Regiunea geoeconomică Asia - Pacific.In regiunea Asia - Pacific după cel de al 2-lea război mondial s-a pus baza formării unui nou centru geoeconomic mondial, ce dispune de un mare potenţial economic, tehnologic şi demografic. Puterile principale economice şi militare din regiunea dată sunt Japonia şi China, iar dintre statele mai mici: Coreea de Sud, Thaiwan, Singapore, Australia şi Noua Zeelandă. Pe parcursul perioadei postbeliceregiunea dată a inregistrat o creştere economică foarte dinamică. La ora actuală ei ii revine 20% din potenţialul economic mondial. Ponderea acestei regiuni in totalul PIB. Global a sporit de la 4% in 1950 la 25% in 1995 şi 40-50% in respectivă (2025) conform datelor prognozului. Despre dezvoltarea dinamică a economiei acestei regiuni ne demonstrează şi astfel de indicatori: pentru dublarea PIB/ 1 locuitor SUA şi Marea Britanie au avut nevoie de o perioadă de 50-60 de ani, pe cand China şi Coreea de Sud – doar de numai 10 ani.O particularitate de dezvoltare economică a acestei regiuni o constituie procesul de integrare regională, la care participa activ şi SUA. In acest scop au fost fondate două organizaţii: Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud Est (ASEAN) şi Asociaţia Sud - Asiatică pentru cooperare Regională (ASCAR). O problemă majoră geoeconomică in regiune devine cea energetică. Este cunoscut faptul că consumul de energie la scară mondială va spori către anul 2020 de 1,5 ori. Această tendinţă este caracteristică şi pentru regiunea dată ce se caracterizează printr-o sporire dinamică a consumului de combustibil şi energie. Astfel, conform datelor de prognoză consumul de energie in regiunea Asia - Pacific către anul 2020 va spori, atingind 28% in consumul mondial, pe cand resursele proprii de combustibil in balanţa mondială vor constitui in perioada respectivă numai 4-7%. In acest context statele din regiunea dată vor fi nevoite să recurgă la promovarea unor strategii geoeconomice şi geopolitice in problema energetică.Dintre regiunile atractive din apropiere bogate resurse energetice sunt: Marea Caspică, Asia Centrală, Nordul Siberiei(Rusia). Este posibil ca in viitor Rusia să joace un rol important in procesele integraţioniste din regiunea Asia - Pacific in domeniul energetic. La randul său fără o colaborare integraţionistă cu China, Japonia şi Coreea de Sud va fi imposibil ca Rusia să realizeze dezvoltarea economică a Extremului Orient. Este posibil ca in primele decenii ale sec. XXI să fie realizată construcţia unui traseu energetic intre Japonia şi Rusia prin construcţia tunelului subacvatic care va uni ins. Hocaido cu ins. Sahalin. In cazul dat Japonia va căpăta ieşire la traseul feroviar transsiberian iar mai departe spre Europa.In majoritatea statelor din această regiune economia are o specializare orientată spre export şi o agricultură inalt productivă. In aceste ţări sunt create condiţii favorabile pentru atragerea investiţiilor străine, fiind determinate la randul său de costul mic pentru arenda pămantului şi forţa de muncă ieftină.Un alt factor de dezvoltare economică a regiunii este legat de crearea marilor centre financiare in care sunt concentrate un important capital investiţional şi comercial (Hong Kong, Singapore). Formarea acestor centre financiare internaţionale se datorează in mare parte aşezării geografice şi geopolitice a lor la intersecţia căilor de transport de importanţă internaţională.Unele state din regiunea dată, in primul rand China a mers pe calea formării şi extinderii zonelor economice libere, ca o componentă de bază a economiei de piaţă.In spaţiul geoeconomic Asia - Pacific se evidenţiază după influenţa lor in dezvoltarea economică 3 lideri: SUA, Japonia şi China, care dispun de o cotă corespunzătoare in formarea PIB global – de 25%; 15%; şi 3%.In cadrul regiunii Asia - Pacific, Japonia a devenit liderul principal. La sfirşitul sec. XX şi inceputul sec. XXI Japonia rămane a doua supraputere economică din lume. In volumul producţiei mondiale ei ii revine 10%, iar după rezervele de valută ocupă locul I (200 miliar de $). Japonia dispune de un PIB naţional de 4,3 trilioane $ ceea ce constituie 12% din totalul PIB global şi 70% din PIB regiunii Asia – Pacific. In producţia de maşini Japoniei ii revine 10% din producţia mondială. Anual produce 10,5 mil. de autoturisme. Dezvoltarea cu ritmuri mari a economiei Japoniei după cel de al 2-lea război mondial se datorează promovării unei politici geoeconomici constau in următoarele:

Aplicarea pe larg in economie a tehnologiilor moderne de import, scurtand calea de la invenţie şi pană la producţie. Dezvoltarea informaţiei şi electronicii rămane a fi un element forte al economiei nipone.

Reducerea considerabilă a cheltuielelor din complexul militar (in prezent constituie 1% din PIB) şi introducerea acestor surse eliberate in producţia civilă.

Intervenţia activă a statului in economie prin politica creditelor ieftine in scopul stimulării investiţiilor monopolurilor particulare, reducerea unor impozite asupra corporaţiilor Japoneze.

Politica strategică a statului este orientată la susţinerea principiului integraţionist dintre finanţe – ştiinţă – tehnologii.

Stimularea factorului uman. Resursele calificate de muncă imbinate cu astfel de calităţi precum sunt inteligenţa, cultura, deprinderea de a munci cu dragoste, spiritul creativ contribuie in mare măsură la dezvoltarea eficientă a economiei. Datorită stimulării acestui factor Japonia a trecut de la importul de tehnologii străine la crearea propriilor tehnologii străine şi chiar exportul lor pe piaţa mondială.

Reformarea invăţămantului public in vederea pregătirii cadrelor calificate, care să poată folosi eficient tehnica şi procedeele moderne. Pentru dezvoltarea ştiinţei sunt alocate anual 2,7% din PIB.

O altă forţă economică, militară şi politică din regiunea Asia-Pacific este China (Republica Populară Chineză), cu o populaţie de 1,5 miliarde locuitori şi o suprafaţă de 9,6 mil. km2, este o ţară a vehii civilizaţii. Fiind o putere mare economică şi militară din lume China pretinde a fi primită in Grupa celor 7, unde in prezent drept al 8 – lea stat este invitată şi Rusia in cazul discuţiei unor probleme majore de importanţă internaţională.La unii indicatori economici China ocupă primele locuri in lume. Ea deţine primul loc in lume la producerea oţelului (120 mil. tone), ceea ce constituie 1/3 din producţia mondială. Dispune de cele mai mari resurse de cărbune din lume - 30 la sută din totalul mondial. China ii revine 20% din exportul mondial de imbrăcăminte şi 10% din exportul de radioaparatură.In politica geoeconomică a Chinei din perioada postbelică sau evidenţiat cateva etape, dintre care unele au fost insoţite de multe greşeli şi erori, care au cauzat la randul său anumit haos in dezvoltare economică şi culturală prin care a trecut China menţionăm: „Marele salt”, „formarea comunelor populare”, „revoluţia culturală” (1966), care a fost insoţită de represii in masă.Economia Chinei s-a stabilit abia după anul 1978 in rezultatul realizării unei noi reforme economice elaborate de către ilustrul om de stat Deng-Txiao-ping.Existenţa reformei economice constă in restructurarea cardinală a economiei reale chineze pe baza următoarelor principii:

dirijarea statală chineză; utilizarea parghiilor şi metodelor economiei de piaţă. crearea unor zone economice de implementare a creditelor investitorilor străini şi organizarea

procesului economic in baza legităţilor economiei de piaţă capitaliste. reformarea instituţiilor economice şi administrative statale prin crearea unui stat drept. implementarea proprietăţii private capitaliste in campul reproductiv al economiei socialiste chineze.

In rezultatul realizării noii reforme economice din anul 1978 economia Chinei a inregistrat anumite succese. Timp de 25 de ani (1978-2003) economia reală a ei a sporit cu 8% anual, iar PIB a inregistrat o creştere de 26, 5 ori in perioada indicată. La ora actuală cursul geostrategic al Chinei este orientat in următoarele direcţii:

A promova şi mai departe dezvoltarea unei economii deschise (de piaţă) in care rolul principal va reveni organizării şi perfecţionării ZEL in zona de litoral;

Susţinerea pe toate căile a climatului investiţional. Datorită promovării, acestei politici China a reuşit să atragă mai mult de 25 la sută din totalul investiţiilor statelor asiatice. Mari investiţii au venit de la mafia chineză internaţională numită „triadă”, care a fost nimicită de către regimul comunist de pană la reformă.

Un scop geostrategic major al Chinei este de a crea, „China Mare”, care presupune să includă nu numai fostele provincii istorice, dar şi intreaga diasporă chineză, care numără aproximativ 55 mil. oameni.

Un alt obiectiv geostrategic al Chinei este de a rezolva problema alipirii definitivepe baza legitimă a Taiwanului.

China ar putea deveni pe viitor o putere economică mare din lume cu condiţia dacă va reuşi să depăşească unele contradicţii de caracter intern:

crearea unei stabilităţi politice in ţară; micşorarea contrazicerilor mari, care există dintre sat şi oraş; minimalizarea disproporţiei foarte mari in indicatorii socio-economici regionali dintre teritoriile de

litoral şi cele din interiorul ţării.Un rol tot mai mare in regiunea Asia-Pacific revine unor state mai mici după suprafaţă şi numărul de locuitori, dar care au un nivel relativ inalt de dezvoltare economică. La ele se referă Coreea de Sud, Taiwani, Singapore, Malayzia, Thailanda, care mai poartă denumirea de state noi industrializate numiţi

„ dragonii asiatici”. Toate aceste state in ultimele decenii destul de activ au pătruns cu mărfurile sale pe piaţa mondială. Cota acestor state in comerţul mondial cu mărfuri industriale a sporit de la 4% in anul 1975 la 13% către mijlocul anilor 90 ai sec. XX-lea.Succesul dezvoltării economice a acestor state se datorează următoarelor imprejurări.

Ele au reuşit să cucerească piaţa externă la unele mărfuri şi să sporească brusc producţia de export. La baza competivităţii producţia acestor state au stat tehnologiile performante, braţele calificate de

muncă, disciplina inaltă de producţie spiritul inovativ, capacitatea de a produce mărfuri de calitate inaltă cu cheltuieli minime.

Creşterea economică rapidă a acestor state se datorează şi utilizării pe larg a investiţiilor străine, crearea intreprinderilor cu capital mixt şi a Z.E.L.

Unele din aceste state au şi un „secret” propriu a lor in promovarea politicii geoeconomice. Astfel Taiwanul a ales modelul de dezvoltare economică bazat pe businessul de familie, care asigură un grad inalt de concurenţă in cadrul ţării. Totodată unele „secrete” ale modelului Taiwanez de dezvoltare se mai datorează şi tradiţiilor secular ale religiei confuţioniste.

S.3Întinzându-se pe o suprafaţă asemănătoare Californiei, de 378.000 km², numărând 127 milioane de locuitori şi nedeţinând bogăţii naturale importante,Japonia nu s-ar încadra în tiparul de putere mondială. Catalogată drept un „pitic geopolitic”, din cauza lipsei celor trei atuuri, care pot oferi statutul de putere mondială unui stat: teritoriu, populaţie şi resurse, Japonia răstoarnă teoria geopolitică potrivit căreia puterea purcede din cele trei elemente enumerate mai sus şi scoate la înaintare un model de dezvoltare întreprins în perioada postbelica, bazat pe creaţie şi nu pe resurse. „Modelul de dezvoltare nipon a sfidat formula tradiţională care asocia univoc puterea cu mărimea fizică şi bogăţiile naturale.”

Dacă ar fi să comparăm Rusia cu Japonia, am observa că o ţară cu o suprafaţă de 40 de ori mai mică decât a statului rus şi care nu deţine resurse naturale, are un PNB de 18 ori mai mare decât al Rusiei. Acest lucru se datorează dinamicii spaţiale, care şi-a mutat polii de putere dinspre teritoriu şi resurse spre competitivitate economică şi PNB.Transformată din partener în competitor pentru SUA, Japonia nu a vizat obţinerea statutului de superputere, ci doar s-a mulţumit cu cel de putere regională. Chiar dacă în ultimii ani, aceasta a fost devansată de creşterea economică a Chinei, miracolul japonez de ieri fiind înlocuit cu miracolul chinez de azi, Japonia nu şi-a pierdut influenţa şi puterea economică în zona Asiei şi chiar s-a transformat într-o putere internaţională de prim rang, comparabilă Canadei.Japonia nu a fost doar generatorul bunăstării în Asia, declanşând dominoul boom-ului economic în regiune, dar a fost şi este una dintre cele mai active puteri pe plan internaţional. „Japonia rămâne o producătoare economică globală şi cel mai mare furnizor de ajutoare umanitare din lumea întâi.” Activitatea de menţinere a păcii şi dezvoltare economică realizată la nivel mondial, îi pot oferi Japoniei statutul mult visat: al unei puteri acceptate şi respectate pe plan internaţional.Japonia a impus un model economic asiatic rapid împrumutat la nivel global, bazat pe „complementaritatea între economii”. Identificabilă cu un joc de tip „win-win”, internaţionalizarea productivităţii în statele vecine a dus la schimbarea industriilor şi performanţe economice.Corporaţiile multinaţionale au ca ţară de origine Japonia, care a utilizat şi îmbunătăţit permanent eficienţa muncii. De exemplu, companiile constructoare de automobile nipone au filiale în Tailanda pentru producerea motoarelor, în Indonezia pentru producerea bateriilor, în India şi Filipine pentru producerea cutiilor de viteză. Companiile de calculatoare au ramuri de producţie a componentelor în Singapore şi de asamblare în Malaysia. Industria de automobile, oţel şi semiconductori sud-coreeană a dezvoltat un parteneriat de tip cartel cu Japonia, ajungând să deţină cele mai importante flote comerciale.

Adăugând tuturor acestora calitatea şi eficienţa muncii nipone, rezultă o forţă motrice uriaşă, generatoare a unui model de dezvoltare ce redefineşte parametrii forţei geopolitice şi care conferă statului japonez rolul de „locomotivă a dezvoltării” în regiunea Asiei.În prezent, Japonia se confruntă cu o puternică stagnare ce a început încă din 1990, odată cu bula economică în care a intrat economia niponă. Declinul antreprenoriatului şi creşterea timidă a capitalului bazat pe acţiuni, au fost cauzele principale ale acestei încetiniri economice şi au dus la retrogradarea Japoniei de pe locul doi pe locul trei în ierarhia economică mondială.

Situaţia Japoniei în regiunea Asiei, a deschis-o către o alianţă cu Statele Unite ale Americii, devenind o „prelungire geopolitică a puterii americane”. Pentru Japonia, SUA este protectorul său şi „principala ancoră de salvare”, atât sub aspect militar, cât şi al asigurării aprovizionării cu resurse.Deşi în urmă cu 20 de ani, SUA s-au văzut ameninţate de apariţia unei Japonii puternice, ce ar fi impus un fel de „Pax Nipponica” şi ar fi devenit un gigant informaţional, în prezent oboseala economică cu care se confruntă Japonia i-au regresat forţa, plasând-o pe locul trei la nivelul economiilor internaţionale şi au stabilizat legăturile cu SUA.Vulnerabilitatea militară, demografică şi teritorială, cu care se confruntă Japonia, în prezent o face tot mai deschisă cooperări strânse cu Statele Unite. Izolarea geografică, dar şi politică, datorită adoptării democraţiei occidentale, au transformat Japonia într-o piesă de puzzle ce nu se încadrează peisajului asiatic. Chiar dacă SUA îşi urmăresc maximizarea şi perpetuarea intereselor strategice în Asia, prin intermediul Japoniei, aceasta din urmă nu ar fi putut supravieţui fără ajutorul american. Îmbrăcând forma unui protectorat militar, cooperare economică sau alianţă împotriva Chinei, colaborarea Japonia-SUA reprezintă o punte între Asia şi America, între Occident şi Orientul Îndepărtat, dar mai ales un fel de „cap de pod al democraţiei” în regiunea Asiei.În timp ce Japonia priveşte către America, ea trage în acelaşi timp şi cu coada ochiului către China.„Liderii din sfera economică a Japoniei văd relaţia cu SUA drept una de concurenţă, pe când pe cea cu China drept una de complementaritate.”

„Considerate adesea rivale eterne, China şi Japonia sunt de fapt copiloţii economiei Asiei de Est.”

Datorită forţei lor economice, dar şi geografiei, o alianţă nipono-chineză este luată tot mai mult în calcul. Mulţi analişti aduc în discuţie o posibilă axă economică şi strategică Beijing – Tokyo, care ar crea un adevărat imperiu economic şi ar transforma Asia în cea mai importantă zonă economică a lumii.Fiind o naţiune puternic influenţată de sentimentul unicităţii şi a mesianismului său, Japonia a creat un mod de viaţă diferit şi chiar superior, transformat ulterior într-un etalon pentru zona Asiei.

S.4 1.1 CHINA-PUTERE POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ EMERGENTĂ Elementul cel mai spectaculos în ceea ce priveşte China este creşterea economică. De peste 20 de ani, dezvoltarea economiei chineze înregistrează ritmuri susţinute, reuşind să-şi dubleze volumul PIB-ului, mai întâi într-o perioada de 15 ani (1980-1995), apoi din nou în numai 9 ani (1995-2004) ajungînd in 2013 la 12% din pib-ul global.. Cauzele profunde ale acestui „miracol economic” se găsesc în modificările politicii economice realizate de conducerea politică a Chinei. Meritele schimbării în planul dedogmatizării politicii economice chineze revin orientării pragmatice instituite de către Deng Siao Pin, modificări ce au urmat perioadei dogmatismului maoist.Aplicarea consecventă a reformei economice, în paralel cu încurajarea investiţiilor străine, îndeosebi în renumitele zone economice speciale (peste 100 la număr) au avut drept consecinţă participarea, tot mai activă, a economiei chineze la circuitul comercial mondial. Ritmurile anuale de creştere economică au fost şi rămân spectaculoase. După atingerea unui ritm anual de 8-9% în primii ani de reformă, s-a ajuns la creşteri de 11% anual, ritm care a fost întrerupt de declanşarea crizei financiare şi economice din 2008. Dezvoltarea industrială a Chinei a creat o forţă deflaţionară globală, coborând preţurile la o serie de produse industriale, de consum şi chiar agricole, în întreaga lume. Mai mult, spre deosebire de economiile recent industrializate, China „menţine industriile uşoare, de exemplu jucării şi textile, precum şi o mare parte din sectorul tehnologiilor înalte”. Se consideră că „impactul Chinei asupra preţurilor mondiale şi a strategiilor corporatiste este posibil să crească. Acceptarea ei în OMC determină o reorientare spre exterior a companiilor private chinezeşti foarte competitive, pentru a ameliora presiunea preţurilor de la nivel intern”. Chinezii inşişi au început să facă speculaţii în legătură cu potenţialul Chinei de a deveni „uzina lumii”. De exemplu, Fan Gang, directorul Institutului de Cercetare Economică, sublinia că ţara sa trebuie să lupte pentru a-şi întări puterea industrială, chiar şi atunci când dezvoltă domeniile hi-tech şi servicii3. În opinia sa „daca ştie cum sa îşi folosească puterea, adică resursele umane, care reprezintă o forţă de muncă uriaşă, formată din ţărani, China va deveni, în următoarele decenii, fabrică mondială”. Costurile de producţie4 foarte joase (mâna de lucru foarte ieftină şi materii prime din abundenţă) şi investiţiile masive ale guvernului şi ale firmelor multinaţionale, sunt factorii fundamentali ai creşterii economice chineze formidabile, creştere care a fost doar parţial afectată de actuala criză financiară şi economică globală. Desigur, criza are urmări şi pentru economia chineză, dar nu are aceleaşi efecte ca în ţările occidentale. Industria chineză a cunoscut schimbări structurale care a propulsat-o până la a treia poziţie mondială în

2009. Performanţele economice sunt exprimate prin cotele de piaţă ale produselor chineze.1 Astfel, partea sa de piaţă atinge 50% în cazul aparatelor foto, 30% în cazul aparatelor de aer condiţionat şi al televizoarelor, 25% în cel al maşinilor de spălat şi aproape 20% în cel al frigiderelor. Din punct de vedere structural, economia chineză este de acum înainte dominată de sectorul secundar responsabil de 54% din formarea PIB-ului (la care s-ar cuveni sa adăugam 4,6% din construcţii), în timp ce sectorul terţiar (serviciilor), nu contribuie decât cu 27,7%, iar cel primar (în principal, agricultura) a scăzut la 13,7%. Un indicator al succeselor economice este dinamica traficului aerian. Transportul pasagerilor5 ar trebui sa crească cu 8,2% pe an în medie pe parcursul următorilor 20 de ani, iar transportul de mărfuri ar putea să progreseze într-un ritm de 11,8%. Semnificativ este faptul că economia Chinei devine a doua piaţă mondială (după Statele Unite) în construcţia aeronautică civilă şi absoarbe 10% din vânzările mondiale de aparate în următoarele două decenii. Preocupat de creşterea eficacităţii, guvernul chinez a trecut la restaurarea companiilor aeriene în trei mari grupuri publice de importanţă aproape comparabilă: China National Aviation Holding Co., China Southern Air Holding Co. şi China Eastern Air Holding Co. În anii premergători crizei, Beijingul a înregistrat surplusuri comerciale substanţiale şi în prezent rezervele sale valutare au atins nivelul de 2.000 de miliarde dolari. Această rezervă permite guvernului chinez să injecteze în economia anului 2009 suma de 600 milioane dolari. În afară de importantele investiţii pe care le face China peste hotare în Asia, Africa şi America de Sud.Succesele economice ale Chinei sunt vizibile şi în domeniul alimentaţiei populaţiei. De exemplu, dacă ne-am întoarce puţin în timp, observăm că China a fost în primele 10 ţări producătoare de orez în 2002. Guvernul trebuie, totuşi, să fie atent la îndatorarea publică încă moderată, dar într-o creştere puternică şi care nu ţine cont de suma creanţelor proaste care duc la slăbirea sectorului bancar. În scopul păstrării stabilităţii sociale, statul continuă, într-adevăr, să menţină sub „perfuzie” un mare număr de întreprinderi publice prin intermediul creditelor bancare. După unii experţi, suma împrumuturilor neperformante ar fi mai mare de 500 miliarde dolari. Criza financiară şi frânarea globală a creşterii economice au modificat clasamentul celor mai mari economii ale lumii in funcţie de PIB exprimat în dolari. Experţii prognozează că ţara care va profita cel mai mult de pe urma recesiunii mondiale este China, analiştii luând în considerare posibilitatea ca aceasta să ocupe în perspectivă poziţia a doua în lume, în detrimentul Germaniei şi Japoniei. În schimb, Statele Unite îşi vor păstra poziţia de cea mai mare economie a lumii, cu un PIB estimat la 14.334 miliarde de dolari în 2008, respectiv 14.571 miliarde de dolari în 2009, faţă de 13.808 miliarde de dolari în 2007. 2Progresele economice ale Chinei sunt spectaculoase, menţinându-se şi în contextul actualei crize economice şi financiare globale. Guvernul chinez mizează pe o creştere economică de 9% în 2009. Datele statistice privind primul trimestru al anului curent consemnează o creştere de doar 6,4%, deci sub nivelul dorit de autorităţile chineze, dar de neatins de ţările occidentale. O asemenea evoluţie nu este plauzibilă întrucât, în următorii ani, probabil, nicio putere nu va atinge nivelul de aproximativ 30% din PIB-ul mondial pe care America l-a menţinut aproape de-a lungul întregului secol al XX-lea, ca să nu mai vorbim de acel 50% atins în 1945. Unele estimări sugerează că pe la sfârşitul acestui deceniu America încă va mai deţine 20% din PIB-ul mondial, cu perspectiva unei diminuări, la aproximativ 10-15% prin anul 2020, în vreme ce alte puteri – Uniunea Europeană, China, Japonia – se vor apropia, mai mult sau mai puţin, de nivelul Americii. Dar, preponderenţa economică mondială a unei singure entităţi, de genul celei atinse de America, în decursul acestui secol este putin probabilă, ceea ce va avea evidente consecinţe militare şi politice la nivel global.În consecinţă, odată ce supremaţia Americii va începe să cedeze din terenul deţinut, este puţin probabil ca actuala ei dominaţie mondială să fie reluată de un singur stat.3

1.2 China – factor de presiune pe piaţa globală Republica Populară Chineză contestă interpretarea globalizării, doar sub aspectele ei pozitive. O analiză detaliată a Oficiosului Partidului Comunist Chinez arăta că „globalizarea a dus la creşterea prăpastiei dintre Sudul sărac şi Nordul bogat...”. În ultimii 30 de ani, numărul ţărilor celor mai puţin dezvoltate a crescut de la 25 la 49; populaţia foarte săraca din lume a crescut de la un miliard acum 5 ani, la 1,2 miliarde în prezent. Cu toate astea, China este preocupată de a juca un rol major în contextul globalizării, ca o forţă economică importantă, atât pe piaţă, cât şi ca membră a celor mai importante instituţii economice globale, printre altele este membră în OMC, în timp ce Rusia nu a fostîncă primită. China a devenit cea de-a 143-a ţară a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, după 15 ani de negocieri. Pe 12 noiembrie 2001, cu o zi după

1 Alexandrescu Cristina. Asia Centrală. Repere geopolitice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2009. 224p.2 Neguţ Silviu. Introducere în geopolitică. Bucureşti: Meteor Press, 2006. 104p.3 Brzezinski Zbigniew. Marea dilemă: a domina sau a conduce. Bucureşti: Scripta, 2005.243p.

semnarea Protocolului de Aderare a Chinei la OMC, Taiwanul, ţara rivală Chinei, a devenit formal cea de-a 144-a ţară membră a OMC. Pentru China, OMC are două funcţii de bază:a) OMC este un forum de negocieri pentru discuţii asupra regulilor comerciale noi, dar şi deja existente;b) OMC este un corp internaţional de acord în privinţa disputelor de naturş comercială. Agenda întâlnirilor ministeriale ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului este stabilită de aşa-numita „echipă” formată din Statele Unite, Canada, Japonia şi UE, care reprezintă împreună aproximativ două treimi din comerţul internaţional. Conform Biroului reprezentantului comercial al Statelor Unite, „concluziile unei comisii OMC de mediere a conflictului nu ne poate forţa să ne schimbăm legile America îşi păstrează deplinam suveranitate în luarea deciziei dacă implementează sau nu o recomandare a comisiei”. Sarcina asimilării Chinei într-un echilibru mai larg eurasian trebuie dusă şi pe alte fronturi. Integrarea Chinei în OMC şi reglarea relaţiilor comerciale între Statele Unite şi China ar fi paşi semnificativi în integrarea treptată a ultimei în economia mondială. O preocupare politică majoră, derivată din rolul important al Chinei în economia globală ar trebui, ca atare, să dicteze includerea Chinei, in G-8, care astfel ar deveni G-9, un forum cu o putere globală mult mai reală. Pe această cale, China ar contribui mai mult şi maieficace la dinamica politică şi economică globală. La Forumul Economic de la Davos, China a împărţit cu Rusia temerile că Statele Unite vor cădea într-un izolaţionism economic, pentru a-şi prezerva economia pe cât posibil, lucru care va afecta şi mai tare economiile ţărilor emergente sau rămase mult în urmă, din punct de vedere economic. 4În plus, Beijingul are motive suplimentare de teamă faţă de Rusia, de aceea, în curând, secretarul Trezoreriei americane, Timothy Geithner, a afirmat că „preşedintele Obama are motive să creadă că Beijingul manipulează moneda şi plănuieşte măsuri agresive pe linie diplomatică”. De mai mulţi ani, Beijingul duce o politică de menţinere a monedei chineze subevaluată faţă de dolarul american şi euro, pentru a stimula exporturile, lucru care a iritat sectorul manufacturier american. Administraţia Bush s-a ferit să abordeze direct această problemă, care poate degenera uşor într-un război economic între China şi Statele Unite. La rândul ei, China vrea înlocuirea dolarului cu DST (drepturi speciale de tragere) ca monedă de referinţă pentru constituirea rezervelor internaţionale de valută. Potrivit cotidianului britanic Financial Times, există şi posibilitatea, sprijinită de multe alte state, de a se înlocui dolarul cu un „coş” de valute puternice, în care ar intra yenul şi rubla, alături de euro. Qu Hongbin, economist şef la HSBC China declara fara echivoc că „este un semn clar că autorităţile chineze, cel mai important investitor în instrumente financiare emise în Statele Unite ale Americii, sunt îngrijorate cu privire la riscul inflaţionist prezentat de posibilitatea ca Rezerva Federală să tipărească bani”. Secretarul Trezoreriei Statelor Unite, Timothy Geithner, s-a arătat deschis la propunerile chineze spunând că: „Dupa cum o înţeleg eu, este o propunere menită să crească rolul folosirii DST-urilor”.Din punctul de vedere al dinamicii geoeconomice, procesul de globalizare implică importante mutaţii de natură economică, cu urmări sociale, culturale şi chiar de natură militară. Ca jucător regional major, China va intra ocazional in contradicţie cu Statele Unite ale Americii, dar este totodată foarte probabil să-şi dea seama că interesele sale pe termen lung sunt mai bine servite prin respectarea standardelor comune. China nu poate deveni astfel un inamic declarat al Americii, dar poate fi un participant important în sistemul internaţional în dezvoltare, făcând tot mai mult faţă şi acceptând, împotriva voinţei sale, din ce în ce mai mult regulile acestui sistem. Toate aceste procese indică că din punctul de vedere al dinamicii geoeconomice, procesul de globalizare implică importante mutaţii de natură economică, cu urmări sociale,culturale, şi chiar de natură militară în ce priveşte poziţia Chinei5

4 Huntington Samuel. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale.Oradea: Antet, 1997.5 Oded Shenkar. Secolul chinezesc. Bucureşti: Teora, 2005. 234p.