflecţii despre Basarabia. Anul 1912, scrisă atunci, când într-o atmosferă de adevărată psihoză imperială, în Rusia se făceau pregătiri pentru festivităţile prilejuite de împlinirea unui secol de la răpirea Basarabiei: "...Stăpânind 100 de ani Basarabia, ce-am făcut noi oare pentru populaţia românească şi pentru dezvoltarea ei culturală? N-am făcut nimic, căci toate şcolile înfiinţate de noi în Basarabia au ca scop transformarea românilor basarabeni în velicoruşi, ceea ce nu ne va reuşi. Timp de peste 90 de ani, mai bine de un milion şi jumătate de români din Basarabia sunt lipsiţi de clerul lor. Cu toate legile fundamentale ale imperiului, legi care consfinţesc tuturor naţionalităţilor din Împărăţia rusească dreptul de avea conducătorii lor spirituali, moldovenii ortodocşi nu au nici un episcop naţional sau măcar pe unul care să cunoască limba română. Acela care a fost prin Basarabia ştie ce biserici-bordeie au românii şi câte biserici au fost desfiinţate sau chiar rase de pe faţa pământului. (...) Moldovenii în ochii actualului arhiepiscop de Chişinău (Serafim – n.n.) sunt separatişti (adică doresc separarea de Rusia şi alipirea la România – n.n.) şi din această cauză, cele mai alese forţe spirituale şi culturale sunt izgonite de el din Basarabia. Limba românească este scoasă din biserică, iar despre vreo propovăduire în limba română nici vorbă nu poate fi. (...) Basarabia a fost ruptă din Principatul Moldovei, prin care trupele ruseşti au trebuit să treacă în timpul războiului dintre ruşi şi turci (1806-1812). Evident, Rusia, în 1812, ar fi putut alipi întreaga Moldovă, dar această alipire ar fi constituit un rapt şi mai mare şi nu un drept de război, că nu ne băteam cu moldovenii. Oricât de mic ar fi un popor, el are, totuşi, dreptul să pretindă stimă, el se mândreşte cu existenţa sa şi nu poate servi drept gunoi al ruşilor, germanilor, maghiarilor sau al oricărui alt străin. România are dreptul să se mândrească, şi are cu ce. Cea mai de seamă mândrie a românilor e că nu şi-au schimbat credinţa părinţilor lor, nu le-a fost inundată ţara cu tot felul de secte şi nu s-au amestecat cu naţionalităţile înconjurătoare. (...) În ceea ce priveşte starea culturală, Basarabia a rămas cu mult în urma României. Astăzi Chişinăul a depăşit Iaşul. Dar nu poate exista o comparaţie. Iaşul e un oraş curat şi frumos din toate punctele de vedere, cu multe biserici şi statui, universitate şi alte instituţii superioare de cultură, în timp ce Chişinăul a rămas un oraş primitiv. Creându-l acum o sută de ani, noi (ruşii – n.n.) n-am fost în stare să-l ridicăm la înălţimea oraşelor europene, iar populaţia rusească emigrată, cu funcţionarii ei rusificatori, n-a ridicat nici bunăstarea materială, nici pe cea morală a poporului. Cum s-ar putea, prin urmare, ca un asemenea popor să nu se gândească la separatism? El nu întâlneşte în biserica sa decât arhierei despoţi, inamici ai naţionalităţii şi ai limbii sale. Noi nu credem că în România s-a pierdut credinţa cea adevărată, căci dacă ar fi fost aşa, atunci bisericile ei ar fi înfăţişat, peste tot un tablou jalnic, şi ar fi fost asemenea celor din Basarabia. Cât priveşte înapoierea Basarabiei către România, 96 Politica de colonizare şi de deznaţionalizare promovată de ţarism în Basarabia (1812-1917) nu e aici cazul să mai vorbim. Toate cărţile sfinte de pe la toate bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere chirilice în limba română au fost depuse la mitropolia din Chişinău unde arhiepiscopul Pavel, în scurgere de 7 ani, le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropoliei. Poporul din Basarabia, din cauza rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe în limba sa maternă în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi; sute de mii de desetine (hectare) din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani şi aceasta în scop de a-i sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un an, 855 de familii ţărăneşti au trebuit să plece în Siberia pentru a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în ţara lor. Când mă copleşesc câteodată amintirile, îmi apare una dintre ele, cea mai plăcută pentru mine: o grămadă de copii, într-un sat moldovenesc de pe malul Nistrului – aceste flori pământene ale Basarabiei

– ieşind de la şcoală scufundaţi în lumina soarelui, jucându-se şi gângurind româneşte, pe când învăţătorul lor, un tânăr idealist rus, venit de curând în Basarabia, îmi povesteşte cu lacrimi în ochi, ce durere îl cuprinde: "Doar asta e ca şi cum m-aş fi dus în Spania să-i învăţ pe copiii de acolo ruseşte. M-am văzut silit să-nvăţ, mai întâi, eu însumi, moldoveneşte". Şi bietul apostol al ministrului rus de învăţământ a început deodată, să- mi spună vesel nişte zicători şi cântece moldoveneşti la auzul cărora, toţi copiii, au alergat spre noi, cei doi ruşi, ascultând cu bucurie şi mândrie pe elevul lor comun. Un băieţel, mic dar serios, a vrut să-l corijeze pe învăţător, dar l-au oprit colegii săi. Atunci i-am dat eu voie să vină la mine, l-am sărutat şi l-am rugat să-mi spună ce observaţii şi corecturi vroia să facă. Şi ne-a dat, acest băieţaş, o lecţie bună, mie şi învăţătorului. El a făcut să mi se descopere nişte legi fireşti ale limbii române populare, ne-a deschis o ferestruică de etnografie şi folclor – nu-mi amintesc amănuntul – dar mi-a fost ruşine, el avea în căpşorul lui o întreagă lume naţională, lume pe care noi n-o cunoşteam, lume care, în limba lui de copil, era atât de frumoasă şi care avea să dispară în Basarabia din vina noastră!... Atunci am înţeles eu păcatul acela imens care se face în Rusia privind pe românul basarabean.Am studiat geografia şi istoria acestei ţări şi am ajuns la convingerile mele de astăzi. Acum, când îmi amintesc de băieţelul acela mă aşez la masă şi scriu pentru a mia şi una oară că Basarabia trebuie să fie românească". Citind aceste "Reflecţii", atât de emoţionante pentru oricine dintre noi, fără să vrei te gândeşti: cât de actuale sunt ele!.

Unirea Basarabiei cu România

După o lungă perioadă de ocupație țaristă (1812-1918), venea în sfârșit și rândul Basarabiei de a se uni cu România. Această unire va căpăta un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (fosta Basarabie ţaristă) cu România (n.r. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile ca această unire să fie posibilă erau următoarele:

1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;

2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;

3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;

4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul

reprezentanților locali;6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați

proporțional cu populația regiunii;9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze

pe votul direct, egal, secret și universal;10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră

infracțiuni politice în timpul revoluției.

Din cei 135 de deputați prezenţi ai Sfatului Ţării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria... de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.

După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicației, a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.

Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei...”.

Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.

Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.

Formarea RASSM

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (abreviat RASSM) a fost

o entitate teritorială „autonomă” creată de autoritățile sovietice în componența Ucrainei

sovietice la 12 octombrie 1924. Cuprindea raioanele transnistrene de astăzi

aleRepublicii Moldova, plus raioanele Ananiev, Balta, Bârzula, Codâma, Cruteni, Ocna

Roșie și Pesceana din actuala regiune Odesa a Ucrainei. Crearea acestei untitați

moldovenești a fost inițiată de Grigore Kotovski, dar în scurtă vreme a devenit un motiv

de dispută cuComisarul Poporului pentru Afaceri Externe Gheorghi Cicerin, care

considera înființarea acestei regiuni administrative ca prematură. În plus, Cicerin

considera că astfel se dă o mână de ajutor „expansionismului șovinismului românesc”.

În schimb, Kotovski susținea că această nouă republică ar fi propagat comunismul

în Basarabia învecinată, existând șanse să aducă revoluția comunistă în România și

chiar și în Balcani. La început, pe 7 martie 1924, s-a luat decizia prudentă de creare a

unei regiuni „autonome” moldovenești în cadrul RSS Ucrainene, dar până în cele din

urmă punctul de vedere al lui Kotovski a avut câștig de cauză și regiunea a fost ridicată

la rangul de republică autonomă pe 12 octombrie. Capitala oficială a fost proclamat

„orașul vremelnic ocupat Chișinău”, capitala executivă fiind până în 1929 orașul Balta și

după această dată și până la desființare (1940), orașul Tiraspol.

Inițial, RASSM a fost constituită din raioanele Camenca și Veliko-Kosnițki din gubernia

Podolia, raioanele Ananiev, Bârzula, Cruteni, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia,

Stavrov și Tiraspol din gubernia Odesa precum și dintr-o parte a raioanelor Valea-

Hoțului și Balta (satele Pasițel, Ghidirim, Baital). La începutul lunii decembrie 1924 a

fost adăugat și restul raionului Balta, cu orașul omonim și satele Grădinița și Iaschi.

Republica avea o suprafața de 8,100 km² și includea 11 raioane din stânga

fluviului Nistru. Ulterior, teritoriul s-a reorganizat în 14 raioane.

Crearea RASSM urma o tendință generală din Uniunea Sovietică a acelor vremuri, de

creare a autonomiilor teritoriale și acordare a unor drepturi culturale pentru diferite

naționalități. Prin crearea RASSM conducerea sovietică a sperat să încurajeze

iredentism pro-sovietic în Basarabia și să-și sporească influența în România, efectul

contat nefiind însă atins.

Două tendințe au existat de la început printre conducătorii RASS Moldovenești: crearea

unei „limbi moldovenești” separate de limba română, pentru a feri truditorii moldoveni de

influența nefastă a culturii românești „burgheze”, sau recunoașterea unității de limbă și

etnie dintre moldoveni și români, cu nădejdea că astfel se va putea realiza comunizarea

și sovietizarea întregii Românii.

Teoria „limbii moldovenești” își are locul de naștere aici. Această teorie pseudoștiințifică

pretinde că moldovenii sunt o națiune diferită de cea a „românilor imperialiști opresori”.

După al doilea război mondial, această teorie va deveni parte a ideologiei oficiale

deznaționalizatoare a Partidului Comunist din RSS Moldovenească.

Pentru început au avut câștig de cauză adepții curentului moldovenist, în școli și presă

folosindu-se alfabetul chirilic. Lingvistul Leonid Madan a alcătuit o nouă limbă literară,

pe baza graiurilor moldovenești din Transnistria și Basarabia, împrumuturilor din rusă și

unor neologisme născocite de el însuși.

Exemplu de „limbă moldovenească” din anii '20 (transpusă în alfabet latin): „De-amu v-o

două luni di zăli, dicînd «Plugaru Roș» își lunjește discusîia dispri orfografia

moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar

dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii

moldovineascî” (Petru Chior, comisar al poporului pentru învățămînt în RASS

Moldovenească, în broșura "Despre orfografia moldovenească" din 1929)[1].

La începutul anilor '30 în întreaga Uniune Sovietică a existat o tendință de trecere a

scrisului diferitelor popoare la alfabetul latin, se plănuia ca însăși limba rusă să fie

trecută la alfabet latin. Cu acest prilej, în 1932 a trecut la alfabetul latin și „limba

moldovenească”, renunțîndu-se la gramatica lui Leonid Madan (ale cărui cărți au fost

scoase din biblioteci și distruse) și folosindu-se limba română literară.

În 1937, intelectualii români și activiștii comuniști de etnie română din RASSM au fost

acuzați de către autoritățile sovietice că ar spiona și ar organiza sabotaje și aproape toți

au fost îndepărtați din funcțiile publice, deportați sau executați. Conform unei noi

tendințe generale din Uniunea Sovietică, „limba moldovenească” a trecut înapoi la

alfabetul chirilic, revenindu-se la teoria unei limbi și etnicități moldovenești diferite de

cea română, fără însă să se revină în totalitate la limba literară creată de Leonid Madan.

Pentru românii din RASS Moldovenească, efectul pozitiv al creării acesteia a fost

posibilitatea de a beneficia de învățământ în limba maternă. S-a dezvoltat și o literatură

sovietică moldovenească, care, datorită cenzurii ideologice, schimbărilor frecvente în

ceea ce se considera limbă literară și exterminării unora dintre creatori, nu a putut

dezvolta opere de valoare.

Constituția RASS Moldovenești din 1925 prevedea ca limbi oficiale moldoveneasca,

ucraineana și rusa. Deși autoritățile sovietice au efectuat periodic campanii de

„moldovenizare”, propunînd (dar nepunînd în practică) sancțiuni pentru activiștii de

partid care nu vorbeau moldovenește sau stimulente financiare pentru cei care

cunoșteau limba, în întreaga perioadă de existență a RASS Moldovenești adevărata

limbă oficială a fost rusa, etnicii români fiind subreprezentați în conducerea RASSM.

În zonă s-a produs industrializarea de tip stalinist și în regiunea preponderent agricolă

au fost aduși muncitori, cadre tehnice și profesori din toate republicile sovietice, în mod

special ruși și ucrainieni. În 1938, din 14.300 de muncitori industriali, numai aproximativ

600 erau moldoveni.

Colectivizarea agriculturii în RASS Moldovenească a fost un proces chiar mai rapid

decât cel desfășurat în Ucraina. S-a raportat colectivizarea completă a agriculturii

republicii în vara anului 1931. Peste 2.000 de familii de culaci (chiaburi) au fost

deportate în Kazahstan.

Foametea a lovit RASSM în 1925 și 1932–33, făcând zeci de mii de victime moarte de

foame printre români și ucrainieni. (Vezi și Holodomor).

În timpul foametei, mii de locuitori au încercat să fugă peste Nistru, în ciuda primejdiei

de a fi împușcați de grăniceri. Pe 23 februarie 1932, numai din satul Olănești au fost

împușcați 40 de fugari. Această tragedie a fost povestită de supraviețuitori în mai multe

ziare europene. Partea sovietică a afirmat că cei care au murit au fost "elemente

chiaburești cucerite de propaganda românească"..

Inițial numele Basarabia a fost dat Țării Românești, datorită dinastiei întemeietoare a

acestui voievodat, familia Basarabilor. Aceștia, în luptele lor

împotriva Tătarilor între 1328 și 1342, au luat în stăpânire stepa cuprinsă între Carpații

Vrancei - Dunăre - Marea Neagră și o linie mergând de la

confluența Trotușului cu Siretul la capul Codăești (la sud de Cetatea Albă, nu departe

de gura Nistrului). Ulterior, acest teritoriu a fost cedat în secolul al XIV-lea de Alexandru

Basarab voevodatului Moldova, în cadrul căruia i-a rămas numele de Basarabia[2].

În1484, Turcii cuceresc malurile Dunării și Mării Negre cu cetățile-porturi Chilia și

Cetatea Albă, iar în 1538 cuceresc Tighina și restul teritoriului de acum încolo numit de

ei Bugeac, dar de restul Europei și de români Basarabia. Aceasta a fost Basarabia

istorică până în 1812[3]. În 1713, Turcii iau în stăpânire și

cetatea Hotinului cu ținutul dimprejur, dar acest ținut nu făcea încă parte din Basarabia

atunci, numele acesta limitându-se încă la ceeace numim astăzi Bugeac.

Basarabia

Basarabia (ucraineană Бессарабія, rusă Бессарабия, bulgară Бесарабия, turcă Besarabya, g

ermană Bessarabien) este denumirea dată deImperiul Rus în 1812 teritoriului voievodatului

Moldovei dintre Prut și Nistru anexat prin Tratatul de la București din 1812, odată

cu raiaua Hotinului  și cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul

Otoman după semnarea tratatului de pace de la București din anul 1812 în urma încheierii

războiului ruso-turc (1806-1812). Faptul că a fost cedat Rusiei și o parte din teritoriul

voievodatului, în ciuda tratatului româno-otoman care garanta integritatea Moldovei, se

datorează dibăciei negociatorului francez Gaspard Louis de Langeron care slujea interesele

țarului[1].

Abia în 1812, când Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe

care l-a alăturat ținutului Hotin și Basarabiei/Bugeacului luate de la Turci, a fost acest

ansamblu numit Basarabia, cu prilejul transformării sale într-o gubernie împărțită în

zece ținuturi

(Hotin, Soroca,Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă,

capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău[4]. Teritoriul Basarabiei astfel extins spre

nord până la Hotin coincide parțial cu teritoriul Republicii Moldova, în timp ce partea de

sud (Bugeac) și cea de nord (cea mai mare parte a fostului județ Hotin) intră astăzi în

componența Ucrainei.

Basarabia în cadrul Imperiului Rus[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Gubernia Basarabia.

Frontiera moldo-rusă din 1856/1857

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, câștigat de Imperiul Țarist, rușii cereau

„ambele țări românești” (Țara Românească și Moldova). Doar iminența atacului lui

Napoleon a făcut ca pretențiile rusești să se reducă treptat, de la ambele țări române, la

toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre Nistru și Siret, pentru ca până la urmă

pretențiile să se limiteze la ținuturile turcești dintre Nistru și Prut: ținutul Hotin și

Bugeacul (Basarabia pe hărțile europene). Iscusința negociatorului francez Gaspard

Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care servea interesele țarului, a permis

însă și anexarea părții răsăritene a Moldovei care nu făcuse parte din vilayeturile

(provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate

ținuturile dintre Dunăre și Hotin, mulțumită complicității primului dragoman al Porții,

Dumitru Moruzi care și-a trădat suveranul în schimbul unui latifundiu și al unui inel

foarte prețios[5]. (Ulterior primul dragoman a fost executat pentru trădare din ordinul

Porții.)

Portal Moldova

Tratatul de la București din 16/28 mai 1812, încălca astfel practica internațională și

normele de drept existente la moment, devreme ceImperiul otoman ceda ținuturi care

nu-i aparțineau și care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, anume Moldova,

cu care imperiul avea un tratat garantând frontierele de atunci[6].

Au urmat schimburi importante de populații cu Imperiul otoman,

musulmanii Turci și Tătari din Bugeac, precum și un număr de peste 30.000 de

moldoveni, părăsind teritoriul anexat pentru a se stabili în Dobrogea (teritoriu rămas

otoman, unde se amestecară cu românii locali ziși Dicieni) și fiind înlocuiți prin peste

60.000 de Bulgari și Găgăuzi veniți din Bulgaria și Dobrogea, precum și de aproximativ

150.000 de Ruși șiUcraineni, rușii stabilindu-se cu precădere la orașe. Pe lângă aceștia,

dezvoltarea economică a secolului XIX, chiar dacă era mai înceată decât în restul

Europei, a contribuit și ea la procesul de rusificare a regiunii, chiar dacă nu toți noii

veniți erau ruși. Afluxul de Evrei, Armeni, Greci, Germani și alții a făcut din gubernia

Basarabiei un ținut în care orașele erau foarte pestrițe, rusa fiind singura limbă comună,

iar băștinașii nu mai erau decât 70 % din populație în 1910[7]. Autonomia guberniei,

garantată în 1816, este desființată în 1828, guvernatorii boieri moldoveni fiind înlocuiți

prin guvernatori militari ruși. În 1829, biserica este trecută, în ciuda protestelor clerului,

din obediența mitropoliei moldovene care ținea de patriarhia Constantinopolului, în

subordinea patriarhiei Moscovei ; șerbia și robia, care fuseseră desființate în 1749 de

domnul moldovean Constantin Mavrocordat [8]  sunt restabilite (până în 1861), iar limba

română/moldovenească este interzisă în administrație[9]. Procesul de desnaționalizare

s-a desfășurat și prin rusificarea toponimelor (Chișinău -> Kișiniov, Orhei -> Orgheev,

Ciubărciu -> Ciobruci...) sau prin oficializarea sistematică a denumirilor turcești în dauna

denumirilor moldovenești, oridecâte ori se putea (Frumoasa -> Kagul, Oblucița ->

Ismail, Cetatea Albă -> Akkerman, Tighina -> Bender...). Nu este vorba aici

de antiromânism, dat fiind că sentimentul românității nu apăruse încă în Basarabia în

perioada 1812-1840 : Imperiul Țarist căuta pur și simplu să șteargă istoria româneasca

a Basarabiei.

Consecutiv războiului din Crimeea, pierdut de Imperiul Rus,

între 1856 și 1878 județele Cahul, Bolgrad și Ismail au reintrat timp de 22 de ani în

componența Moldovei, respectiv din 1859 a României.

După 1850, sentimentul național începe să se manifeste în Basarabia, atât

ca românism cât și ca moldovenism, cele două revendicări fiind atunci sinonime. Dar

ele nu se puteau manifesta fățiș, pe planul politic, atâta vreme cât Imperiul Țarist le

considera ca fiind manifestări de trădare. Îndată, însă, ce prelungirea primului război

mondial a condus la prăbușirea țarismului, mișcarea națională a băștinașilor din

Basarabia a devenit politică. Astfel, la Chișinău în data de 3 martie 1917 a fost înființat

Partidul Național Moldovenesc sub conducerea lui Vasile Stroescu cu obiectivul de a

"crea o dietă provincială numită Sfatul Țării". Prima întrunire a Sfatului Țării a avut loc în

ziua de 21 noiembrie 1917 când a fost ales în funcția de președinte Ion Inculeț, în timp

ce Pan Halippa a fost ales vicepreședinte, iar secretar a devenit Ion Buzdugan. Sfatul

Țării a proclamat oficial Republica Democrată Moldovenească (și nu "Basarabeană") la

data de 2 decembrie 1917 [10] . Minoritățile aveau deasemenea reprezentanți în Sfatul

Țării[11].

Apărut la Chișinău abia în 1906, primul ziar de limba română, Basarabia, funcționează

mai puțin de un an, autoritățile închizându-l după ce publică Deșteaptă-te, române! [12] .

În1912, când se celebrau cei 100 ani de la anexarea rusească, Făclia Țării scria că

"Țărișoara noastră este cuprinsă de întuneric ca și o sută de ani în urmă"; ziarul este

închis imediat de autorități[13]. În chemările către basarabeni lansate în aprilie

1917, Emanoil Catelli spunea :

„

Moldovenii care au tăcut timp de 106 ani, trebuie să vorbească astăzi mult mai

tare, să li se audă glasul nu numai până la Petrograd, ci până la Londra, la Paris și

la Roma. Căci ei sunt români, numai rușii i-au degradat la rolul de "moldoveni". Și

ei vor să-și ceară acum toate drepturile. Mai mult – ei vor să și le ieie singuri. De

aceea-i revoluție acum, ca să luăm îndărăt tot ce ne-au furat tâlharii timp de 106

ani[14].

”

Unirea de la 1918[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Republica Democratică Moldovenească și Unirea Basarabiei cu România.

Harta etnică a Basarabiei (1918)

Hartă etnică modernă a Basarabiei (recensământul din 1930)

Harta etnică a Basarabiei de Sud (Bugeac) pentru anul 1930

Declanșarea revoluției ruse din februarie 1917 a însemnat și începutul destrămării

Imperiului, naționalitățile ne-ruse revendicând autonomia.Revoluția din

Octombrie 1917 – ca urmare a căreia partidul bolșevic a preluat totalitatea puterii în

Rusia (act în care călătoria unor lideri bolșevici spre Rusia a fost sprijinita de Imperiul

german), a dus la armistițiul apoi pacea de la Brest-Litovsk, prin care Lenin le ceda

germanilor țările baltice, Bielorusia și Ucraina. În acest context, liderii din Sfatul Țării nu

mai puteau conta, pentru a garanta pacea civilă și recoltele în Basarabia, decât pe

armata română, care, rămasă singură pe frontul de est după retragerea Rușilor, fusese

și ea nevoită în cele din urmă să accepte armistițiul cu germanii la 9 decembrie 1917.

Aflată în retragere prin Basarabia, armata rusă a început să jefuiască, să violeze și să

omoare populația civilă băștinașă, fruntașii basarabeni fiind asasinați de către

organizațiile comuniste. În aceste condiții la 22 decembrie 1917, Sfatul Țării a cerut

guvernului român aflat la Iași să trimită armata să restabilească ordinea. Trupele aliate,

conduse de generalii Broșteanu (român) și Berthelot (francez) au trecut Prutul în ziua

de 10 ianuarie 1918 reușind eliberarea Chișinăului de jefuitori la 9-16 ianuarie 1918

pentru ca în câteva zile să elibereze complet Basarabia[15].

La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării proclamă independența țării, denumită Republica

Democratică Moldovenească pentru a pune capăt denumirii rusești legată de gubernia

Basarabiei, și a sublinia identitatea cu Moldova românească. Dar în lunile ce urmează,

pe lângă atacurile bolșevice venite din teritoriul de peste Nistru controlat de germani,

apar și pretenții teritoriale din partea Ucrainei, și ea proclamată independentă. Sfatul

Țării începe atunci să manifeste intenții de unire cu România, care sunt exprimate și

prin "moțiuni de unire votate de diferite județe (Soroca, Bălți)". Până la urmă, unirea cu

România a fost hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie 1918 prin 86 de voturi, contra 36

(pentru menținerea independenței) și 3 abțineri[10].

Actul unirii

 

Marcă poştală românească emisă în 1928 în România cu ocazia aniversării a 10 de la

unirea cu Basarabia.

 

Marcă poştală emisă în 1998 în Republica Moldova cu ocazia aniversării a 80 de ani de la

unirea Basarabiei cu România.

 

Radio Basarabia în 1940, înainte de ocupația sovietică

Anexarea sovietică din 1940[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de nord și Deportările din

Basarabia și Nordul Bucovinei.

Portal Republica Moldova

Societatea Națiunilor recunoscuse unirea republicii democratice Moldovenești cu

România, iar Franța și Anglia garantasera la 12 aprilie1939 frontierele regatului

României. În schimb, Uniunea sovietică recunoscuse oficial toate pierderile teritoriale

ale Imperiului Țarist între 1917 și 1921, cu excepția Basarabiei, deoarece aceasta era

singura regiune pe care guvernul bolșevic nu o cedase de bunăvoie. Hotărârea Sfatului

Țării din 27 martie 1918 era socotită de autoritățile sovietice ca fiind o înscenare

imperialistă. În 1924, sovieticii înfințează în Podolia ucraineană o republică autonomă

moldovenească de 8.000 km² pe care Ian Sodrabs, zis Lațis, un comisar al luiStalin, o

declarase prefigurare a unei viitoare Românii socialiste, și în care limba era scrisă în

slove latine și declarată română. Dar, din 28 februarie 1938, această formație politică

devine baza unei viitoare anexări numai a Basarabiei, limba fiind de acum încolo

declaratămoldovenească, diferită de limba română, și scrisă cu slove chirilice[16].

Ca urmare a protocolului adițional secret, compromis între expansionismul nazist și cel

stalinist, al pactului Hitler-Stalin din 1939 și a prăbușirii Aliaților apuseni în iunie 1939,

un ultimatum este transmis României de către Uniunea Sovietică la data de 28

iunie 1940: României i se dau doar 48 de ore pentru a evacua Basarabia și

nordul Bucovinei, în caz contrar URSS va declara război. România cedează și după 40

de ore, trupele sovietice și ale NKVD-ului intră în teritoriile cerute și suplimentar

în Ținutul Herței care nu era menționat în ultimatum. În timpul retragerii pripite și haotice

a administrației și armatei române din aceste teritorii, populația civilă a fost supusă la

jafuri, torturi și asasinate din partea comandourilor comuniste și a trupelor NKVDiste.

Alte acțiuni împotriva reprezentanților oficiali ai Statului Român în retragere au fost

comise de unități militare sovietice și de comuniștii locali. Locuitorii ținutului, născuți în

limitele sale, devin cetățeni sovietici ; cei născuți în restul României sunt expulzați, dat

numai cu hainele de pe ei, iar refugiații de orice origini, care fugiseră din URSS și trăiau

în Basarabia sub ocrotirea comitetului Nansen, sunt deportați în Siberia, precum și

localnicii care fuseseră slujbași ai statului român[17][18].

O lună după ce Basarabia a fost anexată în 1940 de sovietici, guvernul sovietic a

dezmembrat-o în trei părți. Partea centrală a fost denumită Republica Sovietică

Socialistă Moldovenească și era formată din 30.000 km² basarabeni, plus 4.100 km² de

teritoriu de pe malul stâng al Nistrului. Sudul Basarabiei (de la Marea Neagră) și partea

de nord a acesteia, împreună cu nordul Bucovinei și Ținutul Herța, teritorii ce însumau

14.400 km², precum și restul de 4.000 km² din fosta republică autonomă înființată peste

Nistru în 1924, au fost atribuite Ucrainei[19].

Regimul sovietic a însemnat distrugerea sistemului economic și a identității

naționale românești în Basarabia, dar a persecutat și alte naționalități, îndeosebi rușii

"albi" (antibolșevici). Minoritatea germană, conform pactului Hitler-Stalin, este expulzată

spre Germania nazistă. Conform dispozițiilor date de Stalin, toți țăranii proprietari de

pământ, socotiți "chiaburi" (kulaci) și toți proprietarii de comerțuri particulare, printre

care zeci de mii de băștinași (în principal români, dar și ucraineni, ruși ne-comuniști,

evrei, armeni, greci) au fost deportați în Siberia. La 14 iulie în același an, la ordinul

lui Beria familiile oamenilor deportați au fost dezmembrate și deportate, bărbații fiind

trimiși în lagăre diferite de cele unde au fost trimise femeile și copii lor. Astfel bărbații au

fost deportați în lagăre cum ar fi Kozeliscenski (500 bărbați), Futilovski (300 bărbați), iar

restul familiilor lor alcătuite din femei și copii în lagărele

din Karaganda și Aktiubinsk (11.000 de persoane). Aceste deportări s-au repetat și în

1941 (înainte de începerea ofensivei ordonate de Antonescu), fiind deportați în

regiunea Omsk, 6.000 de basarabeni, în timp ce în regiunea Kirovsk au fost trimiși

10.000 de basarabeni. Dezmembrarea familiilor a fost aplicată și în aceste cazuri,

bărbații find separați de familiile lor[20].

Revenirea la România din 1941[modificare | modificare sursă]

Harta administrativă a Guvernământului Basarabiei în februarie 1942

Construirea unui cap de pod peste Prut de către unităţi ale Armatei a 11-a germane la data de

1.7.1941

Mărci poştale emise de Poşta Română în 1942 cu ocazia aniversării unui an de la eliberarea

Basarabiei de sub ocupaţia sovietică.

După intrarea României în cel de-al doilea război mondial, sub comanda lui Ion

Antonescu, care a dat celebrul ordin: Ostași, vă ordon, treceți Prutul!, Basarabia s-a

întors în componența statului român timp de încă trei ani. În decursul acestor trei ani

însă, ținutul este administrat militar, iar populațiile suspectate de a fi colaborat cu

puterea sovietică (precum și țiganii și evreii, indiferent de atitudinea lor) sunt supuse la

rândul lor la jafuri, asasinate și deportări în Transnistria. Armata română împreună cu

cea germană au comis crime pe teritoriul Basarabiei și au organizat lagăre de

concentrare pentru exterminarea evreilor și țiganilor din România. Statul român

antonescian a folosit același principiu ca și sovieticii: scopul scuză mijloacele, principiu

conform căruia erau necesare atât crimele împotriva populațiilor civile, cât și trimiterea

Armatei române la măcel până la Stalingrad. Pentru aceste fapte Ion Antonescu a fost

judecat de Tribunalul Poporului din București, declarat "Criminal de Război", condamnat

la moarte și executat la Penitenciarul Jilava în 1946.

În martie 1944 armata sovietică revine în teritoriile siuate la nord-est de o linie Tighina-

Chișinău-Iași, iar la 23 august 1944, după trecerea României de partea Aliaților,

reocupă Basarabia în întregime[21]. Acțiunile de teroare întreprinse de comuniști, ajutați

de armata sovietică și susținuți de NKVD, împotriva populației civile în 1940, s-au

repetat atât în momentul retragerii armatei sovietice din iunie 1941, cât și, mult mai

intens, după revenirea acesteia în 1944. O bună parte din aceste acțiuni ținteau și

« stârpirea urmelor imperialismului român burghezo-moșieresc », adică eliminarea

sentimentului românesc printre basarabeni și înlocuirea lui, pentru cei de limba română,

prin identitatea « moldovenească sovietică », o ideologie etno-politică nouă, care nu

mai era compatibilă cu românismul, cum fusese până în 28 februarie 1938 (inclusiv în

RASSM din URSS)[16].

Basarabia sovietică din 1944[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

După 1944, organizarea teritorială a rămas cea făcută de Stalin după anexarea din

1940, când Basarabia a fost ruptă în trei părți[19]. Sovietizarea din nou a Basarabiei,

Bucovinei și Ținutului Herței s-a manifestat timp de 50 de ani și printr-o o campanie de

distrugere a culturii și memoriei băștinașilor prin deportări masive, interzicerea

alfabetului latin, desființarea bisericilor, demolarea monumentelor istorice, rusificarea

denumirilor de localități, teroare și asasinate[10]. Dacă în 1940 au fost deportați zeci de

mii de români basarabeni, deportările și exterminările în masă după 1944 s-au ridicat la

peste 120.000 de localnici, în mare parte români moldoveni[22].

Basarabia a ocupat un loc extrem de important în politica externǎ a României şi cu deosebire în relaţiile româno-sovietice.Dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, în noiembrie 1918, diplomaţia româneascǎ s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de pace.Conferinţa pǎcii s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919, când statul naţional unitar român – realizat prin Unirea Basarabiei,Bucovin şi Transilvaniei – era un fapt împlinit.