GESTIUNEA RISCURILOR BANCARECADRU GENERAL

Riscurile au facut dintotdeauna obiectul studiilor societatilor bancare. Activitatea bancara privita ca o activitate organizata in scopul obtinerii de profit nu se poate delimita de existenta unor factori de risc. Noutatea in gestiunea riscurilor vizeaza intensificarea activitatii de prevenire a pierderilor si incercarile de a face din risc, ca marime abstracta, intangibila, un element ce poate fi cuantificat. Se trece astfel de la decizia luata din inspiratie la decizia luata pe informatie.

Pentru gestiunea riscurilor bancare este necesara in primul rand definirea individuala a acestora. Odata definite, ele pot fi masurate, urmarite si controlate.

Pe ansamblu, cele mai multe riscuri sunt financiare, ele fiind rezultatul variatiilor unor parametrii de piata. Aici putem include si riscul de credit, prin consecintele sale puternic financiare, chiar daca el poate fi considerat un risc comercial, aparut ca rezultat al unor alegeri in segmentele clientelei. Exista, de asemenea si o categorie de riscuri operationale sau tehnice care apar in urma unor disfunctionalitatilor existente in interiorul bancii.

Se pot individualiza urmatoarele riscuri:1. riscul de credit – numit si risc de contrapartida sau risc de insolvabilitate a clientului este cel

mai important risc cu care se confrunta banca. El consta in probabilitatea de a pierde din nerespectarea de catre clientul debitor a clauzelor contractuale. Pierderea poate sa fie totala sau partiala. Acest risc creste odata cu numarul de clienti, cu volumul creditului acordat si cu nivelul ratei dobanzii. In gestiunea acestui risc, bancile urmaresc intocmirea si analizarea unui dosar de creditare, stabilesc reguli de diviziune a riscului si cauta sa-si diversifice portofoliul de credite.

2. riscul de lichiditate – reprezinta riscul de a nu putea onora cererilor de plata si de retragere ale clientilor. Problema lichiditatii se poate pune pe mai multe niveluri. In varianta cea mai acceptabila lichiditatea este legata de imposibilitatea de a face rost de resurse la un cost normal. In varianta extrema ea poate duce chiar la falimentul bancii. Gestiunea acestui risc se bazaza pe crearea de rezerve usor lichidabile, la care banca sa poata apela in caz de nevoie si pe o corecta previzionare a nevoilor de finantare in ceea ce priveste amploarea si regularitatea acestora.

3. riscul de dobanda – reprezinta riscul de depreciere a rezultatelor bancii in urma variatiei ratelor dobanzii. Acesta este un risc important in activitatea bancara, deoarece veniturile si cheltuielile sunt in cea mai mare parte rezultatul unor dobanzi incasate sau platite de catre banca. Pentru a se proteja de astfel de posibile pierderi, bancile utilizeaza rate de dobanda variabile si urmaresc o echilibrare a activului bilantier cu pasivul, din punct de vedere al ratei dobanzii. Astfel, in cazul unei modificari de rata a dobanzii de piata, clauzele contractuale sa-i permita bancii modificarea dobanzilor, iar eventualele pierderi sa se compenseze cu castiguri.

4. riscul valutar – acesta este asemanator cu riscul de dobanda, insa pierderile bancii sant determinate de variatia ratei de schimb. El se poate intalnii in mare masura si la societatile nebancare cu activitate internationala. In cazul bancii riscul valutar este cu atat mai mare cu cat bilantul sau cuprinde mai multe valori exprimate in monede straine. Mai mult chiar, riscul se poate extinde si in afara bilantului prin angajamentele extrabilantiere acceptate sau acordate de banca. Gestiunea sa urmareste mentinerea unui echilibru intre active si pasive, respectiv intre angajamente primite si acordate de banca, astfel incat pierderile datorate modificarii cursului de schimb sa se compenseze cu castiguri din partea cealalta a bilantului. Este bine ca acest echilibru sa se realizeze pentru fiecare deviza in parte.

5. riscul de piata – este rezultatul activitatii bancii pe pietele de capital si presupune eventuale pierderi inregistrate in urma evolutiei nefavorabile a angajamentelor asupra diferitelor active nelichidate. El creste odata cu instabilitatea parametrilor de piata (rata a dobanzii, indici bursieri, curs valutar), instabilitate ce se exprima prin notiunea de volatilitate a pietei. Pentru a controla acest risc, banca trebuie sa aleaga o structura adecvata a portofoliului de active, care sa permita mentinerea valorii acestui portofoliu cat mai constanta.

6. riscul de solvabilitate – numit si risc de faliment, reprezinta riscul bancii de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru a acoperii eventualele pierderi. Acest risc poate fi rezultatul unor fonduri proprii insuficiente, dar si al asumarii unor riscuri prea mari. Pentru evitarea lui este necesar sa se gaseasca un optim intre acesti doi factori, optim sintetizat sub notiunea de adecvare a capitalului. Un rol important il joaca, in acest caz, reglementarile prudentiale bancare, care obliga bancile sa detina un minim de fonduri proprii in functie de riscurile asumate. In plus, fiecare banca este libera sa stabileasca daca acest minim ii este suficient sau nu.

7. riscul de tara – reprezinta posibilitatea de a inregistra pierderi dintr-o relatie cu un partener strain, datorita unor evenimente ce depind, total sau partial, de controlul guvernului strain. Aceste evenimente sunt legate, in general, de factori politici (razboi, revolte pe motive ideologice, revendicari teritoriale), factori sociali (revolte cu substrat etnic sau religios, actiuni sindicale generale) sau factori de natura economica (ca rezultat al aplicarii unor politici economice eronate sau dezavantajoase). In unele cazuri pot fi incluse aici si catastrofe natural care se produc cu o anumita regularitate.

8. riscul de produs nou – apare in conditiile in care banca ofera pe piata un produs nou, adica o inovatie financiara, si acest produs se dovedeste a fi nerentabil. Se poate, de exemplu, ca cererea sa fie atat de mica incat produsul sa nu-si atinga pragul de rentabilitate. Doua cauze importante pot determina o astfel de situatie: produsul nu este atractiv sau politicile comerciale de promovare a acestuia sunt gresite.

9. riscul de frauda - este un risc intern bancii si consta in probabilitatea comiterii unor furturi sau unor actiuni contrare intereselor bancii. Personalul bancii este direct implicat in manifestarea acestui risc. De multe ori, conducerea bancii considera acest risc ca unul minor, prin marimea sumelor ce pot fi furate. El are tendinta, insa sa se accentueze in conditiile in care nu este depistat la timp. Frauda prin computer este relativ noua si consta in efectuarea de transferuri electronice de fonduri in folos propriu. De cele mai multe ori, astfel de pierderi nu sunt raportate de banca din dorinta de a nu le face publice si de a nu crea neincredere asupra sistemului de control al operatiunilor bancare. Coruptia este, de asemenea, generatoare de risc

2

de frauda. Prin coruperea unor persoane cu drept de decizie, se pot face alegeri care sa nu fie in avantajul bancii. Cea mai intalnita situatie poate sa apara la creditarea unor persoane ce prezinta un risc mare de nerambursare sau la supraevaluarea garantiilor. In sfarsit, nerespectarea secretului profesional poate sa creeze mari pierderi bancii sau sa o lipseasca de obtinerea unor castiguri.

10. riscul concurential – reprezinta probabilitatea ca bancii sa-i scada performantele in conditiile in care i se modifica pozitia pe piata in raport cu celelalte banci. Concurenta este destul de mare avand in vedere ca aceste institutii ofera cam aceleasi produse, diversificarea lor fiind relativa.

11. riscul legal – poate sa apara din cel putin doua motive. Primul ar consta in faptul ca un anumit cadru legal national dezavantajeaza bancile sau un anumit tip de banca in raport cu alte institutii financiare. Iar al doilea motiv consta in incertitudinea privind evolutia acestui cadru legal.

In functie de expunerea la risc, toate aceste riscuri prezentate pot fii impartite in doua categorii:a. riscuri pure – aceste sunt inerente activitatii bancare. In indeplinirea functiilor sale, societatile

bancare deruleaza o activitate in scopul obtinerii de profit. Aceasta activitate poate sa se soldeze si cu pierderi;

b. riscuri speculative – apare atunci cand banca forteaza expunerea la risc pentru a obtine un profit mai mare.

De fapt, toate riscurile pot prezenta o componenta pura, pana la un anumit nivel de expunere si o compunenta speculativa, cand se depaseste acest nivel.

Gestionarea riscurilor bancare este strans legata de gestionarea rentabilitatii bancii. Riscurile mari sunt asociate, de regula, unor operatiuni cu rentabilitate ridicata. Banca isi asuma riscuri pentru a obtine rezultate bune. De exemplu, banca accepta sa crediteze clienti mai riscanti, deoarece astfel ea obtine astfel un venit in plus , care este in acelasi timp un venit mai mare decat cel asociat de regula clientilor buni. Orice decizie de plasament trebuie judecata in acelasi timp in termeni de risc si de performante.

Gestionarea riscurilor urmareste cateva scopuri principale:1. asigurarea continuitatii activitatii bancare, prin reducerea pierderilor aparute in urma

manifestarii riscurilor;2. extinderea controlului intern pentru cresterea performantelor bancare si crearea posibilitatii

compararii acestora pe diferite centre de responsabilitate, tipuri de activitati, clienti;3. oferirea de date necesare persoanelor responsabile pentru luarea deciziilor de valorificare a

resurselor. In acest caz se urmareste prezentarea unor consecinte cuantificabile rezultate din varianta aleasa de cel ce decide;

4. generarea de informatii necesare crearii unor portofolii de activitati echilibrate, care sa permita bancii obtinerea de rezultate in conditii de risc minim.

3

Cadrul contabil de analiza a riscurilor si performantelor

Cadrul contabil general este dat de cele doua documente sintetice: bilantul si contul de rezultate. Riscurile si performantele depind de diferitele parti ale bilantului contabil bancar si pe ansamblu de structura acestuia. Intr-o forma simplificata bilantul se poate regrupa astfel:

Activ PasivOperatiuni de trezorerie Operatiuni de trezorerieOperatiuni cu clientela Operatiuni cu clientelaOperatiuni cu titluri si diverse Operatiuni cu titluri si diverseOp. pe termen lung: imobilizari Op. pe termen lung: capital perm.

Contul de rezultate permite evidentierea facila a veniturilor si cheltuielilor bancare si in baza acestora a rezultatului activitatii.

Contul de rezultate Venituri din exploatarea bancara- Cheltuieli ale exploatarii bancare= Venit net bancar (VNB)+ Alte venituri ale exploatarii- Alte cheltuieli ale exploatarii- Cheltuieli generale ale exploatarii= Rezultatul brut al exploatarii (RBE)- Dotari pentru amortismente si provizioane Soldul ajustarilor de valoare si variatiei provizioanelor pentru riscuri generale= Rezultatul exploatarii Rezultatul exceptional- Impozit= Rezultatul exercitiului

4

RISCUL DE CREDITARE

Pentru majoritatea bancilor creditarea reprezinta principala operatiune bancara. Ea sta la baza functiei de intermediere a bancilor comerciale. Orice credit acordat implica si asumarea unui risc. Daca nu pot fi eliminate aceste riscuri, ele pot fi controlate printr-o gestiune profesionista.

Riscul de credit exprima posibilitatea ca debitorii (imprumutatii sau emitentii de titluri de credit) sa nu-si onoreze obligatiile la scadenta. Pentru acestia, riscul de credit exprima intr-o forma mai larga deteriorarea situatiei financiare.

Gestionarea riscului de credit se poate realiza inainte de a lua decizia de creditare si spunem ca avem de a face cu o gestionare a priori sau dupa ce s-a luat aceasta decizie, cand gestionarea este a posteriori.

Gestionarea a priorii a riscului de credit consta in a lua acele masuri si a stabili acele criterii de acordare a creditului astfel incat sa se evite pierderile sau acestea sa fie minime. In principal sunt vizate urmatoarele aspecte: falimentul unui debitor sa aibe consecinte minime asupra bancii plafonarea creditului acordat catre un singur client, in functie de soliditatea sa financiara. Aici trebuie remarcat ca exista astfel de norme la nivel macroeconomic, prin care autoritatile monetare si de credit plafoneaza angajamentele bancii in functie de fondurile sale proprii. diversificarea riscurilor pentru ca in cazul in care acestea se manifesta, impactul negativ la nivelul bancii sa fie minim.

Gestionarea a posteriori a riscului de credit vizeaza in primul rand urmarirea creditului si in caz de nerambursare a acestuia, reducerea riscurilor prin valorificarea optima a garantiilor. Tot aici putem include si furnizarea de informatii statistice, pentru a ajuta in cazul gestionarii a priori, la stabilirea unor criterii de creditare. Aceasta gestionare creste in importanta in cazul acordarii creditului sub forma unei linii de creditare. In acest caz, banca urmareste respectarea angajamentelor debitorului si in baza acestora permite eliberarea de noi transe de credit.

Riscul de credit poate fi gestionat la nivel global, prin reguli si actiuni ce vizeaza intreg portofoliul de credite sau mari parti din acesta, sau la nivel individual prin acele masuri luate de banca in cazul fiecarui solicitant de credite si apoi debitor.

Riscul individual de creditare

Acordarea unui credit are la baza o previzionare a unor venituri viitoare satisfacatoare ale debitorului. Ca principiu de baza, banca nu acorda credit daca nu se poate estima ca probabilitatea rambursarii este mai mare decat probabilitatea nerambursarii. Plecand de aici, banca poate supralicita, in sensul ca poate cere ca decalajul dintre cele doua probabilitati sa fie mai mare decat simpla depasire de catre probabilitatea rambursarii. Cat de mare sa fie acest decalaj si cum se stabileste ramane la latitudinea bancii, in cazul gestionarii riscului individual de creditare. La baza evaluarii acestui risc se afla analiza creditului.

5

Analiza creditului - se intinde in timp de la solicitarea acordarii creditului si pana la rambursarea acestuia Procesul decizional in cazul creditarii se realizeaza secvential, in baza urmatoarelor patru etape:

1. analiza manageriala si economico-financiara a debitorului2. analiza solicitarii de credit3. adoptarea deciziei de creditare4. analiza periodica a portofoliului de credit

1. Analiza manageriala si economico-financiara a debitorului – incepe in momentul in care firma solicitanta de credit se adreseaza bancii cu o cerere de credit. De fapt, ea trebuie sa depuna la banca o documentatie, care sa cuprinda in principal urmatoarele:- cererea de credit, semnata de persoane autorizate- situatia stocurilor si cheltuielilor pentru care se solicita creditarea- bilantul contabil- balanta de verificare- contul de profit si pierdere- lista bunurilor materiale si a valorilor ce se pot constituii in garantii pentru creditul solicitat- imputernicire din partea actionarilor pentru managerii societatii de a solicita si utiliza creditul.

De mentionat ca acestea reprezinta principalele documente in cazul primei etape a procesului decizional. Dupa caz, dosarul poate fi completat cu piese necesare la cea de-a doua etapa, de analiza a solicitarii de credit.

Scopul acestei prime etape este de a determina daca debitorul are o situatie economico-financiara sanatoasa si daca desfasoara o activitate care sa-i permita degajarea unor excedente financiare, necesare rambursarii creditului si platii dobanzilor. In acest scop, banca poate avea o imagine asupra firmei prin determinarea unor indicatori:

1. Indicatori de lichiditate – exprima gradul de acoperire a pasivelor curente cu active curente. Este bine ca rezultatul sa fie supraunitar.

rata curenta

stoc de incredere: arata cat din stocuri se pot vinde pentru a acoperii datoriile curente:

solvabilitatea reprezinta o componenta a lichiditatii totale ce are in vedere capacitatea firmei de a obtine lichiditati in termen de 90 zile pentru a a face fata platilor devenite scadente in acea perioada:

2. Indicatori de profitabilitate – arata eficienta cu care sunt folosite capitalurile firmei. Rata marjei brute arata cat la suta din cifra de afaceri revine firmei, dupa acoperirea cheltuielilor.

6

Ea poate exprima si profitabilitatea societatii. Acesti indicatori sunt buni in masura in care sunt mai mari sau, in dinamica inregistreaza cresteri.

2. Analiza solicitarii de credit – dupa ce solicitantul a trecut de analiza manageriala si economico-financiara a firmei, el este acceptat de banca printre clientii sai. In acest moment firma se incadreaza in criteriile stabilite de banca pentru debitorii sai. Urmeaza analiza solicitarii de credit, care va stabilii daca cerintele de finantare ale firmei, in corelatie cu destinatia ce se va da creditului corespund cu exigentele bancii. Analiza solicitarii de credit se realizeaza parcurgand urmatoarele etape:a. identificarea scopului si nivelului creditului acordat b. identificarea surselor de rambursare a creditului –.c. identificarea garantiilor creditului

3. Adoptarea deciziei de creditare – dupa ce s-au analizat debitorul si creditul, banca trebuie sa ia o decizie in privinta acordarii creditului. In aceasta etapa intervin factori care tin de posibilitatile de creditare ale bancii si de politica pe care o urmareste in acest sens. Se parcurg urmatorii pasi:a. corelarea cu resursele bancii –b. adoptarea si comunicarea deciziei de creditare c. analiza realizarii deciziei de creditare –

4. Analiza periodica a calitatii portofoliului de credite – se realizeaza de catre serviciul datoriei. Multe dintre aspectele urmarite tin mai mult de gestiunea globala a riscului de creditare si vor fi prezentate in cadrul acestei teme. In ceea ce priveste gestiunea riscului individual de creditare, banca trebuie sa urmareasca daca creditul acordat isi mentine calitatile determinate in momentul acordarii sale sau daca acestea se degradeaza si apare un supliment de risc.

Riscul global de creditare

Gestiunea riscului global de credit vizeaza limitarea riscului asumat de catre banca la creditarea clientilor sai, prin urmarirea acestuia si prin luarea unor masuri la nivelul intregului portofoliu de credite. In acest sens se actioneaza in doua directii:- diviziunea riscului prin evitarea concentrarii sale. Se urmareste astfel o diversificare a

creditelor acordate pe domenii de activitate, pe clienti si in teritoriu.- limitarea riscului prin stabilirea unor plafoane de creditare. In acest caz intalnim un control

macroeconomic al riscurilor, prin stabilirea unor norme prudentiale de catre autoritatile monetare si de credit si un autocontrol realizat de banca prin politica sa de creditare.

Evidentierea riscului global de credit se poate realiza cu ajutorul unor indicatori. Acestia pot da informatii cu privire la calitatea portofoliului de credite si la evolutia acestuia.1. indicatori de structura : credite totale / total active pierderi din creditare / total credite

7

Cu cat rezultatul acestori indicatori este mai mare cu atat riscul de credit asumat de banca este mai mare.2. indicatori de dinamica : evolutia fondului de rezerva pentru acoperirea pierderilor evolutia creditelor

O crestere a acestor indicatori este asociata cu o crestere a riscului de credit asumat de catre banca.3. indicatori relativi – acesti indicatori leaga riscul asumat de catre banca in procesul creditarii de fondurile sale proprii, ca sursa de acoperire a eventualelor pierderi. Pentru o buna gestiune a riscului ezultatul trebuie sa fie supraunitar si cat mai mare. profit net / pierderi fond de rezerva / pierderi

La gestiunea globala a riscului de credit un rol important este jucat de existenta si respectarea unor reglementari de prudenta bancara in domeniul angajarii bancii in operatiuni de plasament si, in special, in operatiuni de creditare. Principalele aspecte vizate de aceste reglementari sunt:

1. expunerea maxima fata de un singur debitor – in conformitate cu normele romanesti, o banca poate sa acorde credite unui singur client in limita maxima a 20 % din fondurile sale proprii (mai mult in tari dezvoltate). Aceasta reglementare actioneaza in sensul limitarii pierderilor bancii in cazul in care clientul devine insolvabil.

2. expunerea maxima agregata – incadreaza volumul creditelor mari acordate de banca la maximum 8 ori fondurile sale proprii. Se considera credit mare atunci cand totalitatea angajamentelor fata de un singur debitor depaseste 10 % din fondurile proprii ale bancii.

3. constituirea provizioanelor specifice de risc in functie de calitatea creditelor acordate – bancile sunt obligate sa-si constituie comisioane la un nivel procentual fata de valoarea creditului in functie de calitatea creditelor. Pentru a stabili calitatea creditelor se folosesc doua criterii de apreciere: performantele financiare ale debitorului si serviciul datoriei.

In scopul reducerii pierderilor, bancile sunt obligate sa-si constituie urmatoarele provizioane:- 0 % la creditele clasificate standard- 5 % la creditele clasificate in observatie- 20 % la creditele clasificate substandard- 50 % la creditele clasificate indoielnice- 100 % la creditele clasificate pierdere.

Prin politica de creditare banca isi poate stabili propriile norme si reguli de indeplinit la acordarea de credite. Aceste norme de creditare pot face referire la reglementarile prudentiale bancare generale prezentate anterior, prin cresterea exigentei aplicarii lor, sau pot crea noi restrictii de respectat in procesul creditarii.

8

RISCUL DE LICHIDITATE

Lichiditatea se prezinta ca o proprietate generala a activelor de a fi transformate rapid si cu minimum de cheltuiala in moneda lichida (numerar si disponibil in cont curent). `In cazul unei banci, lichiditatea reprezinta capacitatea bancii de a obtine in orice moment si la un pret rezonabil, fondurile necesare finantarii angajamentelor sale. Riscul de lichiditate, care are in vedere de fapt lipsa lichiditatii, reprezinta imposibilitatea bancii de a face fata exigibilitatilor immediate cu lichiditati disponibile.

Factori de risc

Riscul de lichiditate este determinat, in special de trei factori: situatia bilantului bancar, increderea in banca, situatia generala a pietei.

1. situatia bilantului bancar – in cadrul functiei de intermediar financiar, bancile atrag resurse, prin depozite in special si le plaseaza in primul rand prin credite acordate. Lipsa de lichiditate apare din necorelarea pe scadente a operatiunilor active si pasive. Doua sunt motivele mai importante ce pot determina aceasta situatie. In primul rand, resursele atrase de banca sub forma de depozite au scadente mai mici decat plasamentele bancii sub forma de credite.. Un al doilea motiv ce determina o astfel de situatie il reprezinta tendinta bancii de a-si creste profitul prin plasamente pe termen lung, mai bine remunerate. De fapt, banca urmareste sa-si plaseze cat mai rentabil resursele atrase.

2. increderea in banca – increderea de care beneficiaza banca in fata tertilor, ii permite acesteia sa beneficieze de oportunitatile pietei in cele mai bune conditii, sa-si creasca rentabilitatea sa-si imbunatateasca lichiditatea si in aceste conditii sa-si consolideze in continuare imaginea. In sens invers, o imagine proasta antreneaza o degradare a situatiei financiare a bancii cu consecinte negative asupra imaginii. In aceste conditii, bancile sunt dispuse s………………. Evolutia increderii in banca depinde de mai multi factori: zvonuri pe piata, schimbarea conducerii, constatarea de fraude, falimentul unui debitor. Pe langa aceste aspecte mai trebuie mentionate inca doua cu incidenta mare asupra increderii intr-o banca:

3. situatia generala a pietei – nu intodeauna criza de lichiditate este determinata de dificultatile interne ale banci. Uneori piata este cea care transfera o lipsa de lichiditate generala la nivelul bancii. O astfel de situatie pe piata poate sa apara in urma raportului dezechilibrat dintre cererea si oferata de moneda sau in urma unei interventii energice pe piata a autoritatii monetare. In general, astfel de crize se rezolva in cateva ore sau in cateva zile. In aceste conditii, banca poate sa obtina in continuare lichiditati, insa la o dobanda mult mai mare.

9

Indicatori de lichiditate

1. indicele de lichiditate – se determina ca raport intre suma pasivelor ponderate si suma activelor ponderate. Pentru calculul indicelui trebuie sa existe o baza de date privind activele si pasivele bancare, grupate pe perioade in functie de scadenta. Ponderarea se poate face cu un numar mediu de zile, saptamani sau luni din fiecare perioada sau cu numarul curent al fiecarei perioade, atat pentru active cat si pentru pasive. Prima varianta de ponderare, in special cand foloseste un numar de zile, este mai exacta, insa a doua varianta este mai usor de aplicat. Din punct de vedere al lichiditatii, valoarea optima a indicelui este 1.

2. pozitia lichiditatii – acest indicator foloseste aceiasi baza de date ca in cazul indicelui de lichiditate. Intr-o prima varianta, pozitia lichiditatii simpla se determina prin diferenta dintre pasive si active, pe fiecare perioada in parte. Acest indicator arata, pentru fiecare perioada, masura in care pasivele scadente sunt acoperite de active scadente. Intr-o a doua varianta, pozitia lichiditatii cumulata se determina ca diferenta intre pasive si active cumulate. Astfel, se determina perioada de maxima nevoie de lichiditate pentru banca.

3. rata lichiditatii – este un indicator care arata evolutia gradului de indatorare a banci fata de piata monetara. Se determina ca raport intre imprumuturi noi contractate si imprumuturi scadente pentru o anumita perioada, de regula luna. Daca indicatorul este supraunitar, acesta reflecta o crestere a lichiditatii bancii prin cresterea indatorarii fata de piata monetara. O valoare subunitara presupune o scadere a lichiditatii bancare.

4. raportul credite / depozite – acest indicator usor de calculat, insa nu este foarte expresiv. O valoare supraunitara sau o evolutie in acest sens arata o scadere a lichiditatii, in timp ce un raport subunitar exprima o buna lichiditate.

Surse de lichiditate

1. active cu lichiditate ridicata – acestea sunt plasamente bancare cu scadente mici, pe care banca le poate lichida la nevoie. De asemenea, pot fi active cu scadente corelate cu perioadele in care se cere o lichiditate suplimentara. Sunt constituite din rezerve primare, rezerve secundare si credite scadente.

2. imprumuturi - in aceasta categorie intra imprumuturile contractate de banca pe piata interbancara, imprumuturile de refinantare, dar si depozitele atrase de banca de la clienti sau certificatele de depozit emise de banca.

3. surse neconventionale – in aceasta categorie intra unele tehnici si instrumente financiare noi, precum titluri cu optiune de rascumparare, titluri emise pe piata monetara sau procesul de titlurizare. Prin acesta din urma, banca reuseste sa transforme unele active cu lichiditate

10

scazuta, precum creditele, in surse de lichiditate. Prin vanzarea acestora catre Fondul comun de creante, banca poate sa isi acopere nevoile de lichiditate.

Reglementari privind lichiditatea bancara

1. indicele de lichiditate – se poate determina pe diferite scadente (1 luna , 1 an, etc.) ca raport intre activele si pasivele pe termen scurt. Cerintele prevad un minim de 100 %.

2. coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente – stabileste un minim de 60 % pentru raportul dintre fondurile proprii ale bancii plus resursele pe termen lung si utilizarea acestora in special prin credite si plasamente in titluri. Termenul lung inseamna peste 5 ani.

3. rezervele minime obligatorii – in conformitate cu aceasta cerinta, societatile bancare sunt obligate sa constituie depozite in conturi la banca centrala, in functie de nivelul depozitelor detinute. Cuantumul rezervei minime se stabileste prin aplicarea ratei rezervei minime, stabilita de banca centrala, la baza de calcul constituita din depozitele atrase. Baza de calcul poate cuprinde depozitele in moneda nationala si moneda straina la vedere si la termen, dar si alte instrumente de economisire sub forma de titluri. De regula, depozitele guvernamentale nu intra sub incidenta acestei prevederi. Banca centrala poate utiliza mai multe rate ale rezervei minime pe diferite componente ale bazei de calcul.

4. lichiditatea valutara – cuprinde o serie de cerinte privind resursele si utilizarile in valuta ale bancilor. Aici se incadreaza si rezervele minime obligatorii pentru depozitele in valuta. Lichiditatea valutara poate fi pusa in evidenta printr-un indicator numit gradul de lichiditate valutara. Acesta se determina ca raport intre totalul activelor nete in valuta ponderate si totalul acestora fara ponderare. Ponderarea se face cu un coeficient de lichiditate. Activele nete in valuta sunt urmatoarele:

5. asigurarea depozitelor – aceasta masura este mai complexa si vizeaza mai multe aspecte privind gestiunea riscurilor bancare. Ea poate fi considerata ca o norma de gestiune a riscului lichiditatii in masura in care ofera clientilor bancii o posibilitate de a dispune de sumele din conturi in situatii extreme. Totodata participarea bancii la un astfel de sistem de asigurare duce la imbunatatirea imaginii sale. In acest scop, toate bancile sunt obligate sa participe la constituirea unui fond de asigurare a depozitelor care sa despagubeasca total sau partial deponentii in caz de faliment bancar. In Romania functioneaza Fondul de garantare a depozitelor. Acesta garanteaza toate depozitele si plasamentele in certificate de depozit, in lei si valuta, ale rezidentilor si nerezidentilor.

11

RISCUL DE DOBANDA

Riscul de rata a dobanzii, definit ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma modificarii ratelor dobanzii pe piata, este legat direct de scaderea marjei dobanzii si indirect de pierderile din modificarile de valoare ale activelor sau pasivelor bilantiere. Importanta acestui risc este data de faptul ca cele mai multe venituri si cheltuieli bancare sunt incasate sau platite de banca sub forma de dobanda.

Indicatorii utilizati in gestiunea riscului dobanzii

In prezentarea tipurilor de rata a dobanzii au fost folositi termenii de rata fixa si rata variabila. In functie de perioada de observatie, este mai indicat sa se foloseasca termenul de sensibilitate a ratei. Ratele fixe si ratele variabile sunt sensibile daca in perioada de analiza pot fi modificate si nesensibile daca nu sunt supuse modificarilor. In aceiasi idee, activele si pasivele bancare pot fi sensibile sau nesensibile in functie de rata de dobanda asociata acestora.

Expunerea bancii la riscul ratei dobanzii poate fi pusa in evidenta utilizand o serie de indicatori. Prin determinarea acestora si prin influentarea valori lor se realizeaza de fapt gestiune de risc de dobanda. Acesti indicatori sunt:

1. pozitia dobanzii – aceasta se determina ca diferenta intre activele si pasivele cu dobanzi fixe. Ea poate fi: scurta – daca pasivele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat activele cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de dobanda se manifesta in cazul in care rata dobanzii scade. Banca inregistreaza pierderi mai mari prin reducerea veniturilor la active decat economiile inregistrate prin reducerea cheltuielilor cu dobanzile la pasive. O situatie favorabila apare, in schimb, la cresterea dobanzilor pe piata. lunga – daca activele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat pasivele cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de dobanda se manifesta atunci cand dobanda pe piata creste. Venitul obtinut prin cresterea dobanzilor la active este depasit de pierderea constatata in urma cresterii cheltuielilor cu dobanzile la pasive. neutra – daca exista egalitate intre aceste active si pasive. Din punct de vedere al riscului de dobanda este situatia ideala, insa nu neutralizeaza complet manifestarea acestui risc. In caz de crestere sau scadere a ratei dobanzii pe piata, am putea spune ca o pierdere inregistrata intr-o parte de bilant se compenseaza cu un castig inregistrat in cealalta parte de bilant, insa nu se intampla neaparat asa. Este posibil ca dobanzile la elemente de activ si pasiv indexate dupa acelasi element de referinta sa evolueze in acelasi sens dar cu aplitudini diferite, datorate in primul rand diferentei dintre dobanzile active mai mari si cele pasive mai mici.

2. gap-ul – numit si imps, acesta se determina ca diferenta intre activele si pasivele sensibile. Din punct de vedere al riscului de dobanda, valoarea ideala a gap-ului este zero, cand activele

12

si pasivele sensibile sunt egale si o variatie in rata dobanzii creaza pentru banca o compensare intre o pierdere si un castig. In practica totusi, valoarea gap-ului la banci este diferita de zero.

Gestiunea riscului de dobanda prin gap se bazeaza pe anticiparea evolutiei ratei dobanzii pe piata si in functie de aceasta, modificarea structurii activelor si pasivelor astfel incat sa se obtina un gap favorabil, adica un gap pozitiv, daca rata dobanzii creste sau un gap negativ, daca se anticipeaza o scadere a ratei dobanzii.

3. indicele de sensibilitate – se determina ca raport intre active si pasive sensibile. In gestiunea sa banca trebuie sa incerce sa mentina o valoare unitara a indicelui de sensibilitate. Pentru alte valori ale acestuia se inregistreaza urmatoarea situatie:

Gestiunea riscului de dobanda

Gestiunea riscului de dobanda urmareste diminuarea sau daca nu se poate ajustarea expunerii la risc in functie de obiectivele de rentabilitate urmarite. De regula, expunerea la risc a bancii, rezultata din operatiunile efectuate pentru clientele si din operatiunile in nume propriu, nu corespunde optimului dorit de banca. Drept consecinta banca va actiona pentru modificarea expunerii din punct de vedere al volumului, dar si al structurii acesteia. Se poate actiona in urmatoarele directii: 1. reorientarea operatiunilor cu clientela 2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere 3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului

1. reorientarea operatiunilor cu clientela – aceasta operatiune vizeaza modificarea structurii bilantului printr-o politica comerciala care sa promoveze anumite Se au in vedere aici urmatoarele directii: modificarea ponderii anumitor elemente de activ si pasiv promovarea unor dobanzi fixe sau variabile promovarea anumitor scadente pentru elemente de activ si pasiv utilizarea in mai mare masura a vaniturilor din comisioane in defavoarea celor din dobanzi Toate aceste operatiuni se pot efectua, insa timpul necesar realizarii lor nu este scurt. Reorientarea operatiunilor cu clientela are nevoie de perioade mari de timp si este supusa constrangerilor pietei. Concurenta existenta intre institutiile bancare poate ingreuna si chiar bloca aplicarea unei initiative de acest gen. Banca vrea schimbari in relatiile cu clientela, insa nu doreste indepartarea acesteia prin masuri contrare intereselor sale.

2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere – in acest sens banca actioneaza pe mai multe planuri. In privinta operatiunilor active se constata o reorientare a bancilor spre plasamente in titluri, mai putin supuse riscului de credit. In acelasi timp, o astfel de orientare permite reducerea acestui risc prin diversificarea activelor. Un rol important este jucat de operatiunile

13

interbancare. Prin credite sau imprumuturi contractate pe piata interbancara, bancile pot sa-si echilibreze pozitiile rezultate din operatiunile cu clientela. De exemplu, un imprumut interbancar obtinut pe termen lung, la o rata a dobanzii fixa poate constituii o contrapondere la creditele acordate clientilor pentru acelasi termen si la aceiasi rata a dobanzii.

3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului – interventiile bancii de gestiune a riscului prin operatiuni bilantiere pot avea drept consecinta cresterea artificiala a bilantului. O astfel de situatie poate afecta banca din punct de vedere al normelor prudentiale. Acestea constrang banca sa-si utilizeze cat mai bine bilantul existent, bilant aflat de regula la limita superioara a gestiunii prudentiale. Ori, noi credite sau imprumuturi interbancare contractate pentru a reduce riscul de rata pot impinge bilantul bancar dincolo de aceasta limita. Prin operatiuni in afara bilantului se poate acoperii riscul de dobanda apeland la instrumente financiare negociabile pe diferite piete. Aceste instrumente, numite si produse derivate, permit acoperirea contra unei variatii nefavorabile a cursului titlurilor unor active, cursului valutar sau, in acest caz a ratei dobanzii

14

RISCUL VALUTAR

Riscul valutar se defineste ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma variatiei cursului de schimb. El exista atata timp cat banca realizeaza operatiuni in monede starine. Pierderile pot fi inregistrate datorita indexarii unor valori dupa un anumit curs valutar sau datorita modificarii valorii activelor si pasivelor externe in urma modificarii cursului valutar. Riscul valutar cuprinde atat operatiunile desfasurate de banca pentru clientuii sai cat si propriile operatiuni. El este cu atat mai mare cu cat ponderea activelor si pasivelore externe in bilant este mai mare.

In functie de factorii care il determina, riscul valutar prezinta urmatoarele componente:

1. riscul de translatare – apare in cazul bancilor cu activitate internationala, care au deschise subunitati pe teritoriul altor state. Periodic are loc o consolidare a bilantului si rezultatelor la nivelul centralei bancii, care trebuie sa cuprinda si situatiile subunitatilor din strainatate. Consolidarea se face in moneda tarii unde este situata centrala si asta presupune o conversie a valorilor externe exprimate in alte monede

2. riscul de tranzactie – apare atunci cand banca desfasoara operatiuni intr-o deviza care isi modifica cursul. Acest curs creste odata cu volumul operatiunilor in devize si cu instabilitatea valutara. Intotdeauna, intr-o operatiune supusa riscului de tranzactie daca unul dintre parteneri a inregistrat o pierdere celalalt a inregistrat un castig.

3. riscul economic – vizeaza modificarea valorii bancii in urma variatiei cursurilor valutare. Spre deosebire de riscul de tranzactie, acesta se reflecta pe termen lung in toata activitatea bancii si nu numai in rezultatul unei operatiuni.

Indicatori ai riscului valutar

Aprecierea riscului valutar se poate face in baza urmatorilor doi indicatori:

1. pozitia valutara – se determina comparand activele si pasivele exprimate in moneda straina. Se calculeaza pentru fiecare moneda in parte. Spunem ca pozitia valutara este scurta daca pasivele in valuta sunt mai mari decat activele in valuta. In situatia inversa, cand activele in valuta sunt mai mari decat pasivele in valuta, pozitia valutara este lunga. Pozitia valutara a bancii induce castiguri sau pierderi in functie de evolutia cursului valutar. Expunerea bancii la riscul valutar generat de operatiunile intr-o anumita moneda straina este cu atat mai mare cu cat pozitia valutara pentru acea moneda este mai mare.

2. pozitia valutara globala – se defineste ca fiind soldul net intr-o moneda de referinta al creantelor in devize fata de pasivele in devize. Aceasta ia in calcul toate pozitiile valutare

15

individuale oferind o imagine asupra riscului valutar la nivelul bancii. Pozitia valutara globala este folosita mai mult la raportarea situatiei bancii catre centrala si mai putin la gestiunea efectiva a riscului valutar. Aceasta pozitie, prin compensarile de expuneri pentru diferite monede, duce la diminuarea riscului in calcul, dar la mentinerea lui in fapt.

Gestiunea riscului valutar

Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizeaza reducerea la minim a pierderilor si cheltuielilor datorate variatiei cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe doua planuri:1. prin reglementari de limitare a riscului valutar2. prin politica bancii cu privire la operatiunile in valuta

1. reglementari de limitare a riscului valutar – prin functia sa de centru al politicii valutare, banca de emisune a creat un cadru legal privind desfasurarea operatiunilor in valuta. Acesta stabileste reguli privind convertibilitatea monedei nationale, stabilirea cursului valutar, repatrierea valutei incasata obtinuta in activitati de comert exterior, accesul populatiei la valuta si norme prudentiale de reducere a riscului valutar. In acest ultim sens, bancile trebuie sa foloseasca un sistem de evidenta care sa permita inregistrarea imediata a operatiunilor in valuta si calculul pozitiilor valutare individuale si pozitiei globale. Pozitiile astfel determinate reflecta expunerea bancii la riscul valutar si trebuie sa se incadreze in limitele maxime stabilite de autoritatile monetare. In Romania pozitia valutara globala determinata in fiecare zi nu poate depasii 10 % din fondurile proprii ale bancii. Pentru exercitarea controlului in acest domeniu, bancile trebuie sa faca raportari saptamanale catre autoritatile monetare.

2. politica bancii de control al riscului valutar – aceasta vizeaza o serie de norme interne ale bancii si actiuni indreptate catre evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Aceasta politica imbraca doua forme: neutralizarea pozitiei valutare si acoperirea riscului valutar. Neutralizarea pozitiei valutare sau imunizarea bancii la riscul valutar se realizeaza prin ajustarea periodica a pozitiilor valutare lungi sau scurte. Gestionarea pozitiei valutare se face pentru fiecare moneda in parte, dar si pentru elemenete de bilant, active si pasive pe termen scurt si termen lung. O limitare a riscului prin neutralizarea pozitiei valutare implica costuri de gestiune relativ ridicate si ingradeste libertatea bancii de a specula anumite pozitii deja existente, atunci cand evolutia cursului incurajeaza astfel de operatiuni. Acoperirea riscului valitar – reprezinta o modalitate noua de gestionare a riscului valutar prin utilizarea unor instrumente financiare noi. In prezent este foarte utilizata, datorita in special dezvoltarii pietei financiare si produselor derivate tranzactionate pe aceste piete. Astfel, se pot schimba monedele de referinta din operatiunile bancare sau se poate limita pierderea prin limitarea variatiei cursului de schimb.- Prin operatiunile de swap de devize cei doi participanti contracteaza simultan un

credit si un imprumut in doua devize diferite avand aceiasi valoare nominala. De multe ori swap-ul de devize se combina cu un swap de dobanzi. O astfel de operatiunea presupune un schimb initial de capital, schimburi de dobanzi si un schimb final de capital.

16

RISCUL DE SOLVABILITATE

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situatie apare atunci cand banca isi asuma riscuri prea mari in corelatie cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem ca in acest caz nu exista o adecvare a capitalului bancii.

Pentru a determina un nivel optim al capitalului trebuie sa se tina cont de doua tendinte contradictorii:1. banca actioneaza in sensul cresterii fondurilor proprii pentru a face fata riscurilor asumate.

Din acest punct de vedere cu cat nivelul fondurilor proprii este mai mare cu atat pozitia sa este mai sigura. Dintr-o astfel de pozitie confortabila, banca are un spatiu de manevra mai mare si isi permite sa profite de oportunitatile pietei. De asemenea, banca beneficiza de o imagine buna pe piata si prezinta incredere in fata clientilor si partenerilor de afaceri.

2. banca dispune de fonduri proprii supradimensionate. O astfel de situatie presupune o utilizare ineficienta a fondurilor proprii. Banca desfasoara o activitate mult prea slaba pentru capitalurile pe care le are la dispozitie. Ea trebuie sa-si creasca volumul operatiunilor pentru a da satisfactie propriilor actionari. Daca nu reuseste, ea trebuie sa-si diminueze capitalul pentru a-i asigura o rentabilitate satisfacatoare.

Reglementari privind solvabilitatea bancii

Riscul de solvabilitate nu este un risc specific activitatii bancare. El se intalneste la toate societatile comerciale. In cazul bancii, acest risc se manifesta mai puternic avand in vedere functia sa de intermediere. Spre deosebire de celelalte societati nebancare, bancile participa la activitate cu un capital relativ mic, manipuland in schimb fonduri foarte mari. Interesul lor este de a atrage fonduri cat mai mari, de a le plasa, asigurand astfel o rata a rentabilitatii financiare mare, respectiv o rata a dividendului care sa multumeasca actionariatul. Activand in acest fel, banca scade ponderea capitalului in totalul pasivului, creste efectul de levier si in acelasi timp creste si riscul de solvabilitate.

Pentru a contracara tendinta bancilor de maximizare a profitului prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile monetare si de credit impun limite in domeniu sub forma unor norme prudentiale. Aceste norme reglementeaza aspecte legate de adecvarea capitalului bancii (capital adequacy) si fac trimitere la fondurile sale proprii. Din acest motiv este bine sa clarificam, in cazul legislatiei romanesti ce inseamna fonduri proprii.

Pentru stabilirea fondurilor proprii ale unei societati bancare se iau in calcul doua categorii de capital: capital propriu si capital suplimentar.

1. capitalul propriu – este alcatuit din urmatoarele tipuri de capital: capital social varsat prime legate de capital varsate profitul reportat din exercitiile precedente

17

profitul rezultat curent fondul de rezerva constituit conform legii fondul imobilizarilor corporale fondul de dezvoltare Pentru determinarea capitalului propriu se fac o serie de deduceri: valoarea neamortizata a imobilizarilor corporale sumele repartizate ca dividend si participari la profit sume ce reprezinta imobilizari corporale in curs si care depasesc fondul de dezvoltare cheltuieli inregistrate in avans pierdere reportata din exercitiul precedent pierderea exercitiului curent

2. capitalul suplimentar – este alcatuit din: rezerva generala pentru riscul de credit, constituita conform legii alte rezerve alte fonduri imprumuturi subordonate (exemplu: imprumut obligatara realizat in anumite conditii, ce permite la scadenta convertirea obligatiunilor in actiuni)

Capitalul social minim – pentru a putea obtine acordul de functionare in vederea desfasurarii unei activitati de banca, o societate trebuie sa aibe un capital social minim de 5 milioane euro. Acesta trebuie sa fie subscris integral si varsat in proportie de cel putin 50 % in momentul constituirii. Avand in vedere pe de-o parte nivelul minim exprimat in euro ce trebuie actualizat periodic in functie de cursul valutar si dorinta actionarilor de a depasi acest prag minim, pe de alta parte, bancile pot realiza majorari de capital pe urmatoarele cai: noi emisiuni de actiuni publice prin aport in natura la capital prin includerea primelor de emisiune, a unor rezerve sau a unor diferente favorabile de curs valutar

Adecvarea fondurilor proprii – aceste regulementarile vizeaza constituirea de fonduri proprii in functie de riscurile asumate de banca. Initial s-a avut in vedre riscul de credit, insa reglementarile s-au modificat in functie si de alte riscuri. Cea mai celebra norma de adecvare a fondurilor proprii este cea creata de Comitetul de la Basel, cunoscuta sub denumirea de norma Cooke.

Comitetul de la Basel, creat sub tutela Bancii Reglementelor Internationale a instaurat un nivel minimal de fonduri proprii ale bancii in functie de angajamentele sale bilantiere si extrabilantiere. Concret, norma Cooke sau indicele de solvabilitate se determina ca raport intre fondurile proprii si active ponderate si trebuie sa inregistreze o valoare de minim 8 %. Aceasta valoare valoare de 8 % a rezultat din practica usuala si din dorinta de a crea un conses privind relatiile de negociere a sa. Nu se poate afirma ca o valoare mai mare sau mai mica, de exemplu 9 % sau 7%, este mai obiectiva decat valoarea stabilita.

18

Norma Cooke a devenit obligatorie pentru toate bancile cu activitate internationala (in mod concret trebuie ca activitatile internationale sa reprezinte mai mult de 33 % din bilant) si pentru restul bancilor, daca ea este impusa de autoritatile monetare nationale. Bancile care sunt obligate sa respecte aceasta norma si nu o respecta nu pot repartiza dividende.

In Uniunea Europeana functioneaza din 18 decembrie 1989 o norma asemanatoare cu norma Cooke numita ratia de solvabilitate. Aceasta este inspirata din norma Cooke, existand o foarte mare asemenara intre acestea, dar fara a fi insa identice. Nivelul sau minim este stabilit tot la 8 %.

Gestiunea fondurilor proprii bancare urmareste optimizarea acestora in functie de incadrarea in cerintele normelor prudentiale bancare pe de-o parte, dar si strategia de dezvoltare a bancii cu privire la volumul activitatii, rentabilitate si la remunerarea actionarilor.

Atunci cand banca atinge plafoanele impuse de normele prudentiale, are de ales intre doua variante: renuntarea la orice dezvoltare suplimentara sau, in al doilea caz, majorarea fondurilor proprii. Ar exista si o a treia varianta ce implica o restructurare a activului, astfel incat elemente mai riscante, cu pondere mare in calculul indicelui de solvabilitate, sa fie transformate in elemente de activ cu risc mai mic, ce beneficiaza de o pondrare favorabila.

In conditiile in care banca beneficiaza de conditii favorabile de dezvoltare, ea nu va renunta la aceasta oportunitate pentru a mentine incadrarea in normele prudentiale, ci va incerca sa realizeze o crestere a fondurilor sale proprii. In acest scop ea poate apela la una sau mai multe din urmatoarele proceduri:

1. emisiune de actiuni contra numerar – aceasta reprezinta calea normala de urmat atunci cand banca doreste o crestere a capitalului sau. In practica, aceasta reprezinta insa, cea din urma solutie la care se apeleaza.

2. majorarea de capital prin aport in natura – desi nu implica un aport in numerar, acesta solutie preia toate caracteristicile operatiunii precedente.

3. strategia de distributie – prin autofinantare, banca isi poate alimenta fondurile proprii prin majorarea anumitor elemenete de capital propriu sau suplimentar. Tinand cont de faptul ca o astfel de solutie apasa asupra gradului de remunerare a actionariatului, este foarte posbil ca acesta sa nu agreeze o astfel de solutie, chiar daca pe termen lung ar avea de castigat mai mult. Pentru a mentine o rata de remunerare satisfacatoare si in acelasi timp sa se alimenteze fondurile proprii prin

4. autofinantare prin constituirea unor fonduri – la repartizarea rezultatelor se poate avea in vedere o mai intensa alimentare a unor fonduri, cum este cazul rezervei generale pentru riscuri.

19

5. generarea de plus-valori interne – o banca poate sa-si imbunatateasca situatia fondurilor proprii realizand plus-valori, in special din reevaloarea patrimoniului imobiliar sau a altor elemente de bilant care sunt inregistrate la valori de piata.

6. participatii incrucisate – o astfel de operatiune se realizeaza printr-un plasament al bancii in actiuni ale unei alte societati si o operatiune reciproca, prin care banca isi majoreaza capitalul printr-o emisiune de actiuni, actiuni ce ajung in proprietatea celeilalte societati

20

MARKETING BANCAR

Marketingul bancar poate fi definit ca totalitatea actiunilor intreprinse de banci pentru a satisface nevoile clientelei lor. El urmareste aceleasi obiective ca si marketingul industrial sau comercial, insa pentru atingerea acestora foloseste metode specifice adaptate produselor si clientelei sale. Chiar daca vorbim de produse bancare, in cazul marketingului bancar avem de-a face cu un marketing de servicii. Prin natura lor serviciile impun o anumita abordare a comercializarii. Principalele caracteristici ale serviciilor sunt prezentate in continuare si ele raman valabile si in cazul serviciilor bancare.

In functie de tipul bancii, de dimensiunile sale si organizarea sa interna marketingul poate fi introdus in societatile bancare sub doua forme:

1. prin crearea unei directii de marketing , care sa se adauge la organigrama deja existenta. Astfel directia de marketing este usor integrata in ansamblul bancii si este direct subordonata unui nivel ierarhic de varf. Aceasta solutie are avantajul de a concentra toate functiile marketingului la un loc pentru o abordare unitara si coerenta. De asemenea, ea nu perturbeaza prea mult organizarea interna a bancii. In aceasta forma, marketingul bancar concentrat intr-o directie, trebuie sa atinga urmatoarele laturi ale activitatii, laturi ce se pot constituii in compartimente ale directiei de marketing: cercetare fundamentala si studii de marketing – aceasta studiaza clientela, nevoile sale si pune la punct noi produse gestiunea produselor si retelelor – urmareste produsele existente si modeleaza reteaua de comercializare dupa asteptarile clientelei activitatea promotionala – face cunoscute produsele bancare si le promoveaza imaginea. Se bazeaza foarte mult pe publicitate. animarea personalului – vizeaza in primul rand formarea personalului pentru promovarea produselor bancare controlul financiar – acesta urmareste costurile si rezultatele actiunilor intreprinse. De mentionat ca este vorba de controlul financiar al directiei si nu al intregii banci.

2. prin integrarea functiilor de marketing in toate compartimentele bancii si la toate nivelurile. O astfel de abordare functionala are avantajul dea promova marketingul in toate activitatile bancare si de a-l adapta la specificul fiecarei directii sau fiecarui compartiment. Principalul dezavantaj consta in disiparea actiunilor de marketig si in lipsa sa de viguare in cazul in care se urmareste o promovare in forta a unor produse sau actiuni.

Politicile de marketing

Politicile de marketing se structureaza pe patru mari repere: produsul, pretul, comunicarea si comercializarea. Fiecare dintre acestea are propriile obiective, strategii si mijloace

21

de atingere a obiectivelor. Totusi nu trebuie privite separat ci in ansamblu pentru a putea permite o combinare optima in cadrul unui mix de marketing

Politica de produs

Politica de produs vizeaza stabilirea si mentinerea la comercializare a acelor produse care corespund cat mai bine cerintelor pietei si exigentelor de rentabilitate ale bancii. Se spune ca politica de produs este cea mai importanta politica a mix-ului de marketing. Daca produsul nu este bun, este aproape imposibil ca marketingul sa reuseasca prin celelalte politici. Politica de produs are doua obiective: crearea de noi produse si mentinerea produselor existante. 1. crearea de produse noi – aparitia unui produs nou este determinata prin manifestarea unor

presiuni externe, atunci cand cerintele clientelei nu pot fi satisfacute de catre produsele existente sau prin initiativa bancii atunci cand doreste sa atraga un nou segment de clientela. Un nou produs trebuie in primul rand sa corespunda uneia sau mai multor nevoi neacoperite de banca. Aceasta nevoie trebuie bine identificata pentru a sta la baza conceptiei privind produsul. In general, nevoile cu care se confrunta clientela bancii, persoane fizice sau societati comerciale sunt legate de tranzactionare, de lichiditate, de economisire, de finantare si de consiliere.

2. mentinerea produselor existente –

Politica de produs vizeaza urmatoarele patru aspecte:1. conceperea produsului – Kotler distinge trei niveluri de concepere a produsului: nivelul

central, nivelul formal si nivelul extins. Primul nivel corespunde utilitatii de baza cautata de client, care il determina pe acesta sa-si cumpere produsul. Al doilea nivel, cel formal, consta in atribuirea unor calitati produsului, pentru ca acesta sa poata fi folosit de client pentru realizarea utilitatii de baza cat mai simplu posibil si la calitatea dorita. In marketing se vorbeste de calitate optimala si nu maximala. O supracalitate a produsului atrage dupa sine costuri mai mari la producator, o scadere de rentabilitate, iar la client o renuntare la produs, motivata de pretul mult prea mare. Nivelul extins cuprinde serviciile atasate produsului, servicii care faciliteaza utilizarea, intelegerea si accesibilitatea acestuia. Aici intra, de exemplu asistenta dupa vanzare sau manualul de utilizare al produsului. In cazul bancilor, avand in vedere similitudinea produselor oferite, se pune accent pe acest nivel pentru a multumi si fideliza clientela prin consilierea asociata produsului

2. dezvoltarea produsului – la baza dezvoltarii produsului se afla capacitatea de inovatie a firmei. Aceasta asigura cresterea pe termen lung si supravietuirea intr-un mediu concurential. Bancile care renunta la inoirea gamei de produse oferite isi reduc sensibil competitivitatea. Aici apare totusi o dilema. Un produs nou inseamna resurse consumate pentru conceperea si comercializarea sa. Daca produsul se dovedeste a fi un esec, se manifesta un risc de dezvoltare de produs. In medie intre 70 si 90 % dintre proiectele de inovatie sunt abandonate inainte de comercializare sau esueaza pe piata.

22

3. ciclul de viata al produsului – de la introducerea produsului pe piata si pana la eliminarea sa strategia de marketing se schimba de mai multe ori. Astfel avem urmatoarele situatii asociate celor cinci faze ale ciclului de viata al produsului:

a. lansarea – in aceasta faza rezistenta pietei este mare. Se consuma multe resurse si se obtin venituri mici.

b. cresterea – in aceasta faza produsul devine cunoscut si este acceptat de piata. Investitiile incep sa se amortizeze si cifra de afaceri creste. Poate fi atins pragul de rentabiliate

c. maturitatea – in aceasta faza cifra de afaceri este mare insa cresterea ei se diminuaeaza. Strategia de marketing urmareste atragerea de noi clienti, adaptand produsul daca este nevoie.

d. saturatia – in aceasta faza piata este foarte bine acoperita, concurenta creste si numai diminuand preturile mai poate fi comercializat produsul

e. regresia – cifra de afaceri scade iar strategiile de marketing nu mai au efect pe piata. Apar produse noi bazate pe tehnologii mai perfomante. Produsul poate fi mentinut pe piata pana cand veniturile nu mai acopera costurile.

4. elaborarea gamei de produse – intr-o strategie de marketing performanta produsele nu sunt izolate intre ele ci pot fi combinate pentru a fi vandute aceluiasi client. Este bine sa se realizeze game de produse pentru a exploata la maxim potentialul de cumparare al clientului.

Politica de pret

Politica de pret cuprinde toate masurile si deciziile in materie de vanzari, destinate a determina si a impune pretul produselor pentru promovarea interselor firmei. In cazul bancilor politica de pret cuprinde anumite particularitati determinate de faptul ca acestea nu utilizeaza un singur pret pentru acelasi produs. De exemplu, un credit poate fi acordate la mai multe rate ale dobanzii in functie de riscul generat de client. In plus, cheltuielile fixe in banca au o pondere mare in costuri, ceea ce face dificila determinareacestora si stabilirea unui pret minim. In general, stabilirea unui pret de catre banca se face pornind de la conditiile pietei.

Atunci cand fixeaza preturile bancile trebuie sa tina cont de urmatorii factori de influenta:

1. costurile –2. clientii –3. concurenta –4. structura de oligopol a pietei 5. cadrul legislativ 6. conventiile –

Pentru a fixa preturile bancile pot aplica mai multe metode ce tin cont de costuri, clienti si concurenta. Astfel se intalnesc urmatoarele metode de fixare a pretului:

23

1. fixarea pretului plecand de la costuri –2. fixarea pretului plecand de la clientela – 3. fixarea pretului plecand de la concurenta –

Strategiile de pret ale bancii tin cont de obiectivele politici de marketing si chiar mai mult de obiectivele generale ale bancii. In functie de aceste obiective, banca alege una dintre urmatoarele strategii de pret:

1. cresterea castigului prin cresterea partii de piata – in aceasta situatia banca practica preturi mici, mai reduse decat concurenta, pentru a-si creste vanzarile si a detine o parte cat mai mare de piata. In acest caz ea trebuie sa-si cunoasca foarte bine limitele inferioare posibile ale preturilor. O astfel de strategie este posibila atunci cand banca dispune de o structura a costurilor mai favorabila decat cea a concurentilor.

2. cresterea castigului prin cresterea pretului – banca isi fixeaza preturile la limita lor superioara data de concurenta pe piata. Aceasta strategie se poate aplica cu succes in cazul produselor noi sau atunci cand banca se bazeaza pe o clientela fidela.

3. strategia neutra – aceasta strategie foloseste preturi medii care tin cont de concurenta de pe piata. De regula este folosita atinci cand banca se teme de o reactie a concurentei sau cand nu cunoaste bine propriile costuri. Ea incearca sa se impuna prin calitatea produselor sale.

Politica de comercializare

De regula, bancile sunt mult mai interesate de conceperea unor noi produse bancare decat de politicile de comunicare si vanzare a acestora. Au fost perioade in care politica de vanzare a bancilor se rezuma la deschiderea de noi puncte de vanzare.

In stabilirea unei politici de vanzare trebuie identificata in primul rand piata careia I se adreseaza. Aceasta poate fi o piata de masa sau o piata individuala. Piata de masa cere produse simple si standardizte, o descentralizare geografica a ofertei si investitii publicitare importante. Piata individuala este alcatuita din cereri putin numeroase dar de volum mare, care sa justifice un tratament personalizat si o oferta de servicii si o consiliere pe masura.

O buna perioada politica de vanzare a bancilor s-a bazat pe cresterea retelei teritorale. O sucursala, filiala sau agentie in plus insemna mai multi clienti atrasi, adica mai multe conturi deschise la banca. In timp, aceasta politica s-a dovedit a fi depasita si chiar neproductiva. Mai multe subunitati a insemnat mai multe conturi gestionate de un personal mai numeros. O astfel de vanzare fortata a dus la cresterea conturilor inactive cu implicatii directe asupra rentabilitatii bancii. A trebuit sa vina o perioada de puternica restructurare a retelei, cu inchidere de subunitati si reducere a numarului de salariati, pentru ca bancile sa-si redreseze performantele.

Politica de comercializare a bancii se poate realiza pe urmatoarele cai:1. vanzarea prin reteaua teritoriala de subunitati – aceasta se bazeaza pe deschiderea in teritoriu

de sucursale, filiale si agentii. Are avantajul de a veni in intampinarea clientului si de a stabili relatii locale durabile cu acesta. De asemenea, o astfel de prezenta fizica a bancii in teritoriu

24

creaza incredere in banca si este un vector de imagine. Principalul dezavantaj este legat de costurile mari de implantare in teritoriu.

2. vanzarea prin bancomate – acestea sunt situate in interiorul sau exteriorul bancilor si ofera posibilitatea realizarii unor operatiuni 24 de ore din 24. Astfel ele creaza o independenta fata de programul de functionare al sucursalelor si duc la reducerea cheltuielilor bancare, in special cele legate de personal.

3. vanzare prin banca la domiciliu sau home banking – aceasta presupune posibilitatea de a accesa banca de la domiciliul sau sediul clientului. Astfel clientul are senzatia unei individualizari a relatiei sale cu banca si apare o crestere a fidelitatii sale pentru aceasta relatie.

4. vanzarea ambulanta – in cadrul acestei forme de vanzare, consilieri bancari se deplaseaza la domiciliul clientului lor pentru a discuta despre posibilitatile de plasare a averii lor sau despre posibilitati de finantare. O astfel de relatie duce la apropierea clientelei si rezolva unele probleme de acoperire teritoriala a retelei. De asemenea, printr-o actiune ofensiva se pot cucerii noi parti de piata.

5. vanzare prin marketing direct – in acest caz se alege un public tinta care poate fi abordat in cadrul unor intalniri special organizate de banca la sediul sau in alta parte. De exemplu se poate trata cu personalul unei intreprinderi despre posibilitatea de a primi salariul pe baza unei carti bancare, oferind si conditii particulare de grup. O alta posibilitate este aceea de a oferii servicii prin posta (mailing) sau prin telefon. De asemenea, banca prin catalog se adreseaza clientelei oferind produse standardizate pentru nevoi de masa.

Politica de comunicare

Politica de comunicare a bancii se bazeaza pe patru instumente:1. publicitatea2. relatiile publice3. promovarea vanzarilor4. vanzarea personalizata

1. publicitatea – cuprinde toate formele de comunicare impersonala destinate unuor segmente mari de piata. Obiectivul sau este de a influenta comportamentul consumatorilor difuzand informatii despre produse si despre banca. Ea pozitioneaza un produs sau o banca in perceptia consumatorilor astfel incat oferta sa sa fie preferata celei a concurentei.

2. relatiile publice – sunt destinate a imbunatatii toate relatiile dintre banca si grupuri cu care ea interactioneaza. O buna perioada aceste relatii erau percepute ca o metoda de a masca erorile de management ale firmei. Atat timp cat firma merge, menegerii nu se oboseau sa dialogheze.

25

In momentul in care aveau probleme ei deveneau mai comunicativi incercand sa explice situatia de o maniera favorabial lor.

3. promovarea vanzarilor – cuprinde o serie de masuri pe termen scurt ce au ca scop cresterea vanzarilor pentru anumite produse. Spre deosebire de publicitate care furnizeaza argumente pentru cumpararea unui produs, promovarea incurajeaza cumpararea prin diferite avantaje materiale

4. vanzarea personalizata – se realizeaza prin comunicarea informatiilor direct la locul de vanzare. Are avantajul unei comunicari flexibile si indiviualizata in functie de client, dar prezinta costuri ridicate. Principala functie a vanzarii personalizate este incheierea de afaceri. Pe langa aceasta ea mai poate obtine informatii despre client sau transmite informatii despre banca si produsele sale.

26