1

Adrian POP

GEOPOLITICA

Editura Sylvi

Bucureşti

2003

2

CUPRINS

Capitolul 1 Introducere

1.1 Relaţia dintre geografie şi geopolitică

1.2 Relaţia dintre geografie politică, geopolitică şi geostrategie

1.3 Etapele evoluţiei geopoliticii şi geostrategiei

1.4 Obiectul de studiu al geopoliticii

Capitolul 2 Şcoala geopolitică germană

2.1 Friedrich Ratzel – precursor al geopoliticii

2.2 Rudolf Kjellèn – creatorul termenului de geopolitică

2.3 Geografia politică germană de până la autonomizarea şi instituţionalizarea geopoliticii

2.4 Karl Haushofer – părintele geopoliticii germane

Capitolul 3 Şcoala geopolitică franceză

3.1 Principalii exponenţi ai geografiei politice franceze

3.2 Contribuţia geografiei politice franceze la dezvoltarea geopoliticii şi istoriografiei

Capitolul 4 Şcoala geopolitică anglo-saxonă

4.1 Alfred T. Mahan – teoreticianul puterii maritime

4.2 Frederick J. Turner – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a frontierei

4.3 Halford J. Mackinder – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a centrului Eurasiei

4.4 Nicholas J. Spykman – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a periferiei Eurasiei

4.5 George F. Kennan – teoreticianul strategiei îndiguirii

3

4.6 James Burnham – teoreticianul strategiei eliberării

4.7 Colin S. Gray – teoreticianul geopoliticii erei nucleare

Capitolul 5 Şcoala geopolitică românească

5.1 Clarificări conceptuale

5.2 Preocupări privitoare la poziţia geopolitică a României

5.3 Problematica graniţelor naturale în preocupările româneşti de geopolitică

5.4 Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea geopoliticii în România

Capitolul 6 O cotitură geopolitică şi geostrategică: de la cooperare la confruntare în

relaţiile interaliate

6.1 Relaţiile postbelice de putere

6.2 Începuturile războiului rece: percepţii anglo-americane şi sovietice

Capitolul 7 Geostrategia războiului rece

7.1 Aliniamentele geostrategice ale epocii bipolare

7.2 Evoluţii strategice şi strategii în primul deceniu şi jumătate postbelic

7.3 Criza rachetelor din Cuba

7.4 Evoluţii strategice şi strategii în deceniile 7-9 ale secolului XX

Capitolul 8 Geopolitica şi geostrategia în epoca globalizării

8.1 Geopolitica post-modernă

8.2 Paradigme noi

8.2.1 Sfârşitul istoriei

8.2.2 Ciocnirea civilizaţiilor

4

8.2.3 Al Treilea Val

8.2.4 Globalizarea

8.2.5 Jihad versus McWorld

8.2.6 Miezul funcţional versus Prăpastia neintegrată

Capitolul 9 Geopolitica energiei

9.1 Geopolitica Mării Caspice

9.2 Geopolitica Caucazului de Sud şi Asiei Centrale

Capitolul 10 Repere geopolitice şi geostrategice la începutul mileniului trei

10.1 Mutaţii în raporturile de putere

10.2 Priorităţi ale Administraţiei George W. Bush în sfera securităţii

10.3 Războiul viitorului

5

Capitolul 1

Introducere

1.1 Relaţia dintre geografie şi geopolitică

Evenimentele politice au loc întotdeauna într-un anumit mediu geografic. Factorii de

mediu pot influenţa cursul evenimentelor politice, dar de generarea lor este răspunzător

întotdeauna omul, şi nu geografia. Geografia unui stat include variabile precum mărimea,

localizarea, climatul şi topografia acestuia. Totodată, geografia unui stat este unul din

elementele importante, deşi nu singurul, al puterii sale. Importanţa sa e relativă în raport cu

economia, tehnologia, mâna de lucru, climatul politic şi social, forţa armată, capacitatea de

iradiere şi influenţare cultural-spirituală, precum şi starea de sănătate şi moralul cetăţenilor

săi. O evaluare a tuturor acestor elemente, considerate împreună în ecuaţia puterii unui stat

naţional, are sens doar în relaţie cu ecuaţiile de putere ale altor state şi într-un anume context

specific (timp, loc, împrejurare).

6

Geografia este – conform definiţiei lui Fernand Braudel – „studiul societăţii cu

ajutorul spaţiului”. „Etimologic – nota Christian Daudel –, geografia semnifică reprezentarea

grafică a pământului, formalizarea lui grafică prin linii şi semne, imagini picturale şi desen”4.

Văzută geografic, lumea este compusă din şapte continente (Europa, Asia, Africa, America de

Nord, America de Sud, Australia, Antarctica) şi patru oceane (Atlantic, Pacific, Indian şi

Arctic). Văzută geopolitic, lumea este compusă dintr-un singur mare continent, Eurasia-

Africa, multe insule mai mici şi un ocean mare. Din acest punct de vedere se poate spune că

geopolitica înseamnă, în ultimă instanţă, perspectivă. „Perspectivele geopolitice – sublinia

Colin S. Gray – permit specialistului şi nespecialistului să înţeleagă tendinţe şi continuităţi

istorice care pot să nu fie înţelese chiar de iniţiatorii acţiunilor politice studiate”5.

Cunoaşterea geografiei este esenţială analizei geopoliticii, însă între cele două există o

distincţie esenţială, importantă studiului şi practicii relaţiilor internaţionale. Geopolitica

vizează interacţiunea statelor şi imperiilor într-un anume cadru geografic, în vreme ce

geografia unui stat – poziţia sa într-o regiune geografică şi în ansamblul lumii ca întreg –

prezintă oportunităţi şi impune limitări statului.

Geografia condiţionează perspectivele liderilor unui stat şi afectează luarea deciziilor

în chestiuni de politică externă. De-a lungul istoriei, geografia unui stat a influenţat orientarea

sa geopolitică fie în direcţia unei puteri terestre, fie în cea a unei puteri maritime. De regulă, o

situaţie insulară orientează o ţară către mare, în vreme ce una continentală o orientează către

spaţiul terestru. Nu puţine sunt însă şi cazurile în care o ţară orientată maritim a fost capabilă

să-şi proiecteze puterea în plan terestru, iar o ţară orientată terestru şi-a proiectat puterea pe

mare. Cînd acest fapt se întâmplă, precum în vremea Germaniei wilhelmiene, care a adresat o

provocare puterii maritime britanice, survine, în plan geopolitic, conflictul.

4 Christian Daudel, “Geografie, Geopolitică şi Geostrategie: termeni în schimbare”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., Geopolitica, vol. I, Editura “Glasul Bucovinei”, Iaşi, 1994, p. 290. 5 Colin S. Gray, The Geopolitics of the Nuclear Era: Heartland, Rimlands, and the Technological Revolution, National Strategy Information Center, Inc., Crane, Russak & Company, Inc., New York, 1977, p. IX.

7

Mărimea unei ţări e un factor important în definirea rolului pe care aceasta îl poate

juca în politica internaţională, dar ea nu garantează semnificaţia sa geopolitică. Brazilia,

Argentina şi Australia sunt ţări mari care nu au jucat (sau, în nici un caz prin mărimea lor) un

rol semnificativ în politica mondială. Ţări mai mici însă, precum Anglia şi Japonia, au

întemeiat imperii. Un factor mult mai important decât mărimea îl constituie poziţia geografică

– unde este aşezată o ţară în raport cu altele. Ţările aşezate, în întregime sau parţial, în

emisfera nordică, au avut cel mai mare impact asupra politicii mondiale. Până în secolul XX,

politica mondială a fost dominată de ţări localizate în Eurasia, insulele sale offshore şi Africa

la nord de Sahara. Timp de mai multe secole, emisferele vestică şi sudică au fost mai mult

spaţii de acţiune ale puterilor coloniale eurasiatice. SUA sunt prima ţară a emisferei vestice

care are un impact major asupra politicii internaţionale.

Al ţi factori care influenţează capacitatea unei ţări de a juca un rol semnificativ pe

scena mondială sunt populaţia, economia, tehnologia, puterea militară şi caracterul guvernării.

Spre deosenire însă de geografie, aceşti factori sunt supuşi schimbării. Mediul geografic este,

prin definiţie, un factor constant. Nu întâmplător, Fernand Braudel, ca reprezentant de frunte

al Şcolii Analelor, îl considera definitoriu pentru ceea ce el denumea „durata lungă” a istoriei.

Cu toate acestea, impactul său asupra politicii internaţionale se poate modifica în timp.

Progresul ştiinţifico-tehnic poate modifica efectele distanţei, topografiei şi climatului,

Protecţia oferită SUA de oceanele Atlantic şi Pacific s-a diminuat odată cu dezvoltarea unor

nave şi submarine mai rapide, a avioanelor şi rachetelor balistice intercontinentale. Prin

urmare, evaluarea impactului factorilor de mediu trebuie să se facă cu multă prudenţă şi

flexibilitate şi să fie adaptată contextual.

Geopolitica furnizează un instrument util oamenilor de stat în a face distincţia

necesară între interesele tranzitorii, pe termen scurt, şi cele de durată, fundamentale, ale ţărilor

8

pe care le conduc. Acestea din urmă se pot modifica şi ele în timp6. În secolele al XVI-lea şi

al XVII-lea Anglia a urmărit să prevină controlul Belgiei de către o putere ostilă. Pe măsura

extinderii Imperiului britanic, ea a căutat să-şi preserve supremaţia pe mare şi să menţină

echilibrul dintre puteri pe continentul european. După dispariţia imperiului său, a fost

interesată în consolidarea Alianţe Nord-Atlantice şi forjarea unei „relaţii speciale” cu SUA.

O evoluţie similară poate fi observată în cazul SUA. După războiul de independenţă, SUA au

încercat să elimine influenţa europeană de pe continentul american şi să se extindă către vest

(doctrina Monroe). La finele secolului al XIX-lea au căutat să se extindă în Oceanul Pacific şi

estul Asiei (politica „uşilor deschise”). În secolul al XX-lea SUA au căutat să prevină

dominarea Europei şi a estului Asiei de către o putere ostilă sau o alianţă de puteri. Iar în

secolul al XXI-lea, ele urmăresc să-şi prezerve şi să-şi consolideze preeminenţa pe plan

mondial, dobândită la sfărşitul Războiului Rece.

1.2 Relaţia dintre geografie politică, geopolitică şi geostrategie

Geografia politică, geopolitica şi geostrategia analizează, din perspectiva relaţiei

putere-teritoriu, raporturile dintre state. Cea dintâi descrie structura lumii şi a părţilor sale

componente, forţele ce acţionează în câmpul politic pe plan internaţional sau regional şi

modul cum acestea contribuie la modelarea lumii. Celelalte două studiază actorii politici,

motivaţiile şi calculele acestora şi atribuie o însemnătate sporită reprezentărilor.

Esenţa geografiei politice o reprezintă studiul statului, prin cele trei componente ale

sale de bază: teritoriul, populaţia şi forma de guvernare. Abordarea contemporană a geografiei

politice mută însă accentul de pe studiul statului, pe cel al relaţiilor interstatale şi al relaţiilor

dintre acţiunea politică şi teritoriu. Această abordare este cu atât mai legitimă cu cât ea îşi are

rădăcinile în concepţia celui care a utilizat cel dintâi termenul de geografie politică, Anne

6 Francis P. Sempa, Geopolitics: From the Cold War to the 21st Century, Transaction Publishers, New Brunswick and London, 2002, pp. 3-7.

9

Robert Jacques Turgot (1727-1781), care, la 1750, definea geografia politică drept „tratarea

sistematică a legăturilor create între procesele politice şi cele geografice”. Se poate conchide,

aşadar, că geografia politică este o ramură a geografiei umane ce studiază relaţia de

intercondiţionare dintre factorul uman, teritoriu şi fenomenul politic7.

Geopolitica are în vedere dimensiunea politică a teritoriilor şi a activităţilor ce se

desfăşoară în cuprinsul lor, altfel spus ansamblul condiţionărilor care determină o anumită

evoluţie la nivelul actorilor de pe scena politicii internaţionale – instituţii şi persoane.

Geostrategia are un câmp de acţiune mai restrâns, focalizându-se pe raporturile de forţă şi

latura militară a acţiunii statelor, altfel spus analizează relaţia dintre mediul geopolitic şi

politica de securitate şi apărare promovată de un stat sau un grup de state.

Geopolitica şi geostrategia, deşi uşor pretabile teoretizării şi derapajelor doctrinar-

propagandistice, sunt strâns legate de practica exercitării puterii politice. Fiind condiţionate de

structurile de putere, geopolitica şi geostrategia se înscriu în logica acestora drept pentru care

îşi asumă de regulă problematica contemporană de relief sau/şi cu reverbaţii mondiale.

Geopolitica se interesează de politica statelor şi influenţele reciproce dintre acestea, relaţiile

diplomatice, dreptul internaţional, problematica securităţii şi apărării, raporturile de putere în

lume şi acţiunea diverselor instituţii internaţionale. Altfel spus, ea „ia în considerare tot ceea

ce organizează, într-o ierarhie de puteri mai cu seamă politice şi militare, dar şi economice şi

culturale, statele şi alianţele lor”8. Dezvoltată, la rândul său, ca reflexie aplicată asupra

dinamicilor spaţiale şi asupra ştiinţei de a gândi spaţiul în vederea asigurării victoriei

operaţiunilor militare, geostrategia presupune în mod tradiţional ideea folosirii forţei. De

aceea ea a fost şi a rămas apanajul statelor majore9. Apetenţa deosebită pentru geografie a

ofiţerilor de rang superior, ce a stat le baza dezvoltării acestei discipline, a dat titlul unei

7 Silviu Costachie, Geografie politică: o nouă abordare, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, pp. 9-17. 8 Christian Daudel, op. cit., p. 302.

10

celebre lucrări a directorului revistei „Hérodote”, geograful francez Yves Lacoste:

„Geografia, asta serveşte mai întâi pentru a face războiul”10.

Apărute iniţial, în secolul al XVIII-lea, ca produse ale reflecţiei elitelor politice,

diplomatice şi militare, geopolitica şi geostrategia s-au dezvoltat, de la finele secolului al

XIX-lea, şi în câmpul reflecţiei universitare. Astfel, sub impactul dezvoltării impetuoase a

birocraţiei şi a necesităţii pregătirii acesteia pentru asumarea responsabilităţilor

administrative, s-a născut o geopolitică a profesorilor, caracterizată printr-o abordare mai

largă şi un efort de sistematizare a problemelor geopolitice. Mult timp, cele două geopolitici

nu s-au întâlnit, evoluând în paralel.Treptat însă, geopolitica profesorilor a început să o

concureze pe cea a decidenţilor politici, diplomaţilor şi militarilor. Momentul a coincis cu

ieşirea geopoliticii din cercul restrâns al puterii către zona dezbaterilor publice, fenomen ce a

fost potenţat de proliferarea societăţilor savante de geografie colonială sau comercială,

interesate de creşterea rolului opiniei publice, de dezvoltarea mijloacelor mass-media şi

democratizarea puterii.

1.3 Etapele evoluţiei geopoliticii şi geostrategiei

Geopolitica, ca disciplină sau ştiinţă de graniţă s-a constituit treptat, prin acumulări

succesive ale unor elemente din sferele geografiei politice, antropogeografiei, etnopoliticii,

economiei politice, istoriei şi sociologiei. Cum însă prima consemnare scriptică a conceptului

de geopolitică datează abia din anul 1900, se poate spune că geopolitica, ca disciplină sau

ştiinţă, aparţine secolului XX. Encyclopaedia Britannica defineşte geopolitica drept analiza

influenţelor geografice asupra relaţiilor de putere în politica internaţională. În evoluţia

geopoliticii pot fi distinse trei mari etape istorice: o primă etapă, cuprinsă între ultimele două

decenii ale secolului al XIX-lea şi sfărşitul celui de Al Doilea Război Mondial, când are loc

9 Gérard Chaliand, J.-P. Rageau, Atlas stratégique. Géopolitique des rapports dans le monde, Fayard, Paris, 1985, p. 5.

11

cristalizarea şi afirmarea principalelor concepţii, doctrine şi şcoli geopolitice; o a doua etapă,

cuprinsă între 1945 şi 1970, când geopolitica este discreditată prin asocierea sa cu politica

expansionistă a puterilor Axei în preajma şi în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în

locul său dezvoltându-se o geostrategie cu un caracter mult mai teoretic decât geopolitica

anterioară, interesată de controlul anumitor zone geografice prin intermediul balanţelor de

putere regionale şi globale; şi, în sfârşit, o a treia etapă, care acoperă aproximativ intervalul

ultimului sfert de secol, în care se produce o resuscitare a interesului faţă de geopolitică – fără

însă ca geostrategia să fie abandonată – mai întîi în contextul luptei pentru sfere de influenţă

în Lumea a Treia între cele două superputeri ale ordinii bipolare, iar mai apoi în contextul

răsturnărilor geopolitice la nivel planetar ce au urmat prăbuşirii acesteia din urmă, când are

loc o permanentizare a folosirii termenului de geopolitică, iar geopolitica ca disciplină se

instituţionalizează.

Din acest ultim punct de vedere, înfiinţarea Comitetului de lucru pentru geopolitică

(AFG) în Germania, a Fundaţiei pentru studii de apărare naţională (FEDN) şi a unei reviste de

geopolitică în Franţa, sau a revistei italiene „Limes”, se constituie ca tot atâtea momente

semnificative. Reinserţia geopoliticii în cancelariile occidentale a determinat NATO să

organizeze, în 1983, prima conferinţă postbelică asupra geopoliticii. Sub impulsul dezbaterii

privitoare la identitatea spaţiului central-european în fosta sferă de hegemonie sovietică,

lansată la mijlocul anilor ’80 de foştii dizidenţi central-europeni, conceptul de Mitteleuropa,

pentru decenii, după 1945, devenit tabu, a reintrat în limbajul politic şi academic al

germanilor. Nu mai puţin semnificativă pentru depăşirea inhibiţiilor germane legate de

utilizarea termenului şi a abordărilor geopolitice în analizele de politică externă rămâne

organizarea la Garmish-Partenkirchen, în 1995, a primei conferinţe de geopolitică pe pământ

german, după cel de Al Doilea Război Mondial11.

10 Vezi Yves Lacoste, La géographie ça sert d’abord à faire la guerre, Maspéro, Paris, 1978. 11 Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997, pp. 15-16.

12

Există însă şi autori care atrag atenţia asupra pericolului revenirii geopoliticii în prim-

planul analizelor consacrate politicii internaţionale – acela de a cultiva şi, deci, ranforsa

tendinţele naţionaliste12.

1.4 Obiectul de studiu al geopoliticii

Geopolitica tradiţională, aşa cum a fost ea practicată şi dezvoltată pe baze

preponderent geografice de către Friedrich Ratzel şi discipolul său – şi, totodată, creatorul

termenului de geopolitică – Rudolf Kjellèn, îşi propunea să explice şi să prezică

comportamentul politic şi capabilităţile militare ale statelor prin intermediul mediului fizic în

care fiinţau acestea.

La rândul său, geopolitica din perioada interbelică era interesată precumpănitor de

evidenţierea factorilor spaţiali şi de mediu în viaţa internaţională. Ea studia condiţiile

dezvoltării statului, ale securităţii sale, acţiunile întreprinse de acesta pentru a se dezvolta, a se

apăra faţă de duşmani sau a se extinde în detrimentul statelor vecine. Accentul era pus pe

evidenţierea constrângerilor şi determinărilor naturale (poziţia şi frontierele statelor,

dimensiunile lor demografice şi economice, rădăcinile identităţii lor), evidenţiere considerată

susceptibilă a furniza oamenilor politici o bază obiectivă de întemeiere a deciziei politice.

Geopolitica din perioada interbelică era însă puţin preocupată de analiza reprezentărilor sau a

modurilor de acţiune ale actorilor politici, se interesa prea puţin de guvernanţi, de sistemele

administrative, de oamenii politici sau de jocul opiniei publice. Uneori – cazul şcolii

geopolitice germane conduse de Karl Haushofer – geopolitica legitima o anumită filosofie –

cea a celui de Al Treilea Reich – punea în evidenţă consecinţele spaţiale ale acestei opţiuni

filosofice şi deducea strategiile de urmat prin prisma obiectivelor teritoriale astfel definite şi a

mijloacelor avute la dispoziţie.

12 Vezi, în acest sens, Dario Lopreno, Yvan Pasteur, Géopolitique et histoire, Editions Payot, Lausanne, 1995.

13

Îmbunătăţirea comunicaţiilor şi transporturilor, pe de o parte şi evoluţia strategiei,

tehnicii şi capabilităţilor militare (în special posibilitatea folosirii rachetelor nucleare) după Al

Doilea Război Mondial, pe de altă parte, au redus drastic semnificaţia geopolitică a

determinărilor naturale şi importanţa factorilor geopolitici în politica externă a statelor. Cum

rachetele relativizau spaţiul, ignorând topografia şi climatul, treptat în gândirea geopolitică s-a

impus o nouă abordare, centrată pe analiza reprezentărilor ce intervin în actul deciziei politice.

Geopolitica contemporană construieşte tabloul forţelor existente pe o anumită scenă

dată, identifică scopurile profunde care îi animă pe aceşti actori politici, filosofiile sau

ideologiile explicite sau implicite la care aceştia subscriu, precum şi curentele şi factorii care

îi influenţează şi evidenţiază modul de utilizare al unor geostrategii concepute în acord cu

scopurile fixate şi reacţiile previzibile ale celorlalţi protagonişti13.

Componentele standard ale unui studiu geopolitic sunt: definirea regiunii avute în

vedere; examinarea impactului pe care traiectele istorice şi reprezentările geopolitice

prevalente în zonă l-au avut asupra percepţiilor diverselor grupuri, asupra definirii intereselor

lor şi asupra contextelor politice şi „pre-politice”; analizarea situaţiei curente din punctul de

vedere al puterii şi vulnerabilităţii diverşilor actori geopolitici ce operează în zonă, al ţelurilor

urmărite de aceştia şi a capacităţii lor de a le transpune în practică.

Statutul geopoliticii în structura ştiinţelor social-politice a fost şi a rămas incert, obiect

de dezbatere între specialişti. Unii au considerat-o doar o metodă de cercetare a realităţilor

politicii internaţionale sau de abordare a politicii externe (G. Heyden). Alţii au catalogat-o

drept disciplină geografică, o aplicare a geografiei la domeniul politicii (Pierre Célèrier). În

sfârşit au fost şi aceia care au pretins pentru geopolitică statutul de ştiinţă politică de-sine-

stătătoare, capabilă să descopere şi formuleze legi şi principii (Colin S. Gray, Michel

Poriatowski). În realitate, geopolitica este mai degrabă o disciplină de graniţă şi sinteză, care

13 Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie: Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 8.

14

combină abordarea geografică cu cea politică, istorică, economică şi sociologică, o ştiinţă

nedeplin constituită, precumpănitor aplicativă, cu orizonturi teoretice încă insuficient

cristalizate, fără metode şi tehnici proprii de cercetare. Altfel spus, în termeni epistemologici,

la începutul secolului XXI geopolitica se prezintă încă ca o ştiinţă pre-paradigmatică. În

geopolitică nu putem vorbi de o ordine epistemologică strictă, ci de curente de gândire

eterogene, pluraliste şi adeseori aflate în opoziţie. Acestea din urmă se structurează după ţări –

şcoala germană, franceză, anglo-saxonă, românească, etc – , în raport cu autoritatea

intelectuală şi pregnanţa viziunilor asupra lumii ale diverşilor autorilor (tributari, la rândul lor

experienţelor lor formative şi diverselor concepţii ideologice), precum şi în raport cu marile

fenomene, evenimente şi momente de cotitură în istoria umanităţii – imperialismul colonial,

Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, epoca bipolarismului şi cea post-Război

Rece.

15

Capitolul 2

Şcoala geopolitică germană

2.1 Friedrich Ratzel – precursor al geopoliticii

Geograful german Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat principalul precursor

al geopoliticii, în calitate de promotor al geografiei umane – disciplină pe care a denumit-o

antropogeografie1 – şi, îndeosebi, al geografiei politice, ca parte componentă a celei dintâi.

Născut la 30 august 1844 la Karlsruhe, Ratzel a urmat studiile universitare la

Heidelberg, absolvindu-le în 1868. Timp de un an de zile şi-a completat studiile la

Universitatea din Montpellier, prilej cu care se îndepărtează de formaţia sa de zoolog,

apropiindu-se de studiul geografiei. A participat la războiul franco-prusac (1870-1871),

efectuând apoi o serie de călătorii - mai întâi în Italia şi Marea Britanie, apoi (1874-1875) în

America de Nord şi Mexic. După reîntoarecerea în Germania, în 1875, se va dedica, până la

sfârşitul vieţii, cercetărilor geografice. A predat geografia mai întâi la Înalta Şcoală Tehnică şi

Universitatea din München, iar din 1884, până la sfârşitul vieţii, la Universitatea din Leipzig.

S-a stins din viaţă la 13 august 1904 în localitatea germană Ammerland.

Până la Ratzel, geografii se ocupau precumpănitor de descrierea suprafeţei

pământului şi a influenţei pe care clima şi relieful le exercitau asupra sa. Ratzel şi-a îndreptat

atenţia spre înţelegerea raporturilor dintre grupurile umane şi mediul înconjurător. Intenţia sa

era de a pune bazele unei geografii care să pună în evidenţă influenţele mediului asupra

1 Vezi Simion Mehedinţi, Antropogeografia şi întemeietorul ei Friedrich Ratzel, Atelierele grafice I.V. Socec, Bucureşti, 1904.

16

grupurilor umane. Demersul său, care recupera omul şi îl reaşeza în centrul realităţilor sociale,

istorice şi geografice, a condus către distingerea între geografia fizică, dedicată studiului

mediului, şi geografia umană, interesată de influenţele pe care mediul le are asupra grupurilor

umane.

Cristalizarea concepţiei sale s-a făcut la confluenţa asimilării unor influenţe dintre cele

mai diverse. De la Johann Gottfried von Herder a reţinut tema poporului ca subiect primordial

al istoriei, precum şi faptul că „istoria este geografia în mişcare”, cu alte cuvinte ideea

interdependenţei dintre istorie şi geografie, faptul că „toate problemele trebuiesc tratate istoric

şi toate problemele istorice geografic”, întrucât „forţa elementelor geografice asupra istoriei

corespunde superiorităţii naturii asupra omului”2; de la istoricul civilizaţiilor Henry Buckle a

reţinut ideea că „înfăţişarea generală a naturii explică evoluţia inegală a civilizaţiilor”; de la

geografii Alexander von Humboldt (1769-1859) şi Karl Ritter, ideea că noua geografie umană

trebuia eliberată de abstracţiile şi speculaţiile filosofiei; de la Auguste Comte, conceptul de

mediu, căruia i-a conferit însă un sens mai larg decât pozitivistul francez; de la Charles

Darwin, ideea că fiinţele umane, asemeni tuturor celorlalte vieţuitoare, se află în concurenţă

pentru a beneficia de resursele planetare limitate, supravieţuind cei mai bine adaptaţi; de la

Moritz Wagner, ideea că mobilitatea îi este cosubstanţială omului, care se raportează la spaţiu

nu doar din nevoia de resurse, ci şi pentru a-şi asigura echilibrul, prin consum de energie

excedentară; de la Herbert Spencer, ideea potrivit căreia culturile sunt mijloace prin care omul

se adaptează la natură, ele fiind diferit înzestrate pentru a răspunde acestei provocări; în

sfârşit, de la lordul Salisbury, ideea că e în firea lucrurilor ca statele mari să crească, iar cele

mici să se micşoreze mereu.

Majoritatea ideilor lui Ratzel rămân ancorate în viziunea organicistă a epocii sale. Cu

toate acestea, conferind un rol important concepţiilor pe care popoarele şi le fac despre spaţiul

17

lor, manierei de a proiecta în spaţiu aceste idei şi abilităţii de a gestiona acest spaţiu, Ratzel a

operat o deschidere către o dimensiune extra-organică, cea a reprezentărilor.

Antropogeografia – disciplina pe care Ratzel o propunea lumii ştiinţifice prin

intermediul unei lucrări de pionierat în două volume (vol. I, 1882, vol. II, 1891), cu acelaşi

titlu (Anthropogeographie) – era definită de autorul său drept „învăţătura despre factorii

răspândirii geografice a oamenilor” şi „despre distribuţia, forma şi dimensiunile popoarelor şi

a statelor lor”, fiind, de fapt, echivalentul german al geografiei umane3. Sensurile pe care

Ratzel le conferea termenilor de popor (Volk) şi stat (Staat) erau cele de comunitate umană cu

o anume identitate, constituită istoric şi geografic, prin evoluţie biologică şi culturală –

poporul – şi, respectiv, guvernământ sub care poporul se organizează politic – statul. În

viziunea lui Ratzel, statul, ca organism politic, marca o etapă superioară în existenţa unei

comunităţi, mijlocul prin care acesteia i se deschidea accesul către nivelurile elementare de

cultură. După cum statul individualiza poporul şi pământul din punct de vedere politico-

geografic prin spaţiul pe care-l ocupă, tot aşa prin evoluţie biologic-culturală poporul se

individualiza antropologic. „Poporul şi statul sunt expresia unei construcţii istorice într-un

spaţiu geografic şi politic esenţial pentru supravieţuirea şi dezvoltarea lor – spaţiul vital”. Un

popor privat de „spaţiu vital” (Lebensraum) devine un „popor fără spaţiu” (Volk ohne Raum).

Era cazul Germaniei, a cărei „foame de spaţiu” era, credea Ratzel, îndreptăţită în condiţiile în

care Germania ocupa un spaţiu de 10 ori mai mic decât al Rusiei.

Pentru Ratzel, spaţiul ocupat de un stat reprezintă prima condiţie de exprimare a

puterii unui stat, iar identitatea sa politico-geografică este dată de poziţia sa geografică,

respectiv amplasamentul său în raport cu celelalte state, în primul rând faţă de vecini. Spaţiul

2 Friedrich Ratzel, Antropogeographie oder Grundzüge der Antewendung der Erdkunde auf gie Geschichte , Stuttgart, 1882, pp. 41-62. Apud Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997, p. 29. 3 Ibidem, p. 35.

18

(der Raum) şi poziţia (die Lage) ar explica particularităţile istoriei politice ale statului

respectiv.

În consens cu concepţiile darwinismului social, în lucrarea sa fundamentală Geografie

politică (1897) Ratzel a postulat necesitatea de a considera statele drept organisme care

întreţin cu solul „un raport necesar”4: produs al pământului, odată constituit, „statul trebuie să

trăiască de pe urma pământului”. Construcţiile statale se edifică şi se dezvoltă pornind de la

un nucleu sau centru (die Mittelpunkte), asemeni unei fiinţe care se dezvoltă dintr-un embrion

originar. Şi, tot asemeni unui organism, ele cresc, decad şi pier „în ciclul etern al disoluţiei şi

regenerării (care este istoria)”.

Într-o lucrare de-sine-stătătoare (Despre legile de creştere spaţială a statelor, 1901),

Ratzel a încercat chiar să stabilească un număr de legi după care s-ar produce expansiunea

statelor. Identificate în număr de şapte, ele ar fi următoarele: creşterea statelor sporeşte o dată

cu progresul cultural al acestora; creşterea spaţială a statelor însoţeşte alte manifestări ale

dezvoltării lor, cum sunt ideologia, producţia, comerţul, puterea de a influenţa, capacitatea de

prozelitism; statele se extind prin absorbţia şi asimilarea unităţilor politice de importanţă şi

mărime mai redusă; graniţa este un organ situat la periferia statului şi prin amplasarea sa

materializează forţa de expansiune şi creşterea teritorială a statului; extensia spaţială a statului

se realizează prin absorbţia regiunilor importante pentru existenţa şi proiectele sale – regiunile

de litoral, bazinele fluviale, şesurile, teritoriile cele mai bogate; primul impuls pentru

extinderea teritoriului este dat de existenţa unei civilizaţii inferioare; tendinţa generală de

asimilare sau de absorbţie a naţiunilor mai slabe se autoîntreţine prin înglobarea de noi

teritorii.

Ratzel a avansat şi ideea conform căreia importanţa mărilor şi oceanelor se modifică în

timp în funcţie de mărimea şi importanţa ţărilor care le străjuiesc. Preluarea succesivă de către

4 Friedrich Ratzel, Géographie politique, Éditions Régionales Européennes, 1988, p. 2.

19

mările şi oceanele lumii a rolului de „vioară întâi” în plan geopolitic Ratzel o denumea „ciclu

oceanic”. Astfel, de-a lungul istoriei acest rol l-au jucat, rând pe rând, Marea Mediterană,

Oceanul Atlantic şi, în vremea lui Ratzel, dar şi în viitor, Oceanul Pacific. Prin poziţie

strategică, importanţa resurselor şi dimensiunile sale uriaşe, Oceanul Pacific îi apărea lui

Ratzel drept terenul predilect al înfruntărilor viitoare dintre marile puteri ale lumii în general

şi între puterile maritime (SUA, Marea Britanie, Japonia) şi cele continentale (Rusia, China),

în special.

Una din tendinţele ineluctabile şi irepresibile ale istoriei ar fi formarea de state tot mai

mari, prin „tendinţa naturală, logică, a acestora, de a cuprinde „locuri valoroase din punct de

vedere politic”. Ca urmare, statele mari (denumite alternativ de Ratzel şi „continentale”) ar

urma să crească şi mai mult, cele mijlocii ar urma să fie zdrobite de cele mari, iar cele mici ar

urma să dispară cu totul. Peste tot macrostatismul ar urma să înfrângă microstatismul. Atunci

când un stat, precum SUA, pornind din nucleul politico-cultural al matricii de origine, îşi

extinde spaţial forţa civilizatoare la nivelul unui întreg continent, se creează un geospaţiu.

Crearea de geospaţii ar fi destinul marilor popoare ale planetei.

Expansiunea teritorială a statelor Ratzel o pune pe seama unui factor metafizic pe care

îl denumeşte „simţul spaţiului” (Raumsinn) şi pe care popoarele l-ar deţine în grade diferite.

Unele state ar fi apte pentru expansiune teritorială, în vreme ce altele ar fi lipsite de această

însuşire. Una din caracteristicile marilor puteri ar fi tocmai posesia acestui „simţ al spaţiului”.

Această calitate poate evolua sau involua ca urmare a degradării sau îmbătrânirii unor

comunităţi umane, ceea ce ar explica ascensiunea sau decăderea lor. Fiecare popor, mic sau

mare, trebuie să treacă prin „şcoala spaţiului” (die Schule des Raumses). Păstrarea spaţiului

propriu dar, mai ales, expansiunea teritorială se fac prin război, „care a rămas dintotdeauna

marea şcoală a dominării spaţiului”. Călite prin război, popoarele îşi întăresc şi îşi transformă

20

simţul spaţiului. Pregătirea războiului o face strategia. Geografia este pentru strategie ceea ce

este topografia pentru tactică.

Expansiunea statelor se operează nu doar însă prin forţa armelor, prin război, ci şi

prin comerţ (Handelmarkt) şi spirit (die geistige Austanch), altfel spus prin comunicare şi

diseminare culturală. „Comunicarea activă este simptom cultural şi creatoare de cultură” şi, în

acelaşi timp, condiţie a grandorii unui stat.

„Forţa unei civilizaţii istorice stă în forţa desfiinţării graniţelor”. Graniţa (die

Grenzen), ca organ periferic al statului, este prin excelenţă dinamică, întrucît „statul în

mişcare presupune graniţe în mişcare”. Un stat aflat în expansiune tinde să-şi stabilească

frontierele pe graniţele naturale. „Graniţa pe ţărmuri este cea mai bună dintre graniţele

politice în interiorul oicumenei, pentru că ea este naturală”5. Statele care nu au graniţe

naturale suferă de-a lungul timpului cele mai multe transformări ale frontierelor. La fel s-ar

întâmpla lucrurile cu statele care deţin o poziţie geografică sau politică intermediară (die

Mittellage), întrucât poziţia de mijloc suferă cele mai multe influenţe, supusă fiind unor

influenţe şi tendinţe diferite, de cele mai multe ori contrare. Cum majoritatea statelor mici

deţin poziţii intermediare, presiunea asupra lor este deosebit de mare, iar modificările de

frontieră dese. În plus, „cu cât statul este mai mic, cu atât mai puţin importantă este graniţa

sa”. De aceea „un stat mic suportă o graniţă rea mai uşor ca unul mare”. Când unui stat mare i

se impun „graniţe rele” (incorecte), el va fi afectat în însăşi centrul său politico-spiritual

(Mittelpunkt). Slăbirea centrului de iradiere politico-spirituală va conduce la pierderea

controlului periferiilor, care vor intra în „orbita” altui Mittelpunkt.

Ratzel nu s-a limitat să impregneze geografia sa politică de finalitate germanică, ci a

şi dedicat o lucrare specială spaţiului german (Germania, Introducere în stiinţa patriei, 1898).

Concepută ca o aplicare a sistemului său la un spaţiu geografic, etnic, politic şi cultural

5 Idem, Politische Geographie oder die Geographie der Staaten des Verkehrs und des Krieges, München şi Berlin, 1903, p. 568. Apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 51.

21

concret, lucrarea se evidenţiază prin preocuparea de a sublinia locul şi rolul Germaniei în

Europa Centrală (Mitteleuropa) şi a defini sarcinile de viitor ale Germaniei. Din acest ultim

punct de vedere, Ratzel considera necesar ca Germania să se facă recunoscută pe eşichierul

politicii mondiale ca zonă intermediară între Occidentul anglo-saxon şi Orientul slav. Prin

expansiune pe direcţia cursului Dunării – aceeaşi direcţie indicată, la 1841, de Friedrich Liszt

– Germania ar fi urmat să constituie – fie sub forma unui stat german, fie a unei uniuni

politice central-europene aflate sub egida sa – o mare putere central-europeană „între marile

puteri mondiale Anglia, Rusia şi Statele Unite”.

Într-o perioadă în care Germania căuta să se reinsereze în concertul marilor puteri şi

să participe la „festinul” împărţirii coloniilor de la care fusese până atunci exclusă, ideile lui

Ratzel ofereau, o direcţie coerentă de acţiune Imperiului german, nefiind câtuşi de puţin

întâmplător faptul participării geografului german la Liga Pangermanică, încă de la

întemeierea sa (1890).

Într-un asemenea context, posteritatea lui Ratzel în spaţiul german nu a putut să fie

decât cu totul remarcabilă. Termenul pe care l-a creat – antropogeografia – a fost folosit pe

scară largă de către geografii germani de după el. Cercetările de geografie politică au

continuat linia preponderent organicistă pe care acesta a inaugurat-o. La fel s-au întâmplat

lucrurile şi cu paradigma determinismului geografic propusă de Ratzel, reluată şi dezvoltată în

perioada interbelică de către şcoala geopolitică condusă de Karl Haushofer. Nu în ultimul

rând, conceptul de Mitteleuropa a fost preluat şi elaborat în detaliu de către Friedrich

Naumann (1860-1919), într-o lucrare cu acelaşi titlu publicată în 1915, în contextul blocadei

şi, ulterior, înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial, când germanii au realizat mai

bine şi într-un mod nedorit poziţia lor mediană în Europa. Proiectul lui Naumann viza

constituirea unui vast patrulater dominat de germani, limitat la nord de Marea Baltică şi

Marea Nordului, la sud de Marea Adriatică şi Marea Neagră, la vest de Rin şi la est de Rusia,

22

altfel spus a unei Europe Centrale esenţialmente germană, în care rolul coagulator asupra

etniilor ne-germane ar fi urmat să fie îndeplinit de Berlin şi Viena. Această Mitteleuropa

deschisă către patru mări, ar fi urmat să se extindă către Africa şi Orientul Apropiat,

conducând la formarea unei noi axe geopolitice Berlin-Bagdad, suficient de puternică politic

şi economic pentru a rezista presiunii exterioare a unei alianţe franco-ruseşti6.

Nu la fel de favorabil a fost receptat în epocă sistemul lui Ratzel în alte ţări europene,

în special în spaţiul francez. Marcel Mauss a criticat determinismul geografic exclusiv pe care

Ratzel l-a conferit „factorului teluric”. Iar Camille Vallaux a văzut în Geografia politică

ratzeliană „un manual de imperialism” şi o „apoteoză a Germaniei imperiale”7.

După Al Doilea Război Mondial, lumea părea să-l fi uitat pe Ratzel, singurele referiri

la sistemul său fiind cele critice ale Răsăritului Europei, din perspectiva materialismului

dialectic şi istoric. Însă în contextul revenirii apetitului faţă de geopolitică în Occident şi a

preocupărilor de a găsi o nouă soluţie europeană „problemei germane”, începând cu jumătatea

anilor 80 concepţiile lui Ratzel revin în actualitate, aşa explicându-se reeditarea sa, în 1988, în

Franţa – ţara care-l receptase cel mai critic pe Ratzel în perioada interbelică.

2.2 Rudolf Kjellèn - creatorul termenului de geopolitică

Asimilarea creatorului termenului de geopolitică şcolii geopolitice

germane este întrucâtva forţată, întrucât Rudolf Kjellèn (1864-1922) a fost profesor

universitar suedez. Cu toate acestea, apartenenţa sa la această şcoală s-a impus deja ca o

tradiţie, avându-se în vedere ecoul şi cariera deosebite pe care ideile sale le-au avut în spaţiul

german, publicarea unei bune părţi a operei sale în limba germană, precum şi susţinerea activă

de care s-a bucurat expansionismul german din partea filo-germanului suedez.

6 Friedrich Naumann, Mitteleuropa, Georg Reimer, Berlin, 1915. Vezi şi Peter Katzenstein, “Germany and Mitteleuropa: An Introduction”, în Peter Katzenstein, ed., Mitteleuropa: Between Europe and Germany, Berghahn Books, Providence, Oxford, 1997, pp. 36-37. 7 Camille Vallaux, Geographie sociale. Le Sol et l’État, Doin, Paris, 1911, p. 166.

23

Rudolf Kjellèn s-a născut în oraşul suedez Torsö. Studiile şcolare şi universitare le-a

urmat într-un mediu cultural impregnat de pangermanism. În 1890 şi-a susţinut lucrarea de

doctorat la Universitatea din Uppsala cu o teză consacrată teoriilor statului. În anul următor a

devenit asistent la Universitatea din Göteborg şi, peste încă un an profesor de ştiinţe politice

la aceeaşi universitate. În paralel, a susţinut cursuri de istorie, drept şi ştiinţe politice la

Universitatea din Uppsala. A fost, de asemenea, membru al Parlamentului suedez.

Kjellèn a utilizat pentru prima oară oral termenul de geopolitică într-o prelegere

publică din aprilie 1899 şi l-a reluat în scris în lucrarea „Introducere la geografia Suediei”,

publicată în anul 1900. Sensurile pe care Kjellèn le conferea conceptului erau cele ratzeliene

de geografie politică şi, prin extensie, antropogeografie. Cu alte cuvinte, prin geopolitică

Kjellèn înţelegea geografia statului ca formă de viaţă, ca organism în desfăşurare spaţială.

Iniţial, conceptul de geopolitică a fot receptat cu reticenţă de lumea ştiinţifică, după

cum o dovedeşte şi recenzia pe care Robert Sieger a făcut-o în 1903 cărţii lui Kjellèn despre

geografia Suediei în periodicul „Geographische Zeitschrift”. Intrarea termenului în circuitul

literaturii ştiinţifice germane şi scandinave se va produce abia în 1916, când Kjellèn a publicat

lucrarea „Problemele ştiinţifice ale războiului mondial”, al cărui prim capitol se intitula chiar

„Probleme geopolitice”.

Tot în contextul primei mari conflagraţii mondiale, Kjellén a tipărit lucrarea „Statul

ca formă de viaţă” (Staten som Lifsform, 1916 ediţia suedeză, Der Staat als Lebensform,

1917, ediţia germană) în care argumenta că politica este ştiinţa acelei forme de viaţă care se

numeşte stat. În viziunea biologizantă a lui Kjellén, statele erau realităţi obiectivc,

supraindividuale, pline de viaţă, care se cereau analizate ca „organisme politice” pătrunse de

voinţă de supravieţuire şi instinct de expansiune. Ulterior, în prefaţa la lucrarea colectivă

„Marile puteri înainte şi după războiul mondial”, apărută postum (1935), la 13 ani după

moartea sa, Kjellèn va relua analogia dintre stat şi fiin ţe, afirmând că marile puteri „sunt

24

înainte de toate întruchipări ale vieţii şi chiar cele mai măreţe dintre toate întruchipările de pe

pământ ale vieţii”. Asemeni fiinţelor, statele sunt angajate într-o „luptă pentru supravieţuire”

în care statele mari înving, iar cele mici sunt învinse. „Statele care dispun de vitalitate, dar al

căror spaţiu este restrâns sunt subordonate imperativului politic categoric de a-şi lărgi spaţiul

prin colonizare, unire cu alte state sau prin diferite cuceriri”. În optica lui Kjellèn,

expansionismul german era îndreptăţit de existenţa unui popor numeros, cu o natalitate

prodigioasă şi, prin urmare, era un fenomen firesc, logic şi necesar prezervării naţiunii

germane.

Cristalizarea deplină a sistemului său integrat de politică a statului se va produce o

dată cu apariţia lucrării despre „Bazele unui sistem politic” (Grundriss zu einem System der

Politik, 1920). Propunându-şi să schiţeze „un sistem de politică pe baza concepţiei empirice

despre stat”, Kjellèn a postulat necesitatea ca în analiza naturii unui stat să fie luate în

considerare toate cele „cinci feţe ale fiinţei statului”: ţara (Reich), neamul (Volk), gospodăria

sau economia ţării (Reichhaushalt), structura socială (Gesellschaft) şi guvernarea

(Staatsregiment).

Corespunzător celor cinci faţete, politica ca ştiinţă a statului are drept părţi

componente geopolitica, ce studiază statul ca teritoriu (aşezarea, forma şi teritoriul acestuia);

ecopolitica (politica economică), ce studiază statul ca gospodărie; demopolitica (politica

populaţiei), ce studiază statul ca neam; sociopolitica (politica socială), ce studiază statul ca

societate; şi cratopolitica (politica autorităţii de stat), ce studiază statul ca formă de

guvernământ.

Fiecare dintre cele cinci părţi componente ale ştiinţei politice se subîmpart, la rândul

lor, în mai multe subdiviziuni. Astfel, geopolitica – definită drept „ştiinţa care se ocupă cu

studiul pătrunderii organizării politice în teritoriu şi de studiul mediului politic al poporului” –

se subdivide în topopolitică, ce studiază aşezarea statului în mediul său politic, poziţia statului

25

în lume şi în raport cu vecinii săi; morfopolitică, interesată de configuraţia sau forma statului,

respectiv graniţele şi reţelele de circulaţie; şi fiziopolitică, preocupată de fizionomia

teritoriului statului, respectiv de bogăţiile solului şi subsolului şi de consecinţele aşezării sale

între anumite coordonate geografice (latitudine, longitudine).

Între aceste subdiviziuni, topopolitica este cea mai importantă, ea fiind „ştiinţa

specială despre poziţia Reich-ului în cadrul lărgit al politicii, interesând aici mai ales mediul

politic...Se oferă aici observaţiei şi analizei toate problemele fundamentale pentru starea în

lume a unei ţări, probleme care decurg: dintr-o vecinătate simplă sau complicată, din

vecinătatea cu state mai mari sau mai mici, din distanţele mai lungi sau mai scurte ce despart

un stat de centrele de putere şi de cultură ale timpului, din situaţia faţă de punctele sau

regiunile de fricţiune sensibile ale marii politici, din aşezarea politică la centru, intermediară

sau la periferie”8.

O distincţie utilă pe care o operează Kjellén este aceea dintre poziţia geografică şi cea

geopolitică a unui stat. În vreme ce poziţia geografică este una esenţialmente constantă,

circumscrisă prin coordonate fizico-geografice fixe, poziţia geopolitică este dinamică, în

continuă schimbare, în funcţie de raporturile de putere pe care statul respectiv le are cu vecinii

săi şi alte state mai îndepărtate cu care rivalizează. La începutul secolului XX, de pildă, India

era un stat asiatic din punct de vedere geografic, un dominion sau colonie engleză din punct

de vedere politic şi o ţară euro-britanică din punct de vedere geopolitic.

Interesante sunt şi consideraţiile sale privitoare la statele mici, aflate cel mai adesea în

poziţia intermediară a unor state-tampon între marile puteri. Deşi mici, aceste ţări au o

importanţă mare în câmpul geopoliticii. Preluând noţiunea asociată îndeobşte lordului Curzon

of Kedleston (autorul faimoasei „linii Curzon”, care despărţea Polonia de Uniunea Sovietică

după Primul Război Mondial), Kjellèn arăta că statul tampon este locul geometric predilect al

26

întâlnirii marilor câmpuri sau interese geopolitice, „un tip deosebit de Reich...ce joacă în

lumea politică un rol foarte important ce a devenit obişnuit şi specific în caracteristicile

timpului de azi”. Mai mult decât atât, argumenta Kjellèn, poziţia de stat tampon impune

promovarea unei politici specifice, adecvate acesteia – politica tampon.

Potrivit lui Kjellèn, „orice stat tinde să acopere o regiune geografică organică în

întregimea ei” şi „niciodată nu devine mai evidentă natura organică a Reich-ului şi mai

limpede decât în caz de război”. În viziunea sa, războiul este inevitabil, iar pregătirea şi

purtarea sa, ca obiect de studiu şi atribut al statului major, ar trebui să acceadă la statutul de

„ ştiinţă academică”. Înainte de a se încerca cucerirea sa prin forţa armelor, un stat trebuie

izolat şi „străpuns” geopolitic prin varii mijloace (diplomatice, economice, sociale, juridice şi

culturale). Drept urmare, el se poate prăbuşi din interior, nemaifiind necesară folosirea forţei

militare.

Simpatia fără echivoc a lui Kjellèn se îndreaptă către statul organic, inamic al

cosmopolitismului şi individualismului. Aflată în criză de identitate, umanitatea ar trebui să-şi

fixeze drept ideal reorganizarea în comunităţile de origine, etnice sau rasiale. Sforţarea

germană de la 1914 o consideră „o creaţie contra idealului cosmopolit” şi a „anarhiei, ce a

isvorât pe câmpul individualismului de la 1789”, o „revoluţie” mai însemnată chiar decât

marea revoluţie franceză, întrucât fixând drept ţel refacerea unităţii germane, a oferit întregii

umanităţi direcţia de urmat în viitor.

Vehicolul noii „revoluţii” trebuia să-l constituie ideea pan-germanismului. Iar

realitatea geopolitică imediată de întrupare acesteia trebuia să fie „strângerea într-un bloc

federativ, sub egidă germană, a întregii Europe Centrale” cuprinse între Dunăre, Rin şi Vistula

– soluţie asemănătoare celei preconizate de Friedrich Naumann, cu doi ani înainte (1915).

8 Rudolf Kjellèn, Grundriss zu einem System der Politik , Leipzig, 1920, pp. 64-65. Apud Ionel Nicu Sava, op. cit., pp. 84-85. Pentru comparaţie, vezi şi traducerea uşor diferită a pasajului la Ion Conea, “Geopolitica – o ştiinţă nouă”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 31.

27

Dincolo de primatul inventării termenului de geopolitică şi a integrării sale într-un

adevărat sistem de politică a statului, contribuţiile teoretice ale lui Kjellèn şi-au asigurat

posteritatea mai ales prin finalitatea lor pragmatică, copios exploatată de către exponenţii

şcolii geopolitice germane ai perioadei interbelice.

2.3 Geografia politică germană de până la autonomizarea şi institu ţionalizarea

geopoliticii

Deşi sistemul laborios elaborat şi integrat al lui Kjellèn i-a conferit geopoliticii drept

de cetate în ansamblul ştiinţelor politice, mult timp, în virtutea unei anumite inerţii

epistemologice, aceasta a continuat să fiinţeze în umbra geografiei politice. Înflorirea celei din

urmă a fost una dintre consecinţele în plan ştiinţific ale derulării primei conflagraţii mondiale,

ce punea în faţa statelor problema destinului lor geografic şi politic în contextul creat de

tendinţele de împărţire şi reîmpărţire a Europei, rediscutarea graniţelor, afirmarea principiului

naţionalităţii şi apariţia de noi state naţionale. Monografiile geografice şi politice proliferează,

astfel încât aproape toate statele europene, inclusiv cele create prin sistemul tratatelor de pace

de la Versailles, beneficiază de o lucrare monografică sau cel puţin de un capitol într-o lucrare

mai amplă. Apetitul de cuprindere monografică a noilor geografi se extinde şi asupra spaţiilor

pe care Kjellèn le denumise state sau teritorii tampon, ba chiar şi asupra unor state extra-

europene – cazul lui Karl Haushofer, de pildă, care debutează ca autor printr-o monografie

dedicată Japoniei (1913) – ţară în care fusese ataşat militar între 1908 şi 1910.

În pofida diversităţii sale, geografia politică a perioadei rămâne fidelă paradigmelor

fundamentale statuate de Ratzel şi Kjellèn: determinismul geografic, naturalismul biologizant

şi evoluţionismul organicist. În general ea pare a se fi coagulat în jurul celor trei mari

caracteristici politico-geografice enunţate de Ratzel: spaţiul, poziţia şi graniţele.

28

Într-o lucrare de sinteză a domeniului, elaborată la finele Primului Război Mondial (Linii

principale ale geografiei politice generale, 1918), un autor care s-a bucurat de o oarecare

notorietate în epocă, A. Supan, considera statul drept o structură compusă din formă (Gestalt),

mărime (Gröse), şi poziţie (Lage). Acelaşi geograf s-a înscris în istoria reflecţiei geopolitice

prin enunţarea existenţei şi a posibilităţii calculării „coeficientului de presiune” geopolitică

dintre state vecine. Acesta ar putea fi determinat luănd în calcul mărimea populaţiei şi

densitatea populării unui stat în raport cu cea a tuturor vecinilor săi. Ulterior (1922), W. Vogel

va introduce în calcularea indicatorului creat de Supan noi variabile, precum suprafaţa statului

şi a vecinilor, potenţialul economic şi militar, populaţiile existente, raportarea la originile

etnice, interesele, tradiţiile istorico-politice şi cultura acestora, stările de spirit reciproce, etc.

Aria de cuprindere foarte largă pe care geografii germani o confereau geografiei

politice făcea ca aceasta să se suprapună, în linii mari, peste sfera de cuprindere a geopoliticii.

O dovedeşte, între altele, definiţia pe care Otto Maull o dădea geografiei politice în 1925:

„învăţătura despre existenţa geografică a statelor şi despre formele geografice ale acestora sau

învăţătura despre stat în constrângerea sa geografică, în dependenţa sa de teritoriul natural şi

cultural. În egală măsură, ea este concepţia despre diferenţierea omenirii în comunităţi statale.

Ea ne arată totodată în statalitate şi în manifestarea vieţii statelor una dintre cele mai

importante forţe antropogeografice”9.

Aşa se face că abia după moartea lui Kjellèn (1922), treptat, geopolitica a penetrat

mediile academice germane. Primirea de care s-a bucurat din partea acestora a fost însă aşa de

bună, încât s-a ajuns să se vorbească despre ea ca despre o ştiinţă germană. Faptul a atras după

sine, în decembrie 1923, înfiinţarea primului periodic specializat de geopolitică – Zeitschrift

für Geopolitik. Apariţia sa efectivă, începând din 1924, poate fi considerată un prim pas către

autonomizarea şi instituţionalizarea geopoliticii. Nu întîmplător, în acelaşi an, geopolitica se

9 Otto Maull, Politische Geographie, Berlin, 1925, p. 44.

29

extinde în întreg sistemul învăţământului universitar german, devenind o disciplină cu examen

obligatoriu. Şi tot în 1924 se înfiinţează Şcoala Superioară pentru Politică din Berlin, a cărei

catedră de geopolitică se va transforma ulterior (1939) în Institut de Geopolitică, avându-l ca

director pe fiul lui Karl Haushofer, Albrecht Haushofer10. În pofida caracterului său militant

pronunţat, în paginile revistei Zeitschrift für Geopolitik, timp de două decenii (între 1924 şi

1944, când revista s-a autodizolvat) au apărut o serie de contribuţii valoroase privitoare la

raporturile de putere şi rolul etniilor în trasarea noilor frontiere europene.

În Germania, geopolitica geografului suedez a suferit o extindere semantică şi de sferă

de cuprindere. Dacă în sistemul lui Kjellèn geopolitica desemna doar capitolul de introducere

geografică în sistem, în Germania ea ajunge să fie identificată cu sistemul însuşi. Mai mult

decât atât, cei patru editori ai revistei Zeitschrift für Geopolitik (Karl Haushofer, Erich Obst,

Otto Maull şi Herman Lautensach) au încercat să transforme geopolitica în îndreptar politic,

conferind geografiei acelaşi rol pe care îl avusese în vremea cancelarului Bismarck, istoria.

Într-adevăr, şcoala istorică creată în jurul lui Heinrich von Treitschke se străduise să justifice

prin apelul la istorie şi principiul „forţa creează dreptul” (Kraft macht Reicht), unitatea şi forţa

Germaniei. Acum, şcoala geopolitică creată în jurul periodicului Zeitschrift für Geopolitik se

străduia să găsească temeiuri pan-germanismului prin apel la studiul mediului geografic şi

veştejirea sistemului versaillez. Subliniind nevoia Germaniei de a avea acces la materii prime,

de spaţiu pentru a face faţă surplusului de populaţie, denunţând sistemul tratatelor de pace de

la Versailles drept o monstruozitate şi revendicând vechile colonii germane, şcoala

geopolitică germană s-a transformat în instrument de mobilizare a conştiinţelor în jurul ideilor

de patrie şi neam, o şcoală de educaţie politică, civică şi naţională, precum şi în armă de luptă

nemijlocită în slujba politicii. Pe nesimţite, ştiinţa care trebuia să se constituie în „conştiinţa

10 Sergiu Tămaş, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, p. 45.

30

geografică a statului” (Geopolitik), a fost absorbită de politica externă militantă, cu vocaţie

planetară, a statului german (Weltpolitik).

2.4 Karl Haushofer – părintele geopoliticii germane

General, geograf, profesor universitar şi călător în Extremul Orient, Karl Haushofer

(1869-1946) este considerat a fi părintele geopoliticii germane. Născut la 27 august 1869, la

München, Karl Haushofer a îmbrăţişat, începând din 1887, cariera armelor, primind o aleasă

educaţie militară în şcolile bavareze. Ofiţer de artilerie în armata bavareză începând din 1890,

în 1899 devine ofiţer în Statul Major al armatei germane, iar din 1904, profesor la Academia

de Război. În octombrie 1908 este trimis la Tokio pentru a organiza armata imperială

japoneză. În perioada 1908-1910 a efectuat o serie de călătorii în India, Coreea, Manciuria şi

nordul Chinei, ce-şi vor pune profund amprenta asupra gândirii sale geopolitice. În India l-a

întâlnit pe lordul Kitchener care i-a prezis că orice înfruntare dintre Marea Britanie şi

Germania va costa cele două puteri pierderea poziţiilor pe care acestea le deţineau în Pacific,

în beneficiul SUA şi al Japoniei – remarcă profetică de care Haushofer va ţine seama la

redactarea lucrării sale Geopolitica Oceanul Pacific (1925). Pe drumul de întoarcere spre

Germania a traversat Siberia, realizând pentru întâia dată „pe viu” imensitatea teritoriilor

ruseşti eurasiatice. În 1912 i-a apărut prima lucrare destinată marelui public, intitulată Marea

Japonie (Dai Nihon). Oferind bilanţul geopolitic al experienţei sale japoneze, Haushofer

schiţa în cadrul său proiectul unei alianţe între Germania, Rusia şi Japonia, menit îndiguirii

puterile anglo-saxone (Marea Britanie, SUA). A participat la Primul Război Mondial, fiind

angrenat în luptele de pe frontul occidental, şi, în 1916, în luptele din Carpaţi şi de pe Valea

Trotuşului. Sfârşitul războiului l-a găsit în Alsacia. Dezamăgit de situaţia postbelică a

Germaniei, după război a părăsit cariera armelor dedicându-se cercetărilor geopolitice şi

carierei universitare. Experienţa japoneză şi-a spus încă o dată cuvântul, în 1919 Haushofer

31

susţinându-şi teza de doctorat în geografie la Universitatea din München cu o lucrare

consacrată mărilor interioare ale Japoniei (Orientări fundamentale în dezvoltarea geografică

a imperiului japonez, 1854-1919). Profesor la Universitatea din München din 1919, a înfiinţat

o catedră de geopolitică, pe care a condus-o până în 1933. În 1930 a devenit membru (Fellow)

al Societăţii Americane de Geografie. S-a implicat activ în fondarea Academiei Germane şi a

avut o contribuţie decisivă la întemeierea Asociaţiei pentru germanii din străinătate (Verein

für das Deutschtum im Ausland) – for a cărei menire îl constituia apărarea şi promovarea

culturii minorităţilor germane trăitoare în afara Reich-ului. Ulterior va deţine timp de patru

ani, succesiv (1934-1937 şi 1938-1941), funcţia de preşedinte a ambelor instituţii cultural-

ştiinţifice.

Raporturile întreţinute de Hushofer cu nazismul sunt încă subiect de dispută. Este cert

că la München l-a cunoscut pe Rudolf Hess şi, ulterior, prin intermediul acestuia, pe Adolf

Hitler. Cercetările mai noi tind însă să acrediteze ideea inexistenţei vreunei legături directe

între geopolitica promovată de gruparea din jurul lui Haushofer şi regimul hitlerist. Deşi a

aprobat anexarea Austriei şi revenirea la Germania a teritoriilor sudeţilor şi Memelului (azi

Klaipeda, în Lituania), Karl Haushofer a criticat proiectul invadării URSS-ului şi colonizării

popoarelor slave şi a respins rasismul hitlerist (de pe urma căruia a avut de suferit, soţia sa

fiind de origine evreiască). Una din cele mai valoroase lucrări ale sale, Graniţele şi

semnificaţia lor geografică şi politică (1927), a fost interzisă de regimul naţional-socialist în

1939. Iar vederile unuia din cei doi fii ai săi, Albrecht, directorul Institutului de Geopolitică

(apărut prin transformarea în 1939, în Institut, a fostei catedre de geopolitică a Şcolii

Superioare pentru Politică din Berlin) erau cunoscute ca profund divergente în raport cu

„ortodoxia” naţional-socialistă. De altminteri, Albrecht Haushofer a participat la atentatul

eşuat la viaţa lui Hitler din 20 iulie 1944, fapt pentru care a fost arestat şi, ulterior executat de

Gestapo. Ca urmare a aceluiaşi eveniment, Karl Haushofer însuşi, împreună cu o parte din

32

membrii familiei sale, a fost internat în lagărul de concentrare de la Dachau. Imediat după

înfrângerea celui de Al Treilea Reich, aliaţii l-au arestat şi acuzat pe Karl Haushofer a fi fost

inspiratorul politicii agresive a statului naţional-socialist, retrăgându-i titlul de profesor şi

dreptul la pensie. Suferind o puternică depresie psihică, la un an după eliberarea din

închisoare (10 martie 1946), s-a sinucis împreună cu soţia sa, Marta.

Haushofer este cel ce a desăvârşit procesul de autonomizare al geopoliticii în raport cu

geografia politică, operând o distincţie clară între cele două concepte. În vreme ce geografia

politică era „învăţătura despre distribuţia puterii statale în spaţiul suprafeţei terestre şi despre

condiţionarea sa de pământ prin formă, spaţiu, climă şi înveliş”, geopolitica trebuia să se

constituie în „ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile de viaţă naturale, ce se

străduieşte să înţeleagă dependenţa lor geografică şi condiţionarea lor de-a lungul mişcării

istorice”11 (subl. ns.).

Deşi în această definiţie Haushofer atribuie geopoliticii statutul de ştiinţă, în alte

intervenţii el se referă la ea ca la o metodă de studiu, imprecizia teoretică explicând de ce

Haushofer nu a scris vreodată un manual sau tratat de geopolitică. Ea nu poate fi imputabilă

însă doar lui Haushofer, ci întregii şcoli geopolitice germane a epocii sale, ce pendula între

aspiraţia de a constitui o nouă ştiinţă şi preocuparea de inventariere a unor fapte empirice,

menite a-i servi drept fundament. Ilustrativ pentru această oscilare este faptul că şi atunci când

au considerat-o o metodă, unii dintre exponenţii acestei şcoli au căutat în reflecţia lor

geopolitică să formuleze legi – unul dintre atributele distinctive esenţiale ale ştiinţei. Aşa au

procedat, de pildă, Adolf Grabowsky, primul şef al catedrei de geopolitică al Şcolii

Superioare pentru Politică din Berlin, care a enunţat un număr de şase legi care orientează

activitatea oricărei mari puteri sau Otto Maull, unul dintre editorii revistei Zeitschrift für

Geopolitik, care a stabilit o serie de legi ale formării şi creşterii statelor.

11 Karl Haushofer, Erich Obst, Herman Lautensach, Otto Maul, Bausteine zur Geopolitik , Berlin, Grunwald, 1928, p. 49.

33

Direcţiile care trebuiau să orienteze cercetarea geopolitică au fost schiţate de

Haushofer şi colaboratorii săi mai întâi în paginile periodicului Zeitschrift für Geopolitik şi

mai apoi reluate într-o formă închegată în lucrarea Bausteine zur Geopolitik, publicată în

1928. În număr de nouă, ele ar putea fi sintetizate în patru mari direcţii principale. Astfel,

Haushofer considera că cercetările geopolitice trebuiau să vizeze: studiul fenomenelor legate

de spaţiile geografice prin prisma reprezentării „spaţiului vital” al popoarelor şi a influenţei

sale asupra „voinţei de viaţă” (Lebenswille) – geopolitica „lumii ca voinţă şi reprezentare”

(formulă care relua faimoasa sintagmă a lui Schopenhauer); cercetarea raporturilor dintre

diversele ideologii ca „reprezentări ale vieţii” şi spaţiul de viaţă naţional ca „spaţiu vital” –

geopolitica spaţiului vital; studiul acţiunii transformatoare a ideologiilor asupra diverselor

spaţii geografice – geopolitica pan-ideilor, precum şi al mijloacelor prin care puteau fi

prevenite şi combătute agresiunile asupra „spaţiului vital” – geopolitica apărării ; cercetarea

modului de divizare a spaţiilor pământului în uscat şi apă, spaţii locuibile şi nelocuibile,

rasiale şi etnice, naţionale şi locale, urbane şi rurale, etc. – geopolitica frontierelor.

Haushofer a reluat conceptul de „spaţiu vital” enunţat de Ratzel (în lucrarea Bazele

geografice ale politicii externe, 1927), dar i-a conferit o sferă de cuprindere mai

cuprinzătoare. Înţeles nu numai ca spaţiu etnic-rasial, ci şi cultural-spiritual german,

geopolitica corespondentă acestuia trebuia să se intereseze atât de distribuţia demografică a

populaţiilor de origine germană în Europa (deutsche Volkstum), cât şi de spaţiul expresiei şi

influenţei cultural-spirituale germane pe continent (Deutschtum).

Din punct de vedere etnic-rasial, Haushofer considera că statele ale căror distribuţii

medii ale populaţiei depăşeau 100 de locuitori pe kilometrul pătrat erau îndreptăţite a se

angaja în procese de colonizare externă. Era cazul Germaniei şi Japoniei, ale căror densităţi

medii ale populaţiei depăşeau 130 de locuitori pe kilometrul pătrat (în unele zone, atingând

chiar densităţi de peste 300 de locuitori pe kilometrul pătrat)

34

În sfera geopoliticii frontierelor, contribuţia cea mai însemnată o adus-o Haushofer

prin lucrarea Graniţele şi semnificaţia lor geografică şi politică (Grenzen in ihrer

geographischen und politischen Bedeutung, 1927). Analizând diversele tipuri de graniţe

(naturale, rezultate dintr-un echilibru diplomatic, defensive, fluviale, litorale, etc), atenţia lui

Haushofer se îndrepta, cu precădere, spre aşa-numitele graniţe dezmembrate – cele ce

permiteau penetrarea militară a teritoriului unui vecin ostil. Haushofer a criticat, totodată,

obsesia (prioritar franceză, moştenită de la Cezar) de a stabili graniţele pe fluvii. În concepţia

sa fluviile, ca şi mările, mai degrabă unesc decât separă. Preluând şi dezvoltând două din

paradigmele fundamentale ale lui Ratzel – cea a graniţelor ca organe periferice şi cea a

graniţelor în mişcare – şi inspirat de conceptul de spirit al frontierelor enunţat de Vidal de La

Blache, Haushofer a propus propriul său concept – instinctul graniţei, pe care-l considera că

trebuie să fie defensiv acasă şi ofensiv în exterior.

Una din contribuţiile esenţiale ale lui Haushofer la reflecţia în plan geopolitic o

constituie conceptul de pan-idee – o idee capabilă prin forţa sa, de esenţă spirituală, să unifice

vaste spaţii. Prin intermediul ideologiei, care este vehicolul prin care pan-ideea se manifestă

în exterior, comunităţile (state, naţiuni, etnii) care intră în raza de acţiune a pan-ideilor sunt

„pervertite” spiritual, acţiune pe care Haushofer o denumeşte subminare geopolitică sau

străpungere prietenoasă. Acţiunea acesteia din urmă este mai insidioasă, întrucât cucereşte

spaţiul mental, iar efectele sale sunt mai de durată decât cele ale străpungerii militare12. Forţei

spirituale a străpungătorului prietenos (friedliche Furchdringt) i se poate opune doar forţa

spirituală a comunităţilor locale căzute pradă acestuia. Prin urmare, o geopolitică a apărării

trebuie să aibă în vedere nu doar graniţele externe, fizice, ci şi pe cele interioare, de natură

cultural-spirituală.

12 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, volumul I, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995, pp. 58-59.

35

În lucrarea Geopolitica Pan-Ideilor (Geopolitik der Pan-Ideen, 1931), Haushofer şi-a

asumat rolul de avocat al proiectelor geopolitice ce urmăreau constituirea de mari grupări

continentale, depăşind îngustimea teritorială şi economică a statelor de tip clasic. În ordine

istorică, doar imperiile mongole au reuşit unificarea masei continentale eurasiatice, atingând,

pe această cale, performanţa realizării unei pan-idei. La 1900, continentul australian era

unificat într-un singur stat, dar fără complementul său insular, Noua Zeelandă, pan-ideea

australă nu era deplin realizată. Pan-ideea africană era dependentă de voinţa emancipării

rasiale. Ideea pan-americană, deşi dispunea de structuri juridice încă de la începutul secolului

al XIX-lea (doctrina Monroe, reuniuni regulate a statelor americane, înfiinţarea unui Birou

pan-american) era încă departe de a fi realizată. Iar ideea pan-europeană rămânea doar un

simplu vis.

Istoria a cunoscut însă – sublinia Haushofer – şi pan-idei „circum-marine”, precum

cele întrupate de imperiile roman şi islamic în Marea Mediterană sau imperiul britanic în

Oceanul Indian. Ideea pan-pacifică, veche de secole, cunoştea în vreme sa, considera

geopoliticianul german, o resurecţie semnificativă, prin îmbrăţişarea sa de către două mari

puteri, aflate în competiţie: SUA şi Japonia. Punerea bazelor unui imperiu circum-marin

pacific o considera una din ideile politice cele mai grandioase ale istoriei.

Ideile pan-pacifice şi pan-americane le considera evoluţionare, iar ideile pan-asiatice –

cele promovate de comuniştii ruşi, naţionaliştii chinezi şi indieni – revoluţionare. Ideea

eurasiatică o subdiviza în două mari curente: curentul mare eurasiatic, ce considera Europa

drept o simplă penisulă a marii mase continentale pe care o reprezenta Eurasia; şi curentul mic

eurasiatic, născut în Rusia, care căuta doar să întoarcă privirile Rusiei dinspre Occident către

Răsărit.

36

Haushofer considera evoluţia umanităţii către entităţi de dimensiuni continentale ca

fiind una de natură ineluctabilă, iar reconcilierea ideilor pan-europene, eurasiatice şi pan-

asiatice ca imperios necesară.

Forţa spirituală care face posibilă apariţia unei pan-idei este o pan-gândire (Pan-

Gedanken), iar spaţiul care se uneşte sub egida unei pan-idei alcătuieşte o pan-organizare

(Pan-Organisierung) sau o pan-configuraţie (Pan-Gestaltung). În viziunea lui Haushofer, în

aspectul său de organizare şi reorganizare spaţială necontenită, lumea este produsul pan-

ideilor.

Dacă prognoza lui Haushofer privitoare la pan-configuraţiile planetare la sfârşitul

secolului XX (Pan-America, Eurafrica, Pan-Rusia şi Zona de Co-prosperitate Asia-Pacific)

nu s-a adeverit, consideraţiile sale privitoare la pan-gândirile care se manifestau pe

mapamond, enunţate în 1931, s-au dovedit a fi de-a dreptul profetice. Haushofer considera că

pan-gândirile care proveneau din Uniunea Sovietică şi SUA, aflate în raporturi concurenţiale,

sunt cele care contau pentru viitor. Întrucât Uniunea Sovietică era „pionierul revoluţionar al

unei idei de economie socialistă, al ideii de putere eurasiatică şi pan-asiatică şi al unei politici

culturale colectiviste”, iar SUA era „pionierul evoluţionist al economiei individualiste şi

capitaliste, al ideii de putere oceanică, pan-americană şi pan-pacifică şi al unei politici

culturale individualiste”, între cele două mari puteri nu putea exista compatibilitate şi una

dintre ele trebuia să o învingă pe cealaltă. În acest caz – atrăgea atenţia Haushofer – întrucât

noua Europă, de după Versailles, „aşezată doar pe ficţiunile juridice de drept politic şi

internaţional, nu poate rezista presiunii economice şi ideologice dintre URSS şi SUA”, va

exista doar o Pax Sovietica sau o Pax Americana13.

În lucrarea Politica mondială actuală (Weltpolitik von heute, 1934), Haushofer a

analizat configuraţiile geopolitice reieşite din aplicarea sistemului tratatelor de pace de la

13 Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 132.

37

Versailles. Referindu-se la Europa Centrală (Mitteleuropa), pe care o înţelegea, asemeni lui

Mackinder, drept adiţionarea spaţiilor renan şi danubian, Haushofer a criticat conceptul

francez ce conferea spaţiului central-european rolul unui cordon sanitar sub egida Franţei,

interpus între Germania şi Rusia. Lucrarea oferea, totodată, o definiţie a noţiunii de „mare

putere”, enumera tipurile de dependenţă politică (vasalitate, clientelism, protectorat, etc),

explicita formele de apropriere a spaţiilor încă nedominate ale mapamondului (zonele polare),

precum şi cele de dominare a spaţiilor pe care, în opinia lui Haushofer, sistemul tratatelor de

pace de la Versailles le lăsaseră lipsite de orice apărare (Germania).

Lucrarea Mările lumii şi puterile mondiale (Weltmeere und Weltmächte, 1937),

Haushofer a consacrat-o raportului dintre dominarea oceanelor şi puterea politico-militară a

statelor. Dominaţia mărilor survine atunci când o putere reuşeşte să se doteze cu o flotă

eficace, sublinia Haushofer. Talasocraţiile, aşa cum o argumenta exemplul Veneţiei, îşi

proiectează puterea pornind de la un teritoriu redus. Cucerind agenţiile comerciale şi zonele

litorale, ele se comportă asemenea unor „ventuze aspirante”, care sunt legate de metropolă

prin tentacule dinamice şi elastice. Adesea, talasocraţiile încep prin a domina mările

interioare – Marea Egee în cazul Atenei, Marea Mediterană în cazul Romei, Marea Japoniei în

cazul Japoniei moderne. Talasocraţiile sunt fie state litorale, fie state insulare. Talasocraţiile

litorale sunt mai fragile, fiind direct ameninţate de hinterlandul lor. Ele sunt construcţii

hibride, obligate de a duce o politică bicefală – una continentală şi una maritimă – ceea ce le

epuizează resursele şi le determină să piardă competiţia cu talasocraţiile insulare – cazurile

Olandei şi Portugaliei. Talasocraţiile insulare, precum Marea Britanie, dispun de atu-uri

suplimentare pentru a trece de la dominarea unei mări interioare la cea a marilor căi de

comunicare transoceanice. Haushofer a denunţat şi ceea ce el considera a fi comportamentul

ipocrit talasocraţiei britanice, care a apărat ideea de mare liberă pentru a putea domina quasi-

exclusiv mările lumii.

38

Într-o lume închisă, explorată în întregime, în care talasocraţiile au beneficiat de un

avans considerabil în proiecţia trans-oceanică a elanului lor colonizator, statele continentale,

precum Germania, sunt dezavantajate de geografia lor.

Într-o vreme în care politica nu poate fi decât mondială, popoarele care vor să

supravieţuiască trebuie în mod necesar fie să aibă deschidere către oceane, fie să-şi organizeze

spaţiile continentale în aşa fel încât să poată evita dominarea lor de către una sau alta dintre

puterile maritime. Această organizare continentală presupune construcţia de căi rutiere şi

feroviare şi sisteme de navigare fluvială controlate exclusiv de către puterile continentale14.

În vizunea lui Haushofer, cercetările complexe ale geopoliticii trebuiau „să furnizeze

argumente pentru acţiunile politice” şi să-i confere acesteia rolul de „călăuză în viaţa

politică”. Considerând că geopolitica este capabilă să ofere răspunsuri unor probleme politice

până la „25 la sută din cazuri”, Haushofer urmărea să ofere un plus de ştiinţificitate şi

raţionalitate deciziei politice, „arbitrariul care caracterizează acţiunea politică” fiind astfel

depăşit. Necesitatea unei atari întreprinderi era resimţită de Haushofer mai pregnant în

Germania, unde „deşi există o jumătate de academii de ştiinţă, nimeni nu face o acţiune de

educaţie geopolitică”, situaţie ce contrasta cu cea din Franţa, Anglia şi SUA, care dispuneau

de instituţii specializate în educaţia politică, iar consilieratul politic era o practică curentă.

Direcţia de evoluţie geopolitică pe care Haushofer şi grupul constituit în jurul revistei

Zeitschrift für Geopolitik o propunea decidenţilor politici germani pornea de la constatarea că

în condiţiile în care puterile anglo-saxone (Marea Britanie, SUA) dominau mările, iar Franţa

urmărea realizarea unui protectorat asupra vecinilor săi, singura axă geopolitică rămasă

deschisă influenţei germane rămânea axa Berlin-Tokio-Moscova. Politica „anaconda” a

puterilor maritime anglo-saxone - care, stăpânind ţărmurile se comportau asemeni unui şarpe

anaconda, ce se încolăceşte în jurul pradei şi o sugrumă lent - putea fi contracarată de

14 Robert Steuckers, Karl Haushofer (1869-1946), la http://foster.20megsfree.com/195.htm.

39

Germania doar printr-o alianţă cu Japonia şi Uniunea Sovietică şi, crearea, pe această cale, a

unui „bloc continental” tripartit. Acesta este mesajul-cheie al lucrării Blocul continental:

Mitteleuropa, Eurasia, Japonia (Der Kontinentalblock - Mitteleuropa - Eurasien - Japan,

1941). Masa terestră eurasiatică, sublinia Haushofer, dacă este organizată cum se cuvine,

poate scăpa oricărei blocade. Completată cu Italia musoliniană, troika germano-nipono-

sovietică ar fi urmat să susţină mişcările de independenţă arabe şi hinduse.

Anterior publicării lucrării (1941), încheierea alianţei cu Japonia (noiembrie 1936),

urmată de expansiunea central-europeană a celui de Al Treilea Reich şi realizarea pactului de

neagresiune sovieto-german (23 august 1939) lăsaseră impresia că programul geopolitic

enunţat de Haushofer era urmat întocmai de către regimul hitlerist. Însă în iunie 1941 a urmat

agresiunea împotriva Uniunii Sovietice, cu care Haushofer nu a fost de acord, fapt ce i-a atras

căderea în dizgraţia regimului.

Karl Haushofer rămâne, fără îndoială, adevăratul întemeietor al geopoliticii germane.

Cum însă şcoala geopolitică germană a fost percepută ca instrument de pregătire şi legitimare

a expansionismului iniţiat de cel de Al Treilea Reich şi Japonia imperialistă, prostul său

renume s-a răsfrânt direct asupra statutului de disciplină/ştiinţă proscrisă, pe care geopolitica

l-a avut, timp de decenii, în perioada postbelică.

40

Capitolul 3

Şcoala geopolitică franceză

Şcoala geopolitică franceză s-a constituit şi dezvoltat prin critica celei germane, ca

reacţie directă la discursul acesteia. Una din caracteristicile distinctive ale şcolii franceze, ce

provine tocmai din intenţia distanţării de modul cum geopolitica a fost înţeleasă şi practicată

de către şcoala germană, o constituie evitarea termenului de geopolitică şi uzitarea, în locul

său, a celui de geografie politică, dar cu acelaşi sens. Echivalenţa geopoliticii cu geografia

politică caracterizează opera celor mai reprezentativi exponenţi ai acestei şcoli (Elisée Reclus,

Jean Brunhes, Emmanuel de Martonne, Paul Vidal de la Blache, Jacques Ancel, Albert

Demangeon, Camille Valloux, Lucien Febvre, etc). Chiar şi acei exponenţi ai şcolii (Jacques

Ancel) care nu s-au sfiit să folosească termenul de geopolitică, acceptându-i legitimitatea,

considerau că geopolitica şi geografia politică desemnau unul şi acelaşi lucru. Excepţiile de la

această regulă au fost puţine la număr (George Montandon, André Tribal). George

Montandon, de pildă, făcea o distincţie clară între geografia politică – considerată a fi o

geografie statică – şi geopolitică – considerată a fi o geografie dinamică. „Geopolitica ar putea

fi denumită, cu un alt termen, geografie dinamică – şi dinamismul ei este întemeiat pe latura

ca să spunem aşa activă, pe care pretinde a o distinge în influenţa mediului asupra acţiunii

omului, asupra formării chiar a raselor, asupra aspectului, a înlănţuirii şi a succesiunii

evenimentelor”.

3.1 Principalii exponenţi ai geografiei politice franceze

Crearea termenului de geografie politică i se datorează lui Anne Robert Jacques

Turgot care, la mijlocul secolului al XVIII-lea, şi-a intitulat schiţa de câteva zeci de pagini

pentru o lucrare mai amplă în trei părţi, „Geografie politică”. Prima parte a lucrării trebuia să

41

fie consacrată istoriei universale, cea de a doua, geografiei politice, iar cea de a treia,

principiilor de guvernare a societăţii, desprinse din studiul factorilor geografici – ceea ce

Turgot denumea „teoria geografiei politice”. Deşi lucrarea nu a fost realizată niciodată,

proiectul său rămâne important tocmai prin faptul că a introdus în limbajul mediilor savante

un nou concept1. Folosit de către Turgot la jumătatea secolului al XVIII-lea cu un sens

apropiat celui actual de geografie umană, conceptul se va impune şi va face carieră începând

cu ultima treime a secolului al XIX-lea.

Dezvoltarea geografiei politice s-a produs pe fondul resuscitării interesului faţă de

geografie în urma şocului pe care înfrângerea suferită de armata franceză în războiul franco-

prusac (1870-1871) a produs-o în mediile intelectuale franceze. Între altele, deznodământul

războiului a fost pus şi pe seama caracterului precar al educaţiei geografice la care fusese

expusă elita politico-militară franceză. La acea dată, spre deosebire de omologii lor prusaci,

ofiţerii francezi nu stăpâneau ştiinţa utilizării hărţilor pe teren. Drept urmare, prin strădaniile

lui Émile Levasseur, s-a consolidat studiul geografiei în şcoli. Inspirate din demersurile

statisticii, noile programe şcolare de geografie urmăreau iniţierea francezilor în utilizarea

hărţilor şi însuşirea de către aceştia a cunoştinţelor esenţiale despre ţara lor şi locul acesteia în

lume. „Să-i învăţăm Franţa pe copiii noştri, cunoscând-o bine ei o vor iubi mai mult şi o vor

apăra mai bine” – suna prefaţa unei cărţi (Doi copii în jurul Franţei) ce se adresa tuturor

copiilor de vârstă şcolară ai Republicii.

În spaţiul universitar de după 1870, geografia politică franceză a urmat modelul

german centrat pe stat, conceput a fi o entitate de esenţă superioară. Problematica geografiei

politice includea descrierea teritoriului naţional, schiţarea etapelor genezei sale, analiza

evoluţiei frontierelor, precum şi a avantajelor sau dezavantajelor localizării capitalei într-un

anume loc din perspectiva controlului spaţiului şi a cultivării relaţiilor externe. Abordarea

1 Sergiu Tămaş, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, p. 22.

42

reţinea însă doar manifestările puterii care aveau un impact asupra teritoriului, ignorând

ansamblul relaţiilor din care ia naştere puterea, precum şi rolul reţelelor şi al propagandei în

generarea şi perpetuarea sa. Între precursorii care au jucat un rol deosebit în impunerea

geografiei politice în spaţiul universitar francez se numără geografii Elysée Reclus (1830-

1905) – militant al mişcării libertare angajat în aventura Comunei din Paris (1871) şi

teoretician al anarhismului – Jean Bruhnes (1869-1930) şi Emmanuel de Martonne (1872-

1854).

Adevăratul întemeietor al şcolii geopolitice franceze este considerat a fi însă Paul

Vidal de la Blache (1845-1918). Istoric de formaţie, el a grefat pe mai vechea şi tradiţionala

orientare istorică a geografiei franceze, noile idei cu relief geopolitic ale şcolii germane.

Elementul central al concepţiei vidaliene îl constituie interacţiunea oamenilor cu spaţiul

geografic pe care îl populează. Asemeni lui Ratzel, Vidal de la Blache considera că geografia

trebuie să analizeze relaţiile între grupurile umane şi mediul înconjurător. Activitatea umană

imprimă teritoriului în care un anumit grup uman se instalează o anumită specificitate. Pe de

altă parte, natura oferă oamenilor posibilităţi diferite de a acţiona. Astfel, mediile

complementare din punct de vedere al reliefului şi potenţialului lor economic favorizează

emergenţa schimburilor şi contactelor. Cunoaşterea acestor două tipuri de circumstanţe

conduce la descifrarea raporturilor om-mediu.

Aplicarea teoriei Vidal de la Blache o va face la cazul Franţei, scriind o introducere

geografică (Tablou al geografiei Franţei, 1903) la sinteza de istorie naţională a celebrului

istoric Ernest Lavisse, în care sublinia rolul schimburilor comerciale în constituirea Franţei.

Valabilă pentru societăţile tradiţionale în care predomina economia naturală, teoria sa oferea

un cadru insuficient de înţelegere a evoluţiei societăţilor moderne, transformate radical de

revoluţia industrială şi dezvoltarea transporturilor. Conştient de acest neajuns, în lucrările sale

ulterioare, dintre care cea mai importantă rămâne Franţa de est (1917), Vidal de la Blache a

43

subliniat rolul marilor oraşe industriale în generarea unor noi forme de solidaritate economică.

Prin existenţa acestora din urmă explica, de pildă, geograful francez, buna integrare a

provinciilor Alsacia şi Lorena în ansamblul teritoriului Franţei2.

Principalele contribuţii ale lui Vidal de la Blache la geografia politică rămân

încercarea de identificare a forţelor care conduc la unificarea ansamblurilor regionale în

unităţi teritoriale mai ample, precum şi explicitarea complementarităţilor şi imperativelor

strategice ale statelor prin intermediul evidenţierii specificităţii mediilor de viaţă ale acestora.

Iar principala limită a geografiei politice a lui Vidal de la Blache o constituie aplicabilitatea sa

limitată, numai la societăţile tradiţionale, precum şi insuficienta sa teoretizare, care a făcut ca

manualele franceze să se limiteze a relua tezele lui Ratzel.

Un alt autor influent în şcoala franceză de geopolitică, în special prin critica făcută

celei germane, a fost Jacques Ancel (1879-1943). De o bună primire s-au bucurat îndeosebi

lucrările sale consacrate Europei de Sud-Est ce puneau în evidenţă corelaţia dintre

particularităţile reliefului şi configuraţiile statalităţii zonei .

O analiză de geografie politică aplicată, cu reliefuri geopolitice implicite, a promovat,

prin prolifica sa operă, André Siegfried (1875-1959), profesor la Şcoala Liberă de Ştiinţe

Politice (l’École libre des Sciences politiques) şi Colegiul Franţei (Collége de France),

membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (l’Académie des Sciences morales et

politiques) şi al Academiei Franceze (l’Académie française) şi preşedinte al Fundaţiei

Naţionale de Ştiinţe Politice (Fondation nationale des Sciences politiques). Interesat de

studiul reprezentărilor, André Siegfried pornea de la studiul poziţiei statelor care dominau

scena politică mondială, a originii populării lor şi a importanţei structurilor lor sociale3. El s-a

înscris în lunga tradiţie a eseiştilor francezi ce şi-au propus să descifreze caracteristicile

morale ale unei populaţii, precum şi specificitatea instituţiilor sale social-politice pornind de

2 Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie: Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pp. 62-64.

44

la studiul particularităţilor geografice, climaterice şi istorice ale regiunii pe care aceasta o

locuia. Pe urmele lui Alexis de Tocqueville, care consacrase o celebră lucrare democraţiei

Lumii Noi (Despre democraţia în America, 1855-1840), Siegfried a sintetizat într-un eseu

reflecţiile sale despre Democraţia în Noua Zeelandă (1904), ocazionate de călătoria în jurul

lumii pe care a întreprins-o în 1900-1901. Prin Tablou politic al Franţei de Vest pe vremea

Republicii a III-a (Tableau politique de la France de Quest sous la III-eme République,

1913), Siegfried a oferit, totodată,o remarcabilă sinteză de geografie electorală.

Unul dintre cei mai fideli discipoli ai lui Vidal de la Blache dar care a ştiut, totodată,

să depăşească limitele metodei acestuia, a fost Albert Demangeon (1872-1940). Deşi conferea

termenilor de geopolitică şi geografie politică practic acelaşi înţeles, Demangeon era adeptul

repudierii celui dintâi – ca fiind supus derapajelor ideologice – în favoarea celui din urmă4.

Interesat de bazele economice ale puterii, Demangeon era adeptul tezei potrivit căreia una din

condiţiile esenţiale de existenţă a statelor o constituia accesul la resursele deficitare pe

teritoriul lor şi pieţe de desfacere care să le faciliteze dobândirea fondurilor necesare plăţii

importurilor. În lucrarea Imperiul Britanic (1922) a oferit un documentat „studiu de geografie

colonială” care acorda mentalităţii un rol esenţial în explicitarea dominaţiei britanice, alături

de factori precum organizarea socială, mijloacele de comunicare tot mai avansate, cercetarea

ştiinţifică performantă. Potrivit lui Demangeon, puterea britanică s-a întemeiat deopotrivă pe

superioritate tehnică şi organizatorică şi o mentalitate specifică care i-a obligat pe englezi să

iasă din insularitatea lor. Tot el este însă cel ce a anunţat şi explicat declinul Imperiului

Britanic prin efectul secundar al expansiunii economice a fiecăreia dintre părţile sale

componente. Într-o altă lucrare a descifrat simptomele care anunţau, după prima conflagraţie

mondială, Declinul Europei (1920) – scăderea producţiei, reculul demografic, prăbuşirea

financiară, pierderea de către Anglia a supremaţiei maritime. Prezentând tabloul unei Europe

3 Ibidem, pp. 67-69

45

răvăşite de război, Demangeon concludea că Primul Război Mondial nu a creat nici învinşi,

nici învingători, situaţia din Franţa sau din Anglia nefiind mult mai bună decât cea din

Germania. Concluzia – nerostită – a operei sale era aceea potrivit căreia era imperialismului şi

a geopoliticilor de putere se terminase pentru naţiunile europene.

Pe lîngă cultivarea temei spengleriene a Declinului Occidentului, în vogă după Primul

Război Mondial şi în perioada interbelică, o altă direcţie de dezvoltare a şcolii geopolitice

franceze a constituit-o încercarea de conturare a unei geopolitici a păcii. Cei ce au contribuit

la schiţarea acesteia din urmă a fost un mic grup de istorici şi geografi francezi reuniţi, prin

hazardul sorţii, la Geneva. Jean Monnet, părintele mişcării pentru o Europă unită activa în

acel moment în cercurile Societăţii Naţiunilor, istoricul Paul Mantoux şi geograful Fernand

Maurette lucrau la Biroul Internaţional al Muncii, istoricul şi geograful Henri Hauser

conferenţia frecvent la Centrul de studii internaţionale genevez, geograful Yves-Marie Goblet

făcea deplasări la Geneva şi toţi se interesau de activitatea Institutului Universitar de Înalte

Studii Internaţionale, ce conferea o deschidere europeană şi internaţională deosebită

faimosului oraş elveţian5. Spiritul păcii de care era impregnată activitatea acestui grup de

intelectuali mergea mână în mână cu mişcarea pan-europeană care s-a dezvoltat concomitent

în Europa anilor ’20 şi la începutul anilor ’30 şi al cărui promotor era contele Richard

Coudenhove-Kalergi, cu eforturile de apropiere franco-germane, ai cărui campioni au fost

miniştrii afacerilor externe ai Franţei şi Germaniei, Aristide Briand şi Gustav Stresemann şi

cu încercarea de edificare a unui sistem de securitate colectivă care să includă şi cele două

mari puteri care nu făceau parte din Societatea Naţiunilor – URSS şi SUA – şi care avea să fie

materializată prin semnarea, la 27 august 1928, a pactului Briand-Kellog de condamnare a

recursului la război ca mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale. Dincolo de idealul

constituirii unor State Unite ale Europei, una din lecţiile principale cu care nucleul genevez

4 Ion Conea, “Geopolitica – o ştiinţă nouă”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., Geopolitica, vol. I, Editura “Glasul Bucovinei”, Iaşi, 1994, pp. 44-45.

46

de intelectuali francezi s-a impus în peisajul reflecţiei geopolitice o constituie observaţia

potrivit căreia o geopolitică a păcii este posibilă numai acordând atenţia cuvenită formelor

schimbătoare ale producţiei şi comerţului.

Din generaţia afirmată după Al Doilea Război Mondial s-au remarcat îndeosebi Jean

Gottmann (1917-1994), Michel Foucher, Christian Daudel şi Yves Lacoste.

Asistent al lui Demangeon şi coleg cu Siegfried la Institutul de Sudii Politice,

Gottmann s-a impus atenţiei geopoliticienilor prin preocuparea pentru dezideologizarea

geopoliticii şi focalizarea pe studiul reprezentărilor colective. În lucrarea Politica statelor şi

geografia lor (1954), el sublinia condiţionarea exercitării puterii de către colectivităţile şi

grupurile umane şi făcea din „iconografia” puterii un element central al reflecţiei geopolitice.

Michel Foucher a adus contribuţii notabile în sfera geopoliticii frontierelor. În

principala sa lucrare, Fronturi şi frontiere, un ocol geopolitic al lumii (1954), Foucher a

reliefat însemnătatea reprezentărilor proprii pe care fiecare stat şi le face asupra frontierelor.

Prin intermediul frontierelor, statele îşi percep reciproc alteritatea, discontinuitatea valorilor

ce le sunt proprii. Pentru Foucher frontierele sunt, înainte de toate, linii de separare între

perioade socio-culturale diferite. Nefiind sincrone, frontierele îşi trăiesc propria istorie, în

timpuri diferite. Diacroniile temporale se manifestă în plan geopolitic prin discontinuităţi

frontaliere. Întrucât statul-naţiune francez este strâns legat de formarea şi existenţa

frontierelor, s-ar putea vorbi despre un model francez de formare teritorială şi organizare

politică a spaţiului. Politica externă franceză a fost dictată „nu de o voinţă conştientă de a

rotunji regatul sau de intenţia de a atinge frontierele naturale, ci de preocuparea de a

împiedica reconstituirea unui Imperiu hispano-german”. Rolul însemnat pe care frontiera îl

5 Paul Claval, op. cit., pp. 74-75.

47

are în viziunea despre lume a francezilor se reflectă şi în faptul că „aceştia au participat direct

la trasarea a mai mult de 17% din lungimea totală a frontierelor actuale ale statelor lumii”15.

Se cuvine observat că, din păcate, modernitatea viziunilor lui Gottmann şi Foucher a

fost doar în mică măsură exploatată şi continuată în analizele şi studiile geopolitice

contemporane.

La rândul său, Christian Daudel s-a impus atenţiei epistemologilor prin eforturile

concentrate spre mai buna definire a raporturilor dintre geografie, geopolitică şi geostrategie,

prin pledoaria pentru utilizarea de către geopolitică şi geostrategie a unor hărţi specifice,

diferite de cele geografice obişnuite, precum şi prin sugerarea posibilităţii cristalizării în viitor

a unor noi discipline geospaţiale – geosofia, ca ştiinţă de a gândi spaţiul, geopraxisul, ca

disciplină interesată de raportul dintre haosul şi echilibrul sistemelor dispuse în spaţiu şi

geoştiinţa, ca disciplină chemată să precizeze instrumentele de cercetare, de reprezentare şi

explicare ale cunoaşterii geospaţiale.

În 1976, Yves Lacoste a întemeiat revista Hérodote, care s-a impus, alături de revista

Géopolitique, editată din 1982 de Institutul Internaţional de Geopolitică din Paris, drept una

din cele mai prestigioase publicaţii cu profil geopolitic în Franţa şi pe plan mondial.

3.2 Contribuţia geografiei politice franceze la dezvoltarea istoriografiei

Mai mult decât asupra geopoliticii, geografia politică practicată de Vidal de la Blache

şi Jacques Ancel a avut un impact direct şi imediat asupra istoriografiei, mai exact asupra

şcolii istoriografice constituită în jurul revistei Annales (Lucien Febvre, Fernand Braudel), ce

şi-a propus să ofere o nouă perspectivă de abordare a istoriei, prin reunirea demersurilor

acesteia cu cele ale geografiei, demografiei, economiei şi statisticii. Se poate vorbi chiar de

închiderea unui anumit cerc al influenţelor reciproce dintre istorie şi geografie. Influenţată

15 Aymeric Chauprade, François Thual, Dicţionar de geopolitică. State, concepte, autori, Grupul editorial Corint, Bucureşti, 2003, pp. 494-495.

48

statornic de către istoriografia franceză, la originile sale, în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, geografia politică franceză şi-a pus profund amprenta, în perioada postbelică, asupra

îmbogăţirii instrumentarului metodologic al acesteia din urmă.

Din dorinţa de a surprinde forţele vii ale istoriei care acţionează de-a lungul secolelor,

Fernand Braudel, pe urmele lui Lucien Febvre, s-a interesat îndeosebi de aspectele concrete

ale cadrului de dezvoltare al unei civilizaţii – mediul geografic şi activităţile economice. Aşa

s-au născut amplele sinteze Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea

(1949) şi Civilizaţie materială, economie şi capitalism din secolul al XV-lea până în secolul

al XVIII-lea (1980). În lucrarea consacrată trecutului Mediteranei, preocupat de a prezenta

cadrul geografic, social şi individual în care s-a desfăşurat viaţa oamenilor din secolul al XVI-

lea în bazinul Mării Mediterane, Braudel a pornit, după cum o va declara el însuşi, de la

elementele „unei anumite geografii, atentă mai ales la datele umane”. Rând pe rând au fost

analizate relieful, clima, căile de comunicaţie, oraşele, economiile şi imperiile (spaniol,

otoman) dezvoltate în acest areal6. Demersul i-a îngăduit autorului să observe că anumite

aspecte istorice se schimbă foarte repede (cele politico-militare, spre exemplu), altele la

intervale lungi (activităţile economice şi căile de comunicaţie, de pildă), iar altele nu se

schimbă sau se schimbă imperceptibil de-a lungul secolelor (condiţiile de relief şi climă, de

exemplu). Corespunzător acestor realităţi, Braudel a postulat existenţa a trei ritmuri diferite de

derulare a istoriei: unul rapid, al evenimentelor, altul mai lent, al structurilor şi unul încă şi

mai lent, al permanenţelor. Spaţiul de manifestare al structurilor, ce se modifică lent în timp,

alcătuieşte ceea ce Braudel denumea „durata lungă” a istoriei – concept ce se constituie într-

una dintre cele mai fecunde contribuţii teoretice pe care istoricul francez a adus-o la

dezvoltarea istoriografiei contemporane în general şi a „noii istorii” în special. Într-adevăr,

prin maniera braudeliană de abordare, istoria înceta să fie doar ştiinţă a trecutului

6 Vezi Fernand Braudel, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, volumele I-IV, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985-1986.

49

transformându-se, în egală măsură, într-una a prezentului, căci înfăţişa nu doar ceea ce s-a

întâmplat în trecut sau ce putem învăţa de la acesta, ci şi cum trecutul se insinuează în prezent,

cenzurând-ul.

50

Capitolul 4

Şcoala geopolitică anglo-saxonă

Evoluând independent de şcolile germană şi franceză, şcoala geopolitică anglo-saxonă

s-a distins deopotrivă prin relief teoretic şi inovativ-terminologic şi o pronunţată finalitate

pragmatică, dictată de considerente şi interese strategice şi de securitate. Perioada sa de

maximă înflorire se plasează între sfârşitul secolului al XIX-lea şi jumătatea secolului XX.

4.1 Alfred T. Mahan – teoreticianul puterii maritim e

Strateg şi istoric naval de renume, Alfred Thayer Mahan (1840-1914) a fost fiul unui

profesor şi decan de la faimoasa Academie Militară a SUA de la West Point, statul New York.

Născut la 27 septembrie 1840 la West Point, după doi ani de studiu la Colegiul Columbia din

New York, s-a transferat la Academia Navală a SUA din Annapolis, statul Maryland, pe care

a absolvit-o în 1859, ca al doilea clasat în promoţia sa. A servit în marina SUA până în 1886

când, promovat căpitan, a fost numit conferenţiar de istorie navală şi strategie şi preşedinte al

Colegiului Naval de Război al SUA (U.S. Naval War College), din Newport, Rhode Island,

începându-şi astfel cariera sa de „evanghelist al puterii maritime” – cum avea să-l denumească

o avizată comentatoare (Margaret Sprout). Trăsăturile caracteristice centrale ale operei sale

sunt: analiza erudită a istoriei navale britanice, operată cu intenţia de a explica rolul Marii

Britanii ca putere globală; respectiv ideea că misiunea globală a Americii trebuie realizată

prin expansiunea dincolo de ocean.

Din nevoia de a-şi pregăti şi organiza cursurile la Colegiul Naval de Război s-au

născut, în 1890 şi, respectiv, 1892, principalele lucrări ale lui Mahan – Influenţa puterii

maritime asupra Istoriei, 1660-1783 (The Influence of Sea Power upon History, 1660-1783)

şi Influenţa puterii maritime asupra Revoluţiei Franceze şi a Imperiului, 1793-1812 (The

51

Influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire, 1793-1812). Totalizând

împreună peste 1 300 de pagini, cele două lucrări sunt dedicate aproape în întregime istoriei

navale a Marii Britanii, mai exact principalelor bătălii purtate de englezi cu olandezii,

spaniolii şi francezii pe parcursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ambiţia lui Mahan –

aşa după cum singur avea s-o declare în introducerea primei sale lucrări – era de a estima,

pornind de la realităţile empirice ale războaielor maritime purtate de Marea Britanie – „efectul

puterii maritime asupra cursului istoriei şi prosperităţii naţiunilor”1. Sintagma „putere

maritimă”, cu a cărui inventare Mahan se mândrea, era, din păcate, vag definită. Se poate însă

deduce din contextele folosirii sale că ea viza două aspecte interdependente: pe de o parte,

stăpânirea mărilor prin superioritate navală; iar, pe de altă parte, ecuaţia comerţ maritim-

posesiuni peste mări-acces privilegiat la pieţe externe, capabilă de a genera „bogăţie şi

mărire”. Mahan a postulat existenţa a şase „condiţii generale care afectează puterea

maritimă”: poziţia geografică; conturul fizic; mărimea teritoriului; numărul populaţiei;

caracterul naţional; şi caracterul şi politica guvernelor. Argumentarea de către Mahan a tezei

puterii maritime, valabilă în multe privinţe, păcătuieşte totuşi prin simplificare şi omisiune.

Înainte de toate, teoria ignoră apariţia unor imperii continentale puternice precum Rusia

ţaristă, Austro-Ungaria, Turcia otomană şi Germania sub Bismarck. Apoi, superioritatea

navală nu este singurul factor care explică victoriile Marii Britanii asupra Franţei în perioada

1688-1815. La fel de importante, din acest punct de vedere, au fost operaţiile militare terestre

desfăşurate de Anglia şi aliaţii săi pe continent şi abilitatea diplomatică de a manipula

principiul echilibrului de putere în direcţia formării şi susţinerii de coaliţii anti-franceze pe

continent.

Principala teză dezvoltată de Mahan în lucrările sale este aceea potrivit căreia

războaiele sunt câştigate prin strangularea economică a inamicului dinspre mare şi sunt

1 Alfred Thayer Mahan, The Influence of Sea Power upon History, 1660-1783, Boston, 1890, pp. V-VI.

52

pierdute prin eşecul prevenirii unei atari operaţiuni a inamicului asupra propriului teritoriu.

Esenţa concepţiei sale o reprezintă observaţia că pentru a controla un teritoriu nu este absolut

necesar să-l cucereşti efectiv, ci doar să deţii controlul asupra căilor de acces către acesta. De

aici derivă importanţa pe care o acorda Mahan controlului canalelor. Totodată, un alt element

central al concepţiei sale îl reprezintă postulatul potrivit căruia pentru a deveni o putere

maritimă, un stat trebuie să deţină nu doar o puternică flotă militară, ci şi o importantă flotă

comercială.

Parţial, reflecţiile asupra strategiei navale au fost aduse la cunoştinţa publicului prin

intermediul unei serii de prelegeri la Colegiul Naval de Război în 1887. Ulterior, într-o formă

revizuită, ele s-au materializat sub forma unei cărţi – Strategia navală: comparată şi

contrastată cu principiile şi practica operaţiilor militare terestre (1911). Formulate de o

manieră nesistematică, ele au fost influenţate de principiile Artei războiului enunţate de

baronul elveţian Antoine-Henri Jomini – cu precădere de principiile concentrării, valorii

strategice a poziţiei centrale şi liniilor interioare şi legăturii strânse dintre logistică şi luptă.

Potrivit lui Mahan, comunicaţiile maritime se constituie în elementul crucial al strategiei. La

originea puterii unei naţiuni stă capacitatea sa de a-şi asigura propriile linii de comunicaţii pe

mare şi a le întrerupe pe cele ale adversarului. Principalul mijloc prin care se realizează

puterea navală îl constituie focul concentrat al flotei de luptă. În războiul naval marina este

factorul ofensiv, întrucât, aşa cum observase amiralul Farragut, „cea mai bună protecţie

împotriva focului inamicului este un foc bine direcţionat din propriile noastre tunuri”2. Marea

eroare a Franţei în secolul al XVIII-lea a fost folosirea în mod deliberat şi constant a flotei de

război pentru acţiuni defensive. A despărţi flota de luptă în timp de pace sau război, considera

strategul naval american, este una dintre cele mai mari greşeli pe care le poate face un ofiţer

naval. De aici, celebra maximă a lui Mahan: „Nu despărţiţi niciodată flota!”. Strategia navală

2 Idem, Admiral Farragut, New York, 1892, p. 218.

53

a lui Mahan păcătuia însă prin ignorarea războiului amfibiu (utilizarea submarinelor), al

importanţei capacităţii de proiecţie a forţelor navale dinspre mare către uscat şi al

interdependenţei dintre forţele terestre şi maritime în purtarea războiului.

Considerând poziţia geografică a SUA analogă celei a Marii Britanii, Mahan a aplicat

teoria „puterii maritime” contextului geopolitic american, pledând pentru instaurarea

supremaţiei maritime americane în Caraibe şi Pacific. Mahan a fost unul din avocaţii cei mai

consecvenţi ai ideii importanţei geopolitice şi geostrategice deosebite a Mării Caraibilor

pentru securitatea SUA în general şi marina americană în special. El a atras de timpuriu

atenţia asupra consecinţelor posibile şi probabile pe care le va atrage după sine deschiderea,

prin istmul central-american, a canalului Panama3. Între acestea, mai importante le considera a

fi următoarele: Marea Caraibilor urma să devină una dintre cele mai importante rute maritim-

comerciale ale lumii, poziţia SUA faţă de noul canal urmând să se asemene cu cea a Marii

Britanii faţă de canalul Mânecii; Germania va fi tentată să-şi impună predominanţa asupra

regiunii Caraibilor; coasta vestică (la Oceanul Pacific) a SUA va fi adusă mai aproape de

marile flote ale Europei şi în consecinţă va fi expusă unei mai mari slăbiciuni din punct de

vedere militar; iar coasta estică (la Oceanul Atlantic) a SUA va deveni competitoarea egală a

Europei din punctul de vedere al distanţei pentru pieţele estului Asiei. Toate acestea

impuneau, argumenta Mahan, o prezenţă navală americană consolidată în Marea Caraibilor.

Tot Mahan a fost cel ce a atenţionat asupra expansionismului rusesc în estul Asiei

care, în viziunea sa, putea fi contracarat de o coali ţie de patru „state maritime” – Germania,

Japonia, Marea Britanie şi SUA – şi a întrevăzut pericolul pe care putea să-l reprezinte pentru

civilizaţia occidentală în viitor, China.

Încă din timpul vieţii, Mahan s-a bucurat de renumele unui reputat istoric şi strateg

naval, influenţa ideilor sale ajungând până la Casa Albă, unde preşedintele Theodore

3 Philip A. Crowl, Alfred Thayer Mahan: The Naval Historian, în Peter Paret, ed., Makers of Modern Strategy from Machiavelli to the Nuclear Age , Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1986, pp. 463-464.

54

Roosevelt – el însuşi un dedicat adept al puterii navale – le aprecia în mod deosebit. Din

păcate, la izbucnirea Primului Război Mondial, nu a putut să-şi pună pana şi cunoştinţele

distilate pe parcursul unei întregi vieţi în slujba Marii Britanii, aşa cum ar fi dorit-o, întrucât

un ordin al preşedintelui Woodrow Wilson din august 1914 interzicea în mod expres tuturor

ofiţerilor, activi sau în retragere, să se dedea unor comentarii publice asupra războiului

proaspăt declanşat. Iar peste numai câteva luni, la 1 decembrie 1914 a decedat în urma unui

atac de cord. După încheierea primei conflagraţii mondiale, Mahan a devenit obiectul unui

adevărat cult în cercurile academice ale marinei americane, chiar dacă influenţa propriu-zisă a

ideilor sale nu a fost mai mare decât a altor strategi navali din şcoala anglo-saxonă. Veneraţia

aparte de care s-a bucurat Mahan în cercurile navale a continuat să se manifeste chiar şi după

Al Doilea Război Mondial, numele său fiind frecvent citat în publicaţii de specialitate precum

U.S. Naval Institute Proceedings sau Naval War College Review.

Chiar dacă astăzi răspunsurile furnizate de Mahan strategiei navale nu mai sunt de

actualitate, problematica pe care acesta a conturat-o (necesitatea ca ţările cu interese globale

să fie capabile de a-şi proiecta forţa la mari distanţe, dependenţa americană de liniile de

comunicaţii pe mare, responsabilităţile unei puteri globale, etc.) şi întrebările (legate de

interesul naţional, logistica războiului, utilizarea navelor ca instrumente ale politicii naţionale,

etc.)4 pe care acesta le-a formulat, îşi păstrează relevanţa, fiind – azi ca şi ieri – pe deplin

actuale.

4.2 Frederick J. Turner – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a frontierei

Profesor de istorie americană la universitatea statului Wisconsin (1889-1910) şi

universitatea Harvard (1910-1924), Frederick Jackson Turner (1861-1932) s-a impus în

istoriografia americană şi şcoala geopolitică anglo-saxonă prin teoria frontierei. Acordând o

4 Alfred Thayer Mahan, Armaments and Arbitration, or the Place of Force in the International Relations of States, New York and London, 1912, pp. 66-67.

55

importanţă aparte factorilor geografici şi economici, Turner a căutat să explice

individualismul şi democraţia specifice societăţii americane prin mobilitatea frontierei SUA.

Spre deosebire de antecesorii săi, care înţelegeau istoria americană în termenii opoziţiei Nord-

Sud, interesându-se cu precădere de coasta atlantică, Turner a subliniat marea însemnătate a

Vestului Statelor Unite.

Turner şi-a expus teoria pentru întâia oară într-o comunicare intitulată Semnificaţia

frontierei în istoria americană (The Significance of the Frontier in American History),

prezentată în 1893 la Asociaţia Istorică Americană. În 1906 a dedicat o întreagă lucrare

modului cum a apărut şi s-a dezvoltat „noul Vest” (The Rise of the New West). Cu

cunoştiinţele şi perspectiva dobândite în urma efectuării acestui amplu studiu monografic,

ulterior, în 1920, Turner a reluat teoria frontierei şi a prezentat-o într-o lucrare de-sine-

stătătoare închegată, care ulterior a făcut carieră – Frontiera în istoria americană (The

Frontier in American History).

O altă direcţie – complementară – de preocupări a istoricului american a fost definirea

principalelor secţiuni geografice care au marcat evoluţia societăţii americane. Concepţia

asupra secţiunilor şi-a expus-o în lucrările Semnificaţia secţiunilor în istoria americană (The

Significance of the Sections in American History, 1932) şi Statele Unite 1830-1850: naţiunea

şi secţiunile sale (The United States, 1830-1850: The Nation and Its Sections, 1935).

Turner şi-a elaborat teoria frontierei în polemică cu două şcoli de gândire, dominante

la finele sec. al XIX-lea, ce explicau istoria americană fie în termenii controversei generate de

existenţa sclavagismului (Hermann Eduard von Holst), fie în termenii „germenilor” teutonici

transplantaţi de coloniştii englezi în Lumea Nouă (Herbert B. Adams). Turner a susţinut că

Vestul, nu Sudul pro-scalavagist sau Nordul anti-scalavagist a fost cea mai importantă dintre

secţiunile americane şi că atitudinile şi instituţiile novatoare generate de frontieră, mai ales

prin încurajarea democraţiei, au fost mai semnificative decât moştenirea europeană importată

56

în modelarea societăţii americane. „Până în zilele noastre – afirma Turner – istoria americană

a fost în mare măsură istoria colonizării marelui Vest. Existenţa unui teritoriu liber, reducerea

sa treptată şi înaintarea colonizării americane către Vest, explică dezvoltarea

Americii...Punctul de vedere autentic în istoria acestei naţiuni nu este coasta atlantică, ci

marele Vest”16. Colonizarea americană nu a fost o extindere spaţială liniară şi o simplă

proiecţie în Lumea Nouă a instituţiilor europene, ci un autentic proces de învăţare, o

reîntoarcere reînnoită, pe măsura avansului continuu al liniei frontierei, la condiţiile primitive

de existenţă, proces în urma căruia instituţiile „au fost nevoite să se adapteze la schimbările

unui popor în expansiune” creându-se instituţii noi şi, mai presus de toate, un spirit nou,

american, îndepărtat în tot mai mare măsură de tradiţiile europene. „Astfel înaintarea

frontierei a însemnat o constantă îndepărtare de influenţa Europei” ce şi-a pus din plin

amprenta asupra creării naţiunii şi evoluţiei instituţiilor politice americane. Mai mult decât

atât, „frontiera colonizării a avansat şi a dus cu sine individualismul, democraţia şi

naţionalismul şi a influenţat puternic Estul şi Lumea Veche”17.

Timp de o generaţie după enunţarea sa, în 1893, teoria frontierei a fost acceptată fără

rezerve de către istoricii americani. Începând de la sfârşitul anilor ’20 şi, mai cu seamă, după

moartea lui Turner, în 1932, ideile sale au început să fie criticate. În primul rând, i s-a reproşat

caracterul contradictoriu al noţiunilor de natură şi civilizaţie pe care şi-a întemeiat teoria. Pe

de o parte, văzând în frontieră „punctul de întâlnire între sălbăticie şi civilizaţie”, cu alte

cuvinte văzând în limita exterioară a aşezărilor agricole graniţa civilizaţiei, Turner a legat

ideea de frontieră de cea de civilizaţie. Pe de altă parte, concepând democraţia ca trăsătură a

comunităţilor agricole şi explicând emergenţa sa prin existenţa teritoriului liber, Turner a legat

inevitabil ideea de democraţie de cea de natură. Turner a eşuat însă a explica cum e posibilă

16 Frederick Jackson Turner, “The Significance of the Sections in American History”, în C. K. McFarland, Readings in Intelectual History: The American Tradition, Holt, Rinehart and Winston, Inc, New York, f.a., p. 247. 17 Ibidem, p. 263.

57

dezvoltarea democraţiei în condiţiile dispariţiei treptate a teritoriilor libere în urma colonizării

Vestului. În al doilea rând, i s-au reproşat consecinţele intelectuale şi politice implicite ale

teoriei sale. S-a spus că „accentul agrarian al ipotezei frontierei a tins să distragă atenţia de la

problemele create de industrializare timp de o jumătate de secol, timp în care Statele Unite au

devenit cea mai puternică naţiune industrializată a lumii”. Faptul a indus o „neîncredere faţă

de oraş şi tot ceea ce era legat de industrie”, a împiedicat colaborarea dintre fermieri şi

muncitorii industriali şi a antrenat o separare a Vestului rural de Estul urban. Mai mult decât

atât, a împiedicat auto-perceperea americanilor drept membri ai comunităţii internaţionale,

ceea ce a condus la o anumită separare a SUA de Europa şi la consolidarea izolaţionismului

american18.

Începând cu a doua jumătate a anilor ’50, în cultura americană s-a produs o reevaluare

a ideilor lui Turner. Pornind de la criticile formulate la adresa ipotezei frontierei, o serie de

cercetări, aplicate inclusiv unor zone frontaliere dincolo de frontierele SUA, au demitizat

viziunea romantică de care este impregnată teoria lui Turner şi au modificat şi nuanţat multe

din aserţiunile pe care aceasta se întemeiază. În acelaşi timp însă, ele au confirmat teza

puternicei forţe formative a frontierei şi, pe această cale, valabilitatea de principiu a teoriei

frontierei ca instrument explicativ de bază – deşi nu singurul – al istoriei americane. „Este

evident neadevărat faptul că doar experienţa frontierei explică caracteristicile unice ale

civilizaţiei americane; această civilizaţie poate fi înţeleasă doar ca produs al jocului combinat

al moştenirii Lumii vechi şi condiţiilor Lumii Noi. Dar între aceste condiţii nici una nu a

crescut mai mult în importanţă ca efectul procesului frontierei – conchidea un cercetător al

operei lui Turner”19. Aşa se face că, ulterior, teoria frontierei a fost invocată şi, nu de puţine

ori, instrumentalizată, atât în planul politicii interne, cât şi în plan geopolitic. În fapt, curente

18 Henry Nash Smith, The Frontier Hypothesis and the Myth of the West, în C. K. McFarland, Readings in Intelectual History: The American Tradition, pp. 270-271. 19 Ray Allen Billington, How the Frontier Shaped the American Character, în C. K. McFarland, Readings in Intelectual History: The American Tradition, pp. 281, 275-279.

58

de gândire politică dintre cele mai diferite şi-au căutat, prin apelul la ea, legitimarea. Teoria

frontierei a oferit diplomaţilor americani justificarea unor acţiuni diverse, de la expansiunea

imperialistă la restricţionarea imigrării. În timpul războiului dintre Spania şi SUA (1898), de

pildă, cercurile imperialiste americane au făcut apel la această doctrină, adăugând argumentul

că posesiunile spaniole (în primul rând Cuba) erau necesare ca debuşeu demografic pentru o

populaţie ce nu mai putea „evada” din propriile frontiere. Idealişti precum preşedintele

Woodrow Wilson au putut fi de acord cu materialişti precum J. P. Morgan că extinderea peste

hotare a puterii americane este benefică promovării democraţiei şi afacerilor. Ulterior,

preşedintele Franklin D. Roosevelt a favorizat o expansiune similară a idealului democratic

american, ca preludiu necesar pentru lumea mai bună pe care spera s-o vadă instaurându-se

după Al Doilea Război Mondial. Mai mult decât atât, considerând că în societatea americană

egalitatea de şanse a dispărut odată cu atingerea ultimei frontiere a Vestului, Roosevelt

argumenta necesitatea unei noi filosofii a guvernării care să ofere poporului american

securitatea şi şansele anulate prin dispariţia posibilităţii evadării în Vest. Iar succesorul său,

preşedintele Harry S. Truman, a lansat doctrina ce-i poartă numele ca instrument de apărare şi

extindere pe glob a frontierelor democraţiei20.

Aplicaţiile practice ale ipotezei frontierei, precum şi influenţa sa demonstrată asupra

dezvoltării naţiunii americane, sugerează încheierea potrivit căreia prin grila explicativă

novatoare oferită, Turner a înnoit deopotrivă studiul istoriei şi geopoliticii americane, şi s-a

impus ca un adevărat şef de şcoală în geopolitica frontierei21.

4.3 Halford J. Mackinder – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a centrului Eurasiei

Geograf şi om politic britanic, Halford John Mackinder (1861-1947) s-a impus în

peisajul gândirii geopolitice şi geostrategice prin teoretizarea valenţelor şi semnificaţiilor

20 Ibidem, p. 280.

59

geopolitice şi geostrategice ale spaţiului terestru eurasiatic. Născut la 15 februarie 1861 în

oraşul Gainsborough, Mackinder a urmat cursurile şcolii din oraşul natal şi apoi pe cele ale

Colegiului Epsom. După studii strălucite la Universitatea Oxford, unde a suferit influenţa

profesorilor care căutau să întemeieze geografia ca o ştiinţă de-sine-stătătoare în Anglia, a

devenit membru al Societăţii Regale de Geografie (1886) şi, ulterior, el însuşi profesor de

geografie la celebra universitate (1887). Totodată, a înfiinţat (1903) şi condus, în calitate de

director (1904-1908), faimoasa London School of Economics. A îndeplinit şi importante

funcţii politice, fiind ales deputat în Camera Comunelor (1910-1922) şi numit de către

ministrul de Externe, lordul Curzon, după Primul Război Mondial (1919), Înalt Comisar

pentru Rusia de Sud – post în care a militat pentru ideea sprijinirii de către Londra a unei

alianţe anti-bolşevice22.

Leitmotivul lucrărilor lui Makinder îl constituie relaţia de opoziţie dintre puterile

maritimă (britanică) şi terestră (rusească).

În prima sa lucrare importantă, intitulată Despre obiectul şi metodele geografiei (On

the Scope and Methods of Geography, 1887), consideră că funcţia geografiei politice este „să

urmărească interacţiunea dintre om şi mediul său”. Din cuprinsul acestui volum se desprind

patru idei mai importante, care prefigurează lucrările sale geopolitice de mai târziu: menirea

geografului era aceea de a privi în trecut pentru a interpreta prezentul; descoperirile

geografice se apropiau de sfârşit; avansul tehnologic a făcut posibilă expansiunea statelor

moderne; şi două sunt categoriile principale în care pot fi împărţiţi cuceritorii politici – lupi de

mare şi lupi de uscat.

Cea de a doua sa carte importantă, intitulată Marea Britanie şi mările britanice (Great

Britain and the British Seas, 1902) schiţează deja câteva din liniile de forţă ale teoriei sale

21 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, volumul I, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995, pp. 34-36. 22 Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie: Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pp. 46-48.

60

privitoare la puterea maritimă. Se impune atenţiei în primul rând observaţia că Marea Britanie

este „a Europei şi totuşi nu în Europa” şi că puterea sa se bazează pe „controlul mării”.

Totodată, Mackinder considera că poziţia Marii Britanii, ca putere mondială preeminentă în

epocă, era ameninţată de emergenţa unor puteri întemeiate pe resursele a unor jumătăţi de

continente (Rusia şi SUA). Remarcabilă este şi intuiţia sa potrivit căreia un nou echilibru de

putere la nivel mondial era pe cale de a se constitui, având ca protagonişti principali Marea

Britanie, Franţa, Germania, Rusia şi SUA.

Într-o formă închegată, Mackinder şi-a expus teoria în studiul Pivotul geografic al

istoriei ( The Geographical Pivot of History, 1904), şi lucrarea Idealuri democratice şi

realitate: un studiu despre politica reconstrucţiei (Democratic Ideals and Reality: A Study in

the Politics of Reconstruction, 1919).

Mackinder a identificat epicentrul evoluţiilor geopolitice pe plan mondial cu Eurasia –

dublul continent alcătuit din Europa şi Asia.

Studiul Pivotul geografic al istoriei, publicat în revista „Geographical Journal” (1904),

a fost prezentat iniţial sub forma unei comunicări la Societatea Geografică Regală. El îşi

propunea să stabilească „o corelaţie între generalizările mai largi ale geografiei şi

generalizările mai largi ale istoriei” şi să aşeze „în perspectivă câteva dintre forţele aflate în

competiţie în politica internaţională curentă”. Europa şi Asia erau descrise ca un singur mare

continent – Eurasia – care avea o parte central-nordică lipsită de căi fluviale, dar favorabilă

mobilităţii călăreţilor, şi o parte sud-estică, marginală, în forma unei vaste semiluni, accesibilă

navigatorilor. Între secolele al V-lea şi al XVI-lea popoare nomade (huni, avari, bulgari,

maghiari, kazari, pecenegi, cumani, mongoli şi calmuci) au părăsit succesiv Asia Centrală

pentru a cuceri statele şi popoarele aşezate în zonele litorale. Începând cu sfârşitul secolului al

XV-lea, navigatorii „epocii columbiene” au folosit puterea maritimă pentru a înconjura Asia

Centrală. Efectul politic al emergenţei puterii maritime a fost răsturnarea relaţiilor Europei şi

61

Asiei. Dacă în evul mediu, „întemniţată” între un deşert de netrecut la sud, un ocean

necunoscut la vest şi vaste spaţii împădurite şi îngheţate la nord şi nord-est, Europa fusese

constant ameninţată de mobilitatea călăreţilor nomazi, începând din secolul al XVI-lea,

Europa s-a „revărsat” asupra lumii, multiplicându-şi de 30 de ori suprafaţa maritimă şi zonele

de coastă la care avea acces şi „înf ăşurându-se” în jurul puterii terestre eurasiatice care până

atunci îi ameninţase existenţa.

În timp ce Europa s-a extins peste mări şi oceane, Rusia, „întemniţată” în Europa

Răsăriteană şi Asia Centrală, s-a extins către sud şi est, ajungând să dispună de considerabile

resurse naturale şi umane. Odată ce aceste vaste întinderi vor fi acoperite cu o reţea de căi

ferate, capacitatea de proiecţie strategică a puterii terestre ruseşti va creşte dramatic. Cu alte

cuvinte, Makinder a dezvoltat teza potrivit căreia dacă timp de decenii Eurasia a fost tratată ca

un simplu promontoriu, urmare a mai marii eficienţe a căilor de comunicaţii maritime în

raport cu cele terestre şi a impenetrabilităţii Oceanului Arctic, revoluţia căilor ferate de la

sfărşitul secolului al XIX-lea a prefigurat o schimbare radicală, în sensul că Eurasia a început

să fie brăzdată de căi ferate, transporturile terestre devenind mai avantajoase decât cele

maritime. Drept urmare, argumenta Mackinder, Eurasia şi Africa ar trebui considerate

împreună ca un vast unic continent – „insula mondială” (World-Island).

Geograful britanic a identificat „zona pivot” a politicii mondiale cu centrul Eurasiei,

respectiv cu vasta câmpie eurasiatică ocupată în antichitate de popoarele migratoare şi

stăpânită în vremea sa de către Rusia. Aceasta din urmă era interesată de acoperi această vastă

întindere cu o reţea de cale ferată, suceptibilă de a facilita mobilitatea în interiorul zonei şi

exploatarea imenselor resurse naturale ale acesteia. În jurul acestei „zone pivot”, se

cristalizaseră două arcuri de cerc statale, primul alcătuit din Germania, Austro-Ungaria,

Imperiul otoman, India şi China - „semiluna interioară” (Inner Crescent) - iar cel de al doilea

compus din Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud şi Australia - „semiluna

62

exterioară” (Outer Crescent). Presiunea pe care Rusia, ca „zonă pivot”, o exercita asupra

Finlandei, ţărilor scandinave, Turciei, Persiei, Indiei şi Chinei era întrutotul similară celei

exercitate odinioară, prin raiduri periodice, de către popoarele stepei şi, în primul rând, de

către imperiul mongol. Dacă Rusia, ajutată economic de Germania, ar deveni nu doar o putere

terestră, ci şi una maritimă, echilibrul geopolitic al lumii ar fi sensibil dereglat, în acest caz

impunându-se o alianţă de contracarare a Rusiei între Anglia, Franţa şi SUA. Acelaşi efect

malign l-ar avea şi transformarea Chinei, cu ajutorul Japoniei, într-o dublă mare putere,

terestră şi maritimă.

Din nefericire, timp de 35 de ani, studiul Pivotul geografic al istoriei a fost uitat şi

ignorat de către lumea anglo-saxonă, iar sugestiile geopolitice extrem de valoroase pe care

Mackinder le-a avansat în cuprinsul său au rămas nefructificate. Faptul este cu atât mai

paradoxal cu cât în perioada cuprinsă între publicarea studiului Pivotul geografic al istoriei

(1904) şi următoare sa lucrare importantă, Idealuri democratice şi realitate (1919), aşadar

între 1905 şi 1918 Mackinder a publicat nu mai puţin de 11 articole şi cărţi, în care a reluat

parte din ideile enunţate public în 190423.

În studiul Idealuri democratice şi realitate Mackinder şi-a elaborat mai clar şi mai

nuanţat teoria, redefinind „zona pivot” şi adoptând pentru ea termenul alternativ de

Heartland, preluat de la Sir James Fairgrieve. Pentru Mackinder, în 1919, lumea arăta din

punct de vedere geopolitic în felul următor: un ocean acoperind 9/12 din suprafaţa globului;

un mare continent cuprinzând Europa, Asia şi Africa; şi câteva insule mai mici – Marea

Britanie, Japonia, Americile de Nord şi de Sud şi Australia.

Marele continent denumit de el World-Island, Mackinder îl subdiviza în şase regiuni

distincte: regiunile de coastă sau teritoriile litorale europene (Europa Occidentală şi Centrală);

regiunile de coastă sau teritoriile litorale asiatice (India, China, Asia de Sud-Est, Coreea şi

23 Francis P. Sempa, Geopolitics: From the Cold War to the 21st Century Transaction Publishers, New Brunswick and London, 2002, pp.9-21.

63

Estul Siberiei); Arabia (Peninsula Arabică); Sahara (Nordul Africii); Africa la Sud de Sahara;

şi Heartland-ul („inima” central-nordică a Eurasiei, pe care în 1904 o denumise „zona pivot”).

El considera că în analiza configuraţiilor de putere trebuie să se pornească de la câteva

unităţi geografice fundamentale: „insula mondială” (World-Island), reunind Europa, Asia şi

Africa; „centrul uscatului” (Heartland), desemnând zona centrală a uscatului eurasiatic,

socotită a fi inaccesibilă şi inexpugnabilă puterilor maritime; zonele litorale ale „insulei

mondiale”, denumite „semiluna interioară” (Inner Crescent); şi zonele insulare, denumite

„semiluna exterioară” (Outer Crescent). Aşa după cum „centrul uscatului” se plasa dincolo de

zona controlată de puterea maritimă britanică, tot aşa puterile insulare ale „semilunii

exterioare” erau invulnerabile exercitării directe a puterii terestre ruseşti.

În viziunea sa, o poziţie geopolitică optimă trebuie să combine insularitatea cu accesul

la importante resurse terestre – exact ceea ce oferea „insula mondială” (World-Island),

„incomparabil, cea mai mare unitate geografică de pe glob”. Semnificaţia geopolitică a

„insulei mondiale” a descris-o în termenii opoziţiei dintre puterea terestră şi cea maritimă,

apelând la analogii istorice. World-Island-ul era pentru America de Nord ceea ce Grecia sub

dorieni fusese pentru Creta şi ceea ce Imperiul Roman fusese pentru insula britanică. În aceste

cazuri, observa Mackinder, puterea terestră a învins-o pe cea maritimă fiindcă cea dintâi nu

era ameninţată de o altă putere terestră şi pentru că dispunea de suficiente resurse pentru a

construi o flotă puternică capabilă să înfrângă puterea maritimă insulară. În absenţa acestor

două condiţii însă, o putere insulară poate să-şi asigure preeminenţa asupra celei terestre –

cazul înfrângerii Franţei napoleoniene de către Marea Britanie în condiţiile existenţei unui

challenger terestru puternic – Rusia – care a făcut ca Franţa să nu-şi poată concentra resursele

pentru înfrângerea Marii Britanii.

Mackinder atribuia o semnificaţie militar-strategică deosebită Heartland –ului, socotit

a prezenta avantaje strategice deosebite pentru dezvoltarea imperiilor (ţarist, german) şi, în

64

ultimă instanţă, asigurarea dominaţiei asupra lumii. Pornind de la realitatea ascendenţei

crescânde a puterii terestre asupra celei maritime, Mackinder atrăgea atenţia oamenilor

politici că:

„Cine controlează Europa de Est controlează centrul uscatului

Cine controlează centrul uscatului controlează insula mondială

Cine controlează insula mondială controlează lumea” –

„Who rules East Europe commands the Heartland:

Who rules the Heartland commands the World-Island:

Who rules the World-Island commands the World” 24.

Makinder propunea elaborarea de politici menite a crea un echilibru între puterile

terestre şi maritime, astfel încât nici o ţară să nu poată domina „centrul uscatului”. Mai mult

decât atât, puterile insulare ale „semilunii exterioare” trebuiau să sprijine puterile maritime ale

„semilunii interioare” în eforturile de a preveni controlul „centrului uscatului” de către o

putere sau alianţă. Considerând că unificarea maselor continentale eurasiatice ar fi ameninţat

poziţiile lumii anglo-saxone în general şi cele ale Marii Britanii în special, geopoliticianul

britanic a sugerat şi soluţii concrete pentru evitarea acestei situaţii. Pentru Europa Răsăriteană,

considera că soluţia este crearea unei zone tampon între Germania şi Rusia, a unui lanţ de

state mici independente între Marea Adriatică, Marea Neagră şi Marea Baltică, care să

servească drept „cordon sanitar” împotriva tentativei uneia dintre cele două mari puteri

terestre de a controla Heartland-ul. Această zonă tampon trebuia să aibă acces la ocean şi să

fie sprijinită de naţiunile maritime „externe” – Marea Britanie şi SUA. Şi aici intuiţia lui

Mackinder se dovedeşte a fi fost remarcabilă, Estul Europei devenind terenul predilect al

înfruntării pentru asigurarea hegemoniei eurasiatice. Atunci când, la 23 august 1939,

Germania nazistă şi Rusia sovietică au încheiat între ele un pact de neagresiune, anexele

24 Halford Mackinder, Democratic Ideals and Reality, Norton, New York, 1962, p. 150.

65

secrete ale acestuia asigurau , pe seama acestei zone tampon realizarea obiectivelor

expansioniste ale celor două state totalitare.

În anii ’20-’30, ideile lui Mackinder au avut puţină căutare în Marea Britanie şi SUA,

cu toate că autorul, pe parcursul unui deceniu (1921-1931) a mai publicat 4 lucrări geografice

cu relief geopolitic. În schimb, sugestiile sale au atras atenţia şi admiraţia lui Karl Haushofer

şi a colaboratorilor săi de la Institutul de Geopolitică din München.

Revenirea în actualitate a lui Mackinder s-a produs în timpul celui de Al Doilea

Război Mondial, mai întâi printr-o serie de articole publicate în 1941-1942 în „Newsweek”,

„Reader’s Digest” şi „Life”, apoi prin republicarea în 1942 a lucrării Idealuri democratice şi

realitate şi, în cele din urmă, printr-un articol publicat în 1943 în „Foreign Affairs”. În

cuprinsul articolelor publicate în această perioadă Mackinder şi-a rafinat şi adus la zi teoria,

adăugându-i, pe de o parte, luarea în calcul a puterii aeriene, iar, pe de altă parte, puterea în

ascensiune a SUA. Din dorinţa de a nu fi contrazis în dictonul său de realitatea campaniilor

militare din anii 1941-1943, când Germania, deşi controla nu doar Estul Europei, ci şi o parte

din Heartland (armatele sale fiind pe Volga şi la porţile Asiei), a cunoscut înfrângeri pe

frontul din Est din partea sovieticilor, în articolul publicat în iulie 1943 în „Foreign Affairs”

(The Round World and the Winning of the Peace), Mackinder arăta că „centrul uscatului”

(Heartland), întins între coastele Arcticii şi deşerturile Asiei Centrale, iar la vest până la

istmurile largi ce separau Marea Baltică de Marea Neagră, corespundea în linii generale (cu

excepţia regiunii siberiene, la est de Ienisei), teritoriului Uniunii Sovietice. Acest Heartland

prezenta trei caracteristici esenţiale din punctul de vedere al geografiei fizice: era cea mai

largă câmpie joasă de pe faţa pământului; dispunea de mari râuri navigabile care nu aveau

însă deschidere la ocean; şi, ca zonă de stepă, prezenta condiţii ideale dezvoltării unei

mobilităţi înalte în transporturile terestre.

66

O semnificaţie geopolitică egală Heartland-ului atribuia Mackinder în 1943 jumătăţii

estice a Statelor Unite şi Canadei, bazinului Oceanului Atlantic cu cele 4 „subsidiare” ale sale

(Mediterana, Arctica, Marea Baltică şi Marea Caraibelor), Marii Britanii şi Franţei – zonă pe

care el a botezat-o Midland Ocean şi care, prin componenţa sa, prefigura, cu şase ani înainte

de înfiinţare (aprilie 1949), Alianţa Tratatului Atlanticului de Nord.

În timpul celei de a doua conflagraţii mondiale, arăta Mackinder, armata sovietică a

apărat o frontieră deschisă spre vest, dar avea în spate marea câmpie a Heartland-ului,

flancată de frontiere naturale – Oceanul Arctic în nord, masivi muntoşi în sud, ce-i confereau

o valoare strategică deosebită. Aceasta din urmă era potenţată de existenţa unor imense

bogăţii ale solului (cereale) şi subsolului (minerale, hidrocarburi), insuficient puse în valoare.

Întrucât „Heartland-ul reprezintă cea mai mare fortăreaţă a lumii” – atrăgea atenţia

Mackinder – „dacă Uniunea Sovietică iese din acest război cucerind Germania, ea se va clasa

drept prima putere terestră a lumii”. În cazul realizării acestui scenariu, puterile maritime

anglo-saxone trebuiau să se constituie în nucleul din care să se dezvolte o comunitate în zona

Atlanticului de Nord, capabilă să se opună expansionismului sovietic. Principalilor piloni ai

acestui efort de „îndiguire” a puterii sovietice li se atribuiau roluri specifice în zona maritimă

definită drept Midland Ocean: Statelor Unite şi Canadei le revenea rolul de rezerve de resurse

umane, agricole şi industriale, Marii Britanii i se atribuia rolul de aerodrom fortificat, iar

Franţei i se încredinţa rolul de cap de pod terestru.

Ideile lui Mackinder s-au bucurat de o posteritate remarcabilă în mediul politico-

militar academic occidental în general şi în cel din SUA în special. În timpul Războiului Rece,

strategii americani au împrumutat aspecte ale viziunii sale geopolitice pentru a argumenta şi

implementa politica îndiguirii (containment) Uniunii Sovietice. În stoparea expansiunii

sovietice alianţa atlantică urma să-şi bazeze strategia pe înconjurarea pivotului terestru

reprezentat de către blocul sovietic, de către puterile maritime – SUA şi Marea Britanie –, cu

67

sprijinul puterilor litorale – Franţa. În 1974 R.E. Walters recunoştea că teoria Heartland-ului

se constituie într-una din premisele de bază ale gândirii militare occidentale. În 1975

geopoliticianul Saul B. Cohen observa că majoritatea statelor occidentale continuă să

privească lumea în termenii descrişi de Mackinder. În 1980 Robert Nisbet aprecia ca împlinite

aprehensiunile geopolitice formulate de Mackinder cu şase decenii în urmă. În 1988 Colin S.

Gray, el însuşi un reputat geopolitician şi geostrateg, declara că ideile geopolitice ale lui

Mackinder „furnizează o arhitectură de departe superioară unor concepţii rivale, pentru

înţelegerea principalelor probleme de securitate internaţională”.

Viziunea lui Mackinder a contiunat să-i inspire pe analiştii americani şi în anii ’90. În

lucrarea sa cea mai importantă, Diplomaţia (1994), fostul secretar de stat american Henry

Kissinger avertiza asupra faptului că indiferent cine o guvernează, Rusia stă aşezată pe

teritoriul strategic denumit de Mackinder Heartland. În 1996, Universitatea Naţională de

Apărare a SUA republica lucrarea clasică a lui Mackinder Idealuri democratice şi realitate.

Într-un articol consacrat “statelor pivotale”, publicat în acelaşi an în “Foreign Affairs”, Robert

Chase, Emily Hill şi Paul Kennedy făceau apel copios la ideile sale întru susţinerea

argumentaţiei lor25. Iar în lucrarea sa fundamentală Marea tablă de şah (1997), celebrul

analist al relaţiilor internaţionale Zbigniew Brzezinski oferea viziuni ale mapamondului

inspirate aproape în întregime din conceptele lui Mackinder26. Subliniind rolul geopolitic

excepţional al Eurasiei, de pildă, Brzezinski arăta că „preeminenţa pe continentul eurasiatic

serveşte drept punct de ancorare pentru dominaţia mondială”. În demersul proiectării în

Eurasia a noii ordini internaţionale post-Război Rece, scopul geopolitic central al SUA ar

trebui să fie consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod pe care

îl reprezintă pe continentul eurasiatic Europa unită.

25 Robert S. Chase, Emily B. Hill, Paul Kennedy, “Pivotal States and U.S. Strategy”, în Foreign Affairs, Vol. 75, No. 1, January/February 1996, p. 34. 26 Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, Basic Books Inc., New York, 1997, p. 149.

68

4.4 Nicholas J. Spykman – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a periferiei Eurasiei

Olandez naturalizat în SUA, Nicholas Spykman (1893-1945) a fost profesor de relaţii

internaţionale la universitatea California şi ulterior director al Institutului de Studii

Internaţionale la universitatea Yale. Asemeni lui Mackinder, a fost preocupat de analiza

raporturilor de forţă dintre puterile maritime şi cele terestre. Spre deosebire însă de

geopoliticianul britanic, Spykman considera zona de coastă de la periferia Eurasiei – Rimland-

ul – ca având rolul cardinal în raporturile de forţă pe plan mondial. Totodată, Spykman a

introdus între obiectivele urmărite de geopolitică pe cel al „securităţii de stat”, în componenţa

căruia distingea trei categorii de factori: geografici (situarea geografică, mărimea teritoriului,

topografia), economici (resursele agricole, industriale şi umane, producţia industrială) şi

politici (stabilitatea politică, gradul de integrare socială, starea de spirit a naţiunii). Între

factorii condiţionanţi ai politicii externe el considera geografia, prin caracterul său permanent,

ca fiind cel mai important. În conturarea teoriei sale privitoare la rolul centurii de state

maritime care înconjoară masa continentală eurasiatică în asigurarea echilibrului mondial de

putere, Spykman era preocupat ca SUA să recunoască: responsabilitatea ultimă pe care fiecare

stat o are pentru propria sa securitate; importanţa primordială pe care echilibrul mondial al

puterii o are pentru fiecare stat; şi necesitatea utilizării puterii de care dispuneau Statele Unite

ale Americii pentru a stabiliza acest echilibru27.

În lucrarea Strategia Americii în politica mondială. Statele Unite şi echilibrul puterii

(America’s Strategy in World Politics: The United States and the Balance of Power, 1942),

publicată la scurtă vreme după atacul japonez asupra bazei militare americane de la Pearl

Harbor (decembrie 1941) ce a determinat intrarea SUA în război, Spykman a analizat factorii

a căror acţiune combinată erau susceptibili a asigura securitatea SUA. În opinia sa, aceştia

27 Jack C. Piano, Roy Olton, The International Relations Dictionary, Third Edition, ABC-Clio, Santa Barbara, California, Oxford, England, 1982, p. 96.

69

erau separarea geografică de continentul european; echilibrul de putere din Europa;

disponibilitatea aliaţilor europeni de a se opune tendinţelor hegemonice; timpul câştigat

pentru convertirea industriei de pace în industrie de război; şi o importantă bază industrială,

capabilă de a susţine o impresionantă forţă militară. Contrazicând o opinie populară încă în

acea perioadă în anumite cercuri ale establishment-ului american, pe care înainte de 1941 el

însuşi o împărtăşise, conform căreia obiectivul de securitate al SUA trebuia să fie asigurarea

echilibrului de putere, Spykman trăgea un semnal de alarmă, afirmând că: „Nu există nici o

securitate reală în a fi la fel de puternic ca inamicul tău potenţial; există securitate doar fiind

puţin mai puternic...Într-o lume a anarhiei internaţionale, politica externă trebuie să ţintească

mai presus de toate la îmbunătăţirea sau cel puţin menţinerea poziţiei relative de putere a

statului. Puterea înseamnă în ultimă instanţă capacitatea de a purta războaie încununate de

succes, iar în geografie rezidă cheile problemelor militare şi de strategie politică”28.

În lucrarea Geografia păcii (The Geography of Peace, 1944), Spykman s-a raportat

critic la teoria lui Mackinder, arătând că datele geografiei politice infirmă teza acestuia

potrivit căreia masa continentală eurasiatică stăpânită de Uniunea Sovietică prezintă un mare

potenţial economic şi de dezvoltare a transporturilor. Dimpotrivă – sublinia Spykman –

această zonă aridă are un potenţial agricol redus, bogăţiile subsolului (petrol, cărbune, fier),

deşi importante, sunt greu de exploatat la est de munţii Urali, iar reţeaua de drumuri este

deficitară. În plus, teoria Heartland –ului a fost infirmată şi de configuraţia alianţelor în

timpul Primului şi celui de Al Doilea Război Mondial. În prima conflagraţie mondială puterea

terestră ce îngloba Heartland –ul (Rusia) ) s-a aliat cu o putere maritimă (Marea Britanie), iar

în cea de a doua, aceeaşi putere, doar denumită altfel (Uniunea Sovietică), s-a aliat cu două

puteri maritime (SUA şi Marea Britanie).

28 Nicholas J. Spykman, America’s Strategy in World Politics: The United States and the Balance of Power, Archon, Hamden, Connecticut, 1970, pp. 21, 41.

70

Prin opoziţie cu noţiunea de Heartland, Spykman a dezvoltat conceptul de Rimland,

corespunzător celui de „semilună interioară” a lui Mackinder, pe care l-a adaptat şi rebotezat.

În viziunea lui Spykman, Rimland-ul era regiunea intermediară dintre Heartland şi mările

riverane, compusă dintr-o centură de state situate la periferia continentului eurasiatic:

Finlanda, Suedia, Norvegia, Polonia, România, Turcia, Orientul Apropiat, India, Mongolia,

China şi Japonia. Ca vastă zonă tampon între puterile maritime şi terestre ale mapamondului,

Rimland-ul era menit unui rol strategic excepţional. Statele Unite – argumenta Spykman – au

intrat în cele două conflagraţii mondiale pentru a preveni dominaţia unei singure puteri asupra

Rimland-ului eurasiatic – în Primul Război Mondial doar a părţii sale europene, în Al Doilea

Război Mondial şi a părţii sale est-asiatice. Dictonul lui Spykman, conceput ca o replică la cel

al lui Mackinder, suna în felul următor:

„Cine controlează Rimland-ul stăpâneşte Eurasia

Cine controlează Eurasia controlează destinele Lumii” –

„Who rules the Rimland rules Eurasia:

Who rules Eurasia controls the destinies of the World.”

Considerând, aşadar, că forţa Statelor Unite trebuie să se întemeieze pe controlul

Rimland –ului, Spykman adresa şi un avertisment cercurilor diriguitoare din Washington, DC:

„Vom continua să depindem în primul rând de propria noastră forţă naţională, căci ştim că

eşecul unui stat mare de a lua în considerare puterea înseamnă distrugerea şi cucerirea sa

finală. A însemnat căderea tuturor imperiilor care au fost tentate de moleşita tihnă a

nepregătirii” 29.

Spykman a emis recomandări geopolitice şi în sfera relaţiilor transatlantice. El

considera că interesul SUA era acela de a echilibra statele continentului european, de aşa

manieră încât nici unul să nu poată să-şi impună dominaţia asupra celorlalte, prevenindu-se

29 Idem, The Geography of Peace, Harcourt Brace, New York, 1944, p. 60.

71

astfel unificarea naţiunilor europene sub egida unei mari puteri, ce ar slăbi poziţiile americane

în emisfera occidentală.

Teoria lui Spykman oferă şi o cheie explicativă valoroasă pentru înţelegerea şi

interpretarea poziţiei geopolitice a statelor tampon şi a celor lipsite de ieşire la mare. În

vremea „marelui joc” geopolitic al secolului al XIX-lea, când puterea maritimă a Marii

Britanii, stăpână a Indiilor şi oceanelor lumii, s-a opus puterii terestre a Rusiei, ce căuta să se

extindă către mările calde, rolul de state tampon l-au jucat Persia şi Afganistanul. Începând

din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până către finele celui de Al Doilea Război

Mondial, rolul de stat tampon între aspiraţiile hegemonice ale Germaniei şi puterea maritimă a

Marii Britanii l-a jucat Franţa. În sfârşit, în vremea Războiului Rece, rolul de zonă tampon

între cele două blocuri politico-miliare rivale i-a revenit Europei Occidentale30.

Ideile lui Spykman despre semnificaţia Rimland-ului au influenţat orientarea gândirii

strategice americane în anii ’70. Teoria sa şi-a găsit aplicaţia în teza potrivit căreia Statele

Unite nu puteau să-şi permită luxul tolerării controlului Eurasiei şi Africii de către Uniunea

Sovietică. Sprijinindu-se pe regiunile de la periferia Eurasiei, pe Rimland-urile pe care le

reprezentau Europa Occidentală, pe continentul european, şi China şi Japonia, pe continentul

asiatic, SUA trebuiau să încercuiască Heartland-ul sovietic pentru a-şi asigura preeminenţa în

raporturile de putere pe plan mondial.

4.5 George F. Kennan – teoreticianul strategiei îndiguirii

Diplomat, strateg şi istoric american, George Frost Kennan (1904-2005) este

considerat părintele strategiei îndiguirii (containment) promovate de Administraţiile Truman

şi Eisenhower în raporturile cu Uniunea Sovietică.

30 Aymeric Chauprade, François Thual, Dicţionar de geopolitică, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003, pp. 521-523.

72

Kennan s-a născut în oraşul Milwaukee, statul Wisconsin. A urmat cursurile

Academiei Militare St. John's Northwestern din Delafield şi cele ale Universităţii Princeton,

intrând la un an după absolvire (1925), în diplomaţie. Începând din 1926 a fost trimis în

câteva misiuni diplomatice în Elveţia, Germania şi Ţările Baltice (în capitala Letoniei, Riga,

intrând în contact cu nobilimea rusă emigrantă şi urmărind îndeaproape ascensiunea lui

Stalin). Începând din 1929 a urmat un program de istorie, politică şi limbă rusă la Berlin,

călcând astfel pe urmele unchiului său George Kennan, ce se afirmase ca un eminent

cunoscător al politicii Rusiei imperiale (autor, între altele, al lucrării Siberia şi sistemul

exilului, 1891).

După restabilirea relaţiilor sovieto-americane, în urma recunoaşterii oficiale a Uniunii

Sovietice în 1933 de către noul preşedinte american Franklin D. Roosevelt, a fost numit la

ambasada americană din Moscova, unde a activat până în 1937. Marile epurări staliniste, pe

care le-a urmărit îndeaproape şi al căror martor nemijlocit a fost, i-au marcat pentru întreg

restul vieţii viziunea asupra dinamicii interne a regimului sovietic.

În 1939, după o scurtă misiune la Praga, în lunile ce au premers declanşării celui de Al

Doilea Război Mondial, a fost numit la ambasada americană din Berlin. După intrarea SUA în

război, în urma atacului aerian declanşat de Japonia la Pearl Harbor (decembrie 1941), a fost

internat pentru 5 luni într-un lagăr german de prizonieri. La finele anului 1943 şi pe parcursul

unei bune părţi a anului 1944 a lucrat în calitate de consilier în cadrul delegaţiei americane la

Comisia Consultativă Europeană – organism ce a pregătit politica aliată în Europa. Tot în

1944, ambasadorul Averell Harriman l-a selectat pentru postul de adjunct de şef de misiune

(chargé d’affaires) la Moscova.

Din acest post Kennan s-a străduit să risipească iluzia împărtăşită de largi cercuri

conducătoare din Washington asupra posibilităţii continuării alianţei cu Stalin. În acest spirit a

fost redacatată faimoasa sa „telegramă lungă”, trimisă Departamentului de Stat la 22 februarie

73

1946. Documentul denunţa sentimentul de insecuritate al liderilor sovietici, inerent concepţiei

marxist-leniniste despre lume şi societate, precum şi politicile oficiale şi subterane, legitime şi

conspiratoriale, precum şi agenţii instituţionali utilizaţi de Kremlin pentru consolidarea puterii

sale pe plan internaţional şi diminuarea şi subminarea puterii democraţiilor occidentale.

Rezumând observaţiile sale, Kennan nota: „avem aici o forţă politică încredinţată fanatic

convingerii că nu poate exista un modus vivendi permanent cu SUA...impenetrabilă logicii

raţiunii”, dar „foarte sensibilă logicii forţei”31. Atipică prin dimensiunile, caracterul analitic şi

concluziile sale pragmatice privitoare la necesitatea înăspririi conduitei Washingtonului în

raporturile cu Kremlinul, „telegrama lungă” a catalizat schimbarea atitudinii cercurilor

politico-militare americane faţă de fostul aliat.

La reîntoarcerea la Washington, din aprilie 1947 până în decembrie 1949, Kennan a

deţinut funcţia-cheie de director al planificării politice în cadrul Departamentului de Stat.

La insistenţele secretarului marinei americane James Forrestal (interesat să împiedice

reducerile bugetare inerente trecerii flotei americane la perioada de pace), în 1947 Kennan a

reluat ideile enunţate cu un an în urmă, într-o formă mai elaborată, în articolul intitulat

„Sursele conduitei sovietice” (The Sources of Soviet Conduct) semnat „X” în prestigiosul

periodic de politică externă Foreign Affairs. Pornind de la premisa conform căreia

„personalitatea politică a puterii sovietice aşa cum o cunoaştem astăzi este produsul ideologiei

şi circumstanţelor” Kennan sublinia faptul că la baza conduitei sovietice stau două concepte:

cel al antagonismului inerent dintre lumile capitalistă şi comunistă şi cel al infailibilităţii

Kremlinului. Totodată, Kennan denunţa puterea sovietică ca putere de tip special, puternic

marcată ideologic. Din acest profil special al puterii sovietice, argumenta el, derivă deopotrivă

uşurinţa şi dificultatea combaterii sale şi necesitatea conceperii acesteia din urmă ca o

strategie de lungă durată. „Pe de o parte, ea este mult mai sensibilă la forţa opusă, mai dispusă

31 Vezi Long Telegram to Washington, George F. Kennan, February 22, 1946, la http://www.learner.org/channel/workshops/primarz sources/coldwar/docs/tele.html.

74

să cedeze pe sectoare individuale ale frontului diplomatic când acea forţă este resimţită a fi

prea puternică şi, astfel, mai raţională în logica şi retorica puterii. Pe de altă parte, ea nu poate

fi uşor înfrântă şi descurajată de o singură victorie a oponenţilor săi...În aceste circumstanţe

este clar că principalul element al oricărei politici a SUA faţă de Uniunea Sovietică trebuie să

fie acela al unei îndiguiri de lungă durată, realizată cu răbdare, dar fermitate şi vigilenţă, a

tendinţelor expansioniste ruseşti...Este clar că în viitorul previzibil Statele Unite nu se pot

aştepta să se bucure de intimitate politică cu regimul sovietic. Trebuie să continue să

privească Uniunea Sovietică ca pe un rival, nu ca pe un partener, în arena politică...Stă în

puterea Statelor Unite să crească enorm tensiunile sub care politica sovietică trebuie să

opereze, să impună Kremlinului un grad de moderaţie şi circumspecţie mult mai mare decât l-

a avut în ultimii ani şi în acest fel să promoveze tendinţe care trebuie în cele din urmă să-şi

găsească debuşeul în prăbuşirea sau atenuarea graduală a puterii sovietice”32.

Pănă la sfârşitul vieţii sale, Kennan a susţinut că ideile din articolul semnat „X” i-au

fost distorsionate. În viziunea sa, sovieticii nu trebuiau priviţi ca o ameninţare militară, iar

principalii agenţi ai îndiguirii puterii sovietice trebuiau să fie mijloacele politicile şi

economice, mai degrabă decât cele militare. Kenann spera să poată determina producerea unei

rupturi între Uniunea Sovietică şi mişcarea comunistă internaţională. În timp, aceasta ar fi

condus la dezvoltarea a două blocuri rivale în sânul lumii comuniste – unul dominat de

sovietici, celălalt reunind partidele comuniste care respingeau hegemonia sovietică. La rândul

ei, această polarizare a lumii comuniste ar fi facilitat retragerea forţelor sovietice şi americane

de pe poziţiile pe care acestea le ocupau de la finele celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Arhitect intelectual al planului Marshall de reconstrucţie economică a Europei,

Kennan a contribuit semnificativ la lansarea pilonilor economic şi politic ai îndiguirii Uniunii

Sovietice. În concepţia sa, pentru a contracara potenţialul de expansiune prin subversiune al

32 The History Guide Lecture on Twentieth Century Europe. George Kennan, “The Sources of Soviet Conduct” (1947), la http://www.historyguide.org/europe/kennan.html

75

Uniunii Sovietice, SUA trebuiau să-şi canalizeze ajutorul economic direct şi sprijinul politic

secret către Japonia şi Vestul Europei. În acelaşi spirit, în iunie 1948 Kennan a propus

sprijinirea din umbră a partidelor de stânga şi mişcărilor sindicale vest-europene care

respingeau dominaţia Moscovei. La sugestia lui Kennan, pentru consolidarea influenţei

americane în Mediterana, SUA şi-au modificat radical şi atitudinea faţă de regimul fascist al

lui Francisco Franco, ceea ce a condus, după 1950, la o strânsă cooperare militară între

Washington şi Madrid.

Cursul tot mai militarist imprimat politicii externe americane de către noul secretar de

stat Dean Acheson în 1949-1950 l-a transformat pe Kennan într-un critic acerb al acesteia.

Kennan s-a opus creării NATO, producerii bombei cu hidrogen, reînarmării Germaniei,

acordării de către SUA a unor garanţii de securitate Japoniei şi extinderii sferei occidentale de

influenţă în peninsula coreană dincolo de paralela 38. A intuit, de asemenea, corect, impactul

comunizării Chinei (1949) asupra evoluţiei relaţiilor intra-sistemice în sânul lumii comuniste:

constituirea unui centru alternativ de putere era de natură să anuleze teza infailibilităţii

Kremlinului, întemeiată pe pretenţia sa de a întruchipa „a treia Romă” în lumea comunistă33.

Deplângând evoluţia postbelică către un sistem bipolar axat pe preeminenţa a două

superputeri nucleare, la sfârşitul anilor ’40 Kennan susţinea că pentru asigurarea stabilităţii

internaţionale este necesară revenirea la sistemul multipolar centrat pe Europa, pe care îl

anihilase cea de-a doua conflagraţie mondială34.

Cu excepţia unor intervale scurte când a servit ca ambasador în Uniunea Sovietică

(1951-1952) şi Iugoslavia (1961-1963), cea mai mare parte a celei de a doua jumătăţi a

secolului XX şi-a petrecut-o, în calitate de profesor de istorie, la Universitatea Princeton

(Institute for Advanced Study).

33 Wilson D. Miscamble, George F. Kennan and the Making of American Foreign Policy, 1947-1950, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1993. 34 Martin Griffiths, Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 50.

76

În anii ’60, Kennan a criticat implicarea americană în Indochina. Invitat să depună

mărturie în faţa Comisiei de Relaţii Externe a Senatului american, în 1967 a avut curajul să

afirme că Vietnamul nu reprezenta un obiectiv vital pentru interesele strategice ale SUA şi că

retragerea din această ţară nu era de natură să afecteze prestigiul Washingtonului. Cu aceeaşi

consecvenţă şi virulenţă, în anii ’70 şi ’80 a criticat reînnoita angajare a SUA în cursa

înarmărilor convenţionale şi nucleare. Totodată, în numeroase ocazii, a atras atenţia asupra

pericolului mortal pe care îl reprezinta pentru democraţia americană comportamentul asumat

de SUA în timpul Războiului Rece în exterior: susţinerea unor regimuri antidemocratice,

autoritare, dublată de tentativa de a impune altor state propriile idealuri era de natură să sape

la însăşi temelia lor idealurile democratice pe care Washingtonul pretindea că le slujeşte.

Kennan este autorul a numeroase cărţi de istorie a diplomaţiei, politică externă,

strategie şi memorialistică: Diplomaţia americană, 1900-1950 (1951), Realităţi ale politicii

externe americane (1954), Rusia abandonează războiul (1956), Relaţiile sovieto-americane,

1917-1920 (1958), Rusia, atomul şi Vestul (1958), Politica externă sovietică, 1917-1941

(1960), Rusia şi Vestul sub Lenin şi Stalin (1961), Memorii, 1925-1950 (1967), De la Praga

la München. Documente diplomatice, 1938-1940 (1968), Marchizul de Custine şi a sa „Rusie

în 1839” (1971), Memorii, 1950-1963 (1972), Norul ameninţării. Realităţi curente ale

politicii externe americane (1977), Declinul ordinii europene a lui Bismarck. Relaţiile franco-

ruse, 1875-1890 (1979), Amăgirea nucleară. Relaţiile sovieto-americane în era nucleară

(1982), Alianţa predestinată. Franţa, Rusia şi venirea Primului Război Mondial (1984),

Schiţe dintr-o viaţă (1989), În jurul lui Cragged Hill. O filosofie politică şi personală (1993),

La finalul unui secol. Reflecţii, 1982-1995 (1996), O familie americană. Familia Kennan –

primele trei generaţii (2000). Totodată, prelegerile susţinute de Kenan în 1946-1947 la

Colegiul Naţional de Război, în calitate de prim adjunct pentru afaceri politice, au fost

77

reunite sub titlul generic de Măsuri cu excepţia războiului şi publicate în 1991 sub egida

Universităţii Naţionale de Apărare35.

Din punct de vedere geopolitic, o importanţă deosebită o are lucrarea Diplomaţia

americană, 1900-1950 în cuprinsul căreia, din perspectiva primei jumătăţi a sec. XX, Kennan

descifra o serie de obiective constante urmărite de politica de securitate americană. „Putem

vedea că securitatea noastră a fost dependentă de-a lungul celei mai mari părţi a istoriei

noastre de poziţia Marii Britanii; Canada a fost o utilă şi indispensabilă ostatică a bunelor

relaţii dintre ţara noastră şi Imperiul Britanic; şi poziţia Marii Britanii a depins, la rândul său,

de menţinerea unui echilibru de putere pe continentul european. Astfel a fost esenţial pentru

noi, după cum a fost şi pentru Marea Britanie, ca nici o putere terestră continentală să nu

domine întreaga masă terestră eurasiatică. Interesul nostru a constat mai degrabă în

menţinerea unui anume echilibru stabil între puterile interiorului, astfel încât nici una să nu le

subjuge pe celelalte, să cucerească marginile navigabile ale masei terestre, să devină o mare

putere navală precum şi o putere terestră, să zdruncine puterea Angliei şi să intre – aşa cum cu

siguranţă ar fi făcut-o în aceste circumstanţe – într-o expansiune dincolo de mare ostilă nouă,

sprijnită de imensele resurse ale interiorului Europei şi Asiei. Privind aceste lucruri, înţelegem

că am avut un interes în prosperitatea şi independenţa puterilor periferice ale Europei şi Asiei

– acele ţări ale căror priviri sunt orientate către exterior, peste mări, mai degrabă decât către

interior pentru cucerirea puterii terestre”.

Prolifica sa operă a fost recompensată cu două premii Pulitzer (pentru lucrările Rusia

abandonează războiul şi Memorii, 1925-1950), iar cariera de diplomat, în 1981, cu premiul

35 “George F. Kennan”, în Wikipedia, the free encyclopedia, la http://en.wihipedia.org/wiki/George_F_Kennan; Kennan, George Frost on Encyclopedia.com, la http://www.encyclopedia.com/html/k/kannang1f1.asp; George F. Kennan on the Web, la http://www.geocities.com/Athens/Forum/2496/future/Kennan.html

78

Albert Einstein pentru pace, iar în 1989, cu cea mai înaltă distincţie civilă americană, Medalia

Libertăţii 36.

În perioada post-Război Rece, a continuat să se afirme ca un critic realist al ultimilor

Administraţii americane. Într-un articol intitulat sugestiv „Asupra principiilor americane”,

publicat în Foreign Affairs (1995), Kennan a criticat intervenţia americană în primul război

din Irak (1990), făcând apel la un citat din John Quincy Adams, care, în calitate de secretar de

stat, respingea în 1832 apelul de ajutorare militară adresat de către revoluţionarii latino-

americani, Washingtonului, cu următoarea argumentaţie: „America nu se duce în străinătate în

căutare de monştri pentru a-i distruge” căci astfel „ea ar putea deveni dictatoarea lumii”. Mai

degrabă ea va ajuta celelalte naţiuni „prin simpatia beningnă a exemplului său”. Ulterior, într-

un interviu acordat influentei New York Review of Books (1999), Kennan nota: „Toată această

tendinţă de a ne vedea drept centrul iluminării politice şi profesorii unei mari părţi a restului

lumii mă frapează ca nechibzuită, vanitoasă şi de nedorit”. A atras atenţia, de asemenea,

asupra consecinţelor neprevăzute ale celui de al doilea război împotriva Irakului, declarând că

acesta „nu are nici o legătură cu primul război împotriva terorismului” – cel din Afganistan –

şi că eforturile Administraţiei Bush de a stabili o legătură între al Qaeda şi Saddam Hussein

sunt lipsite de orice fundament.

4.6 James Burnham – teoreticianul strategiei eliberării

Strateg american de seamă, socotit de unii comentatori drept „primul luptător al

Războiului Rece”, James Burnham (1905-1987) s-a născut la Chicago, într-o familie de

imigranţi englezi. După ce a absolvit un program master la Colegiul Balliol al Universităţii

din Oxford, a devenit el însuşi cadru didactic universitar, predând filosofia, până în 1953, la

Universitatea din New York.

36 Charles J. Hanley, “George F. Kennan: From architect of Cold War ‘containment’ to champion of restraint”, Detroit News, March 19, 2005, la http://www.detnews.com/2005/obituaries/0503/29/obits-121920.htm.

79

Fost reprezentant de frunte al troţchismului în America anilor ’30, Burnham a devenit

ulterior, ca exponent de seamă al cercurilor stângii anticomuniste din jurul revistei „Partisan

Review” şi, apoi, editorialist timp de 23 de ani al revistei conservatoare „National Review”,

un critic consecvent şi acerb al strategiei îndiguirii (containment) teoretizate de George F.

Kennan şi implementate de Administraţia Truman. Strategia alternativă propusă de Burnham

– a „împingerii înapoi” (rollback) sau „eliberării” – ridiculizată la vremea enunţării sale şi

chiar o bună bucată de vreme după aceea, prezintă importante similitudini cu strategia urmată

în anii ’80 de către Administraţia Reagan37.

Evoluţia ideologică a lui Burnham de la troţchism la anticomunism a început să fie

vizibilă în 1941, o dată cu publicarea lucrării Revoluţia managerială (The Managerial

Revolution ), în care a teoretizat emergenţa managerilor ca nouă clasă conducătoare, ce va

prelua frâiele puterii din mâinile capitaliştilor şi comuniştilor. Cartea a fost la vremea ei un

bestseller, fiind tradusă în mai multe limbi şi recenzată favorabil în publicaţii precum „New

York Times”, „Time”, „New Leader” şi „Saturday Review”. Lucrare politică şi socio-

economică, Revoluţia managerială conţine şi elemente de geopolitică şi geostrategie, prin

faptul că postulează emergenţa unei lumi postbelice divizate în „trei centre strategice pentru

controlul lumii”: cele două treimi nordice ale emisferei vestice; Europa central-nordică, vestul

Asiei şi nordul Africii; centrul şi estul Asiei şi insulele offshore învecinate. Potrivit lui

Burnham, geografia conferea anumite avantaje fiecărui competitor strategic, în arii bine

circumscrise: Statelor Unite, în cele două treimi nordice ale celor două Americi; centrului

Europei, în Europa, jumătatea nordică a Africii şi vestul Asiei; şi centrului Asiei, în

majoritatea restului continentului asiatic şi insulele înconjurătoare.

Raportându-se la gradul de concentrare al industriei moderne ca şi criteriu-cheie în

selectarea celor trei „centre strategice”, Burnham a prezis că sistemul politic mondial se va

37 Francis P. Sempa, op. cit., p. 39.

80

concentra în trei super-state, fiecare dintre ele întemeiat pe una din cele „trei regiuni de

industrie avansată” şi că „nucleele celor trei super-state sunt...Japonia, Germania şi SUA”.

Credea, de asemenea, că Rusia sovietică se va destrăma în perioada postbelică, „partea sa

occidentală urmând a gravita către centrul european, iar cea răsăriteană către cel asiatic”. A

prognozat, totodată, dezintegrarea Imperiului britanic, ce urma a fi generată de „consolidarea

continentului european”. De pe urma acestei destrămări urmau să beneficieze SUA care, în

viziunea lui Burnham, erau chemate nu numai să „constituie în mod natural nucleul unuia din

super-statele viitorului”, dar şi să-şi extindă la maximum puterea globală, pe seama altor

super-state.

În 1943, Burnham a publicat lucrarea „Machiavelicii” (The Machiavellians), menită a

schiţa bazele unei „ştiinţe a politicii”, prin apel la scrierile fundamentale ale unor gânditori

politici şi promotori ai teoriei elitelor precum Niccolò Machiavelli, Gaetano Mosca, Georges

Sorel, Robert Michels şi Vilfredo Pareto. În tentativa de a sintetiza câteva adevăruri

fundamentale despre „omul politic”, Burnham a enunţat nouă axiome, care-şi păstrează şi azi,

în multe privinţe, valabilitatea: 1. politica în totalitatea sa vizează lupta pentru putere între

indivizi şi grupuri; 2. analiza politică autentică înseamnă a corela fapte şi a formula ipoteze

despre viitor fără a face referire la ceea ce ar trebui să se întâmple; 3. există o distincţie între

sensurile „formal” şi „real” al retoricii politice, care poate fi descoperită doar analizând

retorica în contextul timpului, spaţiului şi istoriei lumii reale; 4. „omul politic” este înainte de

toate un actor ilogic condus de „instinct, impuls şi interes”; 5. conducătorii şi elitele politice

sunt preocupate în primul rând de menţinerea şi extinderea puterii şi privilegiilor lor; 6.

conducătorii şi elitele deţin puterea prin „forţă şi fraudă”; 7. toate guvernele sunt susţinute de

„formule politice” sau mituri; 8. toate societăţile sunt împărţite într-o clasă conducătoare şi o

pătură condusă; 9. în toate societăţile structura şi compoziţia clasei conducătoare se modifică

în timp.

81

Burnham s-a impus ca strateg al Războiului Rece în primăvarea lui 1944, pregătind

pentru Oficiul de Studii Strategice (Office of Strategic Services, OSS) o analiză consacrată

ţelurilor sovietice postbelice, ce va cunoaşte o largă circulaţie în cercurile diriguitoare din

Washington, DC. Deşi nu se ştie cu exactitate data readactării sale, se pare că analiza fost

pregătită pentru delegaţia americană la Conferinţa de la Yalta. Secret la vremea redactării

sale, studiul a fost ulterior (1947) inclus în cartea Lupta pentru lume (The Struggle for the

World). În această lucrare, precum şi în cuprinsul a două eseuri publicate în „Partisan

Review” (unul apărut în primăvara anului 1944, iar celălalt la începutul anului 1945),

Burnham avertiza că URSS urmărea dominaţia uscatului eurasiatic şi considera că revolta

marinarilor greci din Alexandria (aprilie 1944), inspirată de comunişti, era începutul celui de

Al Treilea Război Mondial. Către aceeaşi concluzie – „un nou război a început înainte ca cel

vechi să se termine” – îl conducea confruntarea din China dintre forţele naţionaliste conduse

de Cian Kai Şi şi cele comuniste conduse de Mao Zedong, într-o vreme când cei doi lideri se

prezentau ca aliaţi în lupta împotriva Japoniei. Lupta pentru lume denunţa şi conciliatorismul

politicii americane faţă de expansionsimul sovietic, întemeiat pe ideea eronată că URSS era

un stat de tip tradiţional, „normal” şi că liderii săi puteau fi influenţaţi să adopte o conduită

raţională prin demonstraţii de bune intenţii.

Ceea ce merită reţinut este faptul că studiul pregătit de Burnham pentru OSS identifica

corect noua structură geopolitică ce urma să irumpă pe ruinele celui de Al Doilea Război

Mondial, cu doi ani înainte ca George F. Kennan să redacteze la Moscova celebra sa

„telegramă lungă” (Long Telegram), iar Winston Churchill să susţină la Fulton nu mai puţin

faimosul său discurs ce demasca căderea Cortinei de Fier.

În studiul A Şasea Răsucire a Tirbuşonului Comunist (The Sixth Turn of the

Communis Screw), publicat în „Partisan Review”, în vara anului 1944, Burnham a dezvoltat

teza potrivit căreia evoluţiile din Grecia şi China indicau faptul că politica sovietică intrase

82

într-o a şasea etapă a evoluţiei sale – după perioada comunismului de război (1918-1921), a

NEP-ului (1921-1928), a primelor cincinale şi colectivizării agriculturii (1928-1935), a

frontului popular (1935-1939), a pactului cu Hitler (1939-1941), şi cea a interregnum-ului ce

a urmat atacării Uniunii Sovietice de către cel de Al Treilea Reich (1941-1943). Ţelurile

politice ale acestei a şasea etape, denumită convenţional a Teheranului, datorită inaugurării

sale de către Conferinţa de la Teheran (1943) ar fi fost trei la număr: controlul sovietic al

Eurasiei şi, pe cale de consecinţă, „dominarea stalinistă de facto a continentului”; slăbirea

guvernelor necomuniste; şi punerea bazelor unui imperiu mondial controlat de sovietici.

Baza de lansare a expansionismului sovietic o considera a fi interiorul vast al Eurasiei,

ceea ce Mackinder denumise Heartland. Întrucât Heartland-ul „este cea mai favorabilă

poziţie strategică a lumii” – avertiza Burnham – Uniunea Sovietică era natural şi avantajos

poziţionată să se extindă în Europa, Orientul Mijlociu, estul şi sudul Asiei.

Poziţia geopolitică a Kremlinului în acel moment o considera ca putând fi cel mai

adecvat descrisă printr-un set de patru cercuri concentrice. Primul dintre ele era alcătuit din

teritorii deja absorbite sau care urmau a fi absorbite de către sovietici (insulele Kurile, sudul

insulei Sahalin, Mongolia, regiunile turceşti, Basarabia şi nordul Bucovinei, Moldova,

Ucraina, estul Poloniei, estul Prusiei, Ţările Baltice şi regiunile finice. Cel de al doilea era

format din teritorii aflate în raza de acţiune a dominaţiei sovietice (Coreea, Manciuria, nordul

Chinei, Orientul Mijlociu, Balcanii, Austria, Germania, Polonia şi Peninsula Scandinavă). Cel

de al treilea cuprindea arii în care influenţa sovietică sau cel puţin neutralitatea erau posibile

(centrul şi sudul Chinei, Italia, Franţa, statele vest-europene mai mici şi America Latină). În

sfârşit, cel de al patrulea, reunea teritoriile puterilor care aveau menirea de a se opune

expansionsimului sovietic (Anglia şi Commonwealth-ul britanic, SUA şi teritoriile

dependente).

83

Preluând terminologia lui Mackinder şi Spykman, Burnham arăta că, geopolitic, SUA

erau pentru Eurasia ceea ce Marea Britanie era pentru Europa – o insulă contrapusă unei vaste

mase continentale. Dacă era adevărat că puterea aeriană şi arma atomică zdruncinaseră

certitudinea dictonului lui Mackinder potrivit căruia cine controlează Heartland-ul va controla

lumea, tot atât de adevărat era şi faptul că „faptele geografiei” continuau să ofere un avantaj

incomparabil Uniunii Sovietice, întrucât „geografic, strategic, Eurasia înconjoară America, o

copleşeşte”38.

În studiul Moştenitorul lui Lenin (Lenin’s Heir), apărut tot în „Partisan Review”, la

începutul anului 1945, Burnham a contrazis teza – la acea vreme populară în cercurile stângii

occidentale – potrivit căreia stalinismul a trădat comunismul, postulând răspicat că „Stalin

este moştenitorul lui Lenin. Stalinismul este comunism”.

În lucrarea Înfrângerea care va veni a comunismului (The Coming Defeat of

Communism), apărută în 1950, Burnham a identificat patru lipsuri principale ale politicii

externe americane: nu era suficient de unificată şi consecvent aplicată; supralicita aspectele

militare în detrimentul celor economice, sociale şi ideologice; era total defensivă; şi era lipsită

de un obiectiv clar, care potrivit lui Burnham, ar fi trebuit să fie „distrugerea puterii

comuniste”.

Strategia alternativă îndiguirii (containment), propusă de Burnham, era aceea a

„împingerii înapoi” (rollback) sau „eliberării”. Ea îşi propunea „să penetreze fortăreaţa

comunistă” şi „să submineze puterea comunistă în Europa Răsăriteană, nordul Iranului,

Afganistan, Manciuria, Coreea de Nord şi China”. SUA trebuiau să exploateze slăbiciunea

economică şi culturală a Kremlinului, declanşând un război subversiv împotriva puterii

comuniste, care să folosească drept arme comerţul şi avansul tehnologic, ofensiva ideologică

şi propagandistică şi asistenţa acordată grupurilor dizidente şi nucleelor de rezistenţă.

38 Ibidem, p. 47.

84

În opinia lui Burnham, condiţiile care erau de natură a asigura victoria SUA în

Războiul Rece, fără a fi neapărat necesară înfrângerea militară a Sovietelor, erau încetarea

acţiunilor subversive şi propagandei comuniste pe plan mondial, retragerea armatei sovietice

şi agenţilor serviciilor secrete sovietice din teritoriile anexate începând cu 1939, concomitent

cu garantarea suveranităţii depline a acestor teritorii şi, nu în ultimul rând, schimbarea

sistemului sovietic de guvernare, astfel încât să fie posibile libera circulaţie, presa

independentă şi transparenţa sectorului militar.

În lucrarea Îndiguire sau eliberare? (Containment or Liberation?), publicată în 1952,

Burnham a indicat Răsăritul Europei ca ţinta principală a strategiei „eliberării” al cărei avocat

era. În viziunea sa, SUA trebuiau să-şi mute focalizarea de pe apărarea Europei Occidentale

pe eliberarea Europei Răsăritene. Fapt cu totul remarcabil, George F. Kennan însuşi a achesat

o vreme la această doctrină alternativă celei proprii a „îndiguirii”, propunând în secret, în

timpul Administraţiei Truman, un plan ambiţios de luptă împotriva Sovietelor, ce includea

sabotajul, subversiunea, propaganda şi ajutorul dat nucleelor de rezistenţă anticomunistă.

Între demnitarii americani care au subscris la strategia propusă de Burnham, cel mai

important rămâne John Foster Dulles, secretar de stat în timpul Administraţiei Eisenhower.

Preşedintele Eisenhower însuşi a contemplat o vreme perspectiva adoptării sale, preocupat de

faptul că SUA s-ar putea afla în situaţia de a nu putea susţine, pe termen lung, imensele

cheltuieli militare pe care le presupunea îndiguirea. În acest sens l-a însărcinat pe Kennan cu

prezidarea unei echipe ultra-secrete de specialişti (a cărei activitate a fost poreclită „operaţia

Solarium”) care să studieze comparativ avantajele şi dezavantajele continuării aplicării

îndiguiriii sau ale aplicării împingerii înapoi.

În pofida retoricii zgomotoase care a oficializat rollback-ul în timpul guvernării celui

de al 34-le preşedinte american, Administraţia Eisenhower şi J.F. Dulles au ezitat să aplice

doctrina „eliberării” în contextul experienţelor est-europene din 1953 (revolta muncitorilor

85

est-germani) şi 1956 („octombrie polonez” şi revoluţia maghiară). Împrejurarea a demonstrat

lumii întregi că Washingtonul nu dorea realmente să se implice în sprijinirea forţelor

reformiste care se opuneau Kremlinului în „imperiul exterior”.

Deşi nu există dovezi clare că a avut drept sursă de inspiraţie strategia propusă de

Burnham, în anii ’80 Administraţia Reagan a aplicat politici similare celor avansate de acesta,

în confruntarea cu „imperiul răului” (Evil Empire)39. Într-adevăr, în timpul mandatului celui

de al 40-lea preşedinte american, Washingtonul a declanşat o amplă ofensivă ideologică şi

propagandistică, numindu-i pe liderii de la Kremlin mincinoşi şi prezicând căderea lor, i-a

sprijinit pe liderii sindicatului independent polonez „Solidaritatea” şi pe rebelii afgani, a

instalat rachete cu rază medie de acţiune în Europa, a lansat Iniţiativa de Apărare Strategică

(Strategic Defense Initiative, SDI) şi a determinat intrarea sovieticilor în defensivă

geopolitică. Preţuirea de care s-a bucurat strategul american din partea preşedintelui Ronald

Reagan este reflectată şi de decorarea acestuia, în 1983, cu Medalia Libertăţii.

În concluzie, contribuţia cea mai însemnată a lui Burnham la dezvoltarea gândirii

geopolitice şi geostrategice rămâne creionarea timpurie a elementelor de bază ale strategiei

care au determinat, în cele din urmă, câştigarea Războiului Rece de către SUA.

4.8 Colin S. Gray – teoreticianul geopoliticii erei nucleare

Lui Colin S. Gray îi revine meritul de a fi catalizat în SUA reactivarea interesului faţă

de perspectiva geopolitică asupra relaţiilor internaţionale. Într-o serie de lucrări publicate în a

doua jumătate a deceniului 7 – Cursa sovieto-americană a înarmărilor (1976), Statele Unite

şi Europa de Vest: probleme de securitate, vechi şi noi (1976), Geopolitica erei nucleare

(1977), Studii strategice şi politică publică (1978), etc. – Gray a căutat să demonstreze

continuitatea relevanţei abordării geopolitice a relaţiilor Est-Vest, într-o perioadă când

39 Ibidem, pp. 59-60.

86

proliferarea armelor nucleare şi posibilitatea lansării lor la distanţe intercontinentale îi

făcuseră pe mulţi să considere depăşite conceptele geopoliticii tradiţionale.

Gray recunoştea că unele din elementele teoriilor geopolitice ale lui Mackinder nu

au fost confirmate de realitate (predicţia din 1904 asupra dezvoltării căilor ferate în „zona

pivot”), iar altele au devenit irelevante ca urmare a dezvoltării tehnologice (distanţele

geografice în condiţiile comunicării electronice, ideea invulnerabilităţii reciproce a citadelelor

puterilor terestră şi maritimă în condiţiile dezvoltării aviaţiei şi existenţei rachetelor balistice

intercontinentale) şi, deci, unele din lucările clasice ale geopoliticii trebuiau reinterpretate şi

abordate cu prudenţă. Strategul american nega însă căderea în desuetudine a geopoliticii în

ansamblul său. „În fapt – atrăgea atenţia Gray – formele geografice terestre ale Eurasiei şi

caracterul insular ale Americilor vis-á-vis Eurasia au pus – şi continuă să pună – probleme

pentru strategia nucleară care sunt încă nerezolvate de oficialii occidentali responsabili.

Conceptele conţinute în literatura clasică a geopoliticii n-au fost niciodată atât de relevante

pentru realitatea politică internaţională ca în ziua de azi”40.

Strategul de formaţie clasică care era Gray deplângea ceea ce el considera a fi un

divorţ între modul cum erau studiate relaţiile internaţionale în universităţi şi viaţa reală.

Îngrijorătoare era mai ales folosirea extrem de redusă a perspectivelor geopolitice în analiza

relaţiilor internaţionale şi studiile strategice. Gray se considera dator să le reamintească

„practicanţilor academici ai teoriei şi analizei relaţiilor internaţionale” că subiectul lor de

studiu „este despre supravieţuire fizică şi influenţă relativă... despre putere”. Puterea are

impact asupra securităţii nu doar sub aspectul său negativ, de eliberare de frica de a fi atacat –

reamintea Colin Gray – ci şi sub cel pozitiv, de prezervare şi promovare a valorilor unei

societăţi. Realizarea aspectului pozitiv depinde însă de „capacitatea şi voinţa de a proiecta

40 Colin S. Gray, Geopolitics of the Nuclear Era: Heartland, Rimlands, and the Technological Revolution, National Strategy Information Center, Inc, Crane, Russak & Company, Inc, New York, 1977, p. 12.

87

puterea”41. Speranţele pe care Vestul şi le punea în destindere şi crearea unei relaţii de putere

Est-Vest stabile cu Moscova erau iluzorii, arăta Gray, atâta timp cât „oficialii sovietici nu cred

în relaţii de putere stabile”, fiind dedicaţi ideii luptei permanente împotriva sistemului

capitalist.

Pornind de la definiţia pe care Saul B. Cohen o dădea geopoliticii – „relaţia dintre

puterea politică internaţională şi aşezarea geografică” 42 – , Gray descifra în ofensiva sovietică

în teritorii aflate la periferia continentului eurasiatic, în ţări care mărginesc Atlanticul de Sud

şi Oceanul Indian (Angola, Mozambic, Guinea, Somalia), mutări strategice deliberate ale

Kremlinului pe „tabla de şah” mondială, având drept ţel final hegemonia Uniunii Sovietice

asupra Rimlands-urilor şi împiedicarea accesului puterii militare americane către insula

mondială (World-Island). Or, sublinia Gray, „Statele Unite nu-şi pot permite să tolereze

controlul efectiv al Eurasiei-Africii de către Uniunea Sovietică. Trebuie să acţioneze, în

propriile interese vitale, ca un echilibrator de putere activ în şi pe Rimlands-urile Eurasiei. O

astfel de sarcină geopolitică este la fel de esenţială pe cât ar trebui –dacă există consecvenţa

ţelului şi o înţelegere populară adecvată a acestuia – să fie încununată de succes”43.

Propriul dicton pe care Gray îl propunea liderilor din Washington, ca şi completare şi,

în acelaşi timp, corectiv al dictonului lui Spykman, suna în felul următor:

„1. Controlul insulei mondiale a Eurasiei-Africii de către o singură putere, ar însemna,

pe termen lung, controlul Lumii.

2. Puterea terestră şi puterea maritimă se ciocnesc în Rimlands-urile eurasiatice-

africane şi mările marginale. Controlul acestor Rimlands-uri şi mări marginale de către o

putere insulară nu este sinonim cu controlul insulei mondiale, dar înseamnă negarea

hegemoniei globale finale a puterii Heartland-ului (adică, Uniunea Sovietică)” 44.

41 Ibidem, pp. 4-5 42 Saul B. Cohen, Geography and Politics in a Divided World, Methuen, London, 1964, p. 24. 43 Colin S. Gray, op. cit., p. 29. 44 Ibidem, p. 15.

88

Deşi conceptele geopolitice de bază Gray le-a preluat integral din arsenalul teoriilor

lui Mackinder şi Spykman, strategul american s-a manifestat şi inovator, introducând noţiunea

de stil naţional în politica externă şi de apărare a statelor. În opinia sa, datele geografice creau

cadrul unor experienţe istorice specifice, acestea din urmă modelau cultura politică unui stat,

iar, la rândul său, aceasta din urmă determina în mod substanţial „stilul naţional în afacerile

externe şi militare”45. Teoria o exemplifica cu istoria rusească, văzută a fi „istoria unei

continue colonizări” şi expansiuni teritoriale. „Din baza sa originală în taigaua nordului

Europei, Rusia/URSS s-a extins teritorial unde şi când a putut”, folosindu-se de două căi căi

de acces principale înspre Europa: una largă de 700 de mile între Marea Neagră şi Marea

Baltică; şi cea de a doua cuprinsă între frontierele sudice ale Uralilor şi Marea Caspică.

Dat fiind stilul expansionist al politicii externe sovietice, argumenta Gray, decidenţii

din Washington n-ar trebui să se încreadă nici în declaraţiile de bune intenţii, nici în

manifestările de bunăvoinţă ale Kremlinului, oricât de spectaculoase ar fi ele la prima vedere

– cazul semnării celui dintâi tratat în cadrul negocirerilor purtate pentru limitarea

armamentelor strategice (SALT I, 1972).

Sintetizând din perspectivă geopolitică, situaţia relaţiilor Est-Vest, aşa cum se prezenta

ea în a doua jumătate a deceniului 7, Gray trăgea un serios semnal de alarmă. „În Europa

peninsulară, Uniunea Sovietică şi dependenţii săi din Pactul de la Varşovia au dezvoltat o

capabilitate militară pentru a trece repede peste „capul de pod” american...puterea Heartland-

ului a reuşit să edifice o contradescurajare strategică nucleară de asemenea proporţii şi calitate

încât Statele Unite n-ar fi motivate să iniţieze un proces major de escaladare

nucleară...Activitatea sovietică navală acum ocoleşte Rimlands-urile Eurasiatice-Africane şi

ameninţă să interzică reîntărirea şi reaprovizionarea transatlantică (şi transpacifică). De

45 Ibidem, pp. 33-34.

89

asemenea, cu baze în oceanele Indian şi Atlantic, Uniunea Sovietică ar fi bine poziţionată

pentru a interzice ruta aprovizionării cu petrol din Golf”46.

Avertismentul cu care se încheia Geopolitica erei nucleare era deosebit de

îngrijorător: „Dacă Statele Unite răspund cu opţiuni strategice limitate (LSOs) chemărilor de

ajutor ale aliaţilor disperaţi, Uniunea Sovietică ar putea, în anii ’80, răspunde cu o ripostă

centrală contramilitară devastatoare care ar lăsa Statele Unite fără nici o opţiune strategică

raţională” 47.

Pledoaria lui Gray a stat baza fundamentării şi legitimării strategiei americane a

războaielor prin intermediari (proxy wars), ce a cunoscut o largă aplicare la sfârşitul anilor ’70

şi în anii ’80 dincolo de Cortina de Fier, în zone strategice cheie ale periferiei eurasiatice.

Rămas fidel paradigmei realiste, în contextul geopolitic de după 11 septembrie 2001,

Colin Gray s-a transformat într-un apologet pe faţă al hegemonismului american în arena

politicii internaţionale. Într-o manieră apodictică, ex cathedra, el a formulat cinci postulate

care ar fi, în opinia sa, tot atâtea „lecţii” ale momentului 11 septembrie:

„1. Ordinea internaţională are nevoie de un şerif. (...)

2. Azi, hegemonul american este singurul şerif posibil. (...)

3. Marile puteri caută să-şi mărească influenţa. (...)

4. Cruciadele nu sunt profitabile sau practicabile. (...)

5. Conducerea în concert a afacerilor statale nu e fezabilă azi. (...) Prin cultură politică şi

preeminenţă militară actuală, Statele Unite nu pot funcţiona nici măcar ca primul între egali

într-un concert G-8...Statele Unite sunt cheia de boltă a arcului unei ordini hegemonice a

politicii mondiale”48.

46 Ibidem, p. 52. 47 Ibidem, p. 62. 48 Idem, “World Politics as Usual after September 11: Realism Vindicated”, în Ken Booth and Tim Dunne (eds.), Worlds in Collision: Terror and the Future of Global Order, Palgrave Macmillan, New York, 2002, pp. 232-234.

90

Pe cât de fructuoase s-au dovedit a fi în practică contribuţiile geopolitice ale lui Gray

în perioada Războiului Rece, pe atât de perimate, dezamăgitor de simpliste şi îndepărtate de

proiectul democratic american originar se arată a fi postulatele sale formulate la începutul

secolului XXI.

91

Capitolul 5

Şcoala românească de geopolitică

Dezvoltată în ajunul şi în timpul celei de a doua conflagraţii mondiale şcoala

românească de geopolitică s-a conturat ca o şcoală ad-hoc, prin contribuţiile disparate, răzleţe

şi adesea nesistematice, dar nu mai puţin valoroase, ale geografilor Ion Conea, Simion

Mehedinţi, N. Al. Rădulescu, Vintilă Mihăilescu, M. Popa-Vereş, Mihai David, Nicolae M.

Popp, C. Brătescu, ale istoricilor Nicolae Iorga şi Gheorghe I. Brătianu, ale sociologului

Anton Golopenţia şi ale demografului şi statisticianului Sabin Manuilă. Începând din 1941, ea

a cunoscut şi un început de sistematizare, prin apariţia, sub egida Societăţii Române de

Statistică, a primului periodic de profil din România, revista „Geopolitica şi Geoistoria.

Revistă română pentru sud-estul european” (1941-1944). Departe de a fi întâmplător, titlul

revistei exprima relaţia strânsă dintre prezent şi trecut, explicate geografic. În acest sens,

„Cuvântul înainte” al primului număr al revistei, preciza: „Geopolitica nu este altceva decât,

în mare măsură, geoistoria prezentului (prin geoistorie trebuind să înţelegem atâta istorie,

românească sau oricare alta, câtă se poate prin geografie explica)...geopolitica purcede, în

parte, din geoistorie şi numai la lumina acesteia, poate, geopolitica, lămuri îndeajuns

prezentul”.

5.1 Principalii exponenţi ai şcolii româneşti de geopolitică

Pornind de la premisa că geografia „este aceea care indică dinainte traseele marilor căi

de istorie şi politică pe planeta noastră”, că ea explică şi condiţionează viaţa politică a

planetei, Ion Conea considera geopolitica „expresia politică a unui ansamblu de elemente

geografice”1. În viziunea sa geopolitica trebuia să studieze relaţiile şi jocul politic dintre state,

1 Ion Conea, “Geopolitica – o ştiinţă nouă”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., Geopolitica, vol. I, Editura “Glasul Bucovinei”, Iaşi, 1994, p. 58.

92

precum şi tensiunile dezvoltate între acestea. O atenţie precumpănitoare trebuia acordată

cunoaşterii statelor vecine – întinderea lor, numărul şi alcătuirea populaţiei, potenţialul

economic, comunitatea sau diversitatea de origini şi tradiţii istorice şi interese politice, etc –

într-un cuvânt, ceea ce Conea denumea „zarea geopolitică”.

Conea considera că între geopolitică şi istorie există o strânsă legătură, istoria fiind în

bună măsură geoistorie – istorie modelată de şi explicată prin geografie – şi, prin aceasta,

geopolitica trecutului: „ Geopolitica de astăzi va fi mâine istorie, aşa cum istoria oricărei

epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul şi în timpul când se petreceau faptele pe care

noi azi le privim ca istorie ( ...) Geopolitica, azi, verifică adevărul că în trecut istoria – care nu

e decât un flux geopolitic în vreme – istoria s-a ţesut modelată în mare măsură după realităţile

geografice” 2.

Preluând noţiunea de druckquotient, care reprezintă expresia matematică a presiunii

demografice exercitate la graniţele unui stat, şi care poate fi calculată împărţind suma

populaţiilor statelor înconjurătoare la populaţia statului considerat, Conea semnala că înaintea

Primului Război Mondial, valoarea druckquotient-ului României (30,8) era mai bine de 10 ori

mai mare decât cea a Franţei (3,3) şi Rusiei (3,1). Făcând referire la poziţia geopolitică a

României, Conea sublinia, totodată, că un stat care este supus unei presiuni geopolitice

dinspre un stat puternic se orientează, de obicei, către o alianţă cu un alt stat puternic, „astfel

că apăsarea geopolitică primejdioasă se diluează prin alianţele cu puteri din direcţii opuse”.

Subscriind la opinia lui Jacques Ancel, conform căreia frontierele naturale „sunt mai

mult teoretice decât reale”3, Conea preciza că noţiunea de graniţe naturale trebuie înţeleasă

mai mult în sens etnic, decât geografic, întrucât un stat trebuie să se întindă în spaţiu atât cât

se întinde „neamul a cărui expresie politică este”. În deplin acord cu Vintilă Mihăilescu, care

observa „suprapunerea spaţiului etnic peste spaţiul carpatic românesc” şi Sabin Manuilă,

2 Ibidem, pp. 62, 64-65. 3 Jacques Ancel, Géopolitique, Librairie Delagrave, Paris, 1936, p. 81.

93

care conchidea în Studiu etnografic asupra populaţiei României (1940), că „linia de frontieră

a României...a urmat, în general, limita posibilă de demarcaţiune etnică între elementul

românesc şi elementele etnice limitrofe”4, Conea considera că România era caracterizată de

„corespondenţă geo-etnică”. Din acest punct de vedere, Conea considera că un rol primordial

le-a revenit Carpaţilor, care „nu numai că n-au fost niciodată, cum am văzut, hotar etnic, dar

ei au fost ca o adevărată coloană vertebrală a poporului românesc, după cum au fost şi vor

rămâne totdeauna coloană vertebrală a pământului românesc”5.

Anton Golopenţia s-a făcut remarcat în ansamblul geopoliticii româneşti interbelice

prin preocuparea de a defini mai bine termenul de geopolitică şi pledoaria pentru concentrarea

tuturor disciplinelor cu relevanţă geopolitică, într-o şcoală superioară de geopolitică naţională.

Punctul de plecare al viziunii sale l-a reprezentat constatarea unui viciu metodologic –

împrejurarea că încercările anterioare de definire a geopoliticii „n-au pornit de la faptul

preocupării zise geopolitice. Ci, dimpotrivă, de la definiţii şi ştiinţe existente cu care credeau

că trebuie să le pună de acord”. Aşa se făcea că în vremea sa geopolitica avea cel puţin trei

semnificaţii diferite: teorie şi cercetare a condiţiilor geografice ale statului; informaţie

politică externă; şi mit politic. În vreme ce primele două îşi trăgeau seva din concepţia lui

Rudolf Kjellén, cea de a treia ipostazia modul de înţelegere al geopoliticii de către şcoala de

geopolitică a lui Karl Haushofer, preocupată să justifice şi legitimeze expansionismul german.

Pentru Golopenţia, geopolitica era înainte de toate cercetare şi nu una oarecare, ci o

cercetare complexă, întrucât solicita abordarea pluridisciplinară. „Cercetarea geopolitică nu

este, deci, numai geografică, ori numai economică, ori numai politică etc., ci este concomitent

geografică, demografică, economică, socială, culturală, politică”6. Obiectul său de studiu îl

4 Sabin Manuilă, “Studiu etnografic asupra populaţiei României (I)”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 184. 5 Ion Conea, “Destinul istoric al Carpaţilor”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 124; vezi, de asemenea, Vintilă Mihăilescu, “Unitatea pământului şi poporului românesc”, în acelaşi volum, p. 85. 6 Anton Golopenţia, „Însemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă numele de geopolitică”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 69.

94

constituia potenţialul statelor, socotit a fi „rezultanta conformaţiei tuturor factorilor

constitutivi pentru un stat: a teritoriului, a neamului, a populaţiei, a economiei acestuia, a

structurii lui sociale, a culturii lui, a modului cum e guvernat, a mediului său politic”. Deşi

trebuia să evite orice teorie apriorică, geopolitica presupunea teoria, întrucât folosea „zestrea

de constatări generale cu privire la teritoriu, neam, populaţie, economie, structură socială,

guvernare, mediu politic, pe care o cuprind geografia politică, etnologia şi demologia (a se citi

demografia, n.a.), economia politică, sociologia, teoria politică”. Statele fiind într-o

permanentă dinamică, şi cercetarea geopolitică nu trebuia considerată dată pentru totdeauna,

ci trebuia să fie continuă, adaptată circumstanţelor schimbătoare ale mediului geopolitic,

asemeni buletinelor meteorologice care sunt refăcute zi de zi. Destinatarii cercetărilor de

geopolitică erau conducătorii statului, iar rezultatele sale naţionale, în sensul că alegerea

temelor de cercetare din perspectiva statului pentru care se cerceta, atrăgea după sine

orientarea naţională a concluziilor cercetării. Nu în ultimul rând, criteriul de selecţie a uneia

sau alteia din teme, era „importanţa în mediul politic a statului pentru ai cărui conducători se

cercetează”. Marile puteri se interesează în primul rând de celelalte mari puteri şi abia apoi de

restul statelor, statele „cu interese limitate”, trebuie să se intereseze în egală măsură de statele

vecine şi marile puteri.

Golopenţia considera că dezvoltarea unei şcoli naţionale de geopolitică în România se

putea face doar prin „concentrarea ştiinţelor ce privesc aspecte singuratice ale statului în

aceeaşi şcoală superioară” astfel încât cercetările de geografie politică să se regăsească

alături de cele de etnologie, demografie, economie politică, sociologie şi cele în sfera culturii7.

Importante clarificări conceptuale privitoare la obiectul şi rostul geopolitcii în general

dar şi contribuţii de geopolitică românească aplicată a adus şi M. Popa-Vereş. Intelectualul

român distingea între concepţia obiectivă şi cea subiectivă asupra geopoliticii. Cea dintâi

7 Ibidem, pp. 70-71

95

cercetează diferitele condiţii (fizice, sociale, culturale, etnice, politice) cuprinse în mediul

geografic ce influenţează politica unui stat sub aspectele vieţii publice interne şi relaţiilor

dintre state. Cea de a doua, pornind de la condiţiile unui anume mediu geografic, întotdeauna

depăşind teritoriul statului respectiv, nu le mai consideră o cauză a orientării politice, ci un

argument adus în favoarea susţinerii şi reprezentării intereselor politice ale statului respectiv.

În vreme ce prima explică fenomenul politic, cea de a doua îl justifică. Dacă prima expune,

cea de a doua militează. Întrucât „ţelurile politice ale unui stat trec totdeauna peste frontierele

sale, chiar dacă nu este vorba numaidecât de expansiune teritorială, geopolitica urmează să

cuprindă ambele aspecte” – conchidea Popa-Vereş8. Cercetările de geopolitică românească

trebuiau să se focalizeze cu precădere asupra aspectelor economice. Din acest punct de

vedere, Popa-Vereş considera că pentru România trei erau ariile geopolitice a căror studiere

era prioritară: centrul Europei, vestul şi nordul său şi, respectiv, estul şi sud-estul

continentului. Inedită şi valoroasă din perspectiva conturării, azi, a unei arii sud-est europene

extinse, ce leagă Marea Mediterană, prin intermediul Mării Negre, de Marea Caspică, rămâne

ideea potrivit căreia, din unghi de vedere economic, „spaţiul vital” românesc este acela în

centrul căruia se găseşte bazinul oriental al Mării Mediterane9.

Interesante observaţii geografice cu relief şi implicaţii geopolitice le datorăm şi lui

Vintil ă Mihăilescu. În viziunea geografului român, spaţiul dintre Nistru, Marea Neagră,

Dunăre şi Tisa alcătuieşte o singură unitate fizico-geografică, „o ţară naturală” pe care

autorul o denumeşte generic teritoriu „carpatic”, datorită genezei sale „prin polarizarea

părţilor mai joase în jurul Transilvaniei şi munţilor ei înconjurători”10. „Edificiul carpatic

românesc” îi apărea asemeni unui „amfiteatru dispus concentric în jurul cetăţii transilvane”,

socotită o adevărată axă de polarizare a neamului românesc. „Unitatea de construcţie originară

8 M. Popa-Vereş, “Schemă privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naţionale”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., pp. 72-74. 9 Ibidem, pp. 76-78.

96

a pământului carpatic românesc” ar fi conferit acestui teritoriu o unitate complexă: climatică,

hidrografică, biogeografică, etnică, economică şi geopolitică. Cea din urmă ar fi „determinată

de funcţiunea europeană a răspântiei carpatice, răspântie care se apără de către un singur

popor – poporul locului – şi se apără la Nistru sau dincolo de el, la Siretul de jos, în defileul

Dunării, în pasurile Carpaţilor şi, la urmă, în cetatea naturală a Transilvaniei, cel mai înaintat

bastion al Europei Centrale”11. În acelaşi timp, plasarea României la răspântia a trei spaţii

geografice şi de civilizaţie – Europa Centrală, continentală şi meridională – a făcut ca

pământul românesc să fiinţeze în orbita a trei arii geopolitice distincte. „Numai neamurile

autohtone sau derivate din autohtoni (italienii, francezii, spaniolii germanii, românii, grecii,

etc.) au unificat răspântii geografice şi s-au păstrat suprapuse peste ţări fizice complexe.

Neamurile sosite mai târziu şi sporite numericeşte prin adaosuri necomplet digerate, au rămas

însă în faza veleităţilor de acoperire politică a unor spaţii prea întinse pentru trupul lor

etnic”12.

Vintil ă Mihăilescu era şi adeptul teoriei lui Kjellèn privitoare la rolul geopolitic

important al statelor tampon, considerând că statele tampon asigură echilibrul de putere şi

stabilitatea în zonele de intersectări imperiale în care fiinţează: „lini şte, în această parte a

continentului european, a fost când între imperiile din est, vest şi sud, s-a intercalat un stat

carpatic care a comandat până dincolo de Nistru, până la Dunăre, până la mlaştinile Tisei şi

până la ţărmurile Mării Negre”.

O preocupare constantă a geopoliticii româneşti interbelice a constituit-o problematica

Dunării şi a importanţei sale strategice, abordată din perspective complementare de geografii

Al. Rădulescu, Mihai David şi Simion Mehedinţi. În articolul „Hotarul românesc dunărean”

(1941), Al. Rădulescu considera că Dunărea îndeplineşte un triplu rol: cel de arteră de

10 Vintil ă Mihăilescu, “Unitatea pământului şi poporului românesc”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., pp. 79-81. 11 Ibidem, p. 82. 12 Ibidem, p. 85.

97

navigaţie; acel de hotar între Europa balcanică şi cea centro-orientală; şi cel de „polarizare

politică a statului românesc”. La rândul său, Mihai David ştia că „lupta de căpetenie se dă

pentru stăpânirea gurilor Dunării” şi considera că România a rămas întreagă nu doar datorită

rezistenţei, ci şi a echilibrului dintre puterile care au râvnit de-a lungul timpului la părţi din

trupul său. Pierderea de către România a uneia sau alteia dintre regiunile sale s-a datorat

întotdeauna unui dezechilibru survenit temporar între marile puteri europene. Nu în ultimul

rând, Simion Mehedinţi a subliniat funcţia istorică a Dunării de catalizator al întregirii

teritoriale a statului român în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX.

O altă preocupare constantă a geopoliticii româneşti interbelice constituit-o definirea

poziţiei geopolitice a României pe continentul european. Confruntată cu tendinţele

revizioniste ale geopoliticienilor maghiari şi cu conotaţiile peiorative asociate plasării

spaţiului românesc în Peninsula Balcanică, şcoala românească de geopolitică a argumentat

pertinent apartenenţa României la spaţiul central-european.

Trecând în revistă lucări recente ale unor cercetători străini cu autoritate în epocă,

N.Al. Rădulescu concluziona că „majoritatea lucărilor geografice recente, consideră România

Mare ca un fragment al Europei centrale – părăsind astfel pentru totdeauna ideea de a plasa

ţara noastră în cadrul Peninsulei balcanice13. La rândul său, Mihai David, preciza că: „Atâta

are pământul românesc balcanic, numai porţiunea sudică a Dobrogei, dar care s-a integrat în

sfera intereselor ţinuturilor dunărene şi carpatice cu foarte mult înaintea stabilirii oricărui

popor...România este o ţară adevărat carpatică şi legată de porţiunea cea mai importantă a

Dunării, fiind plasată în bazinul ei inferior.

În cazul cel mai larg cuprinzător, al teritoriului european, România nu poate fi socotită

deci, decât ca aparţinând Europei centrale. Dar dacă ţinem seamă nu de tradiţia geografică,

care s-a dovedit a fi defectuos sprijinită, ci de realitatea care impune graniţa răsăriteană

13 N. Al. Rădulescu, “Poziţia geopolitică a României (I)”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 96.

98

adevăratei Europe la poarta dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, atunci România se află în

Sud-Estul Europei continentale, la limita dinspre cea de a treia peninsulă meridională a ei”14.

Din punct de vedere al întinderii teritoriale, sublinia Mihai David, România este „un

stat de prestigiu mijlociu, în Europa” . Iar din punct de vedere ale configuraţiei sale, statul

român se apropie de forma ideală de elipsă (subl.ns.). „În forma eliptică pe care o are

România azi, cele două focare s-ar afla, unul cam în Ţara Haţegului şi celălalt în Codrii

Centrali ai Basarabiei. Ele corespund la două zone de puternică afirmare românească, ce au

constituit adevărate bastioane de rezistenţă a neamului nostru. Dacă însă luăm în considerare

că actualele hotare ale României nu corespund întinderii blocului nostru etnic, atunci trebuie

să mai adăugăm că acest bloc naţional, în linii mari, conturează tot o formă eliptică, - dar

având focarele în afara hotarelor actuale. Unul din focare e la românii din valea Timocului şi

altul la cei transnistrieni. Frământările mari ale neamului nostru a deplasat, sub raportul etnic,

axa mare a elipsei din cauza dislocării blocului dinspre NV şi SE”15.

Una din temele recurente ale preocupărilor de circumscriere a aşezării României pe

harta continentului european a constituit-o relevarea semnificaţilor geopolitice ale fruntariilor

estice ale României. Dintre acestea, prin însemnătatea şi deschiderea lor către viitor, se

remarcă contribuţiile lui Mihai David şi Simion Mehedinţi referitoare la conotaţia geopolitică

a istmului ponto-baltic, aceea de a separa continentul european de cel asiatic. „Spre răsărit dar

de acest istm ponto-baltic –observa Mihai David – o mare uniformitate de relief – câmp de

ierburi nesfârşit, - iar spre apus i se opune o înfăţişare atâta de variată – de la câmpia sub

formă de largi basine, până la dealurile şi munţii falnici ce le încing. De aici, dar, din istmul

acesta se schimbă radical înfăţişarea pământului cu tot ce aduce după sine, şi cu drept cuvânt

ar trebui socotit, că înspre apus, începe adevărata Europă”.

14 Mihai David, “Probleme de ordin geopolitic ale locului şi ale spaţiului ocupate de statul roman (I)”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., pp. 105-106. 15 Ibidem, pp.108-109.

99

Avansând ideea rolului românilor şi polonezilor de „portari ai civilizaţiei Europei”16,

Mihai David pare a fi anticipat una din teoriile geopolitice în vogă în perioada de dinaintea

primei extinderi a NATO la summitul de la Madrid (1997), anume aceea a rolului pivotal pe

care România şi Polonia ar trebui să-l joace, la Marea Neagră şi Marea Baltică, în extinderea

Alianţei Nord-Atlantice către est. Chiar dacă, deciziile de la Madrid nu au condus la

întruparea teoriei în realitate, solul ideatic al viziunii asupra importanţei axei geopolitice

Marea Baltică –Marea Neagră pare să fi nutrit argumentele de ordin geopolitic ale lansării

următorului val de extindere al Alianţei Nord-Atlantice, la summitul de la Praga (2002). Într-

adevăr, ceea ce Simion Mehedinţi, referindu-se la frontiera ponto-baltică, numea „meridianul

istoriei”, în 1916, coincide în linii generale cu fruntariile ţărilor invitate în 2002 să înceapă

negocieri de aderare la NATO – Estonia, Letonia şi Lituania, în bazinul Mării Baltice,

România şi Bulgaria, în bazinul Mării Negre, iar Slovacia şi Slovenia, ca punţi de legătură

către Europa Centrală, arealul primei extinderi a NATO în perioada post-Război Rece.

În prelungirea preocupărilor de geopolitică a frontierei, Simion Mehedinţi, s-a aplecat

şi asupra semnificaţiei aparte a fluviului Nistru. Considerând importanţa Nistrului

comparabilă cu cea a Dunării sau a Tisei, întrucât desparte statul român de „elementul slav”,

Simion Mehedinţi sublinia că Nistrul ar trebui să fie considerat un adevărat „simbol

geopolitic”. Argumentele sale erau dintre cele mai pertinente: cetatea Carpaţilor şi

împrejurimile sale alcătuiesc bastionul cel mai înaintat al Europei de răsărit; clima, flora şi

fauna la vest de Nistru au caracteristicile Europei peninsulare; marginea răsăriteană a

pământului dacic a fost, începând din antichitate, hotarul de răsărit al Europei; istmul ponto-

baltic avut, de-a lungul istoriei, funcţia de hotar; această fruntarie a fost de la început de

interes european, în Evul Mediu graniţa de răsărit a Moldovei fiind hotarul răsăritean al

Europei, iar pe Nistru fiind amplasată cea mai înaintată linie de cetăţi în faţa stepei (Hotin,

16 Ibidem, p. 99.

100

Soroca, Tighina, Cetatea Albă); hotarul estic românesc coincide cu bastionul cel mai înaintat

al latinităţii către est şi limita de est a catolicismului; şi, nu în ultimul rând, faptul că Rusia,

fiind de patru ori mai mare decât toată Europa amplasată la vest de istmul ponto-baltic şi

ocupând „tot sâmburele Eurasiei”, nu poate fi considerată parte a Europei.

În completarea demersului geopolitic al lui Mehedinţi, în lucrarea „Românii din

Basarabia şi Transnistria” (1942), geograful Nicolae M. Popp demonstra, în baza analizei

unor hărţi sovietice şi ţariste, nu doar că „în mod aproape neîntrerupt Nistrul apare ca hotar de

răsărit al Daciei şi al Moldovei”, ci şi că „spaţiul vital şi etnic a depăşit Nistrul, şi pe vremea

tracilor, şi în epoca română”, împrejurare ce-i conferă Nistului caracterul de „râu românesc”17.

Confirmând existenţa românilor peste Nistru şi vechimea acestei prezenţe, Nicolae M. Popp

îşi nuanţa, în acelaşi timp, concluzia, afirmând că „românii peste Nistru s-au aşternut în trei

pături suprapuse”, românilor autohtoni (sec. VII-XII) suprapunându-li-se românii veniţi „pe

cale naturală, individual” (sec XII-XV) şi, ulterior, românii colonizaţi „cu sau fără voia lor”

(sec. XVI-XIX)18.

5.2 Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea geopoliticii în România

Nu mai puţin interesante sunt consideraţiile cu relief geopolitic ale istoricului Dimitrie

Onciul privitoare la triada factorială ce şi-a pus amprenta asupra statalităţii româneşti:

aşezarea geografică, mediul etnic (vecinii poporului român) şi calitatea rasei (însuşirile

poporului român)19. Primul factor îl considera predestinat a favoriza unirea Principatelor

Române în jurul fortăreţei naturale reprezentate de platoul transilvan, cel de al doilea a fi

întârziat mult acest proces, iar cel de-al treilea a fi diminuat impactul negativ al acestuia din

urmă. „Istoria Principatelor Române ne dă o stralucită mărturie că naţiunea română, mai mult

17 Nicolae M. Popp, „Românii din Basarabia şi Transnistria”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., pp. 210-213. 18 Ibidem, pp.230-231. 19 Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, vol. I, Editura Ştiinţifi ă, Bucureşti, 1968, p. 61.

101

decât popoarele vecine ce n-au ştiut să-şi menţină individualitatea lor de stat, este o naţiune

eminamente politică. Din această calitate a rasei, sprijinită de aşezarea geografică şi de

interesele divergente ale mediului etnic, a rezultat necesitatea de existenţă, raţiunea de a fi a

statului român”20.

Tot dintr-o perspectivă geopolitică a abordat chestiunea influenţei mediului geografic

asupra statalităţii româneşti, istoricul transilvănean Ioan Lupaş. În viziunea sa, situarea

geografica specifică a teritoriului de formare şi locuire a poporului român, dimpreună cu

bogăţia acestuia, au fost principalele elemente favorizante ale deselor năvăliri şi războaie care

i-au frământat existenţa. Împrejurarea explică de ce „aşezarea şi orânduirea statornică a

Principatelor Române se înfăţisează ca un fenomen aşa de întârziat în dezvoltarea neamului

nostru”21.

Demnă de reţinut este şi ipoteza avansată de Gheorghe I. Brătianu în „Chestiunea

Mării Negre” (1941-1942) conform căreia una dintre cele mai mari provincii istorice

româneşti, Moldova, a apărut din nevoia de a organiza „drumul către mare”: „drumul către

mare a cerut aici o ordine de stat şi aceasta a înfăptuit-o poporul român”. În perimetrul

aceleaşi întemeieri geografice a istoriografiei, care s-a constituit într-una din trăsăturile

distinctive cele mai importante ale şcolii franceze a Analelor, şi din care, ulterior, se va

inspira şcoala globalistă a lui Immanuel Wallerstein, se înscriu consideraţiile lui Gheorghe I.

Brătianu despre semnificaţia geopolitică a strâmtorilor în politica expansionistă a Rusiei sau

despre „spaţiul de securitate” al bazinului Mării Negre22.

Adept moderat al determinismului geografic, Nicolae Iorga vorbea de „o acţiune

organică, exercitată asupra aceluiaşi fond şi prin efectul aceloraşi influenţe, dincolo de secole

20 Idem, Studii de istorie, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 230. 21 Ioan Lupaş, Factorii istorici ai vietii nationale românesti. Extras din "Anuarul Institutului de Istorie Nationala" din Cluj pe anul 1921, Cluj, Institutul de Arte Grafice "Ardealul", 1921, p.14 22 Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti. Prelegeri ţinute la Şcoala Superioară de Război, ediţia a doua, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994, p. 22.

102

şi milenii” 23. Mai mult decât atât, marele istoric român considera că între direcţiile tradiţionale

de comerţ şi statalitatea românească medievală există o legătură strânsă: „Statele noastre,

două pentru ca erau două direcţiile de comerţ, n-ar fi existat fără această fericită fatalitate

geografică”24. După decantări succesive, concepţia iorghistă asupra factorilor constanţi ai

istoriei – pământul, rasa, ideea – a atins maturitatea în comunicarea pe care Iorga o făcea în

plenul Congresului internaţional de istorie de la Zürich (1938). Rezumând influenţa celui

dintâi factor, Iorga arăta: „felul de viaţă al fiecărui neam va trebui să corespundă aproape în

întregime cu hotărârile supreme ale pământului... Fiindcă pământul suveran, cu vecinătăţile şi

cu orizontul lui, îşi va impune voia”25. Pe seama pământului trebuie pusă însăşi modelarea

direcţiilor politice „care se succedă, sub nume naţionale foarte diferite", din veac în veac26. În

acest sens, Iorga punea în evidenţă „o continuă coborâre a popoarelor din Nord (...) către

apele albastre ale Mării Egee”27. În mod similar, în istoria românilor, Iorga vedea o certă

legatură de continuitate între regalitatea lui Decebal şi cea a lui Ferdinand. Dintr-o atare

perspectivă, alcătuirile statale întemeiate succesiv de huni, avari, carolingieni şi maghiari, pe

Dunărea de mijloc şi pe Tisa, ori cele ale căror baze au fost puse de Mihai Viteazul şi

Ferdinand în spaţiul carpato-danubiano-pontic nu le considera decât tot atâţia avatari ai

statalităţii originale, dacice. Urmărind prin secole această „necesitate” a asocierii teritoriale

care ar domina, în opinia sa, istoria românilor, Iorga constata o succesivă permutare a

centrului statal polarizator pe o imaginară linie NV-SV, din pusta maghiară în Transilvania şi

de aici, mai departe, în câmpia valahă. „Din stepă, centrul a trecut în Ardeal şi din Ardeal s-a

fixat în câmpia munteană. Astfel, în epoca noastră, România tratatelor care cârmuiesc Europa,

23 Nicolae Iorga, Histoire des Roumains et de la Romanité Orientale, Vol. I, Partie I, Imprimerie de l’État, Bucarest, 1937, p. 16. 24 Idem, Istoria comerţului românesc. Epoca veche, Tipografia “Tiparul românesc”, Bucureşti, 1937, p. 5 25 Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a III-a, Bucureşti, 1944, p. 243. 26 Ibidem, p. 244. 27 Idem, Les permanences de l’histoire. Extrait de la „Revue Historique du Sud-Est Européen”, nos. 7-8, 1938, p. 8

103

nu e altceva decât reîntruchiparea, prin voinţa Carpaţilor şi a Dunării, a monarhiei imperiale a

dacilor”28.

Plasată în contextul european căreia îi aparţine, teoria lui Iorga despre „permanenţele

istoriei” se învederează a fi anticipat, pe una din dimensiunile sale de bază, conceptul „duratei

lungi” datorat lui Fernand Braudel. Dincolo de soluţiile formal-conceptuale diferite, în fond,

şi la istoricul român, şi la cel francez, esenţa teoretizării o constituie cadenţa procesului

istoric. Din păcate însă, valenţele explicative ale teoriei iorghiste nu au fost valorificate,

singura tentativă mai notabilă de aplicare a sa explicită - dar numai la istoria Transilvaniei -

datorându-se istoricului Ioan Moga29.

Nicolae Iorga este şi autorul unei replici teoretice directe la expansionismul promovat

de şcoala geopolitică germană. În locul noţiunii de Raum, istoricul a propus o „altă noţiune,

care este şi foarte naturală şi învederată istoric”, o noţiune „care nu supără pe nimeni şi

permite oricărui popor care este într-adevăr înzestrat, şi deci n-are nevoie de o invazie călcând

peste mine şi peste cadavre, să-şi afirme drepturile în viaţa omenirii”30 – vitalitatea. În

formularea lui Iorga, teoria vitalităţii postulează că există şi altfel de cuceriri decât cele

realizate cu forţa armelor, „cuceririle acestea care folosesc omenirii însăşi şi care nu lasă pe

urma lor nici bălţi de sânge, nici catedrale ruinate, nici populaţii nenorocite, nici ameninţări

care durează din an în an şi otrăvesc viaţa însăşi a omenirii” – cele paşnice, realizate prin

prezenţă lingvistică, spirituală şi culturală.31 Din acest punct de vedere, „noi toţi cucerim fără

să vrem şi noi toţi suntem cuceriţi fără să ne dăm seama: aceasta se petrece necontenit”32. Una

dintre cele mai pertinente ilustrări ale teoriei vitalităţii Iorga o considera a fi însăşi evoluţia

istorică a poporului român: „noi nu am căutat să ne întindem nici în locuri unde ne chema

28 Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, p. 247. 29 Ioan Moga, Scrieri istorice 1926-1946, Editura Dacia, Cluj, 1973, pp. 26-32. 30 Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale, Aşezământul grafic “Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1938, p. 23. 31 Ibidem, p. 24. 32 Ibidem, p. 33.

104

existenţa poporului nostru, şi chiar în acelea unde viaţa poporului nostru, supus la un regim

neprielnic de prigonire, era ameninţată (...) fără a lua arma în mână, fără a face să fluture

steagurile în vânt, fără să ne impunem unor oameni care nu ne voiau pe pământul lor, am fost

în stare să întindem vitalitatea noastră ca să influenţăm viaţa popoarelor vecine cu noi...Noi

am putut să exercităm o influenţă culturală...pe trei căi: prin limba noastră, prin concepţia

noastră despre religie şi...prin sarcina de mijlocitori ai culturii apusene. Bună sau rea..cultura

aceasta apuseană a pătruns în aceste locuri de veche cultură patriarhală şi de cultură orientală,

prin noi, şi în această calitate am exercitat a treia influenţă culturală... Aşa încât – conchidea

Iorga – fără o singură ameninţare, fără o singură pătrundere pe un alt teritoriu decât teritoriul

nostru, prin limba noastră, prin legea noastră şi prin legăturile noastre cu Apusul, noi am

cucerit, generaţie de generaţie, mii şi mii de oameni, care au fost ai noştri prin spiritul nostru

care a intrat în ei”33. Prin viziunea sa originală, teoria vitalităţii ne apare ca o alternativă

benignă la conceptul de subminare geopolitică sau străpungere prietenoasă enunţat de Karl

Haushofer.

Şi istoricul Constantin C. Giurescu acorda mediului geografic un rol geopolitic bine

definit, precizând însă că însemnatatea sa scade pe măsura evoluţiei istorice. Asupra istoriei

nationale, înrâurirea pamântului s-ar fi făcut simţită prin intermediul aşezării , înfăţişării şi

bogăţiei sale34. Aşezarea la hotarul răsăritean al Europei, ar fi conferit poporului român

„menirea” de străjer al civilizaţiei europene, în punctul în care aceasta se îngemănează cu cea

asiatică. „Născuţi ca popor din necesitatea de apărare a graniţei imperiului roman, am păstrat

această caracteristică şi această obligaţie în tot cursul istoriei. A face pază la răsăritul Europei,

a sta de strajă în faţa lumii asiatice, e, fără îndoială, una din menirile noastre. Îndeplinirea

acestei meniri a corespuns cu epocile de mărire şi glorie ale neamului. Şi de câte ori am uitat

porunca destinului istoric, porunca ce se desprinde parcă din cele patru cetăţi care de la Hotin

33 Ibidem, pp. 70-71, 108, 125.

105

până la ţărmul mării păzesc simbolic vadurile Nistrului, de atâtea ori am scăzut şi am fost

nebăgaţi în seamă”.

Un argument suplimentar pentru sustinerea tezei conform căreia geografia i-a hărăzit

poporului român un rol geopolitic de prim ordin pe continentul european, Giurescu îl

identifica în aşezarea sa la Dunărea de Jos. Reluând, într-o altă formulare, o faimoasă teză

geopolitică a lui Talleyrand, Giurescu observa: ”Cine stăpâneşte Dunărea în bazinul ei

inferior şi mai ales gurile ei, acela joacă un rol şi are o mare răspundere nu numai în istoria

locală, dar şi în cea continentală”35.

Similar, înfăţisarea pământului românesc s-ar fi repercutat şi ea, ambivalent, asupra

evoluţiei poporului român. Pe de o parte, aspectul său unitar a făcut ca şi poporul care l-a

locuit să fie unitar. Pe de altă parte, forma şi directia Carpatilor ca element „polarizator al

românilor (...) au contribuit în chip esenţial la despărţirea noastră politică. Un stat s-a format

de-a lungul Carpaţilor meridionali: Muntenia; un altul de-a lungul celor orientali: Moldova; în

sfârşit, a treia organizaţie politică s-a închegat înăuntrul arcului carpatic: Ardealul.

Caracterstic e faptul că hotarul dintre Muntenia şi Moldova a fost statornicit, atunci când cele

două state şi-au atins limitele naturale, tocmai la curbura Carpaţilor, adică în punctul unde

direcţia munţilor se modifică”36.

Nu în ultimul rând, bogăţiei pământului românesc C. C. Giurescu îi atribuia rolul de

chezaş economic al continuităţii poporului român în vatra Daciei Traiane37.

La rândul său, istoricul Petre P. Panaitescu este autorul unei teorii a factorilor

determinanţi (geografici, rasiali si cultural-spirituali) ai destinului poporului român. Aceştia ar

fi, potrivit lui Panaitescu: aşezarea şi structura teritoriului, rasa, cultura ortodoxă, ideea

latină, satul românesc şi limba română. În vreme ce factorii geografici constituie elementele

34 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ediţia a treia revăzută şi adăugită, Fundaţia pentru literatură şi artă “Regele Carol”, Bucureşti, 1938, p. 7. 35 Ibidem, pp. 7-8. 36 Ibidem, pp.8-10.

106

statice ce dau seama de destinul istoric al unui popor, cei rasiali şi cultural-spirituali explică

dinamismul acestuia din urmă38. În creionarea teoriei sale, autorul pornea de la distincţia

dintre aşezarea şi structura teritoriului national. Dacă aşezarea vizează raportarea unei ţări la

factorii externi (vecini, drumuri comerciale, mari curente de civilizaţie), structura priveşte

configuraţia sa internă (relieful şi impactul său asupra vieţii politice şi capacităţii de apărare,

bogăţiile, căile interioare de acces). Panaitescu considera poporul român aşezat nu „ în calea”

ci „ în faţa răutăţilor ” , altfel spus, „la marginea civilizaţiei europene şi creştine, dar de partea

ceastalaltă a baricadei”. În plan geopolitic, aşezarea sa – „la cheile strategice ale Europei, la

gurile Dunării, cetăţuie înaltă între cele două stepe ale Rusiei şi ale Ungariei”, dar şi

„dincoace de Dunăre, spre Occident, pe drumul civilizaţiei” - ar fi conferit poporului român

un „destin de sentinelă”39. După cum, în plan cultural, situarea „între Apus şi Răsărit, între

Apusul raţionalist şi abstractizant şi Răsăritul iubitor de valori plastice, de culori si forme,

între Apusul neliniştit şi agitat şi Răsăritul trăind în taina datinei luminoase şi statice”, ar fi

conferit românilor destinul de „ intermediari de cultură” 40. În ceea ce priveşte structura

pământului românesc, Panaitescu relua teza caracterului său unitar, care „cere o unitate

politică” pe măsură. Din această perspectivă, existenţa Principatelor Române ca state

deosebite era pusă pe seama „formei în unghi a pământului românesc, rămas liber după

ocuparea podişului transilvan de către unguri”. Tot aici Panaitescu menţiona bogăţiile

subsolului, în special petrolul, creator de „destin de muncă industrială”.

În ideea latină, ca „idee forţă a culturii noastre”41, Panaitescu vedea „o infuzie de

încredere” şi o îndatorire de destin pentru poporul român. Iar aceasta în sensul creării unei

duble conştiinţe de tip noblesse oblige: aceea de urmaş al Romei, pe de-o parte, şi aceea de a

37 Ibidem, p. 12. 38 Petre P. Panaitescu, Destin românesc. Extras din revista “Convorbiri Literare” nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1941, “Bucovina” I.E: Torouţiu, Bucureşti, 1941, pp. 5, 22-23. 39 Ibidem, p. 6. 40 Ibidem, p. 7. 41 Ibidem, p. 19

107

fi „de altă esenţă” decât maghiarii, slavii şi ceilalţi ortodocşi înconjurători, pe de altă parte.

Aceasta e şi raţiunea pentru care – credea Panaitescu – „Poporul român nu mai putea gravita

în orbita panslavismului şi a pravoslaviei ruseşti şi balcanice”. Cu toate acestea, istoricul de

coloratură politică legionară deplângea excesele latiniste şi, mai ales, urmările acestora –

„ruperea noastra politică şi culturală de Sud-Estul Europei”.

În mereu reînnoita dezbatere privitoare la identitatea spaţiului românesc, Panaitescu

venea cu un punct de vedere care poate fi discutat sau contestat, dar căruia nu i se poate nega

originalitatea: „Nu trebuia să devenim un popor nebalcanic, ci să fim, dacă această expresie e

îngăduită, un popor suprabalcanic (subl. ns.)”42. Mai mult decât atât, în lumina conceptului

de destin national şi a factorilor meniţi a-l argumenta, Panaitescu se credea îndreptăţit să

concluzioneze că românii sunt chemaţi a domina spaţiul sud-est european (subl. ns.)!

Pe ansamblu, concepţia panaitesciană despre factorii „destinului românesc” se

revendică din arsenalul ideologiei de extremă dreaptă a vremii. De altminteri, Panaitescu

însusi nu făcea un secret din aceasta, atunci când numea conceptul de destin naţional,

simptomatic discursului acestei ideologii, „religia de forţă a vremurilor noastre”43. Cu toate

acestea, lăsând deoparte ideile extremiste presărate ici-colo, îndeosebi cele referitoare la rasă,

unele din argumentele sale, mai ales cele privitoare la ideea latină la români sau aşezarea

acestora în spaţiu îşi păstrează nealterată percutanţa.

42 Ibidem, p. 20. 43 Ibidem, p. 23.

108

Capitolul 6

De la cooperare la confruntare în relaţiile interaliate

6.1 O târguială geopolitică: „acordul de procentaj” Churchill-Stalin

Rădăcinile forjării „acordului de procentaj” se găsesc în consecinţele anulării planului

anglo-american de debarcare în Balcani, la conferinţa de la Teheran a aliaţilor sovieto-anglo-

americani. În realitate, cel puţin în cazul României, dominaţia sovietică fusese consacrată încă

mai de timpuriu, în martie 1943, când ministrul britanic de externe Anthony Eden,

recunoscuse că politica britanică faţă de România era subordonată relaţiilor cu URSS1.

La începutul lunii mai 1944, politica britanică în Balcani în general şi faţă de Grecia şi

România în special, a căpătat un contur mai precis, datorită a doi factori interdependenţi.

În primul rând, succesul operaţiei militare Uman-Botoşani (5 martie-17 aprilie 1944)

adusese deja Armata Roşie pe teritoriul României. În flancul sudic al frontului răsăritean,

Wehrmacht-ul suferea înfrângeri considerabile, iar sentimentul general era acela că prăbuşirea

frontului româno-german în nordul Moldovei era iminentă. Avansul Armatei Roşii către

Grecia deschidea perspectiva îngrijorătoare a controlului sovietic asupra unei ţări care,

împreună cu Ciprul şi insulele din Marea Egee, constituia scutul apărării Suezului. Pentru

Imperiul Britanic, Suezul constituia un punct strategic cheie pe calea maritimă care lega

metropola britanică de posesiunile sale asiatice. Mai mult decât atât, controlul Mediteranei

Occidentale era de o importanţă crucială pentru apărarea intereselor Londrei în Orientul

Mijlociu. În consecinţă, încă din septembrie 1943, apărarea promontoriilor strategice pe care

1 Paul Quinlan, Clash over Romania: British and American Policies toward Romania: 1938-1947, Los Angeles, 1977, p. 84.

109

le reprezentau Grecia şi Turcia, în faţa ameninţării pe care o reprezenta expansionismul

sovietic, devenise una din orientările de căpătâi ale politicii de securitate britanice2.

În al doilea rând, operaţiunea „Autonomous”, menită să-şi aducă contribuţia la

răsturnarea regimului antonescian şi instaurarea unui guvern de orientare pro-aliată, crease

tensiuni în relaţiile dintre Kremlin şi Londra, Molotov reproşându-i lui Churchill, într-o

telegramă adresată la 29 aprilie 1944, trimiterea în România a unei misiuni pentru a negocia o

înţelegere cu regimul Antonescu. Respingînd acuzaţiile Moscovei, în răspunsul său din 2 mai,

Churchill reitera cu claritate faptul că Londra considera Kremlinul ca având preeminenţă în

afacerile româneşti: „V-am mai spus că vă considerăm vioara întâi în materie de politică

românească...” 3.

Tensiunea generată în relaţiile sovieto-britanice de operaţia „Autonomous”, avansul

comuniştilor în Grecia şi perspectiva unei hegemonii comuniste în Balcani cereau, toate, o

înţelegere între cele două mari puteri privitoare la Europa de Sud-Est.

La 5 mai 1944, ministrul de externe britanic, Anthony Eden, în baza instrucţiunilor lui

Churchill, îi propunea ambasadorului sovietic la Londra, Feodor Gusev, ca sovieticii să preia

controlul României în schimbul supremaţiei britanice în Grecia. La 18 mai Gusev transmitea

acordul Moscovei faţă de acest aranjament, sub rezerva dobândirii şi a consimţământului

Statelor Unite. Washingtonul nu s-a grăbit să-şi dea însă acordul, Churchill fiind nevoit să-i

trimită lui Roosevelt două scrisori pe această temă. În tentativa – nereuşită – de a disipa

suspiciunile liderului american, cea de a doua scrisoare nega faptul că aranjamentul urmăreşte

trasarea unor “sfere de influenţă” în Balcani şi preciza că aranjamentul este doar temporar, pe

perioada desfăşurării războiului. Răspunsul Washingtonului nu era cel pe care Churchill îl

aştepta: “acest guvern nu doreşte să aprobe aranjamentul propus. Pe scurt, noi recunoaştem că

guvernul responsabil din punct de vedere militar în oricare teritoriu va lua în mod inevitabil

2 Dennis Deletant, “British Policy Towards Romania: 23 August 1944 - 6 March 1945”, în 6 Martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 107.

110

decizii cerute de evoluţiile militare, dar suntem convinşi că tendinţa naturală de extindere a

unor asemenea decizii în domenii altele decât cele militare va fi consolidată de un aranjament

de tipul celui sugerat. În opinia noastră, aceasta va avea drept rezultat, cu siguranţă,

persistenţa divergenţelor dintre dumneavoastră şi sovietici şi în divizarea regiunii balcanice în

sfere de influenţă în pofida intenţiei declarate de a limita aranjamentul la chestiuni militare”4.

Churchill nu a abandonat însă ideea de a obţine acordul Washingtonului şi, la 11 iunie

1944, i-a trimis un nou mesaj personal lui Roosevelt, în încercarea de a-l alerta asupra

perspectivelor unui război civil în Grecia şi de a legitima acordul propus. În opinia

premierului britanic, întrucât românii cauzaseră Armatei Roşii pierderi importante, sovietele

erau îndreptăţite să dobândească preeminenţa în România, la fel cum britanicii, care

pierduseră 40 000 de militari apărând Grecia de nazişti, erau îndrituiţi să aibă primul cuvânt în

afacerile greceşti. Pentru a-i convinge pe americani că aranjamentul urma să fie unul

temporar, Churchill a propus, ca perioadă de încercare a aplicării lui, răstimpul de trei luni,

după care urma să fie reanalizat de către cele trei mari puteri. Ţinând seama de faptul că

Balcanii nu erau o zonă de interes direct pentru Statele Unite5, de această dată Roosevelt şi-a

dat consimţământul asupra acordului, dar nu l-a informat nici pe secretarul de stat Cordell

Hull şi nici pe altcineva din Departamentul de Stat, asupra deciziei sale.

În momentul vizitei lui Churchill la Moscova (9-19 octombrie 1944), o mare parte din

România şi Bulgaria se afla deja în mâinile sovieticilor, iar termenul de valabilitate al

acordului anglo-sovietic pe trei luni expira. „Momentul era potrivit pentru tranzacţii – îşi

începea Churchill relatarea din memoriile sale asupra încheierii „acordului de procentaj”.

La propunerea lui Churchill ca Marea Britanie „să fie puterea mediteraneană conducătoare

şi...să aibă primul cuvânt în problema Greciei, în acelaşi fel în care mareşalul Stalin îl va avea

3 Ivor Porter, Operaţiunea “Autonomous”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 207. 4 Warren F. Kimball (ed.), Churchill & Roosevelt: The Complete Correspondence, Vol. III, Princeton University Press, Princeton, 1984, R-557.

111

în privinţa României”, Stalin nu numai că a fost de acord cu propunerea britanică, dar a şi

furnizat argumente în sprijinul ei: „Mareşalul Stalin a înţeles că Marea Britanie a suferit foarte

mult din cauză că liniile ei de comunicaţie în Marea Mediterană au fost întrerupte de către

germani...Din acest punct de vedere, Grecia este foarte importantă”. Mul ţumit de răspunsul lui

Stalin, Churchill s-a arătat interesat de salvarea aparenţelor de onorabilitate ale tranzacţiei:

„Primul ministru a spus că era mai bine ca aceste lucruri să fie exprimate în termeni

diplomatici şi să nu se folosească formula de <<sfere de influenţă>>6 deoarece americanii ar

putea fi şocaţi” 7. În acest moment al discuţiei a intervenit din nou Churchill, cu propunerea

„reglementării afacerilor” celor două puteri în Balcani, prin intermediul unei evaluări în

termeni procentuali a intereselor lor în zonă: „<<Armatele dumneavoastră sunt în România şi

Bulgaria. Noi avem acolo interese, misiuni şi agenţi. Să nu ne ciocnim pentru lucruri mărunte.

În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce-aţi spune de o predominare de nouăzeci la sută

în România pentru dumneavoastră şi de nouăzeci la sută pentru noi în Grecia şi de cincizeci-

cincizeci în Iugoslavia?>>. În timp ce aceasta se traducea, am scris pe o jumătate de coală de

hârtie:

România

Rusia 90%

Alţii 10%

5 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României: Percepţii anglo-americane, Editura Iconica, Bucureşti, 1993, pp. 79-80. 6 Potrivit lui Thomas G. Paterson, conceptul de sferă de influenţă se referă la o grupare de state asupra cărora o mare putere deţine autoritate sau exercită hegemonie într-o asemenea măsură încât statele „influenţate” renunţă la un anumit grad din suveranitatea lor în favoarea puterii respective. Statul predominant actionează adesea în mod unilateral în sfera lui de influenţă, rezistând sancţiunilor internationale sau reuşind să le evite. Mobilurile care determină o mare putere să-şi edifice şi să-şi apere sfera de influenţă sunt: constituirea unui „brâu de securitate” (a unui glacis strategic), dobândirea unor avantaje economice (prin schimburi, investiţii şi exploatarea materiilor prime), ori satisfacerea ambiţiilor naţionale şi ideologice – în cele mai multe din cazuri, o combinaţie de asemenea motivaţii. Vezi Thomas G. Peterson, On Every Front: The Making of the Cold War, W.W. Norton & Company, New York, 1979, p. 35. 7 The Foreign Office and the Kremlin. British Documents of Anglo-Soviet Relations. Edited with an introduction by Graham Ross, Cambridge University Press, Cambridge, 1984, pp. 176, 200-201.

112

Grecia

Marea Britanie (de acord cu SUA) 90%

Rusia 10%

Iugoslavia 50-50%

Ungaria 50-50%

Bulgaria

Rusia 75%

Alţii 25%

Am împins hârtia în faţa lui Stalin, în timp ce el asculta traducerea. A urmat o scurtă

pauză. Apoi, el a luat creionul său albastru, a tras o linie groasă de bifare şi ne-a înapoiat-o.

Totul a fost reglementat în nu mai mult timp decât trebuia pentru a consemna asta în scris”8.

Conştient de faptul că aranjamentul ar putea fi considerat cinic, având în vedere

maniera expeditivă (off-hand) în care fusese decisă soarta a milioane de oameni, iar bucata de

hîrtie care l-a consemnat scriptic, un document „indecent” (naughty)9 Churchill i-a propus lui

Stalin să ardă hârtia cu procentele. „Păstraţi-o”, i-a răspuns liderul sovietic.

În zilele ce au urmat, miniştrii de externe ai Marii Britanii (Anthony Eden) şi Uniunii

Sovietice (Viacelsav M. Molotov) au purtat „o adevărată discuţie de negustori de covoare”10

pentru modificarea procentelor avansate de Churchill. Insistenţa Marii Britanii în a obţine o

mai mare participare în Bulgaria, considerată mai importantă în raport cu România datorită

proximităţii sale faţă de Grecia – obiectivul principal al Marii Britanii în Balcani – , a eşuat.

Fermitatea de care a dat dovadă Kremlinul în negocieri, a făcut ca în cele din urmă Uniunea

Sovietică să dobândească procente în plus faţă de cele propuse iniţial de Churchill: 80%, în

loc de 75%, în Bulgaria, 80%, în loc de 50%, în Ungaria şi 60%, în loc de 50%, în Iugoslavia.

8 Winston S. Churchill, The Second World War, Vol. VI, Triumph and Tragedy, Penguin, London, 1985, p. 198. Vezi, de asemenea, Florin Constantiniu, Doi ori doi fac şaisprezece. A început Războiul Rece în România?, Eurosong & Book, Bucuresti, 1997, pp. 88-89. 9 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 81; vezi şi, Florin Constantiniu, op. cit., p. 93.

113

Singura concesie sovietică la această serie de cedări britanice a fost cedarea integrală a

Greciei sferei de influenţă a Marii Britanii (faţă de 90%, cât fusese propus iniţial) 11.

Averell Harriman, ambasadorul american în capitala sovietică, a aflat despre aceste

procentaje abia la 12 octombrie, când Churchill a citit în prezenţa sa textul scrisorii pe care

intenţiona să i-o remită lui Stalin. Urmând sfatul lui Harriman, care intuia reacţia negativă pe

care ar fi avut-o Washingtonul, Stalin nu a mai trimis scrisoarea. Textul său rămâne însă

simpromatic pentru machiavelismul premierului britanic. Subliniind importanţa unei politici

comune în Balcani a Marii Britanii şi Uniunii Sovietice „care să fie de asemenea acceptabilă

şi Statelor Unite”, Churchill îşi mărturisea, o dată în plus, preferinţa pentru tranşarea

bilaterală, între Londra şi Kremlin, a fondului problemelor balcanice. Preocupat de a asigura

confidenţialitatea înţelegerii încheiate, premierul britanic sublinia că „ele (procentajele) vor fi

considerate crude şi dure dacă vor fi prezentate spre examinarea atentă a Foreign Office-ului

şi a diplomaţilor din lumea întreagă. Aşadar, ele nu pot fi baza nici unui document public, cu

siguranţă nu în prezent”. Iar prin invocarea principiului general conform căruia „fiecare ţară

trebuie lăsată să aibă forma de guvernământ pe care o doreşte”, în condiţiile în care premierul

britanic ştia foarte bine că nu avea cum să-l împiedice pe Stalin de a-şi impune voia în ţări în

care Armata Roşie se afla deja, Churchill încerca să se pună la adăpost de acuzaţia

contemporanilor şi a posterităţii că a aruncat milioane de oameni în braţele Kremlinului12.

Interpretarea revizionistă, datorată lui Maurice Pearton, conform căreia Churchill a

avut o conduită pragmatică la Moscova, folosind recunoaşterea preponderenţei sovietice în

Balcani ca monedă de schimb pentru a limita influenţa sovietică în alte zone pe care strategia

10 André Fontaine, Histoire de la guerre froide, vol. 1, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1965, p. 245. 11 Albert Resis, “The Churchill-Stalin Secret “Percentages” Agreement on the Balkans, Moscow, October 1944”, în The American Historical Review, Vol. 83, 1978, No. 2, pp. 368-387. 12 Comentarea pe larg a documentului la Florin Constantiniu, op. cit.,pp. 94-95.

114

stabilită la conferinţa de la Teheran le atribuise Armatei Roşii, nu rezistă examenului critic al

surselor documentare ale epocii13.

În realitate, „acordul de procentaj” rămâne ceea ce a fost dintotdeauna – un aranjament

geopolitic cinic, de tip quid pro quo, prin care două mari puteri cu interese speciale în zonă,

îşi împărţeau sferele de influenţă. Că este aşa o dovedeşte şi faptul că atât premierul britanic,

cât şi dictatorul sovietic, s-au arătat satisfăcuţi de înţelegerea încheiată – Churchill întrucât

păstrase Grecia în perimetrul strategic controlat de britanici şi pentru că Londra se putea

implica de pe poziţii de egalitate cu Moscova în rezolvarea chestiunilor iugoslave, iar Stalin,

întrucât prezervase rolul hotărâtor al Kremlinului în afacerile bulgare. De altminteri,

satisfacţia manifestată de Stalin în octombrie 1944 semăna suspect de mult cu cea exprimată

de liderul sovietic cu 4 ani înainte, în septembrie 1940, cu prilejul semnării Tratatului de

prietenie şi frontieră dintre Germania nazistă şi URSS, ce aducea celor două puteri totalitare –

pe seama Poloniei – primele roade ale protocolului adiţional secret ce însoţise semnarea

Tratatului de neagresiune germano-sovietic, la 23 august 1939.

Înţelegerea Churchill-Stalin s-a răsfrânt imediat asupra statutului de „spectatori” a

reprezentanţilor britanic şi american în Comisia Aliată de Control în România. Până la

conferinţa de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945), misiunile britanică şi americană nu erau

tratate ca părţi componente ale Comisiei, ci doar ca delegaţii pe lângă aceasta. Deşi acest

statut a fost corectat după Potsdam, chiar şi atunci reuniunile Comisiei puteau fi convocate

doar la iniţiativa preşedintelui său sovietic.

Necunoscând nimic despre existenţa „acordului de procentaj”, membrii misiunii

britanice au acţionat cu consecvenţă şi bună credinţă pentru restaurarea democraţiei de tip

parlamentar în ţara în care fuseseră acreditaţi. Acţiunile lor l-au determinat în repetate rânduri

pe premierul britanic să-şi exprime temerea faţă de Eden că o implicare mai activă a

13 Vezi discutarea tezei lui Maurice Pearton în Dennis Deletant, op. cit., p. 109.

115

britanicilor în România i-ar putea determina pe sovietici să adopte o poziţie mai dură în

Grecia14.

După conferinţa de la Ialta, Foreign Office-ul, constrâns de acordul Churchill-Stalin,

s-a temut că o invocare a „Declaraţiei privind Europa eliberată” – Declaraţia de la Ialta –, în

cazul României, ar putea compromite poziţia britanică în problema poloneză. Drept urmare,

ministrul britanic de externe s-a limitat la a sprijini solicitarea americană pentru o întâlnire

tripartită, instruindu-şi, totodată, reprezentanţii în România, să evite crearea unui „front politic

antirus”. În două mesaje consecutive transmise în ziua de 4 martie 1945, cu doar două zile

înainte de instaurarea în România a guvernului pro-comunist condus de Petru Groza,

Churchill ţinea să-i reamintească lui Eden că: „La urma urmei, românii şi bulgarii au fost

duşmanii noştri şi nu putem să ne asumăm aceleaşi riscuri pentru ei aşa cum am făcut-o

pentru Grecia şi Polonia. Sunt foarte preocupat ca nu cumva U.J. (Uncle Joe, adică Stalin) să

ne reproşeze încălcarea înţelegerii noastre cu el privind România în acelaşi timp când disputa

pentru Polonia devine critică...Nu avem într-adevăr nici o justificare pentru a interveni pentru

foştii noştri inamici români, compromiţând astfel poziţia noastră în Polonia şi iritându-i pe

ruşi, care acceptaseră îndelungata noastră luptă la Atena. Dacă vom continua astfel ni se va

spune, nu fără dreptate, că ne-am călcat cuvântul în România, după ce am folosit poziţia

noastră în Grecia şi aceasta va compromite poziţia pe care am luat-o la Ialta în privinţa

Poloniei”15.

Ca pentru a preveni o intervenţie britanică în favoarea României, concomitent cu a

doua intervenţie a comisarului adjunct al Afacerilor Externe al URSS, Andrei I. Vîşinski, pe

lângă regele Mihai, pentru a-l demite pe generalul Rădescu din funcţia de premier al

României, începând din 28 februarie 1945 presa sovietică a abandonat poziţia neutră de până

14 E. Barker, Problems of the Alliance: Misconceptions and Misunderstandings, British Political and Military Strategy in Central, Eastern and Southern Europe in 1944, ed. by W. Deakin, E. Barker and J. Chadwick, Macmillan, London, 1988, p. 237 15 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., pp. 122-124.

116

atunci în raport cu situaţia din Grecia, criticându-l din nou pe generalul Plastiras. Semnalul

Kremlinului a fost prompt sesizat de ambasadorul britanic la Moscova, Archibald Clark Kerr,

care, la 7 martie, a trimis o telegramă Foreign Office-ului în acest sens16. Ambasadorul Kerr

va reveni asupra acestei probleme mai pe larg, într-o analiză consacrată politicii sovietice,

redactată în aceeaşi fatidică lună martie 1945: „Când invocăm ruşilor declaraţia de la Ialta,

primim răspunsul că argumentele noastre nu sunt conforme cu Statutele convenite pentru

Comisia Aliată de Control. Cu alte cuvinte, declaraţia de la Ialta este tratată de către guvernul

sovietic drept un pic mai mult decât un sedativ ce nu i se poate îngădui să deranjeze ceea ce,

în ochii ruşilor, este dreptul lor confirmat, pe deplin admis de noi, de a acţiona aşa cum vor ei

în România. Când protestele noastre capătă un caracter de urgenţă, nici un timp nu este

pierdut în a declanşa o mică campanie de presă împotriva generalului Plastiras şi a

Administraţiei sale din Grecia, ca pentru a ne reaminti că abţinerea rusă privitoare la acea ţară

se măsoară prin a noastră în România”17.

Consecinţele înţelegerii încheiate cu Stalin pentru România şi ordinea de prioritate a

intereselor britanice în Europa de Est au fost reiterate, cu claritate, de Churchill, în scrisoarea

trimisă preşedintelui Roosevelt, la 8 martie 1945: „Ruşii au izbutit să stabilească conducerea

unei minorităţi comuniste prin forţă şi prin false declaraţii. Am fost stânjeniţi în protestele

noastre împotriva acestor desfăşurări de faptul că, în scopul de a avea liberatatea de a salva

Grecia, Eden şi cu mine am recunoscut la Moscova, în octombrie, că Rusia va avea o voce

larg preponderentă în România şi Bulgaria, în timp ce noi vom conduce în Grecia. Stalin a

aderat foarte strict la această înţelegre în cursul celor treizeci de zile ale luptelor împotriva

comuniştilor şi ELAS în oraşul Atena, în ciuda faptului că toate acestea îi erau neplăcute lui şi

celor din jurul său...Sunt de asemenea foarte conştient că avem în mâinile noastre problema

mult mai importantă a Poloniei şi, prin urmare, nu doresc să fac nimic în privinţa României

16 Ibidem, pp. 134-135. 17 The Foreign Office and the Kremlin: British Documents on Anglo-Soviet Relations, p. 194.

117

care ar putea prejudicia perspectivele noastre de a ajunge la un acord pentru Polonia”. Totuşi,

Churchill considera necesară trimiterea unui mesaj către Stalin care să exprime îngrijorarea

aliaţilor anglo-americani faţă de instaurarea unui guvern reprezentând o minoritate comunistă.

În răspunsul său către premierul britanic, trei zile mai târziu, Roosevelt observa, la rându-i,

evidenţa faptului că „ruşii au instalat un guvern minoritar pe propriul lor gust”, însă sublinia

că „România nu este un loc bun pentru un caz test18.

Cu toate că, în martie 1945, nu România a fost „cazul test” pentru relaţiile interaliate,

ci Polonia şi, deci, teza conform căreia Războiul Rece ar fi început în România nu mai poate

fi susţinută19,, rămâne cert faptul că „decizia sovietică de a nu respecta declaraţia de la Ialta a

devenit prima mare sursă de disensiune între Uniunea Sovietică şi aliaţii săi occidentali”20.

În concluzie, se poate afirma că înţelegerea prin care Grecia a fost atribuită sferei

britanice de influenţă, iar România, celei sovietice, reprezintă un studiu de caz revelator

asupra modului cum a funcţionat Realpolitik-ul marilor puteri aliate la sfârşitul celui de Al

Doilea Război Mondial. Împărţirea între Londra şi Moscova a sferelor de influenţă în Balcani

a condus la o situaţie paradoxală. În Grecia, datorită amestecului britanic, forţelor de stânga,

care aveau tradiţie şi erau puternice, li s-a barat calea accesului la putere. În România, unde

comuniştii reprezentau o minoritate neglijabilă, alcătuită în marea sa majoritate din alogeni,

Kremlinul a impus un guvern pro-comunist.

Cu toate că, din unghi de vedere anglo-american, instaurarea guvernului Petru Groza

nu a constituit un „caz test” pentru viitorul relaţiilor interaliate, Stalin s-a folosit de actul de la

6 martie 1945 pentru a testa atât acordul convenit cu Churchill în octombrie 1944, cât şi

angajamentul anglo-american, cuprins în textul Declaraţiei de la Ialta, de a sprijini formarea

18 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., pp. 139-146; vezi şi Florin Constantiniu, op. cit., pp. 148-149. 19 Florin Constantiniu, op. cit., pp. 148-153. 20 Joseph F.Harrington and Bruce J.Courtney, Tweaking the Nose of the Russians: Fifty Years of American-Romanian Relations 1940-1990, East European Monographs, Boulder, distributed by Columbia University Press, New York, 1991, p. 18.

118

unor guverne democratice în Europa eliberată21. Respectarea celui dintâi şi nerespectarea

celui de al doilea va face ca Grecia, timp de 3 ani, să cunoască experienţa tristă a unui război

civil sângeros (1946-1949), iar România să fie supusă, timp de 45 de ani, rigorilor regimului

comunist (1945-1989).

6.2 Relaţiile postbelice în concepţia planificatorilor politicii externe a marilor put eri

Răstimpul 1944-1947 jalonează un drum repede parcurs de cei trei mari aliaţi

victorioşi în Al Doilea Război Mondial (SUA, Marea Britanie şi URSS): cel de la cooperare

la confruntare. Proporţiile şi dramatismul acestei evoluţii nu pot fi deplin înţelese decât

comparând gândirea şi acţiunea politică aferente momentelor de început şi sfârşit ale

perioadei amintite. O privire de ansamblu asupra acestor documente învederează câteva

constante, grăitoare pentru ceea ce s-ar putea numi design-ul sovietic al relaţiilor postbelice de

putere.

Prima, cea mai elocventă şi, întrucâtva, cea mai surprinzătoare dintre aceste constante

o constituie unanima apreciere a cooperării dintre cele trei mari puteri învingătoare drept

unica bază pentru o ordine postbelică pacifică şi stabilă la nivel global. Concluziile

planificatorilor occidentalizanţi ai politicii externe sovietice considerau, la unison, nu doar

fezabilă, dar şi vital necesară, armonizarea intereselor de securitate ale celor trei actori majori

ai scenei internaţionale postbelice. Soluţia avansată de triumviratul Ivan Maiski-Andrei

Gromâko-Maxim Litvinov pentru lumea ieşită din hecatombele celui de Al Doilea Război

Mondial era un concert al marilor puteri, întemeiat pe împărţirea sferelor de influenţă. În fond,

era o nouă versiune – în acelaşi timp restrânsă (trei în loc de şapte puteri) şi lărgită (de la nivel

continental la nivel global) – a formulei ce a marcat relaţiile internaţionale o bună parte a

secolului al XIX-lea (concertul european al marilor puteri, ale cărui baze au fost puse la

21 Adrian Pop, “Putting Yalta to the Test: March 6, 1945 in Romania,” în Pompiliu Teodor (ed.), The Lessons of Yalta, Cluj University Press, European Studies Foundation Publishing House, Cluj-Napoca 1998, pp. 167-175.

119

Congresul de la Viena în 1815). Văzută dinspre Kremlin, soluţia era apreciată ca prezentând

avantajul realizării a cel puţin trei obiective esenţiale de politică externă: eliminarea

Germaniei şi Japoniei de pe arena vieţii internaţionale, menţinerea Uniunii Sovietice în

forumul diriguitor al lumii şi legitimarea graniţelor şi sferei sovietice de influenţă. Întrucât

potenţiala re-emergenţă a unei Germanii şi a unei Japonii agresoare era considerat a fi

principalul risc de securitate pentru lumea postbelică, primul obiectiv avea prioritate. În

viziunea – de natură ideologică şi sorginte bolşevică – a celor trei diplomaţi, realizarea

celorlalte două obiective ar fi trebuit să fie facilitată şi de „inevitabila” manifestare, în timp, a

contradicţiilor dintre Marea Britanie si SUA, derivate din natura „imperialistă” a sistemelor

lor socio-economice.

Este interesant de observat că, la acea dată, conducerea politică sovietică, Stalin însuşi,

erau în căutarea locului geometric în care interesele de securitate ale celor trei mari puteri să

poată fi armonizate. Identificarea sa ar fi trebuit să conducă la substituirea unităţii efemere,

forjate în timpul războiului, a celor trei aliaţi, printr-o cooperare de durată. În discursul din

data de 6 noiembrie 1944, Stalin aprecia drept fundament al alianţei celor trei puteri nu

„motive accidentale sau tranzitorii, ci interese vitale şi de durată" – între acestea din urmă

fiind menţionată, înainte de toate, „prevenirea unei noi agresiuni sau a unui război, dacă nu

pentru totdeauna, măcar pentru o perioadă îndelungată de timp”.

Cât priveşte constituirea unei sfere sovietice de influenţă de-a lungul hotarelor de vest

ale Uniunii Sovietice, aceasta era văzută ca un cordon sanitar. Filosofia subiacentă fiinţării

acestui glacis strategic admitea cel mult favorizarea instaurării unor guverne prietene Uniunii

Sovietice – ceea ce ulterior se va numi „finlandizare” – şi nicidecum impunerea unor guverne

de tip sovietic, cum aveau să se petreacă lucrurile în realitate, ulterior. În acel moment, ieşită

din război vlăguită şi cu economia de pace distrusă, Uniunea Sovietică avea tot interesul de a

nu antagoniza singura putere care îi putea furniza acest ajutor, anume SUA. Deosebirea dintre

120

viziunea planificatorilor politicii externe sovietice şi cea a lui Stalin în această privinţă constă

în tactica adoptată pentru realizarea acestei zone-tampon. Intuind corect o previzibilă opoziţie

americană faţă de un aranjament al sferelor de influenţă în general şi faţă de unul bilateral, cu

atât mai mult şi dorind să aibă mâinile libere pentru a-şi întări poziţiile atâta timp cât Armata

Roşie înainta în Europa, Stalin a optat pentru temporizarea înfăptuirii acestui obiectiv, în

vederea unui mai eficiente recurgeri ulterioare la politica faptului implinit22.

În lumina memoriilor diplomatice menţionate, problema esenţială a strategiei

Kremlinului pentru perioada postbelică se relevă a fi fost promovarea intereselor sovietice de

securitate în condiţiile evitării sau măcar ale amânării destrămării alianţei forjate cu partenerii

anglo-americani în timpul războiului.

Rămâne simptomtic faptul ca un pattern similar de gândire se manifesta, concomitent,

la nivelul planificatorilor şi diriguitorilor politicii externe americană şi britanică. Aşa cum au

demonstrat-o lucrările lui Eduard Mark şi John Lewis Gaddis, teza „limitelor acceptabile ale

hegemoniei sovietice în estul Europei” cunoştea la acea dată o raspândire relativ largă în

cercurile Departamentului de Stat. Ea vedea cheia soluţiei problemelor geopolitice,

geostrategice şi de securitate ale lumii postbelice în echilibrul de putere şi acomodarea la sfera

de influenţă sovietică, cu adăugirea ca aceasta din urmă trebuia să rămână „deschisă” şi

menţinută în anumite limite, mai ales în zona strategică a estului Europei.

6.3 Începuturile războiului rece: percepţii anglo-americane şi sovietice

La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, o mare parte a economiei europene era

distrusă, la fel ca şi multe oraşe şi sate. În estul Europei Uniunea Sovietică îşi lărgea sfera de

22 Pentru detalii asupra viziunii sovietice asupra relaţiilor cu SUA şi Marea Britanie în perioada postbelică vezi The Big Three After World War II: New Documents on Soviet Thinking about Post War Relations with the United States and Great Britain, Cold War International History Project, Working Paper No. 13, Woodrow Wilson International Center for Scholars, July 1995. Pentru o primă evaluare a noii literaturi asupra începuturilor Războiului Rece, întemeiate pe deschiderea arhivelor sovietice şi est-europene, vezi Melvyn P. Leffler, “Inside Enemy Archives: The Cold War Reopened”, în Foreign Affairs, Vol. 75, No. 4, July-August 1996, pp. 120-135.

121

influenţă. Iar alianţa forjată în timpul războiului îşi trăia ultimele clipe, relaţiile dintre

Uniunea Sovietică, pe de o parte şi Marea Britanie şi SUA, pe de altă parte, îndepărtându-se

de la definiţia relaţiilor interaliate. Deja fiecare din cele două părţi vedea în cealaltă întruparea

statală a unui îndoit statut: nu numai cel de partener în negocierile privitoare la problemele

politice stringente ale agendei postbelice, între care viitorul Germaniei si al Austriei aveau

preeminenţa, ci şi cel de adversar potenţial al intereselor sale geopolitice, geostrategice şi de

securitate. Expresiile poate cele mai elocvente ale acestei mutaţii în percepţia reciprocă le

reprezintă destăinuirea pe care Stalin o făcea în aprilie 1945 delegaţiei comuniştilor iugoslavi

şi, respectiv, telegrama pe care premierul britanic Winston Churchill o trimitea preşedintelui

american Harry S. Truman, la 12 mai 1945, la doar câteva zile după capitularea Germaniei.

Potrivit mărturiei locţiitorului lui Tito, Milovan Djilas, Stalin ar fi declarat: „Acest război nu

este ca acelea din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social.

Fiecare impune propriul său sistem social, până unde înaintează armata lui. Nu ar putea fi

altfel”23. La rândul său, descriind cu anxietate emergenţa noii puteri sovietice în contextul

geopolitic al Europei postbelice, Churchill denunţa pentru întâia oară – deşi încă nu public –

lăsarea „cortinei de fier” asupra părţii răsăritene a continentului şi avertiza asupra posibilelor

sale urmări geostrategice. Totodată, telegrama lui Churchill din 12 mai 1945 s-a constituit

într-un prim jalon ce a marcat drumul de la cooperare la confruntare în relaţiile interaliate

postbelice.

„(...) Sunt foarte preocupat de situaţia europeană – îi mărturisea premierul britanic,

preşedintelui american. Aflu că jumătate din forţele aeriene americane din Europa şi-au

început deja transferul către teatrul din Pacific. Ziarele sunt pline de mişcări ale armatelor

americane care părăsesc Europa. Propriile noastre armate vor suferi şi ele, fără îndoială,

conform aranjamentelor anterioare, o reducere netă.

23 Milovan Djilas, Wartime, New York, Londra, 1977, p. 437.

122

Armata canadiană se va retrage cu siguranţă. Francezii sunt slabi şi dificil de mânuit.

Întreaga lume poate să vadă că de acum în foarte puţină vreme, puterea noastră militară pe

continent va dispare, cu excepţia forţelor limitate care controlează Germania.

În acest timp, ce se va întâmpla în Rusia? Am lucrat întotdeauna pentru prietenia cu

Rusia, dar tot ca şi dumneavoastră, încerc o mare teamă din pricina funestei interpretări a

acordurilor de la Yalta, a atitudinii faţă de Polonia, a zdrobitoarei lor influenţe din Balcani, cu

exceptia Greciei, a dificultăţilor pe care le fac la Viena, a combinaţiei dintre puterea rusă şi

teritoriile pe care le controlează sau ocupă, totul cuplat cu utilizarea tehnicii comuniste în

numeroase ţări şi, mai presus de toate, a capacităţii lor de a menţine desfăşurate mari forţe

armate pentru o lungă perioadă de timp. Care va fi situaţia într-un an sau doi, când armatele

britanice şi americane vor fi dizolvate, armatele franceze încă nereconstituite pe scară largă,

când noi nu vom mai fi decât un pumn de divizii, esenţial franceze, pe când Rusia ar putea

decide să menţină două sau trei sute în serviciu activ?(...)

O cortină de fier a căzut în faţa noastră. Nu ştim ce se petrece în spatele ei. Fără

îndoială că ansamblul regimurilor care se găsesc la est de o linie Lübeck-Trieste-Corfu vor fi

curând total în mâinile lor. La aceasta trebuie adăugată larga zonă ocupată, mai departe de

armatele americane între Eisenach şi Elba, care va fi cred ocupată în câteva săptămâni de

puterea sovietică, când americanii se vor retrage. Generalul Eisenhower trebuie să ia toate

măsurile pentru a preveni o altă fugă masivă a populaţiei germane către vest pe măsura

înaintării moscovite către centrul Europei. Atunci cortina va coborî şi mai mult, dacă nu total.

O fâşie de mai multe sute de kilometri de teritorii ne va desparte din acel moment de Polonia.

În acest timp atenţia popooarelor noastre va fi reţinută de rigorile aplicate unei

Germanii ruinate şi în stare de prostraţie şi peste foarte puţin timp, ruşii ar putea să vadă

deschizându-se prilejul favorabil de a înainta până la Marea Nordului şi Atlantic (...).24"

24 Dominique David (ed.), Est/Ouest 1945/1990, Éditions Publisud, Paris, 1992, pp. 45-46.

123

În plan simbolic, noua eră a relaţiilor tripartite a fost marcată de explozia primei

bombe nucleare (iulie 1945). Valentin Berezhov, consilier şi interpret al lui Molotov în

perioada 1940-1944, explică impactul pe care detonarea bombei a avut-o asupra gândirii

politice si strategice a Kremlinului: „Până în 1949 noi n-am avut bomba (atomică). Iar

americanii aveau bomba. Ideea lui Stalin era de a avea conducători pe care să se poată bizui în

estul Europei; acesta a fost răspunsul său faţă de ameninţarea bombei”25.

O opinie încă larg răspândită vede începuturile războiului rece în oficializarea de către

Churchill a sintagmei „cortina de fier”, prin discursul rostit la Fulton (5 martie 1946) – un

mic orăşel din statul Missouri, de circa zece mii de locuitori în care preşedintele Truman îşi

făcuse studiile – şi care îşi trage numele după cel al celui mai celebru „fiu” al său, inginerul

inventator Robert Fulton (1765-1815).

„De la Stettin, în Marea Baltică, la Trieste, în Marea Adriatică, o cortină de fier a

căzut asupra continentului (subl.ns.). În spatele acestei linii se găsesc capitalele tuturor ţărilor

Europei orientale: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia.

Toate aceste oraşe celebre, toate aceste naţiuni se găsesc în sfera sovietică, şi toate sunt

supuse, sub o formă sau alta, nu doar influenţei sovietice, ci şi controlului foarte extins şi în

continuă creştere al Moscovei. Doar Atena, cu gloria sa nemuritoare, este liberă de a-şi decide

viitorul prin alegeri la care vor asista observatori britanici, americani si francezi. (...)

Comuniştii, care sunt cei mai slabi în toate ţările estului european, au fost investiţi cu puteri ce

nu corespund deloc importanţei lor numerice şi caută peste tot să dobândească un control

totalitar al societăţii. Cu excepţia Cehoslovaciei, nu există, în această parte a Europei, o

adevărată democraţie. (...)

În acelaşi timp, într-un mare număr de ţări îndepărtate de frontierele ruseşti şi în lumea

întreagă, coloanele a cincea comuniste se instalează şi lucrează într-o unitate desăvârşită, cu o

25 Gabriel Partos, The World That Came In From The Cold: Perspectives from East and West on the Cold War, Royal Institute of International Affairs, BBC World Service, London, 1993, p. 8.

124

supunere totală faţă de directivele centrului comunist. În Imperiul britanic şi în Statele Unite,

unde comunismul este încă puţin dezvoltat, partidele comuniste reprezintă o provocare şi o

amenintare la adresa civilizaţiei creştine. (...)

Nu cred că Rusia doreşte războiul. Ceea ce doreşte ea sunt fructele războiului şi o

expansiune nelimitată a puterii şi doctrinei sale. Ceea ce trebuie să examinăm aici astăzi, cât

mai este încă timp, este mijlocul de a împiedica războiul în mod permanent şi de a institui în

toate ţările, cât mai repede posibil, premisele libertăţii şi ale democraţiei. (...)

Trebuie să găsim o soluţie.

Am învăţat, în timpul războiului, să-i cunosc pe prietenii şi aliaţii noştri ruşi şi sunt

convins că nu există nimic care să fie atât de admirat de către ei ca forţa şi că nimic nu

respectă mai puţin decât slăbiciunea militară (...).26”

O altă opinie consideră că începuturile războului rece sunt legate de discursul

preşedintelui american Harry S. Truman în faţa Congresului SUA (12 martie 1947), ce

argumenta necesitatea acordării de către Statele Unite a unui substanţial ajutor material

Greciei şi Turciei. Ideile-forţă care susţin această argumentaţie, prin evidenţierea unei

dialectici a factorilor economic şi politic, şi care vor constitui coloana vertebrală a acţiunii

americane în anii ce vor urma, sunt trei la număr. Prima dintre ele se referea la necesitatea ca

Statele Unite să practice o politică de ajutorare a popoarelor libere ce se împotrivesc

opresiunii politice (interne sau externe), de sorginte totalitară. Cea de a doua făcea trimitere la

consecinţele geopolitice şi geostrategice ale unei eventuale extinderi a sferei de hegemonie

sovietice asupra Greciei şi Turciei, ce reclamau sprijinirea cu prioritate a acestor ţări de către

SUA. În sfârşit, cea de a treia viza faptul că regimurile totalitare sunt nutrite (şi) de mizerie

economică, pentru stârpirea sămânţei lor trebuind să fie eradicată, în primul rând, sărăcia.

26 Dominique David (ed.), Est/Ouest 1945/1990, p. 47.

125

„(...) În momentul actual al istoriei lumii, aproape toate naţiunile se găsesc plasate în

faţa opţiunii între două moduri de viaţă. Şi prea adesea această opţiune nu este una liberă.

Unul din aceste moduri de viaţă este bazat pe voinţa majorităţii. Caracterele sale

principale sunt instituţiile libere, guverne reprezentative, alegeri libere, garanţii date libertăţii

individuale, libertăţii cuvântului şi celei religioase şi absenţa oricărei opresiuni politice.

Cel de-al doilea mod de viaţă este bazat pe voinţa unei minorităţi impusă majorităţii.

El se sprijină pe teroare şi opresiune, pe radioul şi presa controlate, pe alegeri manipulate şi pe

suprimarea libertăţii personale.

Cred că Statele Unite trebuie sa practice o politica de ajutorare a popoarelor care

rezistă în prezent manevrelor anumitor minorităţi înarmate sau presiunii externe.

Cred că noi trebuie să ajutăm popoarele libere să-şi împlinească propriile destine

conform propriului mod de viaţă.

Cred că ajutorul nostru trebuie să se manifeste în primul rând sub forma unei asistenţe

economice şi financiare indispensabile stabilităţii economice şi functionării normale a

instituţiilor politice.

Lumea nu este statică, şi statu quo-ul nu este un lucru sacru. Dar noi nu ne putem

permite sa modificăm statu quo-ul contrar Cartei Naţiunilor Unite, folosind metode precum

coerciţia sau metode ocolite precum infiltrarea politică. Ajutând naţiunile libere şi

independente să-şi menţină libertatea, Statele Unite pun în operă principiile Cartei Naţiunilor

Unite.

Este suficient să aruncăm o privire asupra hărţii pentru a realiza faptul că

supravieţuirea naţiunii greceşti este de o mare importanţă în situaţia de ansamblu. Dacă

Grecia ar cădea sub controlul unei minorităţi înarmate, aceasta ar avea asupra vecinei sale,

Turcia, o influenţă imediată şi serioasă. Tulburarea şi dezordinea ar putea foarte bine să se

întindă în întreg Orientul Mijlociu. (...)

126

Daca noi nu ajutăm Grecia şi Turcia în aceste ore decisive, efectul se va face resimţit

profund în Vest ca şi în Est.

Trebuie să acţionăm imediat şi hotărât. (...)

Germeniii regimurilor totalitare sunt hrăniti de mizerie şi lipsă. Ei se răspândesc şi se

dezvoltă în pământul dăunător al sărăciei şi al războiului civil. Ei ajung la maturitate atunci

când un popor vede murind speranţa pe care şi-a pus-o într-o viaţă mai bună.

Trebuie să facem în aşa fel încât această speranţă să rămână vie.

Popoarele libere ale lumii aşteaptă de la noi să le ajutăm să-şi păstreze libertăţile.

Daca ratăm rolul nostru director, vom putea prin aceasta să punem în pericol pacea

lumii şi vom aduce cu siguranţă atingere intereselor propriei noastre ţări.

Evoluţia rapidă a evenimentelor a pus pe umerii noştri responsabilităţi grele.

Cred că Congresul va şti să le facă faţă”27.

Deteriorarea vădită a relaţiilor tripartite în anii 1946-1947 se va traduce nu numai în

percepţii şi atitudini considerabil modificate la nivelul deciziei politice, ci şi în schimbări

semnificative de personal la nivelul planificatorilor de politică externă. În Departamentul de

Stat, director al planificării politice va fi numit, nu întâmplător, George F. Kennan, autorul

faimoasei „telegrame lungi” (Long Telegram) trimise Washingtonului din sediul ambasadei

americane la Moscova la 22 februarie 1946 şi a nu mai puţin faimosului articol semnat „X” în

„Foreign Affairs” anul următor (iulie 1947), sub titlul de “Sursele comportamentului sovietic”

– documente ce relevau rădăcinile adânci ale politicii externe a Kremlinului şi puneau bazele

politicii de îndiguire (containment) a expansiunii sovietice, adoptată de Administraţia

americană în faza iniţială a Războiului Rece.

Interpretate prin prisma Londrei şi Washingtonului, începuturile propriu-zise ale

Războiului Rece (facând abstracţie de „antecedente” care, în sinteza lui André Fontaine

27 Ibidem, pp. 49-52.

127

„coboară” in timp până la Marea Revoluţie din Octombrie) ar avea, aşadar, ca borne

cronologice principale, discursul lui Churchill la Fulton28 şi, respectiv, cel al lui Truman în

faţa Congresului american. Văzute însă dinspre Moscova, cele două momente nu justifică însă

câtuşi de puţin o atare concluzie. Iar aceasta pentru că abandonarea totală de către Kremlin a

speranţei găsirii unei formule de cooperare cu partenerii anglo-saxoni pentru instaurarea noii

ordini postbelice nu s-a produs înainte de vara lui 1947.

Numai odată cu respingerea de către sovietici a planului Marshall, evoluţia spre

confruntare a înregistrat cotitura decisivă. Că este aşa o demonstrează conţinutul declaraţiilor

şi manifestărilor sovietice din timpul desfăşurării şi după încheierea Conferinţei miniştrilor de

Externe ai puterilor învingătoare în cel de Al Doilea Război Mondial de la Moscova (10

martie-24 aprilie 1947). Dacă lansarea doctrinei Truman, ce a premers desfăşurării

Conferintei ar fi avut un impact major asupra reconsiderării relaţiilor Kremlinului cu

partenerii occidentali, conţinutul acestor declaraţii şi manifestări ar fi trebuit să reflecte

această nouă realitate. Or, ele nu fac decât să reitereze convingerea diriguitorilor sovietici, a

lui Stalin în particular, în posibilitatea cooperării cu Vestul. Într-o conversaţie avută pe

parcursul desfăşurării Conferinţei cu Harold Stassen, unul din liderii marcanţi ai Partidului

Republican şi un posibil candidat la alegerile prezidenţiale din 1948, Stalin afirma: „Desigur

ele (Statele Unite şi Uniunea Sovietică) pot coopera una cu cealaltă. Diferenţele dintre ele nu

au avut vreo semnificaţie majoră, dacă vorbim de cooperare. Sistemele economice ale

Germaniei şi Statelor Unite sunt identice şi totuşi războiul a izbucnit între ele. SUA şi URSS

au sisteme economice diferite şi totusi ele nu au luptat una împotriva celeilalte, ci au cooperat

în timpul războiului. Dacă două sisteme diferite au putut coopera în timpul războiului, atunci

de ce n-ar putea ele coopera pe timp de pace? Desigur, este de la sine înţeles că dacă există o

dorinţă de cooperare, atunci cooperarea între sisteme diferite este perfect posibilă. Dar dacă

28 Pentru detalii privitoare la considerarea anului 1946 drept început al Războiului Rece vezi Fraser Harbut, “American Challenge, Soviet Response: The Beginning of the Cold War, February-May 1946”, în Political

128

dorinţa de cooperare este absentă, atunci chiar state şi popoare cu sisteme economice identice

pot intra în conflict”.

Într-o altă formă, ideea va fi reluată în editorialul oficiosului sovietic „Timpuri

Noi” din 16 mai 1947: „Valoarea Conferinţei de la Moscova rezidă în aceea că poziţia

puterilor asupra chestiunilor în discuţie a fost mult mai clar definită. Aceasta pregăteşte

terenul – cu condiţia bunăvoinţei tuturor părţilor – pentru opera necesară, care solicită un

mare efort şi grijă, de reconciliere a diferitelor puncte de vedere şi de luare a unor decizii

comune”29. Aceste rânduri au fost scrise cu mai puţin de trei săptămâni înainte ca secretarul

de stat american George C. Marshall să-şi rostească, la 5 iunie 1947, la universitatea Harvard,

celebrul discurs ce lansa programul de refacere economică a Europei (European Recovery

Program), care ulterior îi va purta numele. Reliefând dificultăţile economice cu care se

confruntau naţiunile europene, mai ales în ceea ce priveşte aprovizionarea cu alimente,

secretarul de stat american arăta că acestea puteau degenera în tulburări sociale, care i-ar fi

favorizat pe sovietici. Pe de altă parte, facilitarea creării unei pieţe europene era menită să

ofere şi un expedient produselor prosperei economii americane. Ţărilor europene li se oferea,

pentru o perioadă de patru ani, un ajutor nerambursabil, constând din donaţii (90%) şi credite

(10%), ajutor pe care ele trebuiau să şi le repartizeze singure.

Lansând planul Marshall, ca prelungire a doctrinei Truman, SUA adăugau o

dimensiune economică politicii de „îndiguire”, implicându-se activ în reconstrucţia

economică şi financiară a bătrânului continent. Oferta de ajutor americană s-a adresat iniţial

tuturor ţărilor situate „la vest de Asia” – după cum declara secretarul de stat american într-o

conferinţă de presă la 12 iunie 1947 – aşadar inclusiv ţărilor din Europa de Est. Ea a fost

acceptată însă doar de ţările care urmau să constituie Europa Occidentală.

Science Qarterly, Vol. 96, Winter 1981-1982, pp. 632-639. 29 Scott D. Parish, “The Turn to Confrontation: The Soviet Reaction to the Marshall Plan, 1947”, în Scott D. Parish, Mikhail M. Narinsky, New Evidence on the Soviet Rejection of the Marshall Plan, 1947: Two Reports,

129

Prin urmare, analiza comparativă a celor mai reprezentative produse ale planning-ului

sovietic de politică externă elaborate în perioada ianuarie 1944-ianuarie 1945, cu cele

elaborate înainte şi după lansarea planului Marshall demonstrează că respingerea de către

sovietici a planului Marshall, perceput ca o încercare de subminare pe cale economică a

sistemului comunist pe cale de a se instaura în întreg răsăritul Europei, a constituit adevăratul

punct de cotitură în evoluţia spre confruntare a relaţiilor sovieto-anglo-americane.

Rămâne simptomatic faptul că la scurtă vreme după lansarea planului Marshall s-a

creat Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Cominform, 22-27

septembrie 1947), care a marcat modificarea politicii Kremlinului fata de statele din glacisul

sau strategic. Cu acel prilej a fost formulată şi noua strategie care trebuia urmată de blocul

sovietic în relatiile cu Occidentul. Cunoscută sub numele de doctrina Jdanov, ea rezuma

viziunea sovietică asupra lumii postbelice, considerată a fi irevocabil împărţită în două

„lagăre” care puteau coexista doar în condiţiile unei lupte ireconciliabile30.

Cold War International History Project, Working Paper No. 9, Woodrow Wilson International Center for Scholars, March 1994

130

Capitolul 7

Geopolitica şi geostrategia în era bipolară

7.1 Aliniamente strategice ale ordinii bipolare

În relaţiile internaţionale emergenţa unei noi ordini tinde să se producă în momentele

de turnură ale istoriei, de regulă după consumarea unor războaie majore majore. Aceste

mutaţii în evoluţia relaţiilor internaţionale, denumite de Robert Gilpin „schimbare sistemică”,

reprezintă momentele când regulile şi instituţiile guvernării sunt refăcute pentru a servi

interesele noilor state preeminente sau hegemone49.

Tradiţia realistă explică schimbarea ordinii prin schimbările în distribuţia puterii. O

ordine bazată pe echilibrul de putere este organizată pe principiul anarhiei, ce postulează

inexistenţa unei unice autorităţi politice supraordonate, dominante. Potrivit lui Kenneth Waltz,

aceasta este însăşi esenţa sistemului internaţional. Sistemul este alcătuit din state suverane,

nediferenţiate prin funcţia lor, ce caută să-şi asigure securitatea în condiţiile unui sistem

anarhic. Teoria echilibrului de putere explică ordinea - precum şi regulile şi instituţiile

acesteia - ca produs al unui permanent proces de echilibrare şi ajustare a concentrărilor de

putere în condiţiile anarhiei. Echilibrarea se poate efectua atât prin mobilizare internă, cât şi

prin formarea de coaliţii sau alianţe temporare. Cel mai adesea, pentru a contrabalansa

concentrarea puterii în condiţii de anarhie, statele dezvoltă coaliţii sau alianţe temporare, acest

comportament echilibrant fiind de natură să conducă la stabilitatea sistemului. Ordinea care ia

30 Vezi textul raportului Jdanov la reuniunea constitutivă a Cominformului în Dominique David (ed.), Est/Ouest 1945/1990, pp. 54-68. Vezi, de asemenea, Loth Wilfried, Împărţirea lumii. Istoria războiului rece 1941-1955, Editura Saeculum I.O, Bucureşti, 1997, pp. 133-136. 49 Robert Gilpin, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, New York, 1981, pp. 41-44.

131

naştere este fie consecinţa neintenţionată a presiunilor de echilibrare, fie expresia unor reguli

învăţate şi formalizate de echilibru şi contrabalansare50.

Dintre toate ordinile internaţionale care au statuat echilibre de putere, cea a Războiului

Rece a fost cea mai durabilă şi stabilă. Într-adevăr, de la tratatul de la Westphalia (1648) şi

naşterea statului teritorial modern, nici un alt echilibru de putere nu a durat atât de mult. Cel

statuat de tratatul de pace de la Utrecht (1713) a durat 20 de ani (1713-1733), cel al cărui baze

au fost puse de Congresul de la Viena (1815) a fiinţat 38 de ani (1815-1853), cel statuat de

cancelarul Bismarck, 19 ani (1871-1890), iar cel post-bismarckian, doar 7 ani (1907-1914).

Prin contrast, echilibrul de putere al Războiului Rece a durat 44 de ani (1947-1991).

Sintagma de Război Rece o datorăm lui Don Juan Manuel de Castilia şi Leon, care, în

secolul al XIV-lea, a utilizat cel dintâi expresia pentru a descrie conflictul dintre creştini şi

musulmani în Spania – un conflict în care ostilităţile au început fără o declaraţie de război şi

s-au sfârşit un fără tratat de pace51. Războiul care a opus superputerile sovietică şi americană

şi statele aflate în sfera lor de influenţă a întrunit aceleaşi caracteristici: a fost un război

nedeclarat şi nefinalizat printr-un tratat de pace. Presiunile exercitate de părţile beligerante,

unele asupra celorlalte, au fost de natură complexă, iar intensitatea lor s-a modificat de la o

etapă la alta. Acesta este şi motivul pentru care din acest punct de vedere nu ar fi cu totul

impropriu să vorbim de mai multe războaie reci pe parcursul epocii bipolare, de existenţa unor

momente de tensiune maximă, urmate de existenţa unor perioade de relativă acalmie, când

partea sovietică a argumentat necesitatea coexistenţei paşnice între cele două sisteme cu

orânduiri social-economice şi politice antagonice.

50 Pentru problema ordinii în relaţiile internaţionale vezi G. John Ikenberry, After Victory: Institutions, Strategic Restraint and the Rebuilding of Order After Major Wars, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2001, pp. 1-20. Pentru detalii asupra echilibrului de putere vezi Michael Sheehan, The Balance of Power: History and Theory, Routledge, London, 1996, passim. Pentru principiul anarhiei în relaţiile internaţionale vezi Kenneth Waltz, Theory of International Politics, Addison-Wesley, Reading, Massachussets, 1979, pp. 95, 127. 51 Martin McCauley, Rusia, America şi Războiul Rece 1949-1991, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 33

132

Mai stabilă şi mai previzibilă decât cele care au precedat-o, ordinea bipolară s-a

caracterizat prin omniprezenţa, directă sau prin intermediari, a două superputeri pe eşichierul

vieţii internaţionale – SUA şi URSS. O superputere se defineşte prin întinderea globală şi

diversitatea tipologică a intereselor sale, prin pretenţia de a promova valori universale şi prin

capacitatea de a-şi promova interesele printr-o mare diversitate de mijloace (politico-militare,

economico-financiare, ideologic-culturale, etc.). Spre deosebire însă de puterea hegemonică,

superputerea, deşi conferă statului care o posedă mai multe mijloace de a stabili „regulile

jocului”, nu elimină competiţia şi nici caracterul incert al rezultatelor sale.

Din punct vedere geopolitic, Războiul Rece se înfăţişează ca un conflict între o

superputere maritimă (SUA) şi o superputere continentală (URSS). Pe parcursul derulării

Războiului Rece, ambele superputeri şi-au „îmbunătăţit” statutul geopolitic: Statele Unite ale

Americii au devenit şi o putere continentală prin importantul cap de pod pe care şi l-au creat

în Europa de Vest, iar Uniunea Sovietică a dobândit “valenţe maritime” pentru a menţine

contactul cu sfere de influenţă extra-europene şi a ocoli zona de îngrădire statuată de SUA.

Aflată din 1917 până către finele anilor ’30 în afara jocului diplomatic, în perioada

postbelică URSS a devenit o superputere de tip special, omniprezenţa sa pe mapamond,

directă sau indirectă, fiind puternic marcată ideologic. Prin translaţia principiului luptei de

clasă în sfera relaţiilor internaţionale, ideea în jurul căreia s-a coagulat viziunea sovietică

asupra lumii a reprezentat-o confruntarea ireconciliabilă dintre cele două sisteme social-

politice antagonice. Viziunea nu a fost părăsită nici în perioada aşa-zisă a destinderii

(détente), înţeleasă tot ca „o formă a luptei de clasă, menită să întărească socialismul mondial,

mişcarea comunistă muncitorească, mişcările de eliberare naţională şi ansamblul frontului

antiimperialist”52.

52 Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 262.

133

La rândul lor, Statele Unite ale Americii, ieşite de la finele anului 1941 din

insularitatea lor strategică, s-au plasat în perioada postbelică în chiar inima spaţiilor

hotărâtoare din punct de vedere strategic ale planetei – Europa, zona Asia-Pacific şi cea a

Orientului Mijlociu – asumându-şi misiunea apărării „popoarelor libere” ameninţate de

expansionismul sovietic în ascensiune.

Rivalitatea dintre cele două superputeri structural antagonice – singurele capabile de a-

şi proiecta puterea la nivel global – a dominat ansamblul raporturilor internaţionale şi a

determinat poziţia tuturor celorlalţi actori, indiferent că erau naţionali, internaţionali sau

transnaţionali. În jurul lor s-au constituit, „în oglindă”, pe parcursul primului deceniu

postbelic (1945-1955), alianţe politico-militare şi blocuri economice opuse, ce au consfinţit,

instituţional, separaţia Est-Vest: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, 1949) şi

Tratatul de la Varşovia (1955), pe de o parte, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

(NATO, 1949) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE, 1957), pe de altă parte.

Noua ordine postbelică a impus înţelegerea aproape exclusivă a conceptului de

securitate pe dimensiunea sa militară şi o nouă abordare a conceptului de securitate naţională

– în condiţiile în care ambele superputeri şi-au definit interesele de securitate în termeni

globali, securitatea naţională ca atare, a fost împinsă pe un plan secundar, fiind subordonată

securităţii celor două blocuri politico-militare rivale.

În perioada postbelică statutul Europei pe scena politică mondială se modifică radical,

bătrânul continent transformându-se din subiect, în obiect de strategii concepute în bună

măsură în afara sa53. Devenind simbolul şi realitatea primă a conflictului Est-Vest, singurul

punct terestru de contact între cele două cele mai puternice alianţe politico-militare ale

perioadei războiului rece (NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi arsenalele militare deţinute de

acestea şi, totodată, perimetrul privilegiat al cursei înarmărilor, Europa s-a transformat într-un

53 Henry Kissinger, Are nevoie America de o politică extrenă? Către diplomaţia secolului XXI, Ed. Incitatus, 2002, p. 35.

134

spaţiu al jocului cu sumă nulă – spaţiul unde, timp de decenii, s-a considerat că avansul unui

bloc politico-militar nu poate însemna decât reculul celuilalt.

Cu toate că au existat scenarii de invadare a Occidentului de către sovietici şi aliaţii

săi, confruntarea militară era practic exclusă pe continentul european, atât datorită

recunoaşterii reciproce a sferelor de hegemonie, cât şi, mai ales, datorită concentrării unor

puternice arsenale nucleare, a căror uzitare ar fi condus la neantizarea vieţii pe Terra.

Neputând fi asumată la „centru”, violenţa trebuia „exportată” înspre zone periferice

ale sistemului bipolar. Mijlocul cel mai utilizat de „export” l-a constituit violenţa simbolică,

drapată sub haină ideologică. S-a produs astfel o recuperare şi integrare a conflictelor locale,

prin diseminarea cadrelor de referinţă şi legitimare ideologică ale confruntării Est-Vest: lupta

pentru triumful democraţiei versus lupta pentru triumful socialismului real, capitalism versus

versus comunism, economie de piaţă versus economie dirijată. Susţinerea unuia sau altuia

dintre actorii politico-militari locali a devenit astfel un act de strategie indirectă îndreptat

împotriva adversarului principal: cealaltă putere nucleară. Nerespectarea regulii evitării

confruntării directe dintre superputeri a indus tensiuni extreme în sfera relaţiilor internaţionale

– cazul crizei rachetelor din Cuba (1962). Exemple clasice de războaie purtate prin

intermediari (proxy wars) au fost cele din Coreea (1950-1953), Vietnam (1959-1975) şi

Afganistan (1979-1989). Chiar şi atunci când nu a generat conflicte armate – cazul crizei

iraniene de la începutul deceniului 5, de pildă, soluţionată de CIA (1953) printr-o operaţiune

sub acoperire – confruntarea prin interpuşi a creat zone planetare de maximă volatilitate –

Orientul Mijlociu, continentul african, etc.

Treptat s-a constituit o geostrategie globală în care, cel puţin teoretic, fiecare zonă

îndeplinea un anumit rol în confruntarea dintre superputeri.

Era nucleară a permis valorificarea plenară a modelului strategic al descurajării sau

disuasiunii. Din momentul în care URSS a fabricat primele arme de distrugere în masă

135

(bomba atomică – 1949, bomba cu hidrogen – 1953), cursa înarmărilor a generat un echilibru

ad-hoc de putere. Nici una din părţi nu putea avea certitudinea securităţii sale, iar puterea de

distrugere reciprocă era atât de mare încât cei care o deţineau nu o puteau utiliza – situaţie pe

care Raymond Aron a denumit-o „neputinţa puterii”. Pe acest fundal, ambele superputeri au

jucat din plin cartea escaladării cursei înarmărilor. Cartea era cu atât mai uşor de jucat cu cât

ritmul progresului tehnic interzicea instaurarea unei autentice parităţi – capabilităţile

dezvoltate prin mimetism de o superputere, cu o anumită întârziere, nu puteau fi niciodată

echivalente celor dezvoltate de cealaltă superputere, anterior, întrucât integrarea ultimilor

cuceriri tehnologice de către superputerea rămasă în urmă o incita pe cealaltă la o nouă

modernizare – şi tot aşa mai departe. Valoarea disuasiunii era dată nu numai de capacitatea de

a impresiona adversarul pentru a-l determina să nu declanşeze un atac, ci şi de capacitatea de

a „supravieţui” primului atac inamic, prin declanşarea unor represalii în cazul în care totuşi

acesta ar fi fost declanşat.

Dacă în discursul strategic american ideea descurajării nucleare a pătruns de timpuriu,

intrarea sa în “arsenalul” discursului strategic sovietic s-a produs relativ târziu, ea

acomodându-se greu viziunii politico-militare dinamice a Kremlinului, specifică

mesianismului revoluţionar. Odată însă acceptată atât de către strategii americani, cât şi de cei

sovietici, descurajarea nucleară a transformat echilibrul de putere într-un „echilibru al terorii”.

Aşa după cum a observat Raymond Aron acest echilibru făcea războiul improbabil, iar pacea

imposibilă. Războiul era improbabil pentru că descurajarea nucleară împiedica superputerile

să transforme războiul rece în conflict real. Iar era pacea imposibilă pentru că ţelurile celor

doi actori erau fundamental antagonice54.

O perspectivă adecvată asupra cursei înarmărilor nucleare şi a lipsei de cooperare

dintre dintre cele două superputeri ne-o oferă „dilema securităţii”. În esenţă, modelul

54 Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 180.

136

postulează faptul că statele îşi asigură adesea propria securitate prin mijloace ce se constituie

în provocări la adresa securităţii altor state. Potrivit acestui model, fiecare jucător al politicii

internaţionale, animat de interesul propriu, are tendinţa să ia decizii adecvate pentru

maximizarea propriului profitului. Raţional în sine, comportamentul non-cooperant este

iraţional în raport cu faptul că rezultatul cel mai bun pentru toţi jucători se obţine atunci când

cei aceştia cooperează.

Situaţia când promovarea de către fiecare jucător a interesului propriu conduce la un

rezultat mai prost pentru fiecare dintre ei în parte este reprezentată adecvat de faimosul joc al

„dilemei prizonierului”. La acest joc participă doi jucători, ce au fiecare două opţiuni – a

coopera sau a defecta. Fiecare trebuie să opteze fără să ştie ce va face celălalt. Indiferent de

opţiunea celuilalt, defecţiunea aduce un profit mai mare decât cooperarea. Dilema constă în

aceea că dacă amândoi defectează, amândoi obţin un rezultat mai prost decât dacă ar fi

cooperat. Modelul oferă un instrument analitic ce permite înţelegerea iraţionalităţii deciziilor

politice care au alimentat escaladarea cursei înarmărilor nucleare în perioada Războiului

Rece.

Cursa înarmărilor în era nucleară este în acelaşi timp produs al binomului americano-

sovietic şi generator al acestuia din urmă. Ea este cea care defineşte, în interiorul clubului

închis al puterilor nucleare, statutul specific de superputere. Recunoaşterea reciprocă a acestui

statut implică nu doar asumarea tacită a creării un condominium nuclear cu risc limitat, ci şi

libertatea fiecărei dintre cele două părţi de a produce şi exporta armament convenţional în

profitul clienţilor proprii din Lumea a Treia.

În timp, constatarea irealismului proiectului dezarmării complete a condus

Washingtonul şi Kremlinul la două reevaluări esenţiale: nu există proces de dezarmare fără

voinţă politică şi nici dialog productiv în negocieri fără încredere; în locul unei dezarmări

totale, ce obligă stăpânirea prea multor variabile, e preferabil a lucra la o dezarmare pe spaţii

137

geografice limitate – cele mai „explozive” – şi pe categorii de armament bine definite – cele

mai periculoase. Prima dintre ele a condus la adoptarea de măsuri concrete de creştere a

încrederii (confidence building measures, CBMs) în cadrul procesului Helsinki. Iar cea de a

doua a condus la diminuarea cantitativă a arsenalelor nucleare prin acordurile SALT

(strategic arms limitation talks) I (1972) şi II (1979).

O provocare serioasă la adresa bipolarismului a constituit-o însă proliferarea armelor

nucleare. Statele care le-au produs au făcut-o pentru a proba un anumit nivel de independenţă

şi a descuraja orice încercare de agresiune sau diplomaţie coercitivă.

După SUA şi URSS, prima putere care a testat bomba nucleară a fost Marea Britanie.

La doar câteva zile după ce primele bombe atomice cădeau asupra Japoniei (august 1945),

primul ministru britanic Clement Attlee le trimitea colegilor de cabinet un memorandum

secret prin care le făcea cunoscută opinia sa potrivit căreia pentru a rămâne o mare putere şi a

descuraja orice act de agresiune la adresa sa, Marea Britanie trebuie să posede arma nucleară.

Conceperea şi realizarea sa s-a făcut în cel mai strict secret şi cu costuri considerabile, întrucât

începând din 1946 (până în 1958, când colaborarea a fost restabilită), SUA nu au mai

împărtăşit Marii Britanii informaţiile şi, implicit, know how-ul său în sfera armamentului

nuclear. Premierul Winston Churchill îşi începuse (1951) de puţin timp noul mandat când, în

1952, prima bombă atomică – Blue Danube – a fost testată şi încredinţată spre administrare

forţelor aeriene britanice (Royal Air Force, RAF). Ulterior (1954), cabinetul Churchill a

trebuit să decidă dacă Marea Britanie dispunea de capacitatea şi trebuia să treacă la o nouă

fază în cursa înarmărilor nucleare, concepând şi producând bomba cu hidrogen, ce putea

aduce un randament de peste 1000 de ori mai mare decât bomba atomică. În 1955 membrii

cabinetului britanic au primit o copie a unui raport ultra secret – raportul Strath – ce detalia

consecinţele pe care le-ar putea avea detonarea pe teritoriul Marii Britanii a 10 bombe

sovietice cu hidrogen. Raportul a rămas secret până în 2002, când a fost depus spre păstrare şi

138

consultare la Arhivele Naţionale britanice. Potrivit raportului, puterea explozivă a celor 10

bombe cu hidrogen ar fi echivalat cu cea a tuturor bombelor aliate aruncate asupra Germaniei,

Italiei şi Franţei ocupate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. În primele secunde de

după detonare, 12 milioane de oameni şi-ar fi găsit moartea prin incinerare instantanee, iar

alte 4 milioane ar fi fost rănite, înainte chiar ca norii radioactivi să acopere cerul. Marea

Britanie ar fi urmat să fie divizată în 12 mini-regate semi independente, conduse de o parte

din politicienii rămaşi în viaţă, de armată şi forţele de poliţie, în conformitate cu o justiţie

extrem dură. În ultimile ore de pace, o lege de urgenţă, rapid trecută prin Parlament, ar fi

conferit autorităţilor regionale drept de viaţă şi moarte asupra fiecărui cetăţean britanic

supravieţuitor, precum şi dreptul de a dispune de averea acestora în interes naţional. Primul

ministru şi o parte din membrii cabinetului, ce şi-ar fi găsit refugiul în buncărul ultra secret

(cu nume de cod Turnstile) pregătit pentru această eventualitate, urmau să ia decizia de

declanşare a represaliilor.

Angajarea Marii Britanii în cursa înarmărilor nucleare a generat o reacţie în lanţ.

Exemplul său a fost urmat de Franţa (1960), China (1964), Israel, India şi Pakistan, dar şi de

încercările nereuşite ale unor state din Lumea Treia (ale Irakului, de pildă).

Începând cu anii ’60, bipolarismul a fost influenţat de intrarea Chinei şi a Lumii a

Treia – în marea sa majoritate „nealiniată” (Iugoslavia, India, Egiptul, Ghana, Tunisia,

Indonezia, o serie de ţări latino-americane, etc) – în arena mondială şi, mai ales, de noua

putere economică a RFG şi Japoniei.

Pe acest fundal, de la exclusivitatea dialogului americano-sovietic în domeniul

nuclear, treptat au luat fiinţă mecanisme de consultare şi negociere care ambiţionau reunirea

la nivel pan-european a marilor actori şi protagonişti ai erei nucleare – procesul Conferinţei

pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE).

139

7.2 Repere ale evoluţiei strategiei în primul deceniu şi jumătate postbelic

O serie de evoluţii şi evenimente politico-militare dramatice derulate între 1947 şi

1949 – ameninţările directe la adresa suveranităţii Greciei, Norvegiei, Turciei şi a altor ţări

din Europa Occidentală, posibilitatea ca partide comuniste puternice din o serie de ţări din

Vestul Europei (Franţa, Italia) să acceadă la putere prin mijloace democratice, absorbţia

Cehoslovaciei în sfera sovietică de hegemonie, în iunie 1948, şi blocada Berlinului din vara

aceluiaşi an – au provocat un acut sentiment de insecuritate în statele europene aflate în afara

zonei de ocupaţie sovietică şi au sporit tensiunea pe plan internaţional. Temându-se de

expansionismul sovietic, Europa Occidentală era în căutarea mijloacelor adecvate combaterii

sale. În acest context, în martie 1948, 5 ţări ale Europei Occidentale (Belgia, Franţa,

Luxemburg, Olanda şi Regatul Unit al Marii Britanii) au semnat Tratatul de la Bruxelles, ce

marca hotărârea Europei de Vest de a dezvolta un sistem de apărare comună şi de a consolida

legăturile dintre statele sale membre de aşa manieră încât să le permită să facă faţă

ameninţărilor la adresa securităţii lor.

La rândul lor, Statele Unite erau preocupate de elaborarea unei strategii proprii care să

se opună expansionismului comunist, strategie care a fost clar conturată în documentul NSC-7

adoptat la 30 martie 1948. Pornind de la ideea că obiectivul fundamental al sovieticilor era

dominaţia lumii, documentul statua faptul că pentru a opri expansiunea sovietică SUA nu se

puteau bizui pe o simplă „politică de apărare”. NSC-7 recomanda Statelor Unite să-şi

stabilească regiunile cele mai importante pentru securitatea lor şi să acţioneze activ pentru a

preîntâmpina răspândirea comunismului în cuprinsul lor şi chiar pentru a submina puterea

comunistă în sfera sovietică de hegemonie.

Proiecţia intereselor de securitate la nivel global şi necesitatea stăvilirii

expansionismului sovietic au determinat SUA să pună bazele unei adevărate reţele de alianţe

pe întreg mapamondul. Au fost promovate trei tipuri de alianţe: cu statele latino-americane –

140

Tratatul de la Rio de Janeiro (1947), ce reprezenta o continuare a doctrinei Monroe; cu ţările

occidentale dezvoltate – NATO, ANZUS, tratatul cu Japonia; şi cu ţările subdezvoltate ale

lumii a treia – alianţe promovate de John Foster Dulles cu scopul de a le ţine în afara orbitei

comuniste – Pactul de la Bagdad/CENTO. Piatra unghiulară a acestei strategii a alianţelor a

reprezentat-o „rezoluţia Vadenberg”, aprobată la 11 iunie 1948, care autoriza executivul

american să pună bazele unor alianţe în afara continentului american.

Teama faţă de o agresiune din partea URSS a determinat statele Europei Occidentale

să iniţieze negocieri cu SUA şi Canada în vederea creării unei alianţe întemeiate pe garanţii de

securitate şi angajamente reciproce între Europa şi America de Nord. Danemarca, Islanda,

Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la

Bruxelles să se alăture procesului. Pe de altă parte, teama faţă de expansionismul Armatei

Roşii, în condiţiile în care Europa Occidentală era incapabilă să-şi asigure singură securitatea,

au determinat SUA să se angajeze ferm în apărarea Europei. Referindu-se la circumstanţele

care au condus la crearea Alianţei Nord-Atlantice, Lawrence S. Kaplan, arăta că naşterea

Alianţei este produsul a două revoluţii concomitente, reieşite din cenuşa celui de Al Doilea

Război Mondial: desprinderea completă a naţiunilor europene, de un trecut nefericit, marcat

de conflicte sângeroase şi orientarea lor fermă către asociere şi cooperare; şi abandonarea de

către SUA a îndelungatei sale tradiţii izolaţioniste55.

Prin crearea, la 4 aprilie 1949, a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),

ca alianţă politico-militară de apărare colectivă, politica de “îndiguire” primea dimensiunea sa

militară. Garanţiile de securitate oferite de Tratatul Atlanticului de Nord erau prevăzute de

articolul V, care impunea fiecărui stat semnatar obligaţia ca în cazul unei agresiuni în Europa

sau America de Nord împotriva uneia dintre părţi, să ia “individual sau în acord cu alte părţi

55 Lawrence S. Kaplan, The United States and NATO: The Formative Years, The University Press of Kentucky, Kentucky, 1984, p. 44.

141

hotărârea pe care o considera necesară, înţelegându-se şi folosirea forţei armate, pentru a

restabili şi a asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord”.

Iniţial, conceptul strategic al NATO, s-a fundamentat pe “raţionalizarea” războiului

(termo)nuclear, element corelat cu eficientizarea „umbrelei nucleare” americane pentru

prezervarea unui spaţiu de securitate comun, european şi transatlantic. Pe coordonatele acestei

abordări politico-militare, la reuniunea NATO de la Haga (10 aprilie 1950) s-a aprobat planul

privitor la apărarea militară integrată a Alianţei. După adoptarea planului privind crearea unor

forţe armate comune în cadrul NATO (Londra, 8 mai 1950), Alianţa Nord-Atlantică a

dezvoltat o strategie a „aşteptării”, caracterizată prin preocuparea preîntâmpinării unor

posibile atacuri din partea blocului politico-militar aflat sub egida Kremlinului.

În condiţiile izbucnirii crizei coreene, Consiliul Nord-Atlantic, reunit la New York (15

septembrie 1950), a hotărât adoptarea strategiei „apărării înaintate”. Conform noii strategii

transatlantice, Europa urma să fie apărată pe teritoriu german, ceea ce implica concursul

autorităţilor din Republica Federală Germania (RFG).

Victoria comuniştilor în China şi posibilitatea extinderii influenţei comuniste în

Extremul Orient, precum şi explozia primei bombe atomice sovietice au determinat şi o primă

reevaluare a strategiei americane în perioada postbelică. Invazia nord-coreeană a sudului

Coreii contrazisese teza conform căreia deţinerea bombei nucleare conferea imunitate în faţa

atacurilor terestre şi făcea perimat războiul purtat pe uscat. Pe fondul acestor evoluţii, dând

curs unei directive prezidenţiale din 31 ianuarie 1950, care-i însărcina pe secretarul de stat şi

secretarul apărării să reevalueze planurile strategice americane din perspectiva probabilei şi

posibilei deţineri de către sovietici a capabilităţilor nucleare, în aprilie 1950 a fost elaborat

documentul NSC-68. Pornind de le evidenţierea opoziţiei ireconciliabile dintre ideile de

libertate şi sclavie şi promotorii lor, SUA şi URSS, raportul NSC-68 făcea o analiză

comparativă detaliată a intenţiilor şi capabilităţilor sovietice şi americane în plan politic,

142

psihologic, economic şi militar, o atenţie aparte fiind acordată noilor riscuri pe care le generau

armamentele atomice. Concluzia raportului era că probabila şi posibila deţinere de către

sovietici a capabilităţilor nucleare sporea mult ameninţarea pe care Uniunea Sovietică o

reprezenta pentru securitatea SUA, în 4-5 ani sovieticii urmând a dispune de capacitatea de a

declanşa un atac nuclear prin surprindere. Raportul recomanda ca SUA să-şi consolideze

puterea aeriană, terestră şi maritimă, apărarea aeriană şi civil ă, capabilităţile nucleare, precum

şi cele în domeniile informaţiilor, cercetării şi dezvoltării astfel încât să poată supravieţui şi da

o ripostă fermă unui atac nuclear sovietic56.

Întrucât prevedea edificarea unei capacităţi de ripostă suficient de impresionante

pentru a-i determina pe sovietici să renunţe la orice plan de atac prin surprindere a SUA,

documentul a avut un impact hotărâtor asupra modului în care America s-a angajat în purtarea

Războiului Rece, jucând, între altele, un rol însemnat în decizia Washingtonului de a majora

cheltuielile militare şi de a se angaja într-o serie de programe de înarmare, precum cel privitor

la bomba cu hidrogen57.

În planul orientării strategice, moştenirea pe care Administraţia Truman o lăsa noului

preşedinte american Dwight D. Eisenhower (ianuarie 1953), era amestecată. Pe de o parte,

rolul acordat bombei cu hidrogen deschidea posibilitatea unei exterminări a populaţiei civile

pe o scară mult mai mare decât bomba nucleară. Pe de altă parte, conştientizarea efectului de

bumerang asupra Vestului pe care utilizarea armelor nucleare l-ar putea avea, generase deja

procuparea pentru o apărare a Occidentului mai puţin dependentă de armele nucleare.

Rezultatele cele mai importante ale acestei noi orientări strategice a factorilor de decizie

politico-militari din cadrul NATO şi ai Administraţiei SUA au fost desfăşurarea trupelor

56 Vezi NSC-68: United States Objectives and Programs for National Security (April 14, 1950). A Report to the President Pursuant to the President’s Directive of January 31, 1950, la http://www.fas.org/irp/offdocs/nsc-hst/nsc-68.htm. 57 Cf. Leffler Melvin, A Preponderance of Power: National Security, the Truman Administration and the Cold War, Stanford University Press, 1992, passim.

143

terestre americane în Europa şi obiectivele ambiţioase pe care NATO şi le-a stabilit pentru

desfăşurarea forţelor sale la reuniunea de la Lisabona, din februarie 19524.

Noua Administraţie Eisenhower şi-a axat strategia pe „doctrina descurajării”

(deterrence doctrine) al cărui element central îl constituia promovarea unei politici externe

mai agresive, de descurajare a adversarului, folosind drept instrument principal deţinerea

armei nucleare. Un prim document important în sfera securităţii adoptat, în octombrie 1953,

de către Administraţia Eisenhower este cel cunoscut sub indicativul NSC-162/2. El stipula o

reducere a forţei prin schimbarea regulilor de angajare în războiul general, astfel încât armele

nucleare tactice cu rază mică de acţiune să fie folosite exclusiv pe câmpul de bătălie, iar cele

strategice să fie utilizate împotriva teritoriului inamic. Totodată, el recunoştea necesitatea

prezenţei unor garnizoane americane pe teritoriul aliaţilor, care să materializeze de o manieră

credibilă angajamentul SUA faţă de securitatea lor5.

În ianuarie 1954, secretarul de stat John Foster Dulles anunţa că Statele Unite

intenţionează în viitor să descurajeze agresiunea sovietică bazându-se pe o mare capacitate de

represalii. Denumită ulterior a “represaliilor masive”, noua politică prevedea o ripostă fermă

faţă de orice acţiune agresivă a sovieticilor, indiferent de locul unde s-ar fi produs aceasta –

“în Arctica şi sub tropice; în Asia, în Orientul Apropiat şi în Europa; pe mare, pe uscat sau în

aer”6. Ea a fost în general interpretată – nu cu deplină îndreptăţire – în sensul că principalele

obiective economice şi politice sovietice şi chineze vor fi devastate ca răspuns la oricare

agresiune, indiferent cât de limitată ar fi fost ea. Noua orientare strategică lăsa loc unei

anumite ambiguităţi în ceea ce priveşte autorizarea folosirii armelor nucleare. Neavând

această certitudinea recurgerii la ele, factorii militari de decizie au menţinut un număr mai

important de forţe convenţionale decât ar fi fost necesar dacă această certitudine exista.

4 Lawrence Freedman, “The First Two Generations of Nuclear Strategists”, în Peter Paret, ed., Makers of Modern Strategy from Machiavelli to the Nuclear Age, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1986, p. 738. 5 Ibidem, pp. 741-743.

144

Necesitatea extinderii sistemului de securitate occidental şi în bazinul mediteraneean a

stat la baza primei extinderi a NATO. Includerea Greciei şi Turciei în Alianţa Nord-Atlantică

(1952) a urmărit consolidarea flancului sudic al alianţei. Turcia stăpânea strâmtorile, avea o

poziţie strategică cheie în Orientul Apropiat, în timp ce Grecia controla comunicaţiile din

Mediterana Orientală. Împreună, ele asigurau securitatea Italiei, iar, prin aceasta, flancul sudic

era întărit. Ulterior, integrarea în mai 1955 a RFG în NATO, derulată pe fondul eşecului

proiectului Comunităţii Europene de Apărare (1954) şi a iminentei constituiri a Pactului de la

Varşovia, a condus şi la consolidarea semnificativă a dispozitivului de apărare occidental în

centrul Europei. Cum Germania de Vest a insistat ca teritoriul său să nu devină câmp de

bătălie, apărarea frontierelor sale a devenit, implicit, strategia „apărării înaintate” a

Occidentului în ansamblul său.

Reevaluări importante ale strategiilor sovietică şi americană de securitate s-au produs

în a doua jumătate a anilor ’50, pe fondul „dezgheţului” ce a marcat relaţiile internaţionale

după moartea lui Stalin, a Conferinţei de la Geneva (18-23 iulie 1955) şi crizelor est-europene

ce au urmat. Proclamarea de către Kremlin a principiilor “coexistenţei paşnice” în relaţiile cu

Occidentul şi a posibilităţii evitării războaielor între state cu sisteme social-politice diferite

crea premisele limitării confruntării cu „lagărul” capitalist la domeniile economic şi ideologic.

La rândul său, Washingtonul a început să se bazeze tot mai mult pe efectul descurajator al

deţinerii armelor nucleare, fără a încerca să menţină superioritatea nucleară sau să redreseze

dezechilibrul convenţional. Mai mult decât atât, i-a determinat şi pe aliaţi să se asocieze

strategiei nucleare americane.

În pofida progreselor reale, detensionarea relaţiilor Est-Vest rămânea cu totul parţială,

dacă ţinem seama de faptul că, în plină epocă a „spiritului Genevei”, Kremlinul a decis

înfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Decizia a fost luată pe fundalul unei întregi serii de

6 Dominique David (ed.), Est/Ouest 1945/1990, Éditions Publisud, Paris, 1992, p. 116.

145

evoluţii politico-militare şi împrejurări geopolitice şi geostrategice - admiterea Greciei şi

Turciei în NATO, respingerea de către guvernele S.U.A., Marii Britanii şi Franţei, a

propunerii Uniunii Sovietice de aderare la NATO (31 martie 1954), admiterea RFG în

Uniunea Europei Occidentale (octombrie 1954) şi NATO (9 mai 1955) şi semnarea Tratatului

de stat cu Austria (15 mai 1955), prin care URSS pierdea dreptul de a mai menţine forţe

militare în România şi Ungaria. Semnarea Tratatului de la Varşovia la doar o zi după

încheirea tratatului ce restabilea independenţa şi suveranitatea Austriei, dădea măsura

îmbinării în politica externă sovietică hruşciovistă a gesturilor de bunăvoinţă către Occident,

cu consolidarea sferei hegemonice în Europa de Est7.

Din acest ultim punct de vedere rămâne semnificativ faptul că în pofida ţelurilor sale

oficial declarate, în practică Tratatul de la Varşovia a fost utilizat doar în conflicte intra-

sistemice, împotriva „deviaţioniştilor” din blocul răsăritean. Decizia Ungariei de a se retrage

din Pactul de la Varsovia şi a promova o politică de neutralitate (1 noiembrie 1956), a cărei

transpunere în practică ar fi atras după sine prima modificare majoră a statu quo-ul geopolitic

european postbelic, a convins Moscova de necesitatea de a interveni în forţă pentru a reprima

revoluţia maghiară (4 noiembrie 1956). Intervenţia militară sovietică a fost favorizată şi de

contextul internaţional: Marea Britanie şi Franta erau angajate în criza Suezului, iar SUA , în

ciuda retoricii zgomotoase oficiale a rollback-ului au dat de înţeles Kremlinului că nu

intenţionau să se folosească de dificultăţile URSS din zona sa de influenţă pentru a-i leza

interesele geopolitice. Mai mult decât atât, în condiţiile în care deplasarea în Ungaria a

corpului expediţionar de voluntari pus pe picioare de dictatorul spaniol Francisco Franco

pentru a veni în ajutorul luptătorilor pentru libertate maghiari depindea de închirierea unor

avioane americane sau de acordarea permisiunii ca avioanele spaniole să aterizeze pentru

realimentare în Germania, Washingtonul nu numai că a refuzat ambele opţiuni, dar a şi

7 Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Editura Corint, Bucureşti, 2002, pp. 45-49.

146

ordonat ambasadorului său în capitala spaniolă să întreprindă tot ceea ce era necesar pentru a

stopa iniţiativa spaniolă8.

În acel moment, altele erau priorităţile geostrategice americane. Criza Suezului şi

conştientizarea riscurilor unor schimbări politice şi strategice majore în perimetrul asiatic au

determinat Congresul SUA să declare Orientul Mijlociu regiune de importanţă vitală pentru

interesul naţional al SUA. Criza a fost folosită de către SUA pentru a prelua din mâinile Marii

Britanii şi Franţei, rolul de „gestionar” al securităţii în această parte a lumii.

Pe de altă parte, pierderea monopolului atomic, accelerarea înarmării nucleare şi

lansarea de către sovietici a primului satelit artificial al Pământului – Sputnik – la 4 octombrie

1957 au determinat şi o reconsiderare a strategiei nucleare americane, din unghiul de vedere al

luării mai atente în calcul a problemei vulnerabilităţii. Pentru prima oară de la începutul

Războiului Rece Uniunea Sovietică demonstra că deţine capacitatea tehnologică pentru a

distruge într-un timp relativ scurt, cu ajutorul rachetelor balistice, ţinte strategice din Europa

Occidentală şi SUA. Într-adevăr, în toamna lui 1957, majoritatea analiştilor politico-militari

americani nutreau sentimentul că Statele Unite rămăseseră în urmă în cursa înarmărilor şi că

teritoriul lor îşi pierduse invulnerabilitatea. Împrejurarea a catalizat emergenţa unui nou trend

în gândirea strategică americană, care-şi baza analizele luarea în calcul a noilor evoluţii

tehnologice. Între promotorii importanţi ai acestei noi orientări s-a numărat Albert

Wohlstetter. El este şi autorul disjuncţiei conceptuale între noţiunile de „prima” şi „a doua”

lovitură, ce se va afla în centrul dezbaterilor legate de arma nucleară în perioada ce va urma.

Prima lovitură desemna atacul direcţionat către mijloacele de represalii ale inamicului. O

primă lovitură încununată de succes ori va distruge forţele nucleare le inamicului la nivel

terestru, ori le va intercepta în aer înainte ca acestea să-şi atingă ţinta. A doua lovitură viza

capacitatea de absorbţie a primei lovituri şi de declanşare a unor represalii devastatoare asupra

8 Ibidem, pp. 94-95.

147

inamicului. Forţele destinate primei lovituri trebuiau să aibă capacitatea de a ataca

infrastructura militară a inamicului, dar nu era esenţial ca ele să-şi asigure şi supravieţuirea.

Prin contrast, cerinţa sine qua non pentru o a doua lovitură era supravieţuirea forţelor

destinate a o realiza9.

Noua orientare s-a concretizat în lansarea doctrinei „limit ării daunelor” (damage

limitation), care postula necesitatea de a dispune de mijloace tehnice diversificate şi

sofisticate până la nivelul imediat inferior celui de natură a declanşa apocalipsa nucleară.

Între timp, programele de experienţe nucleare subterane din anii ’60 au condus la

creşterea eficienţei explozivilor nucleari, fapt ce a permis reducerea dimensiunilor

încărcăturilor explozive nucleare şi utilizarea lor în rachetele de tip MIRV, ce permiteau,

datorită încărcăturilor nucleare multiple, atacarea mai multor ţinte simultan.

Atât SUA cât şi Uniunea Sovietică au conferit prioritate maximă dezvoltării şi

construirii acestui tip de rachetă balistică care reducea considerabil eficienţa sistemului anti-

rachetă (Anti-Ballistic Missile, ABM) şi a sateliţilor de spionaj.

Între timp, replicile americane la performanţa sovietică a lansării Sputnik-ului nu s-au

lăsat aşteptate. La 31 ianuarie 1958 Statele Unite lansau primul lor satelit artificial – Explorer

1, iar la 28 iulie 1958 submarinul nuclear USS Nautilus atingea Polul Nord. Percepţia

vulnerabilităţii strategice în spaţiul extra-atmosferic, pe care o generase lansarea Sputnik-ului

în cercurile politico-militare americane, era acum întrucâtva contrabalansată de redobândirea

iniţiativei strategice într-un mediu – cel subacvatic – în bună măsură ignorat de strategii erei

nucleare, în primul deceniu postbelic.

Către finele deceniului 6, tema dominantă în cercurile strategice americane devenise

riscul implicării accidentale într-un război nuclear şi căutarea „stabilităţii”. Prin stabilitate,

strategii americani înţelegeau situaţia în care nici una din părţi nu ar fi fost constrânsă să preia

iniţiativa militară într-o criză, pentru a recurge la „prima lovitură” sau a împiedica cealaltă

9 Lawrence Freedman, op. cit., pp. 752-753.

148

parte de a recuge la ea. Treptat, cercurile strategice civile au dezvoltat ideea conform căreia

pentru a asigura un echilibru strategic nuclear era necesar nu doar ca forţele americane să nu

fie vulnerabile faţă de un atac sovietic surpriză, ci şi de a linişti Uniunea Sovietică că forţele

sale nu vor fi vulnerabile faţă de un atac surpriză al SUA. Din motive lesne de înţeles, ideea

n-a fost uşor asimilată de către cercurile militare americane, însă frica de un război nuclear,

persistenţa crizelor legate de statutul Berlinului de Vest, avansul tehnologic sovietic

demonstrat prin lansarea Sputnik-ului şi sentimentul că angajarea în cursa înarmărilor ar putea

fi scăpată de sub control, au făcut ca în cele din urmă ea să fie acceptată şi să devină

orientarea strategică oficială a Administraţiei Kennedy.

În timpul lui Kennedy, Washingtonul a promovat negocierea directă cu Moscova, fără

vreun amestec din partea aliaţilor vest-europeni. Criza Berlinului (1958-1961), moştenită de la

administraţia Eisenhower, a fost percepută de Kennedy ca un test cheie pentru o viitoare

aşezare a relaţiilor bilaterale pe baze non-confrontaţionale. Diplomaţia flexibilă practicată de

Washington în problema germană, ce a fost pe punctul de a-l îndepărta pe cancelarul vest-

german Konrad Adenauer de SUA, era menită să-i readucă pe sovietici la masa tratativelor,

angajaţi, în vremea lui Hruşciov, în susţinerea activă a statelor clientelare (Cuba) şi a

mişcărilor marxiste şi de eliberare naţională din Lumea Treia.

7.3 Criza rachetelor din Cuba

Răsturnarea de la putere a generalului Fulgencio Batista y Zaldívar, ce instituise un

regim dictatorial în Cuba, şi intrarea triumfală în Havana, la 1 ianuarie 1959, a

revoluţionarilor conduşi de Fidel Castro-Ruz şi Ernesto „Che” Guevara, a creat panică în

rândurile Administraţiei americane. Casa Albă, preşedintele american Dwight Eisenhower

personal, se temeau că „microbul” comunist avea să se răspândească în întreaga Americă

Latină. Încă cu mult timp înainte ca să fie adoptată legea privind reforma agrară (17 mai

149

1959), ca Fidel Castro să se declare marxist, să stabilească legături diplomatice cu Moscova

(7 mai 1960) şi să treacă la naţionalizarea întreprinderilor aparţinând SUA (iulie-octombrie

1960), Consiliul de Securitate Naţională al SUA a decis, la 10 martie 1959, schimbarea

regimului politic din Cuba. Având acordul preşedintelui Eisenhower, Agenţia Centrală de

Investigaţii (CIA) a început să organizeze, finaţeze, înarmeze şi antreneze exilaţii cubanezi în

vederea unei răsturnări prin forţă a regimului Castro. Pe lângă sabotaje, se avea în vedere

chiar asasinarea preşedintelui cubanez – după cum a relevat-o în 1975 o anchetă a Senatului

american.

Seria atacurilor şi sabotajelor gherilelor teroriste cubaneze a început la 21 octombrie

1959, când două avioane americane au deschis focul asupra Havanei, provocând 2 morţi şi 50

de răniţi. Incidentul a fost prezentat în detaliu Consiliului de Securitate al ONU la 18 iulie

1960, de către ministrul cubanez al Afacerilor Externe, Raul Roa. Cum însă ambasadorul

SUA la ONU a negat existenţa vreunei intenţii agresive a Statelor Unite faţă de Cuba,

Consiliul de Securitate s-a abţinut să acţioneze. În septembrie 1960, Castro însuşi s-a deplasat

la New York, pentru a prezenta detaliile afacerii în faţa Adunării Generale a ONU. Ceea ce nu

ştia preşedintele Cubei era faptul că prin intermediul unui memorandum ultrasecret, omologul

său american decisese finanţarea de către SUA a creării pe teritoriul Guatemalei a unei tabere

de antrenament pentru exilaţii cubanezi anticastrişti ce urmau a invada Cuba.

Pregătită, la 15 aprilie 1961, prin raiduri aeriene ale avioanelor americane B-26

(camuflate în avioane cubaneze) asupra aeroporturilor Santiago de Cuba şi San Antonio de los

Baños, încercarea de debarcare şi invazie a mercenarilor anticastrişti în Golful Porcilor (Bahia

de Cocinos), derulată în perioada 17-20 aprilie, s-a încheiat printr-un dezastru militar pentru

americani.

Noua agresiune a fost adusă la cunoştinţa ONU de către ministrul cubanez de Externe,

dar şi de această dată acuzaţiile au fost respinse de către ambasadorul american, susţinut de

150

către cel britanic. Însă faptele nu mai puteau fi negate mult timp. Într-o declaraţie făcută la

Casa Albă la 24 aprilie, noul preşedinte american, John Fitzgerald Kennedy, a trebuit să

recunoască evidenţa acestora şi a preluat asupra preşedinţiei întreaga lor responsabilitate.

Îndată după această declaraţie, Washingtonul a impus un embargou total asupra produselor

americane ce se exportau în Cuba. Între timp Kremlinul, care urmărise cu atenţie evoluţia

evenimentelor, s-a decis că era momentul să facă ceva mai mult pentru Cuba decât să lanseze,

în van, proteste în plenul ONU.

Alternativa cea mai ieftină şi mai rapidă la instalarea giganticelor rachete balistice

intercontinentale era instalarea unor rachete cu rază medie de acţiune în apropierea Statelor

Unite. Aflată la doar aproximativ 150 de kilometri de coasta Floridei, Cuba era opţiunea

firească pentru o atare desfăşurare după intrarea insulei caraibiene în lagărul socialist.

Rachetele SS-4, cu o rază de aproximativ 1.900 kilometri puteau atinge capitala americană,

iar rachetele SS-5 puteau acoperi cea mai mare parte a teritoriului SUA.

Asupra genezei acţiunii sovietice este importantă mărturia lui Fyodor Burlatsky, unul

din apropiaţii lui Hruşciov din acea perioadă care după criza rachetelor a redactat scrisoarea

liderului sovietic către Fidel Castro, prin care îi explica acestuia raţiunea amplasării rachetelor

în Cuba. „Eram împreună cu ministrul Apărării, mareşalul Malinovsky la Varna, în Bulgaria.

Ne plimbam pe plaja Mării Negre şi mareşalul Malinovsky mi-a spus”, îi explica Hruşciov lui

Castro, „uite, pe partea cealaltă a Mării Negre, în Turcia, se află rachete nucleare americane

care pot distruge în şase minute toate oraşele din sudul Uniunii Sovietice. Este îngrozitor. Şi

atunci”, continua Hruşciov, „l-am întrebat pe Malinovsky, de ce nu putem face la fel ca

Statele Unite? De ce nu am putea plasa arme, de exemplu, în Cuba? Malinovsky a răspuns că

probabil aceasta era o idee bună”10. Aşa s-a născut operaţiunea „Anadir” (al cărei nume,

10 Gabriel Partos, The World That Came In From The Cold: Perspectives from East and West on the Cold War, Royal Institute of International Affairs, BBC World Service, London, 1993, pp. 65-66.

151

evocând o mică localitate siberiană, a fost ales în mod deliberat pentru a escamota ţinta sa

caraibiană).

Declanşată oficial în mai 1962, operaţiunea „Anadir” a însemnat transportul

transatlantic, în perioada iulie-octombrie 1962, la bordul a 85 de nave maritime sovietice, a 42

de rachete nucleare cu rază medie de acţiune SS-4 (cele de tip SS-5 n-au ajuns niciodată), a

personalului de deservire a acestora, de circa 43.000 de militari, şi a unui impresionant arsenal

(tancuri, rahete antiaeriene, etc) şi echipament militar auxiliar. Prin proiecţia acestei forţe

impresionante în mica insulă aflată în „coasta” Statelor Unite, liderul sovietic Nikita Hruşciov

dorea să sublinieze hotărârea sprijinirii efective a aliatului său caraibian, să corecteze poziţia

de inferioritate strategică în care se găsea Uniunea Sovietică în raport cu SUA în sfera armelor

nucleare prin amplasarea în Turcia (1961), în apropierea graniţei sovietice, a rachetelor

americane Jupiter, să obţină o poziţie strategică cheie în raport cu principalul său adversar şi

un avanpost înaintat în emisfera vestică, şi să facă o demonstraţie de forţă ale cărei ţinte erau

deopotrivă Washingtonul şi Beijingul.

Întreaga operaţiune s-a desfăşurat în cel mai strict secret. Comandanţilor sovietici li

s-a comunicat destinaţia finală – Cuba – numai după trecerea navelor aflate sub comanda lor

prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Iar militarii sovietici care au participat la descărcarea

impresionantului arsenal nuclear, au fost iniţial îmbrăcaţi în civil, pentru ca mai apoi, pe

teritoriul Cubei, să primească uniforme ale armatei cubaneze şi să nu li se permită să

vorbească ruseşte, pentru a nu trezi suspiciunea populaţiei indigene.

Preparativele instalării rachetelor nucleare sovietice pe teritoriul cubanez erau în toi

când, la 14 octombrie 1962, un avion american de recunoaştere la înaltă altitudine U-2 le-a

fotografiat. Fotografiile au fost trimise centrului de interpretare fotografică al CIA (CIA Photo

Interpretation Center), care a confirmat că este vorba de instalarea unor rachete nucleare.

152

Ştirea a provocat un şoc la Casa Albă. Drept urmare, la 15 octombrie, a fost convocată

de urgenţă o reuniune secretă a Comitetului Executiv (ExComm) al Consiliului Naţional de

Securitate. Reuniunea a evidenţiat hotărârea preşedintelui american de a face ca rachetele

nucleare sovietice, amplasate mult prea aproape de ţărmurile Floridei, să fie evacuate de pe

teritoriul Cubei. Secretarul apărării Robert McNamara i-a recomandat preşedintelui să nu

aducă afacerea în atenţia ONU. „O dată angajat în această abordare politică – argumenta

McNamara –, nu cred că veţi avea nici cea mai mică şansă de a întreprinde o acţiune

militară”. Soluţia Pentagonului era trecerea neîntârziată la bombardarea şi invadarea Cubei.

Ea se baza pe faptul că la apogeul crizei cubaneze SUA deţinea o putere nucleară de nouă ori

mai mare decât a arsenalului sovietic. În pofida unei sănătăţi serios şubrezite, care ar fi putut

să-i altereze limpezimea judecăţii (în timpul crizei Kennedy lua zilnic 8 medicamente

diferite!), preşedintele american a luat hotărârea înţeleaptă de a nu ceda presiunilor

Departamentului Apărării. Alegerea a fost cu atât mai fericită cu cât – s-a aflat ulterior –

forţele terestre sovietice staţionate în Cuba dispuneau de rachete nucleare tactice, ce urmau a

fi folosite pentru respingerea unei invazii americane. Iar o atare ripostă ar fi declanşat, fără

doar şi poate, primul (şi ultimul!) război atomic între superputerile americană şi sovietică. În

locul unei atari soluţii militare extreme, preşedintele Kennedy a optat pentru instituirea unei

blocade maritime în jurul insulei, menite a împiedica introducerea de noi rachete pe teritoriul

său (denumirea oficială a acestei măsuri preventive era aceea de „carantină”, dorindu-se

evitarea conotaţiilor asociate episodului nefericit al blocadei Berlinului). Ceea ce nu ştia însă

preşedintele Kennedy la acea dată era că în acel moment patru submarine sovietice, dintre

care unul dotat cu torpile nucleare, se îndreptau deja către Caraibe, iar două dintre ele aveau

să se întâlnească faţă în faţă cu trei nave americane din compunerea blocadei maritime.

Retroactiv, preşedintele american a catalogat acest episod drept unul dintre cele mai

periculoase din istoria derulării crizei rachetelor.

153

La 22 octombrie 1962, o nouă misiune a avioanelor de recunoaştere U-2, condusă de

William Ecker, confirma în mod indubitabil, prin fotografii detailate, existenţa rachetelor

nucleare sovietice pe teritoriul micii insule caraibiene. În aceeaşi zi, la orele 19,00, o lume

întreagă afla stupefiată din discursul televizat al preşedintelui american că „în dispreţul

flagrant şi deliberat” al Cartei Naţiunilor Unite, Uniunea Sovietică instalase rachete nucleare

pe teritoriul Cubei. „Cel mai mare pericol ar fi fost să nu facem nimic”, sublinia el, explicând

că ordonase instituirea unui embargo strict pentru întreg echipamentul militar ofensiv a cărui

destinaţie era Cuba. În acelaşi timp, o rezoluţie americană solicita „dezmembrarea promptă şi

retragerea tuturor armelor ofensive staţionate în Cuba...sub controlul observatorilor Naţiunilor

Unite”, în caz contrar, Washingtonul rezervându-şi dreptul de a recurge la o lovitură de

răspuns (full retaliatory strike).

În memoriile sale, secretarul general de atunci al ONU, Sinth U Thant, originar din

Birmania, avea să noteze în legătură cu acest episod: „Puteam cu greu să-mi cred ochilor şi

urechilor. Tehnic, aceasta însemna începutul războiului împotriva Cubei şi Uniunii Sovietice.

Atât cât îmi amintesc, era discursul cel mai funest şi mai grav pronunţat vreodată de un şef de

stat”. Pentru a împiedica escaladarea în continuare a crizei, U Thant a rugat statele membre al

ONU de a se abţine de la orice acţiune militară şi a iniţiat discuţii cu Kennedy, Hruşciov şi

Castro.

La 25 octombrie, ambasadorul american la ONU, Adlai Stevenson, a prezentat

fotografiile rachetelor nucleare sovietice din Cuba în faţa unui public perplex şi a omologului

său sovietic, Valerian Zorin, care, deşi vădit jenat, continua să nege evidenţa, susţinând că

fotografiile sunt trucate.

Între timp, pregătirile de război continuau, gradul de alertă al forţelor militare

americane fiind ridicat de la Defcon 3 la Defcon 2. Bombardiere americane cu încărcătură

nucleară ce vizau ţinte de pe teritoriul Uniunii Sovietice au fost ridicate de la sol, în sudul

154

Statelor Unite au fost operate concentrări de trupe, iar forţele NATO din Europa Occidentală

au fost puse în stare de alertă. Pe de altă parte, în zona Caraibelor vapoare şi submarine

sovietice executau manevre militare, iar în Cuba militarii sovietici, dimpreună cu cei

cubanezi, lucrau zi şi noapte pentru a face operaţionale rachetele nucleare, poziţionate de aşa

manieră încât să dea o ripostă fermă unei eventuale invazii americane.

În cele din urmă, negocierile diplomatice purtate în culise au îndepărtat pericolul

declanşării dezastrului nuclear. Un rol important în aceste negocieri l-a avut întâlnirea

conspirativă (petrecută într-un restaurant din Washington, DC) dintre spionul rus Aleksandr

Fomin (pe numele său adevărat Alexandr Feklisov) şi un oficial al Departamentului de Stat,

Scali, care în numele preşedintelui american, a oferit Kremlinului anularea blocadei maritime

şi abţinerea de la atacarea Cubei, în schimbul retragerii rachetelor nucleare sovietice de pe

teritoriul acesteia.

În seara zilei de 26 octombrie, traducerea scrisorii personale pe care liderul sovietic o

adresase omologului său american parvenea pe masa preşedintelui Kennedy. În esenţă,

scrisoarea confirma acceptul Kremlinului de a pune în aplicare propunerea Washingtonului.

Nu mică însă le-a fost mirarea oficialilor de la Casa Albă când au constatat, a doua zi

dimineaţă, că menţionând înţelegerea sovieto-americană, agenţiile internaţionale de ştiri

pomeneau între termenii încheierii sale şi retragerea din Turcia a rachetelor americane Jupiter

– condiţie ce nu făcuse parte iniţial din deal.

Pe acest fundal, când o parte a oficialităţilor americane se întrebau, cu îngrijorare, cine

conducea, de fapt, Uniunea Sovietică, a „explodat” o altă bombă mediatică: vestea că la 27

octombrie 1962, un avion de recunoaştere U-2 fusese doborât de către sovietici deasupra

Cubei, iar pilotul său, maiorul Rudolf Anderson, ucis (înregistrându-se astfel prima victimă a

crizei rachetelor).

155

Faptul că Washingtonul presupunea (după cum se va dovedi ulterior, neîntemeiat) că

ordinul fusese dat de Moscova, a făcut ca ziua de 26 octombrie să fie supranumită „sâmbăta

neagră” (Black Saturday).

A urmat o nouă rundă a contactelor diplomatice, Bobby Kennedy întâlnindu-l pe

ambasadorul sovietic la Washington, Anatoly Dobrânin, căruia i-a comunicat acceptul

preşedintelui american de a retrage rachetele Jupiter din Turcia, cu condiţia ca sovieticii să

păstreze secretul asupra acestei operaţiuni. Iar la 28 octombrie SUA au promis să se abţină de

la orice nouă agresiune împotriva Cubei. La începutul lui noiembrie1962, lumea răsufla

uşurată, ameninţarea celei mai periculoase crize a războiului rece de a se transforma în

„război cald” fiind îndepărtată. În următoarele câteva luni, 60 de rachete şi 134 de focoase

nucleare vor fi dezasamblate şi transportate de pe teritoriul Cubei, înapoi, pe teritoriul

sovietic.

Prin modul derulării sale, criza rachetelor a devenit un studiu de caz pentru ceea ce în

„teoria jocului” se numeşte „jocul laşului” (chicken game sau coward game). În forma clasică

a jocului, doi jucători, fiecare la volanul automobilului săi, se îndreaptă unul către altul, iar cel

dintâi care schimbă direcţia maşinii sale, pierde întrecerea, fiind declarat „chicken”. În mod

similar, pe parcursul crizei rachetelor, SUA şi Uniunea Sovietică au jucat un soi de „ruletă

rusească” la nivel global. Administraţia Kennedy a mizat pe retragerea de către sovietici a

rachetelor din regiunea caraibiană, în vreme ce Moscova a mizat pe faptul că Washingtonul va

renunţa la solicitarea sa. Miza jocului implica, pe lângă prestigiu şi avantaje strategice în

competiţia nucleară, un imens risc pentru întreaga planetă. Cu toate acestea, ambii competitori

au optat pentru calea riscantă a confruntării directe. În cele din urmă, jucătorul cu

determinarea cea mai mare a câştigat11.

11 Detalii asupra aplicării modelului “alegerii raţionale” la criza rachetelor din Cuba la Graham T. Allison, Essence of Decision: Explaining the Cuban Missile Crisis, Little, Brown and Co., Boston, 1971. Pentru detalierea fazelor crizei şi caracterizarea sa drept o “criză perfectă, construită în maniera unei tragedii clasice”,

156

Din punct de vedere geopolitic, trei sunt urmările mai importante ale crizei rachetelor:

renunţarea de către cele două superputeri la capetele de pod pe care le reprezentau

amplasamentele strategice din Turcia – spre Caucaz şi Asia Centrală (pentru SUA) – şi,

respectiv, Cuba – spre America de Nord şi America Latină (pentru URSS); canalizarea

tensiunilor intra-sistemice dintre superputeri către alte regiuni de la periferia sistemului

bipolar – Vietnam, Etiopia, Somalia, Yemen, Angola Mozambic, Afganistan, etc; şi

ascendentul de care se va bucura regimul lui Fidel Castro asupra marii majorităţi a mişcărilor

de orientare marxistă din America Latină şi de Sud, ca urmare a sprijinului primit din partea

sovieticilor după criza din 1962 (instruirea armatei cubaneze, instalarea unei baze de spionaj

pentru interceptarea şi descifrarea comunicaţiilor, etc) 12.

7.4 Strategii şi evoluţii strategice în deceniile 7-9 ale secolului XX

După criza cubaneză cele două superputeri se vor strădui să reducă riscurile unui

derapaj nuclear. În iunie 1963 între Washington şi Moscova a fost instituit „telefonul roşu” –

un sistem rapid şi operativ de comunicare telefonică între liderii de la Casa Albă şi Kremlin în

cazuri de criză. La 5 august 1963 s-a semnat la Moscova tratatul care interzicea experienţele

nucleare altele decât cele subterane. Iar la 1 iulie 1968 Uniunea Sovietică şi SUA au semnat

tratatul de neproliferare a armelor nucleare, prin care cele două părţi se angajau să nu ajute un

stat terţ să fabrice bomba nucleară.

Între timp, în 1962 Kremlinul a elaborat strategia atacului nuclear masiv. Enunţată de

Sokolovski, noua strategie militară sovietică pornea de la ideea că, în condiţiile escaladării

cursei înarmărilor, confruntarea nu putea fi decât nucleară. Forţele armate sovietice trebuiau

vezi Jean-Louis Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002, pp. 20-35. 12 José Luis Picciuolo, “La crisis de los misiles en Cuba. Consecuencias politicas y militares (Octubre-Noviembre de 1962)”, în Luc de Voos, Military Alliances since 1945, XXVth International Congress of Military History, Bruxelles, 2000, pp. 69-81.

157

să dispună de capabilităţi tactice, operaţionale şi strategice şi să fie capabile să asigure

protecţia teritoriului URSS împotriva atacurilor nucleare adverse13.

În secretarul american al apărării din vremea Administraţiei Kennedy, Robert

McNamara, Kremlinul a găsit partenerul de care avea nevoie pentru a prezerva stabilitatea în

plan strategic-nuclear. Procupat de consolidarea stabilităţii şi limitarea pierderilor din

rândurile civililor în cazul unui război nuclear, McNamara a dezvoltat conceptul de

„distrugere reciprocă garantată” (mutual assured destruction). Intrat în jargonul strategic în

1964, conceptul – al cărui nefericit acronim era MAD („nebun”, în limba engleză) – desemna

„capacitatea de a descuraja un atac nuclear deliberat asupra Statelor Unite sau a aliaţilor săi

prin menţinerea unei posibilităţi clare şi neîndoielnice de a pricinui unui agresor sau unei

combinaţii de agresori daune la un nivel inacceptabil chiar şi după absorbţia unui prim atac

surpriză”. Limita de la care daunele deveneau „inacceptabile”, erau foarte riguros cuantificate

de conceptul MAD: între 20 şi 25% din populaţie şi 50% din capacitatea industrială14.

Un alt moment însemnat în evoluţia gândirii strategice în prima jumătate a deceniului

7 l-a reprezentat adoptarea de către Administraţia Kennedy, la 16 iunie 1962, a strategiei

„răspunsului flexibil”. Cunoscută şi ca strategia McNamara, ea se întemeia pe două postulate

principale. Primul dintre ele statua inacceptabilitatea unui răspuns nuclear automat în cazul

unei agresiuni convenţionale. Astfel, unui atac convenţional trebuia să i se răspundă tot cu

mijloace convenţionale, dacă acestea eşuau, se putea recurge la arme nucleare tactice şi doar

în ultimă instanţă, dacă şi această modalitate de ripostă eşua, se putea face apel la arsenalul

nuclear strategic. Cel de al doilea postulat afirma că păstrarea de către Statele Unite a

controlului decizional şi a monopolului folosirii armelor nucleare în cadrul NATO erau vitale

pentru interesul naţional al SUA. Acest al doilea postulat a stat la baza altor două propuneri pe

care Administraţia Kennedy le-a înaintat Bruxelles-ului: aceea de creare a unui parteneriat

13 Est/Ouest 1945/1990, pp. 130-135. 14 Lawrence Freedman, op. cit., pp. 757-758.

158

atlantic (4 iulie 1962), care prevedea posibilitatea asocierii puterilor europene la elaborarea

strategiei atomice atlantice, fără a se pune însă în discuţie apanajul exclusiv al SUA asupra

folosirii armelor nucleare, şi, respectiv, aceea de creare a unei Forţe Multilaterale Atlantice

(decembrie 1962). Propunerile Administraţiei Kennedy au provocat vii dispute în

contradictoriu în sânul Alianţei, ceea ce a amânat, până în 1967, adoptarea de către NATO a

strategiei „răspunsului flexibil”.

În acest context, la 7 martie 1966, Franţa a luat decizia retragerii din structurile

militare NATO, provocând prima fisură în cadrul blocului atlantic. În viziunea generalului De

Gaulle, Alianţa Nord-Atlantică trebuia reformată pe principiul a trei piloni de putere – SUA,

Marea Britanie şi Franţa. Legitimarea prezenţei Franţei în acest triumvirat era conferită de

deţinerea de către Franţa a armei nucleare, precum şi de influenţa deosebită exercitată de către

aceasta într-un spaţiu – cel al Africii de nord – disputat în egală măsură de Uniunea

Sovietică15. Franţa trebuia să fie capabilă de a regla conflictele minore, care prin consecinţele

lor imprevizibile ar fi putut fi afecta securitatea sa – acţiune care nu se putea realiza însă decât

prin cooperare cu aliaţii. În acelasi timp, ea trebuia să fie capabilă să descurajeze orice posibil

agresor prin deţinerea unei forţe nucleare (force de frappe) autonome. Franţa a dezvoltat astfel

strategia „dublei apărări”, care consta în participarea la acţiunile aliate în cazul conflictelor

minore şi, în cazul amplificării conflictului, în luarea în considerare a posibilităţii unei

manevre disuasive autonome. Poziţia sa geografică constrângea însă Franţa la o disuasiune

limitată, non-nucleară, care putea fi realizată doar cu acordul şi sprijinul SUA.

Implicarea SUA în războiul din Vietnam, prezentată ca o chestiune de interes naţional

pentru strategia de stăvilire a comunismului la nivel global, a constituit elementul central al

politicii pragmatice urmate de noul preşedinte american Richard Nixon în relaţiile cu Uniunea

Sovietică şi aliaţii săi. „Noi nu ne implicăm pe plan mondial pentru că avem angajamente, noi

15 Frédéric Bozo, Deux strategies pour l’Europe. De Gaulle, les États Unis et l’Aliance Atlantique 1958-1969, Paris, 1996.

159

avem angajamente pentru că suntem implicaţi. Interesele noastre sunt cele care trebuie să dea

formă angajamentelor noastre, mai curând decât invers” – afirma preşedintele Nixon. La 11

mai 1967, Consiliul Naţional de Securitate emitea o directivă care ridica împiedicarea

dominaţiei comuniste asupra Vietnamului de Sud la rangul de obiectiv strategic de interes

naţional al Statelor Unite. În condiţiile în care comuniştii vietnamezi controlau aproape trei

sferturi din ţară, după accederea la putere a generalului Thien, americanii şi-au amplificat

prezenţa militară în zonă. În urma incidentului din august 1967, când o navă de război

americană a fost atacată în golful Tonkin, succesorul lui Kennedy, Lyndon Johnson, va

solicita şi obţine din partea Congresului aprobarea pentru bombardarea Vietnamului de Nord

de către avioane B-52.

În perioada următoare, pe fundalul statornicirii unui anume echilibru militar şi

strategic între superputeri şi a noilor viziuni strategice ale liderilor acestora, s-a produs o nouă

destindere a climatului internaţional. Sub conducerea lui Leonid I. Brejnev, Kremlinul a dus o

politică prudentă, menită consolidării poziţiilor sovietice în sfera sa de influenţă şi a statutului

Uniunii Sovietice de superputere. De cealaltă parte, preşedintele american Richard Nixon şi

principalul său consilier de politică externă, Henry Kissinger, conştienţi de afectarea imaginii

externe a SUA ca urmare a războiului din Vietnam, au adoptat o linie mai suplă în raporturile

cu Moscova, promovând tactica multiplicării legăturilor cu Uniunea Sovietică (linkage

doctrine). Promiţându-li-se sovieticilor că li se va da satisfacţie în domenii la care aceştia

ţineau în mod deosebit, în schimbul unor compensări de valori similare în alte domenii, s-a

ajuns la un joc care practic elimina confruntarea directă în atingerea ţelurilor propuse. Aşa se

explică, de pildă, cum urmărind rezolvarea cât mai rapidă a conflictului din Vietnam, Nixon a

promovat ideea atragerii URSS în procesul de instaurare a păcii în această ţară.

Pe fundalul îmbunătăţirii relaţiilor sovieto-americane, în decembrie 1967, Consiliul

ministerial NATO a adoptat aşa-numitul raport Harmel (denumit după numele ministrului

160

belgian de Externe Pierre Harmel, iniţiatorul său). Raportul prevedea că realizarea

principalului obiectiv al NATO – acela al asigurării păcii şi securităţii – se putea face nu doar

prin „putere militară” şi „solidaritate politică” între membrii săi, ci şi prin dialog politic cu

Europa de Est şi preciza că una din funcţiunile esenţiale ale Alianţei Nord-Atlantice era

„statornicirea unor relaţii Est-Vest mai stabile”. Totodată, era reluată ideea potrivit căreia o

criză sau un conflict izbucnit în afara zonei Atlanticului de Nord putea compromite securitatea

întregului spaţiu euroatlantic, fie direct, fie indirect, prin afectarea echilibrului global.

În evoluţia Tratatului de la Varsovia, momentul august 1968 a reprezentat o

premieră, prin faptul că a marcat prima intervenţie colectivă a trupelor Pactului (cu excepţia

celor ale României) împotriva unuia din statele membre. Întrucât susţinea dreptul inalienabil

al fiecărei ţări socialiste de a-şi alege propria cale spre socialism şi propunea o „umanizare” a

acestuia din urmă, „primăvara de la Praga” a generat temerea Moscovei că blocul răsăritean ar

putea fi destabilizat.

În condiţiile escaladării crizei cehoslovace, la 3 iulie 1968, liderul sovietic Leonid I.

Brejnev va da o primă formulare la ceea ce ulterior se va numi doctrina “suveranităţii

limitate”. În esenţă, doctrina Brejnev legitima dreptul URSS şi al aliaţilor săi din Tratatul de

la Varşovia de a interveni pe toate căile, inclusiv prin mijloace militare, într-o ţară „fr ăţească”

în care socialismul era ameninţat.

În decizia de a se interveni militar pe teritoriul Cehoslovaciei (în noaptea de 20 spre 21

august 1968), o pondere însemnată au avut-o mobilurile de ordin militar-strategic. Între

acestea mai importante au fost dorinţa Moscovei de a beneficia de o prezenţă militară

permanentă pe teritoriul Cehoslovaciei, precum şi faptul că „primăvara de la Praga” ameninţa

să pună sub semnul întrebării aranjamentele sovietico-cehoslovace încheiate în secret în prima

jumătate a anilor '60 privitoare la desfăşurarea de arme nucleare sovietice pe teritoriul

Cehoslovaciei. Dacă înainte de 1968, conducerea militară sovietică nu avea motive să se

161

îndoiască de loialitatea „armatei populare cehoslovace”, odată cu „primăvara de la Praga”,

mare parte din elementele pro-sovietice din cadrul acesteia fuseseră înlocuite. Numai o

prezenţă militară sovietică masivă ar fi putut asigura securitatea fizică a armamentului nuclear

aflat pe teritoriul ceh.

Aproape concomitent cu derularea intervenţiei trupelor Uniunii Sovietice, Poloniei,

Ungariei, RDG-ului şi Bulgariei în Cehoslovacia, semnale diverse indicau o intensificare a

mişcărilor de trupe ale „aliaţilor” la graniţele României. În aceste condiţii, dacă în ziua

declanşării invaziei Cehoslovaciei, Nicolae Ceauşescu condamnase vehement acţiunea în

forţă a Pactului de la Varşovia, în zilele ce au urmat, liderul român a adoptat o atitudine mult

mai prudentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât în întâlnirea pe care o avusese la Vîrşeţ cu Iosip

Broz Tito, liderul comuniştilor iugoslavi declarase că în eventualitatea ocupării României de

către forţe armate străine va permite retragerea guvernului şi armatei române pe teritoriul ţării

sale doar cu condiţia dezarmării unităţilor româneşti16.

Intervenţia în forţă a trupelor Tratatului de la Varşovia pentru reprimarea

„primăverii de la Praga” nu numai că a determinat retragerea Albaniei din Tratatul de la

Varsovia (13 septembrie 1968), dar a şi modificat radical atitudinea Alianţei Nord-Atlantice

faţă de blocul răsăritean. Aspectele militare şi-au redobândit importanţa tradiţională luându-se

decizia constituirii unei flote navale a NATO în Mediterană. Totodată, fostul secretar de stat

american Dean Rusk a propus o revizuire a doctrinei NATO privind riposta, în sensul că

„NATO trebuie să reacţioneze şi în cazul unor provocări sau atacuri sovietice în zona din

apropierea NATO” („zona gri”). În „zona gri” erau menţionate între altele Austria, Iugoslavia

şi România. La rândul său, preşedintele Nixon a propus crearea în cadrul NATO a unui

organism însărcinat cu „studierea problemelor strategice ale alianţei şi hotărârea măsurilor ce

s-ar impune în caz de criză”. Similar Consiliului de Securitate al ONU, el urma a fi compus

16 Adrian Pop, op. cit., pp. 130-131, 143-146.

162

din cinci membri permanenţi (SUA, Anglia, R.F. a Germaniei, Franţa şi Italia) şi doi

nepermanenţi. Iar ministrul britanic al Apărării, Denis Healey, a readus în discuţie strategia

represaliilor masive cu armament nuclear (menită a compensa inferioritatea numerică a

forţelor convenţionale), la care comandamentul NATO renunţase în mod oficial şi a propus,

susţinut de ministrul britanic de Externe, „constituirea unui „nucleu european” („entitate

europeană”) în cadrul NATO, considerând că Europa Occidentală poate să-şi asigure la un

cost acceptabil apărarea17.

Altminteri, în spiritul doctrinei Sonnenfeldt, Statele Unite au considerat afacerea

cehoslovacă una a Pactului de la Varşovia, iar invazia din august „o pană de automobil pe

drumul cooperării Est-Vest”.

Dacă Administraţia Nixon nu era dispusă să rişte cursul ascendent al relaţiilor sale cu

Kremlinul pentru Cehoslovacia, o va face, parţial, pentru China, reluând relaţiile diplomatice

cu marea putere asiatică. Pe fondul rupturii dintre Moscova şi Beijing, survenite în 1960, şi a

seriei de incidente de la frontiera sino-sovietică, în 1969 sovieticii se pregăteau să invadeze

China. Negocierile şi tatonările declanşate de Nixon cu Mao Zedong, au condus, în februarie

1973, la redactarea unui comunicat comun. Pentru prima oară, China şi Statele Unite

exprimau hotărârea comună de a se opune tentativelor oricărei puteri de a domina lumea –

formulă eufemistică care viza Uniunea Sovietică, nevoită acum să “lupte”, în plan ideologic,

pe două fronturi.

Pee de altă parte însă, Nixon şi-a dat acordul faţă de politica de răsăriteană (Ostpolitik)

urmată de noul cancelar vest-german Willy Brandt începând din 1969. Consecinţele

geopolitice ale acestei politici au fost dintre cele mai însemnate, conducând la încheierea unor

tratate diplomatice care recunoşteau inviolabilitatea frontierelor europene postbelice – tratatul

dintre RFG şi URSS (august 1970), cel dintre RFG şi Polonia (decembrie 1970), acordul

17 Ibidem, pp. 151-152.

163

cvadripartit asupra Berlinului (3 septembrie 1971) şi tratatul dintre cele două Germanii (21

decembrie 1972)18. Prin implicaţiile lor, cele mai importante s-au dovedit a fi ultimele două:

acordul asupra Berlinului îngăduia tranzitarea mărfurilor şi persoanelor între fosta capitală a

Reichului şi RDG, iar tratatul dintre RFG şi RDG normaliza relaţiile dintre cele două

Germanii, ceea ce a permis ulterior (septembrie 1973) admiterea lor în ONU.

Totodată, în mai 1972, s-a semnat la Moscova prima înţelegere sovieto-americană din

cadrul negocierilor de limitare a armelor strategice (Strategic Arms Limitation Talks,

SALT)19.

La rândul său, începutul anului 1973 a marcat încheierea acordului provizoriu privitor

la Vietnam, care chiar dacă nu a reuşit să pună capăt ostilităţilor (ele au continuat atât în

Vietnam, cât şi în Cambogia şi Laos până în 1975), are meritul de a fi declanşat procesul

normalizării situaţiei în Asia de Sud-Est.

Chiar şi în micile momentele de criză – ca, de exemplu, către sfârşitul războiului

arabo-israelit din octombrie 1973, când forţele strategice americane au fost puse în stare de

alertă pentru a avertiza Uniunea Sovietică de a nu înterveni în favoarea Egiptului – nu s-a mai

recurs la diplomaţia nucleară, armele nucleare devenind în bună măsură irelevante în

confruntarea Est-Vest. Preocuparea centrală a negocierilor de dezarmare din anii 70 a

constituit-o asigurarea parităţii dintre superputeri20. Ea a încurajat dezbateri pe tema

disparităţilor dintre structurilor de forţe ale celor două părţi şi împărţirea armelor nucleare pe

categorii – „strategice”, „cu rază medie” şi „scurtă” de acţiune – care, la rândul său, a

consolidat conceptul unei scări gradate a escaladării nucleare.

Tot în 1973 s-au deschis lucrările Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa

(CSCE), care aveau să fie încununate doi ani mai târziu (1 august 1975) prin semnarea a

acordurilor de la Helsinki. Prin semnarea Actului Final de la Helsinki la 1 august 1975, URSS

18 Est/Ouest 1945/1990, pp. 418-422. 19 Vezi John Newhouse, Cold Dawn: The Story of SALT, New York, 1973.

164

si-a atins un obiectiv important, respectiv recunoasterea statu quo-ului în Europa şi

inviolabilitatea frontierelor statuate în 1945. Cum însă aceste acorduri vizau, între altele, şi

obligativitatea respectării drepturilor omului, semnarea acestora de către Uniunea Sovietică a

oferit Occidentului o armă redutabilă şi un puternic element de legitimare a intervenţiilor sale

în favoarea celor aflaţi dincolo de „cortina de fier”.

Perioada ce va urma a fost marcată de o nouă agravare a tensiunilor sovieto-

americane, ca urmare a intervenţiei sovietice în Afganistan (1979). Washingtonul a perceput

acţiunea sovietică ca pe o tentativă a Moscovei de a pune stăpânire pe rezervele de petrol din

Golful Persic. Pentru a preîntâmpina înaintarea sovietică către această zonă, la 23 ianuarie

1980 preşedintele Carter a lansat doctrina care-i poartă numele, ce stipula că orice încercare

de a impune controlul asupra Golfului Persic era considerată o ameninţare directă la adresa

intereselor de securitate ale SUA. Drept urmare, Administraţia Carter nu numai că a sprijinit

rezistenţa afgană, dar a şi pus bazele unei coaliţii compuse din Pakistan, China, Arabia

Saudită, Egipt şi Marea Britanie, care s-a situat ferm de partea mujahedinilor. Drept urmare,

în perioada ce va urma, Kremlinul va cunoaşte tot mai apăsat efectele sindromului de

„supraîntindere teritorială”, de care suferă marile puteri. Prin drenarea unor însemnate resurse

umane şi materiale, aventura afgană se va repercuta asemeni unui bumerang asupra sa.

Un alt succes major al Washingtonului în jocul geostrategic purtat cu Kremlinul l-a

constituit stabilirea de relaţii externe directe, nemediate, cu China. Pentru rolul său în

normalizarearea realaţiilor sino-americane, consilierul pentru securitate naţională al

preşedintelui Carter între anii 1977 şi 1981, analistul politic Zbigniew Brzezinski, a fost

decorat în 1981 cu „medalia prezidenţială pentru libertate” (Presidential Medal for Freedom).

Totodată, preşedintele Carter a sancţionat printr-o directivă prezidenţială (PD59)

propunerea secretarului apărării Harold Brown de investigare a posibilităţilor purtării unui

20 Lawrence Freedman, op. cit., pp. 772-773.

165

război nuclear de durată cu sovieticii care să aibă drept ţinte obiective politice şi economice

cheie ale Uniunii Sovietice şi să permită Statelor Unite să acţioneze cu promptitudine şi

eficienţă pe fiecare treaptă a scării escaladării nucleare21. Anunţând intenţia restabilirii

„principiilor morale ale diplomaţiei americane” şi folosind chestiunea drepturilor omului ca

armă antisovietică, preşedintele Carter a instituit o nouă legitimitate politică acţiunii SUA,

restituind Occidentului iniţiativa ideologică în confruntarea cu Estul.

Între timp, adâncirea crizei poloneze (1980-1981) şi perspectiva venirii la putere a

unui guvern anticomunist care ar fi putut realinia drastic politica externă a Poloniei şi atrage

după sine efecte destabilizatoare în întreg blocul răsăritean, au generat îngrijorarea

Kremlinului. Îngrijorarea era legitimă în condiţiile în care, prin situarea sa în inima Europei,

legăturile de comunicaţii şi logistice cu Grupul de Forţe Sovietice din Germania Răsăriteană

şi existenţa a numeroase depozite cu ogive de rachete nucleare pe teritoriul său, Poloniei îi

fusese hărăzit un rol strategic de primă însemnătate în cadrul blocului răsăritean.

Preparativele pentru o eventuală intervenţie armată au fost folosite ca factor de

presiune psihologică, pe de o parte asupra liderilor comunişti polonezi pentru a-i determina să

instaureze legea marţială, pe de altă parte asupra liderilor sindicatului liber „Solidaritatea”,

pentru a-i descuraja să preia puterea în Polonia.

Strategia sovietică a fost încununată de succes, ea conducând, în cele din urmă, atât la

introducerea legii marţiale în Polonia (13 decembrie 1981), cât şi la prevenirea producerii

altor tulburări majore în alte ţări ale blocului răsăritean, în perioada de instabilitate politică şi

incertitudine ce a urmat morţii lui Brejnev (1982-1985)22.

În 1982, pe fondul proliferării armelor nucleare strategice şi, se pare, şi al accederii

Spaniei în NATO, Kremlinul a acceptat oficial în documentele sale noţiunea de descurajare în

materie nucleară. Prezentată de Nikolai Ogarkov, în textul intitulat „Întotdeauna gata de a

21 Walter Slocombe, “The Countervailing Strategy”, în International Security, Vol. 5, No. 4, Spring 1981, pp. 21-22.

166

apăra patria”, noua strategie sovietică se întemeia pe ideea factorului disuasiv reprezentat de

forţele nucleare strategice şi necesitatea menţinerii tuturor categoriilor de forţe armate într-un

stadiu de pregătire de luptă ridicat, care să garanteze în orice moment riposta în cazul unui

atac surpriză din partea unui agresor occidental23.

Intensificarea cursei înarmărilor, materializată în amplasarea de către URSS în partea

sa europeană a rachetelor cu rază medie de acţiune SS-20 şi contramăsurile luate de SUA şi

aliaţii săi în Europa Occidentală, au determinat o intensificare a preocupărilor pentru

elaborarea unor strategii capabile să garanteze securitatea SUA la scară globală. La începutul

anilor ’80, preşedintele Ronald Reagan a adoptat „strategia ripostei directe”, menită a stopa

presiunea geopolitică sovietică şi a relansa programul de înarmare prin care să se anihileze

aspiraţiile sovietice la superioritate strategică.

Materializarea sa s-a produs în martie 1983, când SUA au lansat Iniţiativa de Apărare

Strategică (Strategic Defense Initiative), cunoscută şi sub denumirea convenţională de

„războiul stelelor”, care va marca începutul redobândirii de către SUA a iniţiativei strategice

în plan tehnologic în competiţia cu URSS.

Împrejurarea îl va determina pe noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, să reformuleze

strategia de securitate sovietică după venirea sa la putere (martie 1985). “Noua gândire” în

planul securităţii s-a bazat pe trei piloni ideatici: puterea militară nu garantează securitatea,

aceasta putând fi obţinută doar prin mijloace politice; securitatea unui stat nu sporeşte dacă

dobândirea sa se face în detrimentul intereselor de securitate ale altui stat; şi, respectiv, toate

statele sunt interdependente, prin urmare securitatea unui stat depinde de relaţiile pe care

acesta le întreţine cu celelalte state, în interacţiune reciprocă.

Confruntat, pe plan intern, cu un complex militaro-industrial puternic, ce exercita o

influenţă însemnată asupra politicului, lega legitimarea consumului imens de resurse de

22 Vezi, pe larg, evoluţia crizei poloneze la Adrian Pop, op. cit., pp. 157-196. 23 Vez textul documentului în Est/Ouest 1945/1990, pp. 139-144. Est/Ouest 1945/1990, pp. 139-144.

167

confruntarea cu Occidentul şi nu dorea schimbarea, Gorbaciov şi-a focalizat eforturile

reformatoare pe iniţierea unui amplu curs spre destindere şi dezangare militară în relaţiile cu

Occidentul care să oblige în cele din urmă forţele conservatoare interne să accepte ca legitimă

reducerea semnificativă a cheltuielilor militare şi alocarea resurselor astfel eliberate sectorului

civil al economiei sovietice. În acest context, au fost derulate negocieri de dezarmare atât în

ceea ce priveşte rachetele nucleare – cu rază medie (eliminate prin tratatul de la Washington,

din decembrie 1987), scurtă şi lungă de acţiune – cît şi în ceea ce priveşte reducerea

efectivelor şi a armamentului convenţional (seria negocierilor din cadrul Conferinţei de la

Viena asupra tratatului CFE, tratatul de la Paris, din noiembrie 1990, etc). Negocierile au fost

complemenate de gesturi unilaterale de bunăvoinţă din partea Kremlinului: în 1988, de pildă,

Gorbaciov anunţa reducerea unilaterală a efectivelor militare cu o jumătate de milion de

oameni pe parcursul următoarelor 24 de luni, precum şi decizia de retragere a trupelor

amplasate în RDG, Cehoslovacia şi Ungaria.

Pe fondul repudierii “doctrinei Brejnev” şi înlocuirii sale prin „doctrina Sinatra”24, ce

lăsa est-europenilor deschise opţiunile pentru viitor, în perioada gorbaciovistă s-au produs şi

reevaluări importante ale raporturilor Kremlinului cu aliaţii săi din „imperiul exterior”.

Începutul a fost făcut de Gorbaciov însuşi, care declara la Helsinki, la 26 octombrie 1989, că

Uniunea Sovietică se angajează să nu mai intervină armat pentru menţinerea la putere a

regimurilor comuniste din Europa de Est. A doua zi, Consfătuirea miniştrilor de externe ai

ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia întărea printr-un comunicat declaraţia liderului

sovietic. A urmat imediat condamnarea oficială a intervenţiilor în forţă în Cehoslovacia

(1968) şi Afganistan (1979). Astfel, la finele lui octombrie 1989, ministrul sovietic de Externe

Eduard Şevardnadze s-a referit la invazia trupelor sovietice în Afganistan ca la o acţiune “nu

numai contrară intereselor umanităţii, ci o încălcare a propriei legislaţii sovietice”. Iar la 4

24 Doctrina îşi trage denumirea de la versurile unuia din celebrele şlagăre ale lui Frank Sinatra: “I did it my way” – în traducere liberă, “Am făcut-o în felul meu, am procedat după cum am crezut de cuviinţă”.

168

decembrie 1989, liderii Bulgariei, Ungariei, R.D. Germane, Poloniei şi URSS, reuniţi la

Moscova, au recunscut, printr-o declaraţie comună, că „intrarea trupelor lor în 1968 în

Cehoslovacia a fost o ingerinţă în afacerile interne ale Cehoslovaciei suverane” şi că, prin

urmare, trebuia considerată „un act ilegal”.

În aceste condiţii, jocul geopolitic „la schimb” pe care l-a încercat Administraţia

americană în timpul evenimentelor din decembrie 1989, de a încuraja o intervenţie a forţelor

militare sovietice în România care să estompeze criticile faţă de intervenţia americană

similară în Panama, a eşuat, Moscova rămânând fidelă principiului neintervenţiei, enunţat de

Gorbaciov25.

O surpriză încă şi mai mare pentru occidentali a reprezentat-o prezentarea de către

liderul sovietic, la Strasbourg, în iulie 1990, a viziunii sale asupra noii arhitecturi de securitate

europeană, axată pe ideea „casei comune europene”. Cu acest prilej, Gorbaciov anunţa

retragerea forţelor sovietice din Cehoslovacia (80 000 de oameni) şi Ungaria (65 000 de

oameni), reducerea numărului lor în Germania Răsăriteană, de la 380 000 la 195 000 de

oameni şi disponibilitatea Kremlinului de a accepta reunificarea Germaniei, urmând ca după

acest moment să se producă, într-un interval de 4 ani, retragerea totală a trupelor sovietice de

pe teritoriul său.

În cele din urmă, prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est (1989) vor face

caducă existenţa Tratatului de la Varşovia. La 25 februarie 1991 s-a semnat la Budapesta,

primul din cele două protocoale care vor consemna autodesfiinţarea organizaţiei. Potrivit

acestuia, începând cu 31 martie 1991, toate organismele şi structurile sale militare îşi încetau

oficial activitatea. Ultimul act din existenţa organizaţiei s-a consumat la Praga, la 1 iulie 1991,

în cadrul ultimei reuniuni a Comitetului Politic Consultativ, prin semnarea unui „Protocol

privitor la încetarea existenţei Organizaţiei Tratatului de la Varşovia”.

25 Detalii la Adrian Pop, op. cit., pp. 326-330.

169

Odată cu autodizolvarea organizaţiei şi, ulterior (decembrie 1991), implozia URSS, se

încheia astfel o întreagă epocă – cea a Războiului Rece – şi se punea capăt unui întreg sistem

de organizare al relaţiilor internaţionale – ordinea bipolară.

170

Capitolul 8

Geopolitica în epoca globalizării

Ultimii 150 de ani au fost martorii unui conflict surd între statele constituite şi

dezvoltate pe principii geopolitice, ce doreau să „închidă” şi să controleze spaţiul terestru,

resursele şi populaţia şi cele cu tendinţe şi aspiraţii globalizante, ce doreau să deschidă lumea

liberei circulaţii a ideilor, bunurilor şi serviciilor. Unii dintre cei ce au analizat evoluţia acestei

lupte desfăşurate în surdină au concluzionat că sfârşitul Războiului Rece ar fi însemnat şi

sfârşitul geopoliticii1. La rîndul lor, Paul Virilio şi James Der Derian au avansat ideea potrivit

căreia, în condiţiile diminuării semnificaţiei spaţiului şi a creşterii însemnătăţii timpului, în

lumea de azi cronopolitica ar fi mult mai importantă decât geopolitica în afacerile

internaţionale. Alţii, precum analistul militar Edward Luttwak, pornind de la realitatea

reducerii semnificaţiei puterii militare în afacerile internaţionale, au anunţat tranziţia de la

geopolitică la geoeconomie, statele urmând a dobândi un „substitut geoeconomic pentru rolul

geopolitic în decădere”, iar „logica conflictului” urmând a fi exprimată prin „gramatica

comerţului”. Pentru ecologişti, adevărata tranziţie este cea de la geopolitică la ecopolitică2.

Potrivit fostului vicepreşedinte din vremea Administraţiei Clinton, Al Gore, umanitatea are

nevoie nu de o Iniţiativă de Apărare Strategică, ci de o Iniţiativă de Mediu Strategică.

Combinând elemente preluate de la promotorii tuturor acestor tendinţe, Richard Falk, profesor

de drept internaţional la Universitatea Princeton şi ceilalţi colaboratori asociaţi proiectului

„modele ale ordinii mondiale” (World Order Model Project) au subliniat că lumea se

îndepărtează rapid de geopolitică „către o realitate economică, culturală şi politică mai

integrată”, denumită geoguvernare. În condiţiile diminuării capacităţii de guvernare a

1 Brian W. Blouet, Geopolitics and Globalization in the Twentieth Century, Reaktion Books, London, 2003, p. 2. 2 Phylliss Mofson, “Global Ecopolitics”, în George J. Demko, William B. Wood, eds., Reordening the World: Geopolitical Perspectives on the Twenty-First Century, second edition, Westview Press, Boulder, CO, 1999, p. 246.

171

statutului-naţiune, nu geopolitica este cea în măsură a oferi soluţii problemelor politicii

mondiale, ci geoguvernarea, eforturile menite a institui structuri de guvernare eficiente şi

durabile la nivel global.

Fără nici o îndoială, globalizarea, interdependenţele crescânde şi revoluţia informatică

au afectat şi continuă să afecteze modul cum statele-naţiuni şi comunităţile umane

interacţionează. Dar aceasta nu aruncă geopolitica în irelevanţă. În realitate, departe de a-şi fi

pierdut relevanţa, geopolitica a dobândit caracteristici noi în etapa actuală, astfel încât se

poate spune că începe să prindă contur geopolitica secolului XXI3.

8.1 Geopolitica post-modernă

Dincolo de faţetele şi formele diverse pe care le-a asumat, geopolitica tradiţională a

avut drept numitor comun trei caracteristici de bază. Prima dintre ele se referă la faptul că

geopolitica, ca abordare aparţinând esenţialmente secolului XX a avut de la început imprimată

în ea o anumită notă imperială. Născută în capitale imperiale şi condensând o viziune

occidentală asupra lumii, ea se focaliza pe impactul reţelelor moderne de transport (căi ferate,

vase cu aburi, etc.) asupra teritorialităţii. Sfârşitul geografiei ca explorare şi descoperire,

oferea pentru întâia dată oportunitatea unei priviri geopolitice de ansamblu asupra

mapamondului. Ea a generat înţelegerea politicii internaţionale ca mega-spectacol, ca dramă

teatrală desfăşurată pe vaste întinderi spaţiale. Cea de a doua caracteristică de bază a

geopoliticii moderne o reprezintă conceperea entităţilor geografice esenţiale ca identităţi

aflate într-un perpetuu conflict. În sfârşit, cea de a treia vizează tratarea statului ca monadă

ireductibilă pe scena vieţii internaţionale.

Prin contrast, condiţia noastră contemporană, definită de Jean-François Lyotard ca

postmodernă, pare a fi una de vertij în plan geopolitic. Sub impactul globalizării,

3 Saul B. Cohen, „Geopolitics in the New World Era: A New Perspective on an Old Discipline”, în George J. Demko, William B. Wood, eds., op. cit., p. 40.

172

deteritorializării şi informaţionalizării, spaţiul mapamondic pare hibridizat, descentralizat şi

ieşit în proporţii variabile de sub controlul statelor naţionale. La rândul lor, comunicarea în

mediul electronic şi mijloacele accelerate de transport au generat un nou val, accelerat, de

compresie a timpului şi spaţiului. Aşa după cum observa reputatul analist politic Zbigniew

Brzezinski, spre deosebire de trecut, când epocile istorice apăreau clar reliefate conferindu-ne

percepţia clară a evoluţiei istorice, „istoria azi prezintă discontinuităţi marcate care intră în

coliziune unele cu altele”, modificând percepţiile noastre istorice.

Pe fondul acestor mutaţii esenţiale, tot trei par a fi şi caracteristicile esenţiale ale

geopoliticii postmoderne. Prima dintre vizează deteritorializarea. Emergenţa condiţiei

postmoderne a coincis cu deteritorializarea accentuată a lumii geopolitice. Cea de a doua se

referă la producerea de imagini geopolitice globale, fie că avem în vedere aspectul tehnologic

– imaginile prin satelit, sistemul GPS, etc – sau cel ideologic – împărţirea şi fixarea spaţiului

mapamondic în categorii precum „pieţe în formare” (emerging markets) şi „democraţii în curs

de dezvoltare” (emerging democracies), „state eşuate” (failed states) şi „state ticăloase”

(rogue states), state aparţinând miezului funcţional (functional core states) şi state aparţinând

prăpastiei neintegrate (non-integrating gap states). În sfârşit, cea de a treia caracteristică o

reprezintă tentativele de redefinire a peisajului strategic global post-Război Rece din

perspectiva noilor provocări cu caracter transnaţional la adresa securităţii – traficul ilicit de

droguri, arme şi fiin ţe umane, terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă,

conflictele etnice, dezastrele ecologice naturale sau artificiale, etc. – ce au transformat lumea

de azi într-o „societate a riscurilor globale” (David Held).

8.2 Paradigme noi

Prăbuşirea ordinii bipolare a catalizat o efervescenţă fără egal a reflecţiilor care

încercau să explice lumea post-Război Rece. Ca pentru a se revanşa pentru eşecul de a fi

173

prezis prăbuşirea comunismului în Europa de Est, politologii şi teoreticienii relaţiilor

internaţionale au propus, rând pe rând, paradigme noi.

8.2.1 Sfârşitul istoriei

Între cei care s-au aplecat între primii asupra schimbărilor din Europa de Est încercând

să le descifreze semnificaţia profundă a fost Francis Fukuyama. Într-un faimos articol publicat

în vara lui 1989 în revista „The National Interest”4, Fukuyama postula emergenţa unui

remarcabil consens, care ar fi fost extins la scara întregului mapamond, privitor la

legitimitatea democraţiei liberale ca sistem de guvernare. Viziunea liberalismului triumfător,

extinzându-se la scara întregii planete, putea fi interpretată ca „punct final al evoluţiei

ideologice a umanităţii” şi „formă finală de guvernare” şi, deci, să însemne – în sens hegelian

– „sfârşitul istoriei”. Cât de rău a fost înţeleasă iniţial teza sa de către unii din comentatorii săi

– în sensul stupid al încetării producerii unor evenimente istorice – o va arăta Fukuyama

însuşi, într-o „Critică criticilor mei”5. De abia după apariţia lucrării Sfârşitul istoriei şi ultimul

om (1992), în care teza a fost reluată, dezvoltată şi argumentată pe larg, a început ea să fie

înţeleasă de comentatori în toată complexitatea articulaţiilor sale. În prelungirea lui Kojéve,

interpretul lui Hegel, care ridicase dorinţa de recunoaştere la rangul de adevărat „motor al

istoriei”, Fukuyama considera că ţinerea sub control a acesteia este problema esenţială a

politicii. Provocarea esenţială căreia va trebui să-i facă faţă liberalismul în viitor ar constitui-o

faptul că democraţia liberală a generat oameni care au renunţat la credinţa în propria lor

valoare, în favoarea confortabilei auto-prezervări. Privat de respectul de sine, de thymos,

„ultimul om” al societăţii liberale contemporane ar fi renunţat la una din componentele

esenţiale care alcătuiesc, împreună cu raţiunea şi dorinţa – potrivit lui Socrate, citat de Platon

4 Francisc Fukuyama, “The End of History?, în The National Interest, Vol. 16, Summer 1989, pp. 3-18. 5 Idem, “Reply to My Critics”, în The National Interest, Vol. 18, Winter 1989-1990, pp. 21-28.

174

în Republica – sufletul omenesc6. Lipsit de thymos, „ultimul om” n-ar fi decât un sclav al

propriilor sale dorinţi. Ajuns în acest punct al raţionamentului său, Fukuyama se întreabă: ar

trebui să ne temem că „vom fi în acelaşit timp fericiţi şi satisfăcuţi cu situaţia noastră”, că nu

vom mai fi „fiiinţe umane ci animale ale genului homo sapiens? Sau există pericolul de a fi

fericiţi pe un plan, dar totuşi ne-mulţumiţi cu noi înşine pe un altul şi de aceea gata de a trage

înapoi lumea în istorie, cu toate războaiele, injustiţia şi revoluţiile sale?”7.

Istoria a confirmat, cel puţin parţial, cel de al doilea scenariu, demonstrând că

liberalismul are încă duşmani redutabili – hipernaţionalismul şi etnonaţionalismul din Balcani,

mentalitatea înclinată spre genocid din Rwanda, credinţele religioase fanatice ale talibanilor,

fundamentalismul unei părţi a lumii islamice sau a dreptei religioase din SUA. Atacurile

teroriste de la 11 septembrie 2001 au demonstrat, o dată în plus, dacă mai era nevoie,

falsitatea viziunii lui Fukuyama. În ultimă instanţă, 11 septembrie 2001 a fost o încercare de

contestare a supremaţiei ideologice a modelului american de societate şi, prin aceasta, o

tentativă de alterare a balanţei ideologice de putere. Violenţa efectivă a fost însoţită atunci de

cea simbolică, vizate fiind înseşi simbolurile puterii americane: World Trade Center –

simbolul puterii economice şi al liberalismului economic, în general; Pentagonul – simbolul

puterii militare; şi Casa Albă – simbolul puterii politice. Departe de a se fi „sfârşit,” în 1991,

istoria cunoaşte, aşadar, un nou început, plin de imprevizibilităţi.

Şi după evenimentele de la 11 septembrie 2001, Fukuyama a continuat să considere

corectă teza sa conform căreia „Istoria înţeleasă ca evoluţie a societăţilor umane prin diverse

forme de guvernare culminase în democraţia liberală modernă şi capitalismul orientat către

piaţă”. În opinia sa, „modernitatea, reprezentată de către SUA şi alte democraţii dezvoltate, va

rămâne forţa dominantă în politica mondială şi instituţiile încorporând principiile occidentale

fundamentale ale liberăţii şi egalităţii vor continua să se răspândească în lume. Atacurile de la

6 Idem, The End of History and the Last Man, The Free Press, New York, 1992, pp. 163-165. 7 Ibidem, p. 312.

175

11 septembrie reprezintă o disperată reacţie adversă faţă de lumea modernă ce pare să fie un

tren de marfă rapid pentru cei ce nu vor să se urce în el”8. Pe de altă parte însă, Fukuyama se

contrazice subliniind că „dacă recunoaştem că lupta fundamentală nu este numai cu teroriştii

propriu-zişi ci cu islamiştii radicali care văd lumea ca pe o luptă maniheistă între credincioşi

şi necredincioşi, atunci nu vorbim de un grup mic şi izolat de fanatici” ci de o întreagă ramură

a Islamului – „islamo-fascism”9.

8.2.2 Ciocnirea civilizaţiilor

O tentativă de descriere a fizionomiei lumii de după Războiul Rece, în termenii unor

blocuri civilizaţionale al căror comportament ar fi similar celui al unor plăci tectonice, a făcut-

o politologul Samuel Huntington, director al Institutului de Studii Strategice John M. Olin de

la Universitatea Harvard. Concepând civilizaţia ca „entitate culturală” şi „nivelul cel mai larg

de identificare” al unei comunităţi umane, Huntington distinge „şapte sau opt civilizaţii” ale

căror elemente de diferenţiere le-ar constitui istoria, limba, cultura, tradiţiile şi religia –

occidentală, confucianistă, japoneză, islamică, hindusă, slav-ortodoxă, latino-americană şi,

posibil, africană10. Teza sa postulează existenţa unor linii de fractură între aceste civilizaţii, ca

sursă dominantă a viitoarelor conflicte ale umanităţii. „Statele naţiuni vor rămâne actorii cei

mai puternici în afacerile mondiale, dar principalele conflicte ale politicii globale se vor

produce între naţiuni şi grupuri ale unor civilizaţii diferite. Ciocnirea civilizaţiilor va domina

politica globală. Liniile de fractură dintre civilizaţii vor fi liniile de luptă ale viitorului”11. În

Europa, „cea mai semnificativă linie despărţitoare” i se părea că „ar putea fi graniţa estică a

creştinătăţii occidentale în anul 1500”, ce separă Finlanda şi Statele Baltice de Rusia, trece

8 Idem, “History and September 11”, în Ken Booth and Tim Dunne (eds.), World in Collision: Terror and the Future of Global Order, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, New York, N.Y., 2002, pp. 27-28 9 Ibidem, p. 32. 10 Samuel P. Huntington, “The Clash of Civilizations?”, în Foreign Affairs, Summer 1993, pp.23-25. 11 Ibidem, p. 22.

176

prin teritoriile Belarusului şi Ucrainei, separând partea de de vest, de obedienţă catolică a

Ucrainei, de cea de de est, de obedienţă ortodoxă, face o buclă către vest, separând

Transilvania de restul României şi, în cele din urmă, ajunge pe teritoriul fostei federaţii

iugoslave, separând Croaţia şi Slovenia de restul teritoriului iugoslav. „Cortina de catifea a

culturii a înlocuit cortina de fier a ideologiei ca cea mai semnificativă linie despărţitoare în

Europa” – conchidea Huntington12.

Pe linia preocupărilor de geopolitică a frontierei, Huntington a încercat să identifice

asemenea linii de fractură între civilizaţii pe toate continentele. Numitorul comun al tuturor

acestora ar fi, în viziunea lui Huntington, opoziţia dintre civilizaţia occidentală şi celelalte

civilizaţii sau, reluând titlul articolului unui autor indian, „Vestul şi Restul” - slogan ce

reamintea semnalul de alarmă tras de Robert B. Kaplan privitor la iminenta „venire a

anarhiei”13.

Într-o lucrare ulterioară, Huntington şi-a reluat şi dezvoltat teza, încercând să

acrediteze ideea că liniile despărţitoare dintre civilizaţii sunt de o importanţă capitală nu doar

pentru definirea identităţii fundamentale a comunităţilor umane, ci şi pentru recompunerea

ordinii mondiale14.

Teoria lui Huntington a generat un şir întreg de replici, ce au demonstrat argumentat,

din varii perspective (confuzia dintre politică şi cultură, neluarea în calcul a ramurilor şiită şi

sunită ale Islamului, inexistenţa unei „conexiuni confuciano-islamice”, etc.), falsitatea

viziunii sale15.

12 Ibidem, pp. 30-31 13 Ibidem,p. 48; vezi şi Kishore Mahbubani, „The West and the Rest”, în The National Interest, Summer 1992, pp. 3-13. Vezi şi Robert Kaplan, The Coming Anarchy: Shattering the Dreams of the Post Cold War, Random House, New York, 2000. 14 Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon & Schuster, New York, 1996. Vezi, de asemenea, articolul lui Huntington extras din această lucrare, „The West: Unique not Universal”, în Foreign Affairs, Vol. 75, No. 6, November-December 1996, pp. 28-46. 15 Pentru reacţii la eseul lui Huntington “The Clash of Civilizations?”, vezi numărul special dedicat de revista Commentaire, No. 66, Été 1994; de asemenea, Marc Bonnefous, „Le choc des civilisations”, în Défense Nationale, No. 4, Avril 1994, pp. 87-95; Bruce Nussbaum, „Capital, not Culture”, în Foreign Affairs, No. 96, Fall 1994, p. 165; Theodore A. Couloumbis, Thanos Veremis, „In Search of New Barbarians: Samuel P.

177

Nici scenariul lui Kaplan, la care subscrie implicit viziunea huntingtoniană, al unei

„lumi bifurcate”, în care insulele de comfort ale lumii occidentale vor fi asaltate de mase de

oameni de rase şi culturi diferite care vor semăna anarhia în Occident, nu s-a împlinit decât cu

totul parţial. Chiar dacă imigraţia către ţările dezvoltate a atins proporţii considerabile în

ultimii ani, fenomenul nu a indus în societate o stare naturală de tip hobbesian, caracterizată

prin violenţă generalizată, aşa cum anticipa scenariul „Vestul şi Restul”.

8.2.3 Al Treilea Val

Una din caracteristicile esenţiale care definesc lumea contemporană este omniprezenţa

tehnologiei informaţionale în toate sferele vieţii umane. La temelia noi revoluţii în modul cum

este procesată şi manipulată informaţia stă microprocesorul, aşa după cum, la începuturile erei

industriale, acelaşi rol l-a jucat tiparul. Caracterul sistemic şi interdependent al vieţii umane în

lumea contemporană face ca atunci când una din părţile sistemului să nu funcţioneze bine,

efectul său negativ să se repercuteze asupra tuturor celorlalte părţi ale acestuia. Funcţionarea

optimă a sistemului presupune comunicarea efectivă, respectiv schimbul de informaţii, astfel

încât fiecare parte să se poată adapta la schimbările mediului în care operează. Cu alte

cuvinte, ea presupune accesul la informaţii precise şi în timp real. Reţelele de comunicare

globală au capacitatea de a distribui aproape instantaneu informaţia pe întreg mapamondul.

Parţial întrucât integritatea sistemelor o cere, parţial pentru că tehnologia o permite,

informaţia tinde să devină marfa de bază viitorului, tot aşa după cum, în erele industrială şi

agrară, aceleaşi roluri le-au îndeplinit banii şi forţa fizică58.

Huntington, ‘The Clash of Civilizations’ ”, în Mediterranean Quarterly, Vol. 5, No. 1, Winter 1994, pp. 36-44; Stephen M. Walt, „Building Up New Bogeymen”, în Foreign Affairs, No. 106, Spring 1997, pp. 166-169; Pierre Hassner, „Morally Objectionable, Politically Dangerous”, în The National Interest, No. 46, Winter 1996-1997, pp. 63-68;. Pentru răspunsul lui Huntington la critica lui Pierre Hassner, vezi „Hassner’s Bad Bad Review”, în The National Interest, No. 47, Spring 1997, pp. 97-102. 58 John L. Petersen, “Info War: The Next Generation”, în Proceedings, January 1997, pp. 60-61.

178

Viziunea pe care Alvin şi Heidi Toffler au propus-o în lucrarea Al Treilea Val (în

prelungirea unei alte lucrări celebre mai vechi, Şocul viitorului) pentru a descrie sistemul

mondial al secolului XXI este aceea a unei lumi în care coexistă trei tipuri diferite de societăţi,

care evoluează în paralel pe bande de viteză diferite, au nevoi economice diferite şi sunt

marcate de grade diferite de conectivitate. Societăţile Primului Val – simbolizate de săpăligă

– sunt cele agrare, cu un ritm al schimbării foarte lent, preocupate de dobândirea de resurse

naturale în vederea asigurării nevoilor primare de supravieţuire, foarte puţin conectate la

lumea exterioară, răvăşite de conflicte caracteristice stadiului tribal pre-naţional de evoluţie a

umanităţii, ai cărui actori principali sunt căpeteniile locale. Societăţile celui de Al Doilea Val

– simbolizate de linia de asamblare – sunt cele industriale, cu un ritm al schimbării mai alert,

a căror funcţionalitate se întemeiază pe nevoia de resurse energetice, materii prime şi pieţe de

desfacere, care întreţin o gamă variată de conexiuni cu lumea exterioară şi care au drept actori

principali statele-naţiuni. În sfârşit, societăţile celui de Al Treilea Val – simbolizate de

computer – sunt societăţile informaţionale în care schimbarea este accelerată la maximum, în

care preocuparea centrală este aceea de a converti cunoaşterea în bogăţie (şi nu aceea de a

dobândi noi teritorii, care practic dispare, sau aceea de a avea resurse naturale proprii, care

este diminuată), marcate de hiperconectivitate şi ai cărui actori principali sunt cei

transnaţionali (companii multinaţionale, religii mondiale, organizaţii non-guvernamentale

internaţionale, etc)59.

Coexistenţa acestor trei societăţi paralele crează tabloul unui lumi contemporane

ciudate şi paradoxale, în care „insule” interdependente, dominate de înalta tehnologie a

secolului XXI, alcătuiesc împreună un „arhipelag” ad-hoc, în mijlocul unui vast „ocean” al

subdezvoltării şi pauperităţii. Este o lume marcată de fluctuaţie continuă şi supusă mai mult ca

oricând impactului întâmplării, în care:

59 Alvin and Heidi Toffler, War and Anti-War: Survival at the Dawn of the 21st Century Little, Brown, and Company, New York, 1993, pp. 241-252.

179

- în vreme ce imensa majoritate a populaţiei are dificultăţi serioase în a-şi asigura

nevoile minime supravieţuirii, cele câteva societăţi cu adevărat post-industriale şi

post-naţionale sunt preocupate de cercetare hi-tech şi software, de accesul la şi

controlul asupra băncilor de date şi reţelelor de telecomunicaţii, de asigurarea unor

pieţe pentru produse şi servicii care încorporează un înalt nivel de inteligenţă, de

consulting managerial, de integrarea şi managementul reţelelor informaţionale, de

multiplicarea, diversificarea şi integrarea canalelor mass-media, de simulări virtuale şi

„învăţare continuă”;

- grupuri etnice tot mai numeroase îşi reclamă identitatea şi „suveranitatea”, în vreme

ce suveranitatea statelor avansate economic este în continuă erodare;

- chiar în statele cele mai puternic industrializate, există anumite regiuni privilegiate

tehnologic - ceea ce Tofflerii denumesc prin noţiunea de „tehnopoli” regionali

(Orange County şi Sylicon Valley în SUA, Osaka în Japonia, regiunea Lyon în Franţa

sau zona Ruhrului în Germania) – al căror statut socio-economic îl surclasează pe cel

al statelor-naţiuni în cadrul cărora acestea fiinţează;

- legăturile care se crează între marile firme transnaţionale sunt mai puternice şi mai

semnificative decât cele dintre statele-naţiuni în cadrul cărora au fost plasate sediile

lor centrale;

- non-linearitatea şi asimetria sunt la ele acasă, o stare conflictuală de mică amploare

putând degenera într-un mare război, iar derularea acestuia din urmă putând produce

schimbări insignifiante în distribuţia puterii.

Contrazicând teza populară la începuturile anilor 90 potrivit căreia prăbuşirea Uniunii

Sovietice şi a blocului răsăritean creat de aceasta în Răsăritul Europei reprezintă

principala explicaţie a schimbărilor dramatice pe care le cunoaşte lumea contemporană,

Alvin şi Heidi Toffler au susţinut că acestea s-ar fi produs oricum, fiind generate de

180

emergenţa unei noi civilizaţii a cărei prosperitate se bazează pe informaţie, şi care,

adăugându-se altor două modele, preexistente, a făcut ca sistemul mondial actual să fie

unul tridimensional (structurat pe trei paliere diferite) şi lipsit de echilibru (întrucât acestor

paliere le lipseşte numitorul comun).

Schimbarea produsă de societăţile celui de Al Treilea Val este una paradigmatică şi ea

afectează toate aspectele vieţii umane, inclusiv concepţia asupra securităţii şi maniera de

purtare a războiului. Citându-l pe Troţki, care spunea că „poţi să nu fii interesat de război, însă

războiul este interesat de tine”, Tofflerii au avansat propriul lor dicton, conform căruia

„naţiunile poartă războiul aşa cum produc bogăţia”. Corepunzător societăţilor celui de Al

Treilea Val, ar exista un „al treilea val” în modul de purtare a războiului: „forţa” devine mai

puţin tangibilă şi mult mai dependentă de factori calitativi; spaţiul de înfruntare capătă

dimensiuni planetare; creşte exponenţial rata mişcărilor (de forţe, logistică, idei) produse în

cadrul său şi timpul se comprimă; iar războiul însuşi devine un conflict între procese de

decizie, succesul său fiind asigurat de „diferenţialul informaţional” între comandanţi şi forţele

aflate în subordinea acestora.

8.2.4 Globalizare şi glocalizare

Globalizarea poate fi descrisă ca un proces (sau set de procese) care înmănunchează o

transformare a organizării spaţiale a relaţiilor şi tranzacţiilor sociale şi care generează fluxuri

şi reţele transcontinentale şi regionale de activitate, interacţiune şi putere. Globalizarea

lărgeşte cadrele determinante ale schimbării sociale la nivelul mapamondului şi operează o

redistribuţie teritorială a diversităţii lumii ca întreg. Ea se caracterizează prin patru tipuri de

schimbare: extinderea activităţilor economice, sociale şi politice dincolo de frontierele

naţionale, regionale şi continentale; intensificarea interconexiunilor şi interdependenţei în

planurile comercial, investiţional-financiar, cultural, comunicaţional, al emigrării, etc;

181

accelerarea circulaţiei informaţiei, ideilor, bunurilor, capitalului şi oamenilor în condiţiile

evoluţiei rapide a sistemelor moderne de transport şi comunicare; şi estomparea marcată a

distincţiei tradiţionale dintre afacerile interne şi cele internaţionale, în condiţiile caracterului

tot mai intrusiv al dreptului internaţional şi al împrejurării că evenimente locale pot influenţa

evenimente dintr-o cu totul altă parte a planetei decât cea în care s-au petrecut, sau pot avea

chiar consecinţe globale. Pe scurt, globalizarea poate fi concepută ca o lărgire, intensificare,

accelerare şi creştere a impactului interconectivităţii la nivel planetar. Ea tinde să conducă la

situaţia în care fiecare subsistem teritorial va semăna tot mai mult cu întregul, iar întregul se

va manifesta tot mai mult la nivelul părţilor sale componente60.

Interpenetrarea dintre global şi local, ca trăsătură a viitoarei societăţi globale a apărut

iniţial în mediile de afaceri japoneze, în anii ’80, sub forma ideii de “globalizare locală” sau

“glocalizare”. Noţiunea desemna procesul prin care corporaţiile multinaţionale îşi adaptau

produsele şi marketingul circumstanţelor locale, dictate de preferinţele consumatorilor locali,

proces ce implica un element de acţiune “de sus în jos”.

Ulterior, ideea legăturii de interdependenţă dintre global şi local a fost preluată de

organizaţiile nonguvernamentale internaţionale (dedicate protecţiei mediului, acţiunii civice,

social-politice, etc) sub forma sloganului “gândeşte local, acţionează local”, ce implica un

element de acţiune “de jos în sus”. Sloganul desemna procesul prin care actorii locali erau

chemaţi să reflecteze asupra consecinţelor globale ale acţiunilor lor, înainte de a le pune în

aplicare pe plan local61.

Globalizarea este înainte de toate un proces geoeconomic şi de abia apoi unul

geopolitic şi geocultural. Procesul de configurare a noului spaţiu planetar ca spaţiu

geoeconomic are în corporaţiile şi parteneriatele transnaţionale de tip reţea principalii săi

60 David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Global Transformations: Politics, Economics and Culture, Cambridge, Polity Press, 1999. Vezi şi Realism vs. Cosmopolitanism. A debate beween Barry Buzan and David Held, conducted byAnthony McGrew, la www.polity.co.uk/global/realism.htm 61 Robert J. Holton, Globalization and the Nation-State, Macmillan, 1999, pp. 16-18.

182

agenţi. Pe această bază, diviziunea internaţională a muncii, dezvoltată în ultimii 300 de ani

odată cu afirmarea statelor-naţiuni, are tendinţa de a se transforma în diviziune transnaţională

a muncii. Unul dintre întemeietorii ştiinţei managementului, savantul Peter F. Drucker, susţine

chiar că în actuala etapă de existenţă a economiei mondiale, pentru ca o economie naţională să

poată supravieţui ca entitate, ea trebuie să se integreze logicii capitalismului corporativ.

Aceasta presupune adaptarea la principiile ce guvernează relaţiile dintre companiile parentale

şi cele subsidiare în cadrul corporaţiilor transnaţionale. Pe această bază, economiile naţionale

pot şi trebuie să se transforme în agenţi geoeconomici. O atare evoluţie atrage însă după sine o

erodare a legitimtăţii statelor şi apariţia şi consolidarea unor noi loialităţi – corporatiste,

regionale, social-mondiale, etc. – , situaţie ce i-a făcut pe eseistul francez Alain Minc şi

politologul german Ulrich Beck să susţină că în prezent asistăm la o necesară revenire la evul

mediu. Asemeni situaţiei din evul mediu, când autoritatea monarhilor şi prinţilor era partajată

şi, uneori, subminată, de feudalii locali, în lumea globalizată a identităţilor multiple, şi

loialităţile sunt multiple62.

Unii autori consideră necesară operarea unei distincţii între noţiunile de globalizare şi

internaţionalizare. Ulrich Beck, de pildă, consideră că din punct de vedere economic putem

vorbi de internaţionalizare, altfel spus de „o întărire a relaţiilor comerciale şi de producţie

transnaţionale în cadrul şi între anumite regiuni ale lumii – America, Asia şi Europa – dar,

cel puţin deocamdată, nu şi de globalizare63. Prin contrast, profesorul american Herman Daly

de la Universitatea Maryland susţine ideea conform căreia în vreme ce globalizarea, înţeleasă

ca integrare economică globală prin dezintegrarea economiilor naţionale ar desemna faţeta

negativă a globalizării, internaţionalizarea, înţeleasă ca liberă circulaţie a bunurilor, oamenilor

şi ideilor ar descrie aspectul său pozitiv.

62 Alain Minc Le Nouveau Moyen Age, Paris, Gallimard, 1998. Ulrich Beck, Ce este globalizarea? Erori ale globalismului-răspunsuri la globalizare, Editura Trei, Bucureşti, 2003, p. 148. 63 Ulrich Beck, op. cit., p. 154.

183

Dezbaterea în jurul momentului care a marcat începutul globalizării nu s-a încheiat

nici astăzi. Pentru unii autori acesta este dat de secolul al XVI-lea, în cursul căruia a avut loc

emergenţa sistemului capitalist mondial şi a fost descoperită Lumea Nouă (Immanuel

Wallerstein). Pentru alţi autori acest moment coincide cu începuturile modernizării, plasate în

secolul al XVIII-lea (Anthony Giddens). Pentru alţi autori, fenomenul globalizării a debutat la

sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, perioadă în cursul căreia s-au

dezvoltat primele companii cu adevărat internaţionale. În sfârşit, sunt şi unii autori care

consideră că doar sfârşitul conflictului Est-Vest (1989-1991), ce a permis trecerea la

edificarea unei civilizaţii cu adevărat globale, poate fi considerat adevăratul început al

globalizării (Thomas L. Friedmann, Perlmutter).

Dincolo de aceste dispute şi schematizând oarecum, se poate afirma că în abordarea

fenomenului globalizării pot fi distinse trei şcoli principale de gândire: hiperglobalistă;

sceptică; şi transformaţionalistă.

Şcoala hiperglobalistă susţine că statele sunt subiectele unor masive şi profunde

procese de schimbare economică şi politică, care le erodează şi fragmentează puterea. Soarta

comunităţilor naţionale este tot mai mult dominată de forţe regionale şi globale. Ceea ce

distinge prezentul de trecut este existenţa unei economii globale unice, care transcede şi

integrează regiunile economice mari ale planetei şi impune necircumscrierea activităţilor

economice cu caracter strategic unui cadru naţional. Instituţiile financiare şi comerciale

internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, G-8, Organizaţia Mondială a

Comerţului, etc) şi capitalul corporatist, mai degrabă decât statele, sunt cele care exercită azi

influenţa decisivă asupra organizării, localizării şi distribuţiei bogăţiei şi puterii economice pe

mapamond. Această transformare este însoţită de costuri semnificative şi impune regândirea

unor valori fundamentale precum egalitatea, libertatatea şi democraţia şi chiar a unor modele

184

democratice, precum cele ale “statului bunăstării sociale” (welfare state) şi social-

democraţiei, menite, în opinia hiperglobaliştilor, dispariţiei.

Şcoala sceptică susţine că puterea guvernelor naţionale şi naţionalismul rămân

trăsăturile determinante ale epocii contemporane. În opinia adepţilor săi, deşi în ultima

perioadă a avut loc o intensificare a activităţii internaţionale şi sociale, ea a întărit şi

consolidat puterile statului în multe domenii. Scepticii contestă şi caracterul novator al

globalizării. Astfel, în comparaţie cu perioada de dinaintea izbucnirii Primului Război

Mondial (la belle époque, 1890-1914), intensitatea interdependenţei globale contemporane ar

fi fost exagerată. Mai mult decât atât, argumentează scepticii, globalizarea este un fenomen în

bună măsură circumscris statelor OECD. Respingând ideea unei economii globale, poziţia

sceptică conchide că lumea se împarte în mai multe blocuri economice şi politice în cadrul

cărora se dezvoltă forme diverse de capitalism. Departe de a experimenta o nouă ordine,

lumea contemporană a rămas captiva geopoliticii şi luptei neo-imperialiste pentru putere.

Ca sinteză a celor două poziţii extreme, şcoala transformaţionalistă susţine că

globalizarea este un proces multidimensional, care crează circumstanţe economice, politice şi

sociale noi, ce servesc reorganizării şi rearticulării puterilor politică, militară şi culturală ale

statului şi a contextului în care acesta operează. Globalizarea, afirmă transformaţionaliştii,

este în primul rând o chestiune care vizează modalităţile, instrumentele, organizarea şi

distribuţia puterii. Ea poate fi concepută ca o mutaţie pe scara organizării umanităţii, ce

extinde relaţiile de putere la nivelul întregului mapamond şi face ca evoluţiile dintr-o regiune

a planetei să potă modela viaţa comunităţilor dintr-o cu totul altă parte a ei. Inegală în

circumscrierea şi impactul său asupra diverselor regiuni şi state ale lumii, globalizarea divide

tot pe atât cât integrează64.

64 David Held, Anthony McGrew, Globalization/Anti-Globalization, Cambridge, Polity Press, 2002. Vezi, de asemenea, David Held, Anthony McGrew (eds.), The Global Transformations Reader, Cambridge, Polity Press, 2000.

185

Una dintre cele mai influente lucrări dedicate globalizării rămâne lucrarea lui Thomas

L. Friedmann, Lexus şi măslinul. Ea prezintă globalizarea ca un fenomen în două etape

succesive, separate între ele printr-o cezură temporală. Prima etapă, derulată între jumătatea

secolului al XIX-lea şi Primul Război Mondial , a stat sub semnul puterii Marii Britanii,

atunci puterea dominantă pe plan mondial. Caracteristicile sale principale au fost emergenţa

pieţelor comerciale şi de capital la nivel global şi amploarea fără precedent a circulaţiei forţei

de muncă şi a fenomenului imigraţiei. Cea de a doua etapă, derulată în prezent, stă sub semnul

puterii SUA şi are drept caracteristci esenţiale integrarea pieţelor, finanţelor şi tehnologiei –

aceasta din urmă prin computerizare, miniaturizare, digitalizare, comunicaţii prin satelit, fibre

optice şi Internet. Cea de a doua etapă se deosebeşte la modul esenţial de prima prin ritmul şi

intensitatea cu care lumea este integrată într-o unică piaţă globală şi prin numărul ţărilor şi

indivizilor capabili să participe la acest proces şi să fie afectaţi de el.

Teza centrală a cărţii lui Friedmann este accea conform căreia globalizarea reprezintă

noul sistem internaţional care l-a înlocuit pe cel al Războiului Rece. Ea are propriile sale

reguli, propria sa logică şi propriile sale mobiluri care vor afecta fiecare firmă, ţară şi

comunitate, direct sau indirect. Dacă Războiul Rece avea drept caracteristică esenţială

divizarea, iar ca simbol Zidul Berlinului, globalizarea are drept caracteristică fundamentală

integrarea, iar ca simbol, reţeaua de Internet. Dacă “pe perioada Războiului Rece unitatea de

măsură a puterii era greutatea, în era globalizării aceasta este viteza. Dacă ieri întrebarea care

conta era: cât de mare e racheta ta?, mâine ea va fi: cât de rapid e modemul tău?”. Dacă în

timpul Războiului Rece, linia telefonică directă care unea Casa Albă de Kremlin, controlată

de doar doi oameni, reprezenta simbolul divizării noastre, în globalizare Internetul este

simbolul conectivităţii noastre, ce ar urma în curând să atingă permanenţa – stadiul Evernet-

ului. În opinia lui Friedmann, ceea ce este realmente înspăimântător în legătură cu

globalizarea este faptul că logica sa internă o copiază pe cea a Internetului: suntem tot mai

186

conectaţi unii cu alţii, dar nimeni nu preia controlul65. Friedmann susţine că în epoca

globalizării, calitatea şi transparenţa guvernelor contează mai mult decât niciodată, iar

investitorii pot forţa guvernele să devină mai transparente şi democratice.

Potrivit lui Friedmann, elementele care explică de ce economia americană a performat

atât de bine ca factor globalizant ţin de geografie, populaţia multiculturală şi marele procent

de imigranţi, pieţele de capital eficiente, transparenţa cadrului juridic şi circulaţia liberă a

informaţiilor. Prin contrast, punctele slabe ale SUA ar fi criminalitatea ridicată, carenţele

regimului de control al armelor, disparităţile mari între veniturile populaţiei, sub-finanţarea

şcolilor de stat, procesomania, standardul de viaţă al consumatorilor peste nivelul mijloacelor

financiare pe care aceştia le deţin şi aroganţa globală a Washingtonului.

Pentru Friedmann, partea bună a globalizării constă aceea că oferă comunităţilor

locale şi oamenilor simpli numeroase oportunităţi şi resurse, iar partea rea, în aceea că puterea

se plasează la nivele tot mai abstracte şi se cere ţărilor în curs de dezvoltare să facă în

douăzeci de ani ceea ce Statelor Unite ale Americii le-a trebuit două secole să realizeze.

În timp ce autori hiperglobalişti precum Thomas L. Friedmann sau promotori ai

determinismului economic şi a teoriei sistemului global precum Immanuel Wallerstein66, au

avansat ideea globalizării ca sistem, alţi autori, precum Roland Robertson au propus

reconceptualizarea globalizării ca şi câmp. Câmpul global, în viziunea lui Robertson, ar fi

rezultatul interpenetrării complexe dintre global, naţional şi local. Abordarea dialectică a lui

Robertson vede în globalizare interacţiunea celor trei elemente, mai degrabă decât dominaţia

forţelor transnaţionale asupra celor naţionale sau triumful modernităţii asupra tradiţiei. Spre

deosebire de sistemul global, câmpul global nu este dominat de logica singulară a

65 Thomas L. Friedmann, The Impact of Globalization on World Peace, Burkle Center for International Relations, University of California, Los Angeles, Working Paper No. 27, 2001. Idem, Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Editura Fundaţiei PRO. 66 Immanuel Wallerstein, The Modern World System: Capitalist Agriculture and the Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century, Academic Press, New York, 1974. Idem, The Capitalist World-Economy, Cambridge University Press, Cambridge, 1979. Idem, The Politics of the World-Economy, Cambridge

187

capitalismului, nici animat doar de puterea instituţiilor economice sau legitimat de o unică

idee sistemică capabilă de a coopta mişcările anti-sistemice. Câmpul global prezintă

deopotrivă elemente constrângătoare şi oportunităţi de acţiune capabile să afecteze toţi actorii

implicaţi67. În concepţia lui Robertson localul este un aspect al globalului iar globalizarea un

proces prin intermediul căruia culturile locale sunt deopotrivă concentrate şi intersectate.

Datorită acestei interdependenţe reciproce dintre local şi global, de natură a genera un tip

aparte de „ciocnire a localităţilor”, mai degrabă decât de a vorbi de globalizare şi localizare ca

două procese distincte, ar trebui să vorbim de glocalizare ca unul şi acelaşi proces complex,

ce le reuneşte pe ambele. Pe această cale, conceptul de glocalizare se contrapune

funciarmente celui de globalizare culturală sau McDonaldizare a societăţii.

Pornind de la concepţia lui Roland Robertson, Zygmunt Baumann arată că

glocalizarea este un proces al re-stratificărilor sociale la scară globală. Cu alte cuvinte,

globalizarea şi localizarea reprezintă nu doar momentele sau faţetele unuia şi aceluiaşi

fenomen, ci ele se constituie simultan în modalitate de exprimare a unui nou tip de polarizare

şi stratificare a populaţiei lumii în bogaţi globalizaţi şi săraci localizaţi. În vreme ce pentru cei

avuţi spaţiul şi-a pierdut semnificaţia, putând fi uşor străbătut pe căi „reale” sau „virtuale”,

pentru cei săraci distanţele pot fi cu greu depăşite. În vreme ce locuitorii primei lumi trăiesc

esenţialmente în timp, tocmai pentru că nu dispun de el suficient, locuitorii celei de a doua

lumi trăiesc esenţialmente în spaţiu, tocmai pentru că pot ieşi cu greu din captivitatea sa, iar

timpul, de care dispun din plin, este gol şi lipsit de structură (doar timpul virtual al televiziunii

beneficiind de un anumit „orar”) şi trece monoton, inutil. Potrivit lui Baumann, noutatea erei

globalizării rezidă în faptul că globalizarea schimbă relaţia dintre bogăţie şi pauperitate. Dacă

vechii bogaţi aveau nevoie de săraci pentru a se înavuţi şi a rămâne avuţi, noii bogaţi nu mai

au nevoie de noii săraci. Între noii bogaţi globalizaţi, ce transgresează timpul şi sunt în

University Press, Cambridge, 1984. Idem Geopolitics and Geoculture, Cambridge University Press, Cambridge, 1991.

188

permanentă criză de timp, şi noii săraci localizaţi, fixaţi de un anumit spaţiu şi condamnaţi la

„omorârea” unui timp de care oricum nu au nevoie, se cască o prăpastie ce se adânceşte tot

mai mult şi care face imposibilă atât legătura de dependenţă, cât şi cea de solidaritate şi

compasiune ce a caracterizat până în momentul erei globalizării relaţia dintre bogaţi şi săraci.

Dacă Zygmunt Baumann a dezvoltat filonul social al teoriei lui Roland Robertson,

Arjun Appadurai a dezvoltat componenta culturală a acesteia, propunând teoria autonomiei

relative a culturilor glocale. Potrivit lui Appadurai realităţile pe baza cărora se construiesc

culturile glocale sunt: „peisajele etnice” (ethnoscapes) – persoane sau grupuri aflate în

permanentă mişcare (turişti, imigranţi, refugiaţi, solicitanţi de azil, muncitori oaspeţi, alte

categorii de persoane sau grupuri aflate în mişcare); „peisajele tehnologice” (technoscapes) –

mişcările transfrontaliere ale tehnologiilor; „peisajele financiare” (financescapes) – mişcările

rapide ale banilor; „peisaje media” (mediascapes) – distribuţia capacităţilor de producţie şi

emisie a imaginilor electronice; şi „peisajele ideatice” (ideoscapes) – mişcarea ideilor în

favoarea sau împotriva statului, rădăcini în iluminism. Culturile glocale întemeiate pe aceste

realităţi numai sunt legate de un anume spaţiu şi timp şi fac irelevantă distincţia tradiţională

dintre centru şi periferie. La originea acestei mutaţii fundamentale stau mijloacele de

informare în masă. În loc de a crea o unificată „cultură globală”, cum s-a pretins, în fapt

industriile media „umplu” formele de viaţă locale cu „pre-imagini” ale unor variate „lumi

posibile” generate în altă parte. Existenţa reală şi cea posibilă se întrepătrund astfel în circuitul

imaginilor şi modelelor produse la scară globală.

Pentru Ulrich Beck, globalizarea înseamnă o societate mondială fără stat mondial şi

guvern mondial. Reunind faţete multiple (economice, de comunicare, ecologice, culturale,

sociale, de securitate, etc.), globalizarea înseamnă în acelaşi timp re-regionalizare la nivelele

supranaţional şi sub-naţional. Altfel spus, globalizarea favorizează macro-regionalizarea care,

67 Robert J. Holton, op. cit., pp. 187-191.

189

la rândul său, favorizează micro-regionalizarea. În ceea ce priveşte relaţia geopolitică-

globalizare, Behr consideră că posibilitatea însăşi de a produce bunuri şi servicii în varii

locaţii de pe glob, justifică relevanţa geopoliticii în epoca globalizării. Behr operează o

distincţie între Primul Modernism, în cadrul căruia exista o anumită unitate între stat, societate

şi individ, şi cel de-al Doilea Modernism, reprezentat de globalizare, în cadrul căreia această

uniate nu mai există. În vreme ce în Primul Modernism – cel al statelor naţionale – a trebuit să

alegem între echilibru şi hegemonie, în cel de-al Doilea Modernism – al globalizării – trebuie

să alegem între pierderea suveranităţii naţionale şi cooperarea transnaţională.

Societatea mondială actuală este “o societate nestatală, adică o stare de agregat a

societăţii pentru care garanţiile de ordine teritorial-statală dar şi regulile politicii legitimate

public îşi pierd caracterul obligatoriu”68. Tocmai pentru că unitatea dintre popor, spaţiu şi stat

e pusă sub semnul întrebării, o nouă unitate, forjată de această dată între umanitate, planetă şi

state e imperios necesară. Această nouă unitate este materializată, potrivit lui Behr, de statul

transnaţional. Statul transnaţional e conceput ca o posibilă alternativă la statul naţional şi

statul hegemonic global, cu alte cuvinte, ca un posibil răspuns dat provocărilor globalizării. În

cadrul statelor transnaţionale, sistemul de coordonare politică este organizat de-a lungul axei

globalizare-localizare. Prin urmare, statele transnaţionale nu sunt nici state naţionale, nici

internaţionale şi nici supranaţionale, ci state glocale, provincii ale societăţii globale ce se

străduiesc să-şi dobândească propria poziţie pe piaţa mondială şi în sistemul politicii

policentrice globale. Behr este de părere că modelul statului transnaţional este capabil de a

revitaliza câmpul politic şi a oferi răspunsul corect pentru teoria politică şi politica erei

globale. Dacă acest New Deal nu se materializează însă, avertizează Behr, fatalismul evoluţiei

neoliberale, pe care îl clamează postmodernismul şi globalismul neoliberal va deveni

previziune împlinită.

68 Ulrich Beck, op. cit., pp. 27-31, 78-84, 136, 142-145, 205.

190

Concluzionând, putem afirma că fenomenul globalizării nu are o definire precisă şi

tinde, prin imprecizie terminologică şi proteismul manifestării sale (deopotrivă în planurile

economic, ecologic, social, politic, cultural, al comunicării, al securităţii), să devină un clişeu

al timpurilor noastre. Modurile de raportare şi atitudinile faţă de globalizare sunt şi ele dintre

cele mai diferite. Unii văd în ea un proces benefic, inevitabil şi ireversibil, subliniind noile

oportunităţi pe care aceasta le oferă, în vreme ce alţii o privesc cu ostilitate şi frică, subliniind

aspectele de dominaţie, dependenţă, uniformizare şi standardizare pe care aceasta le implică.

Unii autori cred că eroziunea culturii democratice în societăţile democratice dezvoltate poate

fi rectificată prin mai multă globalizare (Anthony Giddens), în vreme ce alţii consideră că

răspunsurile la globalizare sunt fie edificarea statelor transnaţionale (Ulrich Beck), fie

promovarea unui nou realism moral (William H. Thornton)69.

8.2.5 Jihad versus McWorld

Politologul Benjamin R. Barber este autorul unei descrieri în termeni antinomici a

forţelor care „remodelează” lumea contemporană: Jihad versus McWorld.

Primul dintre ei, deşi împrumutat din arsenalul terminologic al islamismului, unde are

accepţiunea de luptă religioasă în numele credinţei şi război sfânt, vizează o formă generică

de „opoziţie fundamentalistă la modernitate”, un „multiculturalism cancerizat”, altfel spus,

„particularismul dogmatic şi violent”, indiferent de comunitatea în care se manifestă el. În

democraţiile consolidate, el „dobândeşte două forme intersectate: provincialismul, care opune

periferia centrului, şi parohialismul, care dispreţuieşte cosmopolitismul”. În „democraţiile în

curs de dezvoltare”, Jihadul îşi găseşte „o vatră naturală” 70.

69 Robert J. Holton, op.cit., pp. 2-3. Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization is Reshaping Our Lives, Routledge, New York, 2000, pp. 89-93. William H. Thornton, “Balance of Terror: The Geopolitics of “Empire” vs. “Jihad”, în Perspectives on Evil and Human Wickedness, Vol. 1, No. 2, 2003, p. 115. 70 Benjamin R. Barber, Jihad versus McWorld. Modul în care globalizarea şi tribalismul remodelează lumea, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, pp. 10, 13, 162, 188-189, 198.

191

Cel de al doilea termen, inspirat de numele unuia dintre cele mai răspândite fast food-

uri de pe mapamond – McDonald’s – reprezintă o noţiune generică pentru diversele forme de

manifestare ale globalizării: pieţele globale, mutarea puterii economice în sectorul serviciilor

(informaţii şi comunicaţii), integrarea pe verticală a mijloacelor de comunicare în masă,

standardizarea gusturilor la nivel planetar prin acest tip nou de piaţă publică, biserică laică,

sau „parc tematic” care este mall-ul, înlocuirea puterii dure, întemeiată pe coerciţie (puterea

„hard”) prin puterea subtilă, întemeiată pe consens (puterea „soft”) şi a ideologiei prin „un soi

de videologie care acţionează prin fragmente audio şi clipuri video” şi al cărui „mesaj politic”

îl reprezintă distracţia71.

„Dacă McWorld-ul în forma sa negativă cea mai stihinică este un fel de rapacitate

animalică, atinsă printr-o energie agresivă şi irezistibilă, Jihadul în forma sa negativă

primordială e un soi de frică animalică, propulsată de anxietatea în faţa incertitudinii şi

uşurată de fanatismul jertfelor de sine – o evadare din istorie”72.

Deşi antagonice, lumile Jihad-ului şi McWorld-ului sunt interdependente şi întreţin o

relaţie dialectică între ele. „McWorld-ul nu poate exista fără Jihad: are nevoie de un

parohialism cultural care să-i hrănească apetiturile nesăţioase. În acelaşi timp, nici Jihadul nu

poate trăi fără McWorld: căci unde ar ajunge cultura fără producătorii şi negustorii care o

aduc la cunoştinţa tuturor? …Jihadul nu stă atât într-o opoziţie netă, cât într-un contrapunct

subtil cu McWorld-ul...Jihad via McWorld, mai degrabă decât Jihad versus

McWorld…Jihadul nu este numai adversarul McWorld-ului, ci şi copilul lui. În consecinţă,

cele două sunt încleştate într-un soi de moment freudian al luptei culturale continue, nici unul

nedorind să existe împreună cu celălalt, nici să fie complet de unul singur”73. Mai mult decât

atât, Jihadul şi McWorld-ul au un numitor comun, care le face să pară că acţionează „într-o

armonie ascunsă”: fiecare în felul său subminează statul naţional, instituţiile democratice,

71 Ibidem, pp.19., 113, 125-148. 72 Ibidem, p. 207.

192

libertăţile cetăţeneşti şi activismul civic. „Jihadul făureşte comunităţi de sânge înrădăcinate în

excludere şi ură, comunităţi care dispreţuiesc democraţia în favoarea paternalismului tiranic

sau a tribalismului consensual. McWorld-ul întemeiază pieţe globale înrădăcinate în consum

şi profit, lăsând în seama unei mâini invizibile nedemne de încredere, chiar dacă nu în

întregime fictive, problemele de interes şi bine comun”74. Alternativa pe care Barber o

propune în raport cu cele două extreme şi, în primul rând, cu ceea ce autorul numeşte

„totalitarismul economic al economiei de piaţă” era o „societate civilă cu multiple sectoare în

care autonomia fiecărui domeniu distinctiv – inclusiv a pieţei economice – este garantată de

suveranitatea statului democratic”75.

Într-un eseu ulterior (2002), în replică la paradigma huntingtoniană, Benjamin Barber

nota că ceea ce se petrece sub ochii noştri nu este o ciocnire a civilizaţiilor, ci un „război în

interiorul civilizaţiei, o luptă care exprimă ambivalenţa din cadrul fiecărei

culturi...ambivalenţa fiecărui individ jonglând beneficiile evidente ale modernităţii cu la fel de

evidentele sale costuri”76. În această lucrare, Barber a încercat să explice cauza profundă care

generează fenomenul terorismului, considerat a fi „o versiune depravată a globalizării”:

„beneficiarii occidentali ai McWorld-ului celebrează ideologia de piaţă cu angajamentul său

faţă de privatizarea lucrurilor publice şi comercializarea tuturor lucrurilor private şi, prin

urmare, insistă asupra libertăţii totale faţă de interferenţa guvernului în sectorul economic

global (laissez faire). Însă libertatea faţă de interferenţă – domnia puterii private asupra

bunurilor publice – este un alt nume pentru anarhie. Iar teroarea este doar una din multele boli

contagioase pe care anarhia le generează. Ceea ce a devenit evident după 11 septembrie este

73 Ibidem, pp. 149, 151. 74 Ibidem, pp. 7-8. 75 Ibidem, p. 279 76 Idem, „Democracy and Terror in the Era of Jihad vs. McWorld”, în Ken Booth and Tim Dunne (eds.), op. cit., p. 249.

193

că aceeaşi dezordine deregulată de pe urma căreia beneficiază instituţiile financiare şi

comerciale este chiar dezordinea pe care se bazează terorismul”77.

Întrucât „războiul dintre Jihad şi McWorld nu poate fi câştigat”, singura alternativă

viabilă la ambele este lupta democraţiei împotriva amândorura. „Dacă nu putem oferi o

alternativă luptei dintre Jihad şi McWorld, epoca în pragul căreia stăm – postcomunistă,

postindustrială, postnaţională, şi totuşi sectară, anxioasă şi bigotă – are şanse să fie şi

iremediabil de postdemocatică” 78. Din acest punct de vedere, umanitatea s-ar afla la o

răscruce. „Putem avea interactivitatea noastră dictată nouă de violenţă şi anarhie sau putem să

o construim pe modelul propriilor noastre aspiraţii democratice. Putem avea o

interdependenţă democratică şi folositoare pe oricare bază comună putem să-i convingem pe

alţii ca să şi-o însuşească, sau putem sta pe marginea anarhiei şi să încercăm să împiedicăm

criminali şi terorişti de a ne împinge în abis”79.

Incitantă prin viziunea maniheistă asupra lumii post-Război Rece, „paradigma Barber”

este, în acelaşi timp, o invitaţie la reflecţie asupra noilor inamici ai democraţiei.

8.2.6 Miezul funcţional versus Prăpastia neintegrată

O viziune strategică adaptată contextului globalizării în general, şi securităţii mondiale

după 11 septembrie 2001 în special, propune Thomas Barnett, cercetător şi profesor la

Departamentul de Cercetare şi Analiză a Războiului din cadrul Centrului de Studii pentru

Războiul Naval din cadrul Colegiului Naval de Război al SUA (U.S. Naval War College).

Viziunea sa a rezultat din studierea intervenţiilor americane în perioada post-Război Rece şi

s-a decantat în perioada noiembrie 2001-iunie 2003, când a deţinut o funcţie-cheie (Assistant

for Strategic Futures) în cadrul biroului Pentagonului însărcinat cu transformarea strategică a

armatei americane (Office of Force Transformation), după atacurile teroriste de la 11

77 Ibidem, pp. 250, 253. 78 Idem, Jihad versus McWorld, p. 21.

194

septembrie 2001. Urmând deja o reţetă a popularităţii testată anterior de Francis Fukuyama şi

Samuel Huntington, Barnett şi-a lansat teoria iniţial printr-un eseu - Noua hartă a

Pentagonului (2003) –, dezvoltând-o ulterior la proporţiile unei lucrări de-sine-stătătoare ce a

preluat titlul eseului iniţial – Noua hartă a Pentagonului. Război şi Pace în secolul XXI

(2004).

Potrivit lui Barnett, raportarea diferită a diverselor regiuni ale lumii la globalizare a

generat o nouă configuraţie geostrategică a planetei. Utilizând o proiecţie Mercator a

mapamondului, statele care au îmbrăţişat globalizarea apar plasate la colţurile unui contur

imaginar de forma unei mingi de rugby culcate, în vreme ce statele care o resping apar plasate

la mijlocul acestuia. Regiunile care au implementat cu succes globalizarea, denumite generic

Miezul Funcţional (the Functional Core), includ America de Nord, o mare parte din America

de Sud, Uniunea Europeană, Rusia (sub Putin), Japonia şi „economiile emergente” ale Asiei

(îndeosebi China şi India), Australia şi Noua Zeelandă – regiuni care totalizează circa 4 din

cele 6 miliarde de oameni, cât însumează populaţia totală a planetei. Regiunile care au respins

globalizarea, denumite generic Prăpastia Neintegrată (the Non-Integrated Gap), reunesc zona

Caraibilor, aproape întreaga Africă, Balcanii, Caucazul, Asia Centrală, Orientul Mijlociu,

Asia de Sud-Vest şi o mare parte din Asia de Sud-Est. Între Miez şi Prăpastie se găsesc aşa-

numitele „state de la Cusătură” (Seam states), folosite adesea pentru a exporta terorism şi

instabilitate dinspre Prăpastie către Miez: Mexic, Brazilia, Africa de Sud, Maroc, Algeria,

Grecia, Turcia, Pakistan, Tailanda, Malaezia, Filipine şi Indonezia80.

Deconectarea faţă de globalizare defineşte şi ameninţările prezente şi viitoare la adresa

securităţii mondiale. Ossama Bin Laden este un produs al Prăpastiei, iar reţeau teroristă Al-

Qaeda s-a instalat în unele dintre cele mai „deconectate” ţări – Arabia Saudită, Sudan,

79 Idem, Democracy and Terror in the Era of Jihad vs. McWorld”, ed. cit., p. 253. 80 Thomas P. M. Barnett, The Pentagon's New Map: War and Peace in the Twenty-first Century, G. P. Putnam's Sons, New York, 2004, passim. Articolele lui Thomas Barnett, precum şi alte materiale pot fi consultate pe site-ul său www.thomaspmbarnett.com

195

Pakistan, Somalia, Yemen. Prin urmare, noua paradigmă de securitate ar putea fi rezumată în

formula „lipsa de conectare defineşte pericolul” (disconnectedness defines danger). Cum între

democraţiile liberale aparţinătoare Miezului războiul a devenit de neconceput, viitoarele

acţiuni militare vor fi purtate în statele Prăpastiei sau de-a lungul „statelor de la Cusătură”,

pentru a proteja Miezul de exporturile nocive ale Prăpastiei (terorism, arme, droguri,

epidemii, etc).

În concepţia lui Barnett, pentru a câştiga războiul împotriva terorismului, strategia

SUA trebuie să vizeze următoarele obiective: creşterea capacităţii sistemului imunitar al

Miezului de a răspunde perturbărilor de sistem de genul celor produse de atentatele de la 11

septembrie 2001; colaborarea cu „statele de la Cusătură” menite a alcătui o zonă-tampon care

să stăvilească pătrunderea în Miez a reţelelor teroriste şi a altor elemente destabilizatoare;

exportul de securitate în Prăpastie şi, pe această cale, restrângerea Prăpastiei. „Până când nu

vom începe un export de securitate sistematic, pe termen lung, către Prăpastie, aceasta va

exporta într-o măsură crescândă suferinţele sale către Miez sub forma terorismului şi a altor

instabilităţi” – atenţionează Barnett. Acest export de securitate poate fi făcut fie sub forma

unor intervenţii militare masive, de tip Leviathan, fie prin intervenţii umanitare şi de edificare

naţional-statală, de tip Administrare de Sistem. Pentru a face faţă provocărilor Prăpastiei,

Pentagonul trebuie să-şi dezvolte capacităţile militare de tip Administrare de Sistem. Lipsa

acestora, în Irak, a făcut ca SUA să nu poată restabili ordinea şi reclădi această ţară81.

Barnett consideră că SUA au datoria morală de a proceda la acest export de securitate,

întrucât restrângerea Prăpastiei nu este doar o strategie de răspuns la principala ameninţare a

momentului la adresa securităţii – terorismul –, ci „o strategie care şi atrage un viitor mai bun

pentru aproape o treime de umanitate care continuă să trăiască şi să moară în Prăpastie”. În

concepţia lui Barnett acest viitor ar trebui să includă: transformarea Irakului într-o societate

196

funcţională; transformarea Chinei într-o putere de rang apropiat Statelor Unite ale Americii;

îndepărtarea lui Kim Jong al II-lea de la conducerea Coreii de Nord; crearea unui NATO

asiatic; îndepărtarea actualei conduceri iraniene; dezvoltarea unei NAFTA asiatice;

îmbrăţişarea principiului liberului schimb de către întreg continentul american; admiterea de

noi state în cadrul SUA; încorporarea Africii de către Miez la orizontul anului 2050; şi, în

plan energetic, trecerea de la utilizarea petrolului la cea a gazului natural82. Din acest punct de

vedere, războiul din Irak ar trebui privit ca un moment de cotitură în plan geopolitic şi

geostrategic, primul pas al unui program pe termen lung prin care SUA îşi asumă

„proprietatea asupra securităţii strategice în era globalizării”.

Într-un studiu ulterior (redactat împreună cu profesorul Bradd C. Hayes), Barnett a

dezvoltat conceptul de perturbare a sistemului, ridicând-ul la rangul unei teorii de-sine-

stătătoare. În viziunea lui Barnett perturbarea sistemului poate fi asemuită cu „o piatră uriaşă

aruncată într-un lac mic şi lini ştit. Şocul vertical iniţial este spectaculos, dar încreţiturile pe

suprafaţa apei rezultate au o răspândire mai largă şi efecte mai de durată”. Spre deosebire de

trecut, când războiul dintre marile puteri a condus la schimbări ale ordinii internaţionale, în

condiţiile globalizării, ce crează un mediu mai dens pentru propagarea undei de şoc, războiul

dintre marile puteri devine mai puţin probabil cauza, cât unul din efectele posibile ale

perturbării sistemului. În prezent agenţii declanşatori ai perturbării sistemului sunt „indivizi

super-puternici” (cum i-a denumit Thomas Friedmann), precum Ossama bin Laden, şi reţele

teroriste transnaţionale, precum reţeau Al-Qaeda. În aceste condiţii stategia focalizată pe

state-naţionale nu mai este şi nici nu mai poate fi eficientă. O strategie adaptată condiţiilor

globalizării are nevoie de un principiu organizator nou, iar acesta, în opinia lui Barnett, este

81Vezi The Fourth Rail: History, Politics and the War on Terrror. Falling just short of a Unified Strategy to Combat Terror, June 8, 2004, la http://thefourthrail.blogspot.com/2004/06/falling-just-short-of-unified-strategy.html 82 The Pentagon's New Map: War and Peace in the Twenty-first Century by Thomas P. M. Barnett, la http://www.theinsightworks.com/blog/barnett_review.html

197

exportul de securitate sistematic de către statele care au îmbrăţişat globalizarea în general, şi

de către SUA în special către statele care au respins globalizarea.

În funcţie de capacitatea statelor de a statua noi reguli care să direcţioneze globalizarea

şi a coopera între ele întru îngrădirea celor care i se opun, Barnett oferă şi patru scenarii

posibile ale evoluţiei globalizării. Primul dintre ele, denumit „Globalizarea Traumatizată”,

desemnează cazul în care aceste noi reguli nu sunt statuate, iar lumea dezvoltată nu se uneşte

împotriva celor ce se opun globalizării. Cel de al doilea, denumit „Globalizarea

Compromisă”, vizează posibilitatea ca lumea să coopereze întru avansul globalizării, dar să

eşueze în a statua noi reguli, dezvoltarea economică să-şi încetinească ritmul, iar guvernele să

fie mai degrabă reactive decât pro-active. Cel de al treilea, botezat „Globalizarea Stabilizată”,

se referă la situaţia în care naţiunile dezvoltate ar cădea de acord asupra unui set general de

reguli care să direcţioneze globalizarea, dar eşuând în a face front comun în faţa celor care se

opun globalizării, vor fi permanent confruntate cu proteste de masă. În sfârşit, cel de al

patrulea şi, în opinia lui Barnett, cel mai favorabil, denumit „Globalizarea Normalizată”,

desemnează cazul în care ţările dezvoltate vor cădea de acord asupra unui set de reguli care să

protejeze drepturile muncitorilor, culturile locale şi mediul şi vor coopera atât pentru

dezvoltarea lină şi echitabilă a globalizării, cât şi pentru îngrădirea oponenţilor săi83.

Prin ambiţia de a se erija în strateg al epocii globalizării, Barnett a fost asemuit uneori

cu Alfred Mahan şi George Kennan84. Dacă comparaţia cu teoreticianul puterii maritime se

susţine doar din punct de vedere formal întrucât atât Mahan, cât şi Barnett, şi-au dezvoltat

teoriile în calitate de profesori ai Colegiului Naval de Război al SUA, comparaţia cu Kennan

este încă mai puţin justificată. Deşi atât Kennan, cât şi Barnett au propus soluţii unor contexte

83 Thomas P. M. Barnett and Bradd C. Hayes, “System Perturbation: Conflict in the Age of Globalization”, în Raymond W. Westphal Jr, ed, War and Virtual War: The Challenges to Communities, Inter-Disciplinary Press, Oxford 2003, capitol care poate fi consultat şi online la http://www.inter-disciplinary.net/publishing/idp/War%20&%20Virtual%20War.pdf.

198

strategice de esenţă maniheistă – comunism versus capitalism, globalizare şi anti-terorism

versus anti-globalizare şi terorism – conţinutul acestora este foarte diferit. În vreme ce

Kennan a teoretizat necesitatea îngrădirii sau îndiguirii Uniunii Sovietice pentru stăvilirea

expansiunii comunismului, Barnett consideră îngrădirea Prăpastiei Neintegrate necesară, dar

nu suficientă, propunând adoptarea unei atitudini pro-active care să conducă la restrângerea

acesteia. Iată de ce, se poate afirma că strategia lui Barnett se aseamănă mai degrabă cu cea

propusă de James Burnham în epoca Războiului Rece, ce preconiza „împingerea înapoi” a

adversarului de atunci al lumii libere, puterea comunistă.

Al ţi analişti l-au comparat pe Barnett cu Robert Kaplan şi Samuel Huntington85. Dacă

perspectiva înstăpânirii anarhiei asupra căreia atenţionează Kaplan este conţinută implicit şi în

teoria lui Barnett, în cazul nedorit în care statele Miezului nu ar reuşi restrângerea Prăpastiei,

comparaţia cu teoria lui Huntington nu poate fi susţinută decât dintr-un punct de vedere

formal, în sensul că ambele viziuni se originează într-o viziune de tip tectonic asupra lumii.

Altminteri, în vreme ce Huntington rămâne prizonierul acesteia prin conceptul de ciocnire a

civilizaţiilor, Barnett încearcă să o depăşească. Prin faptul că vizează integrarea treptată a

zonelor problematice ale planetei în Miezul funcţional al acesteia, strategia lui Barnett

propune, în fapt convergenţa civilizaţiilor.

Oferind Pentagonului un substitut similar prin simplitate, eficient şi pragmatism

strategiilor ce au dominat gândirea strategică americană în perioada Războiului Rece

(„îndiguirea” şi „descurajarea”), strategia pro-globalizare şi anti-teroristă a lui Thomas

Barnett îngăduie Washingtonului să depăşească abordarea de tip joc cu sumă nulă a celei

dintâi şi să se prezinte totodată în faţa aliaţilor săi drept lider natural în epoca globalizării,

herald şi promotor al unui „viitor care merită edificat”.

84 Vezi MiloClark, Functioning Core and Non-integrating Gap, la http://www.swans.com/library/art10/mgc143.html şi Mark Safranski, Why Some Are Calling Thomas P.M.

Barnett Our Age's George F. Kennan, la http://hnn.us/articles/9212.html. 85 Analysis of "The Pentagon's New Map", la http://www.thereforelight.com/pentagon.htm

199

Capitolul 9

Geopolitica energiei

Deşi nu în mod automat, bogăţia energetică este generatoare de creştere economică.

Oriunde este produsă sau consumată, energia prezintă două caracteristici fundamentale: 1. se

află în relaţie de interdependenţă cu dezvoltările de pe piaţa mondială – iar, din acest punct de

vedere, piaţa petrolului poate fi socotită drept una cele mai integrate pieţe din lume; 2. este un

sector economic extrem de politizat. Ambele caracteristici dar, mai cu seamă, cea din urmă,

sunt evidente în Golful Persic, Marea Caspică şi zona Caucazului. Competiţia dintre marile şi

micile puteri pentru asigurarea accesului la resursele energetice ale mapamondului se

defineşte tot mai pregnant ca o geopolitică a energiei.

În fapt, “marele joc” geopolitic al începutului de secol XXI se plasează în sfera

accesului la resursele de petrol şi gaze naturale, ca una din mizele fundamentale a ceea ce se

numeşte “războaiele resurselor”1. Purtate pentru controlul resurselor energetice (din zone

precum Golful Persic, Marea Caspică, Marea Chinei de Sud, Algeria, Angola, Ciad,

Columbia, Indonezia, Nigeria, Sudan şi Venezuela), alocarea rezervelor limitate de apă ale

unor râuri (Nil, Iordan, Tigru, Eufrat, Indus) sau pentru monopolul exportului unor materii

prime (cherestea) şi minerale (diamante) valoroase (în Africa şi sud-estul Asiei), ele alcătuiesc

deja o nouă “geografie a conflictelor”.

Geopolitica energiei, ca sub-ramură a geopoliticii, se poate spune că s-a conturat mai

pregnant în mediile politic şi academic în urma şocului declanşat de criza petrolieră din 1973.

În ultimile două decenii şi jumătate ale sec. XX a devenit tot mai evident faptul că în

1 Michael T. Klare, Resource Wars: The New Landscape of Global Conflict, Metropolitan Books, New York, 2001. Idem, “The Geography of Conflict”, în Foreign Affairs, Vol. 80, No. 3, May-June 2001, pp. 49-61. Vezi şi Susan L. Cutter, “Exploiting, Conserving, and Preserving Natural Resources”, în George J. Demko, William B. Wood, eds., Reordering the World: Geopolitical Perspectives on the Twenty-First Century, second edition, Westview Press, Boulder, CO, 1999, p. 171. Guy F. Caruso, “The Geopolitics of Energy Into the 21st Century”,

200

condiţiile ratelor de consum energetic în continuă creştere, oferta nu va face faţă cererii.

Ilustrativă, din acest punct de vedere, este creşterea dependenţei de petrol a SUA. Dacă în

1970, 88% din consumul american de petrol era asigurat din surse interne, după războiul din

Orientul Mijlociu (1973) şi embargoul petrolier ce i-a urmat, în 1974 importurile de petrol ale

Americii ajunseseră deja să se cifreze la 28%. Concomitent, preţul petrolului sărise de la 1,73

$ barilul, în 1970, la 10,89 $ în 1974. În 1980 importurile ajunseseră să reprezinte circa 38%

din consumul intern, în 1990 se cifra la aproximativ 42%, iar în 1995 depăşise pentru întâia

oară pragul psihologic de 50%2.

Între timp, între 1973 şi anul 2000, reevaluările rezervelor de petrol şi gaze naturale

(datorate creşterii ratelor de refacere iniţial prognozate şi subestimării volumelor acumulate în

fazele timpurii ale evaluării), precum şi dezvoltarea surselor neconvenţionale de energie, au

diminuat întrucâtva angoasa produsă de realizarea limitelor energetice ale planetei. Pe de altă

parte însă este tot atât de adevărat că sursele neconvenţionale de energie sunt departe de a

constitui, cel puţie deocamdată, o alternativă reală. Iar guvernele au devenit tot mai conştiente

despre necesitatea de a închide centralele nucleare bazate pe tehnologii învechite şi riscante de

tip Cernobâl sau Kozlodui, ceea ce va adânci şi mai mult prăpastia dintre cererea şi oferta

energetică – la nivelul continentului european, cel puţin.

Resursele de hidrocarbon lichid fiind limitate, ele trebuie folosite eficient. Densitatea

lor energetică înaltă şi bogăţia chimică le recomandă în continuare ca şi combustibili pentru

transporturi (terestre, maritime, aeriene) şi ca materii prime industriale (pentru industriile

chimică şi petrochimică, îndeosebi). Generarea de căldură este însă un mod mai puţin eficient

de utilizare al hidrocarburilor lichide. Pe termen mediu şi lung, cel puţin până în anul 2050,

când se apreciază că resursele de gaz vor constitui o problemă, hidrocarburile gazoase sunt o

Testimony Before the Senate Energy and Natural Resources Committee, 21 March 2001, la http://www.csis.org/hill/ts010321caruso.htm. 2 Benjamin R. Barber, Jihad versus McWorld. Modul în care globalizarea şi tribalismul remodelează lumea, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, p. 41.

201

opţiune mai eficientă. În ţări în care există înalte standarde de securitate, energia nucleară este

soluţia cea mai bună. Pe măsura generalizării acestor standarde, se apreciază că în perioada

2020-2050 energia nucleară va deveni foarte răspândită. Hidrogenul este şi va rămâne

costisitor de produs, transportat şi depozitat. Utilizarea sa pe scară largă ca sursă generatoare

de căldură sau combustibil pentru transport continuă să fie obstrucţionată de costurile

excesive pe care le implică aceasta. Maniera cea mai eficientă de utilizare a hidrogenului ca şi

combustibil pentru transport ar fi „carbonizarea” sa, adică producerea de hidrocarburi

sintetice.

Factorul cel mai important care va modela viitorul energetic al omenirii rămâne însă o

necunoscută – dacă umanitatea va adopta o conduită energetică raţională sau dacă tendinţele

iraţionale actuale vor continua să prevaleze. Altfel spus, tendinţele energetice ale viitorului

vor fi modelate de acceptarea sau non-acceptarea riscurilor asociate cu încălzirea planetei,

utilizarea energiei nucleare, a mijloacelor de transport care funcţionează pe bază de

combustibili fosili şi dezvoltarea ingineriei genetice.

În tot acest context, preocuparea faţă de viitorul energetic al planetei a rămas una

perfect legitimă şi de mare actualitate. Din nefericire, tot mai mult, SUA şi UE văd viitorul

energetic al planetei într-un mod divergent. În vreme ce UE a început să-şi pregătească

sectorul industrial şi opinia publică pentru tranziţia către sursele energetice reînnoibile, SUA a

rămas dependentă de petrol, continuând, în pofida riscurilor asociate instabilităţii politice, să

fie preocupată de accesul la noi resurse externe de „aur negru”. La summitul ONU dedicat

dezvoltării sustenabile ce s-a desfăşurat la Johannesburg în august 2002, Uniunea Europeană a

încercat să pledeze pentru necesitatea ca 15% din resursele energetice ale planetei ce vor fi

folosite în 2010 să provină din surse reînnoibile. Deţi ţinta propusă era mai mică decât cea pe

care UE şi-o asumase unilateral pentru 2010 (22%), SUA s-au opus acestei propuneri.

202

9.1 Schiţă a hăr ţii energetice a mapamondului

La ora actuală există 3 (plus 1) mari blocuri consumatoare de energie (petrol şi gaz):

America de Nord (ţările Acordului Nord-American de Liber Schimb, NAFTA), Europa (ţările

europene membre ale Organizaţiei pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică, OECD),

Japonia şi China.

În Europa, 55% din cererea de petrol este asigurată prin importuri din Orientul

Mijlociu, fostul spaţiu sovietic şi Africa. Dependenţa relativ mică de importuri se datorează

Mării Nordului, a cărei producţie de ţiţei se consideră a fi stabilizată la 6 milioane de barili pe

zi până în anul 2010. În perspectiva anului 2020, se apreciază însă că dependenţa Europei faţă

de importurile de petrol va creşte până la 70%.

În America de Nord, în condiţiile în care producţia internă de petrol s-a aflat în declin

de la mijlocul anilor 80, importurile acoperă în prezent aproximativ 52% din consum. Dacă

preţurile rămân joase, producţia internă ar putea să scadă în jurul cifrei de 6 milioane de barili

zilnic în jurul anului 2010, pe când consumul ar putea creşte până la aproape 24 de milioane

de barili zilnic, deficitul putând să conducă la creşterea importurilor până aproape de 75% în

anul 2010.

Japonia înfăţişează tabloul unei triple dependenţe de petrol: petrolul asigură 55% din

sursele energetic primare ale Japoniei, cantităţile de petrol provin exclusi din importatori, iar

75% dintre acestea din urmă provin din Orientul Mijlociu.

Acestor trei mari regiuni consumatoare de ţiţei, relativ recent li s-au adăugat China,

care în anii 90 a devenit un importator net de petrol. În anul 2010 se apreciază că importurile

chineze se vor tripla, iar peste încă în deceniu, în 2020, ele vor reprezenta de 5 ori nivelul

actual.

Între SUA/Canada şi Europa, pe de o parte, şi Rusia, pe de altă parte, şi între

SUA/Canada, Europa şi Rusia, pe de o parte, şi ţările OPEC şi ale Orientului Mijlociu există

203

disproporţii uriaşe în ceea ce priveşte rezervele actuale, producţia şi consumul actual de

petrol. La nivelul rezervelor, producţiei şi consumului anului 2000, cantităţile de petrol ar

putea îndestula nevoile SUA/Canadei timp de 9,5 ani, cele ale Europei timp de 7,5 ani, cele

ale ţărilor OPEC timp de 72 ani, iar cele ale Orientului Mijlociu timp de 89 de ani – media pe

mapamond fiind, aşadar, de 38 de ani.

Studiile au evidenţiat tendinţa clară de creştere constantă a ponderii ţărilor Orientului

Mijlociu şi OPEC, în raport cu cea a restului lumii, în generarea producţiei mondiale de ţiţei.

Astfel, dacă în 1996 producţia ţărilor Orientului Mijlociu şi OPEC în producţia mondială de

petrol reprezenta puţin mai mult de o pătrime (26%), aproape trei pătrimi din producţie fiind

asigurată de restul lumii, se apreciază că în anul 2010, producţia acestor ţări (47%) se va

apropia sensibil de cea a restului lumii (53%), pentru ca în 2020 ea să o depăşească pe aceasta

cu 10 procente – 55% faţă de numai 45%, cât ar urma să reprezinte producţia de petrol a

restului lumii.

Harta petrolieră a mapamondului cuprinde în prezent 9 mari regiuni, dintre care 5 sunt

net importatoare (ceea ce înseamnă că în aceste regiuni oferta internă este mai mică decât

cererea), iar 4, net exportatoare (ceea ce înseamnă că în aceste regiuni oferta internă este mai

mare decât cererea). Regiunile net exportatoare de ţiţei sunt Orientul Mijlociu (Iran, Irak,

Kuweit, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite), Federaţia Rusă împreună cu regiunea

caspică, Africa şi America. Din cele 4 regiuni, doar primele 2 – cea dintâi mai mult, cea de a

doua la o scară mai redusă – au capacitatea de a face să crească exporturile lor nete, pentru a

satisface foamea de energie în creştere a lumii. Însă zona Orientului Mijlociu a fost şi va

continua să fie profund afectată ca şi cale de aprovizionare cu petrol datorită războaielor

dintre Iran şi Irak (1980-1988), a războiului din Golf (1991) şi, mai ales, a proiectatei

campanii militare americane împotriva Irakului, care poate reconfigura întreaga dinamică

geopolitică în Golful Persic. Pe de altă parte, cum Rusia nu va fi capabilă să crească

204

semnificativ exporturile sale, partea cea mai însemnată a acestei creşteri va trebui să fie

asigurată de regiunea caspică.

Harta distribuţiei gazului natural pe glob cuprinde 10 regiuni, dintre care jumătate net

importatoare, iar jumătate net exportatoare, ponderea cea mai mare între acestea din urmă

având-o Rusia şi regiunea caspică. În Europa, 63% din necesarul de gaz natural este asigurat

din producţia continentului, 22% este importat din Rusia, iar restul importat din Algeria.

Dependenţa europenilor faţă de importurile de gaz natural este prognozată a creşte de la

nivelul actual de 37% la 50% în 2010 şi 60-70% în 2020.

Prin contrast, America de Nord este autarhică în asigurarea necesarului de gaz natural.

Importurile sporadice au la bază preţuri avantajoase, sau sunt determinate de insuficienţe

temporare ale producţiei. Drept urmare, analiştii prognozează că în 2020 doar 5% din

necesarul de gaz natural pe continentul nord-american va fi importat. În sfîrşit, Japonia este

total dependentă de importurile de gaz, în vreme ce China face apel la importuri de gaz

natural din Rusia.

Situaţia rezervelor, consumului şi producţiei gazului natural învederează avantajul

comparativ net pe care zona Orientului Mijlociu şi cea sud-caspică o au comparativ cu

SUA/Canada, Europa, Rusia şi nordul Africii. Se apreciază că la nivelul rezervelor,

consumului şi producţiei anului 2000, necesităţile SUA/Canadei ar putea fi asigurate timp de

9 ani, cele ale Europei timp de 18 ani, cele ale Rusiei timp de 88 ani, iar cele ale regiunii

Orientului Mijlociu şi sud-caspice, timp de 215 ani.

Majoritatea analiştilor prognozează că cererea de energie primară a lumii aproape că

se va dubla în 2030 şi aproape tripla în anul 2050. Conform acestor proiecţii, în anul 2050

combustibilii fosili (petrol, gaz, cărbune) vor reprezenta doar două treimi din energia

consumată, faţă de 85% cât reprezintă ei în prezent.

205

Asigurarea securităţii transporturilor petroliere a reprezentat pentru guvernele

occidentale o preocupare constantă. Ea vizează din ce în ce mai mult nu doar rutele terestre, ci

şi cele maritime.

Primul semnal de alarmă pentru securitatea transporturilor pe mare l-a reprezentat

intensificarea în anii 90 a pirateriei maritime, fenomen care până nu de mult se credea a

aparţine istoriei, el trimiţând cu gândul mai mult la corsarii secolului al XVII-lea decât la

infracţionalitatea secolului XXI. Numai între 1991 şi 1999 în lume au fost înregistrate 1382 de

acte şi tentative de piraterie maritimă. Zonele cele mai expuse pirateriei maritime sunt

considerate a fi Asia de Sud-Est (totalizând circa 60% din totalul mondial al cazurilor de

agresiune pe mare în anii 90), America de Sud (cu precădere largul ţărmurilor Braziliei),

America Centrală (îndeosebi Marea Caraibilor şi Golful Mexic) şi Cornul Africii (în largul

apelor Somaliei şi Djibouti)3. În ultima vreme s-au înmulţit temerile că fenomenul pirateriei

maritime a făcut sau e pe cale să facă joncţiunea cu ciuma secolului XXI – terorismul.

Explozia declanşată la bordul petrolierului francez Limburg în apele Yemenului, în octombrie

2002, nu a făcut decât să reanime această temere. A devenit tot mai evidentă vulnerabilitatea

statelor occidentale faţă de posibile atentate – inclusiv prin operaţiuni de tip kamikaze –

contra tancurilor petroliere. Astfel de atentate nu numai că sunt capabile să întrerupă fluxurile

maritime ale transportului petrolului, ce asigură două treimi din petrolul mondial, dar sunt de

natură să şi genereze adevărate dezastre ecologice. Mai mult decât atât, avertizează

specialiştii, se conturează tot mai pregnant pericolul unor acte teroriste de o gravitate şi mai

mare vizând infrastructurile petroliere, terminalele sau rafinăriile şi care ar putea perturba şi

chiar întrerupe aprovizionarea cu petrol.

Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI) declară că au fost luate măsuri pentru

securizarea transportului maritim, dar recunoaşte că nici o măsură specială nu a fost

3 Peter Chalk, “Intensificarea pirateriei maritime”, în Puteri şi influenţe. Anuar de geopolitică şi geostrategie 2000-2001, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pp. 129-30.

206

concepută în perspectiva aplicării scenariului unui atac terorist. Or, asupra rutelor maritime

ale flotei petroliere mondiale planează în prezent ameninţarea reţelei teroriste Al-Qaeda.

Arestarea unuia dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Osama bin Laden, yemenitul

Ramzi Binalshibah, coordonator al atacului terorist de la 11 septembrie 2001 care ulterior a

fost promovat responsabil militar al sectorului „jihadul maritim” al reţelei Al-Qaeda, a relevat

existenţa unui plan de atac al navelor de război aflate în perimetrul Oman-Gibraltar, pus la

cale în mai 2002 de teroristul yemenit. Planul prevedea înmulţirea atentatelor teroriste în

Golful Persic şi Marea Oman în scopul blocării circulaţiei petrolierelor în regiune şi al

creşterii artificiale, pe această cale, a preţului petrolului care, la rândul său, trebuia să

afecteze grav economia mondială. Planul a fost dejucat de Agenţia Centrală de Investigaţii

(CIA) a SUA şi serviciile secrete marocane. Semnificativ rămâne însă faptul că traseul

cuprins între strâmtorile Ormuz din Golful Persic şi Bab-el-Mandeb din Marea Oman, indicat

de marina americană după arestarea lui Binalshiban ca supus riscului unor atacuri teroriste,

este exact traseul parcurs de petrolierul francez Limburg4.

Tot mai mulţi specialişti recomandă escortarea petrolierelor, în general a navelor de

comerţ considerate strategice. În zonele de risc din largul Somaliei, Djibouti şi coastele

Yemenului patrulează deja o flotilă internaţională cub comandament german (Task Force

150), care grupează cinci nave germane, una spaniolă, una franceză şi una americană. Această

forţă securizează însă limitat doar largul mării, nu şi porturile considerate sensibile.

Prin dinamica lor, evoluţiile ultimilor ani şi în perspectiva viitorului previzibil obligă

guvernele la o înţelegere geopolitică a problematicii energiei în general şi a traseelor

oleoductelor şi gazoductelor în special, şi o viziune comprehensivă a relaţiei energie-

4 The New Jersey Naval Militia Foundation, French Tanker Limburg explodes in Yemen as 2nd Anniversary of the USS Cole Attack Approaches, la http://www.njnavy.com/yemen.htm. Vezi, de asemenea, Stratfor.com, Yemen: Tanker Explosion May Hurt Al Qaeda’s Strategy, 8 October 2002, la http://www.stratfor.com/fib/fib_print.php?ID=206708

207

securitate, din perspectiva problemelor puse de securitatea exploatării, depozitării,

transportului şi prelucrării resurselor de petrol şi gaze naturale.

9. 2 Geopolitica Mării Caspice

Geopolitica zonei caspice este una regională cu reverberaţii mondiale. Ea vizează

statele riverane Mării Caspice - Rusia, Azerbaijanul, Kazahstanul, Iranul şi Turkmenistanul –

şi marile puteri cu interese în zonă – între care, pe primele locuri se plasează Statele Unite,

Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă.

Ar fi o greşeală să se creadă că regiunea caspică este un al doilea Golf Persic.

Rezervele cunoscute de petrol ale Mării Caspice (excluzând Iranul şi Federaţia Rusă) sunt

sensibil mai mici decât cele ale Orientului Mijlociu, iar producţia şi transportul său costă de 2-

3 ori mai mult. De aceea, potenţialul Caspicii ca exportator major de energie nu trebuie

exagerat. În plus, nu există un consens privitor la cuantumul rezervelor de „aur negru” în

regiune, diversele estimări diferind mult între ele – între 13 şi 38 de miliarde de tone

estimarea americană, între 7 şi 14 miliarde de tone, cea europeană şi între 7 şi 10 miliarde de

tone, cea rusească. Indiferent însă de cifrele avansate, aceste estimări plasează regiunea Mării

Caspice înapoia Orientului Mijlociu, dar în faţa regiunii Mării Nordului în privinţa resurselor

de petrol, cu alte cuvinte pe locul al treilea. Dacă adăugăm la aceasta faptul că prognozele

apreciază că în jurul anului 2015 zăcămintele de petrol din Alaska şi Marea Nordului s-ar

putea epuiza, iar regiunea beneficiază şi de importante cantităţi de gaz natural, resursele

caspice, localizate precumpănitor în Azerbaijan, Kazahstan şi Turkmenistan, ar urma să se

constituie într-o sursă alternativă vitală de energie pentru continentul european în sec. XXI5.

Astfel, deşi rezervele de petrol ale Azerbaijanului şi Kazahstanului reprezintă la un loc doar

1,5% din comerţul mondial cu „aur negru”, individual, fiecare din aceste două ţări depăşesc

208

producţia unor exportatori semnificativi de petrol din zona Orientului Mijlociu, precum Oman

şi Qatar. Pe ansamblu, exporturile de petrol caspic s-ar putea cifra la 2,4-4 milioane de barili

pe zi în 2010 şi la 5-6 milioane de barili pe zi după această dată.

Exploatarea resurselor caspice a fost însă serios afectată de disputa în jurul statutului

Caspicii – lac sau mare – ce nu a fost rezolvată pe deplin nici până în prezent6. Rusia,

Azerbaijanul şi Kazahstanul, ce au zone relativ întinse de litoral caspic vor ca Marea Caspică

să fie împârţită în secţiuni proporţionale cu mărimea acestor zone de coastă. La rândul lor,

Iranul şi Turkmenistanul consideră că fiecare din cele 5 state ar trebui să deţină o cotă egală

de 20% din platforma maritimă. Propunerea iraniano-turkmenă ar plasa zonele petroliere

reclamate de Azerbaijan sub controlul Iranului, care altminteri ar deţine doar 13% din

platforma maritimă. Un summit al celor 5 state, desfăşurat în aprilie 2002, nu a reuşit să

edifice consensul în această chestiune. În aceste condiţii Rusia şi-a rezolvat problema

delimitării frontierelor caspice pe baze bilaterale, încheind mai întâi un acord în acest sens cu

Kazahstanul, în mai 2002, iar ulterior, la 24 septembrie 2002, cu Azerbaijanul. Chiar dacă

Iranul a declarat că nu recunoaşte valabilitatea acestor acorduri, în special al celui ruso-azer,

nici un acord bilateral neputându-se substitui unuia pentagonal, Rusia poate să-şi dezvolte

nestingherită de acum înainte proiectele sale caspice, neavând frontieră maritimă cu Iranul sau

Turkmenistanul.

Ignorând impedimentele legate de statutul Caspicii sau conflictele din regiune,

competiţia globală pentru accesul la o parte cât mai semnificativă din volumul resurselor

energetice ale regiunii a căpătat amploare. Miza acestei competiţii o constituie beneficiile

asociate exploatării, transportului, tranzitului şi comercializării petrolului şi gazului natural

caspic. Nucleul său dur îl reprezintă traseele conductelor menite a transporta petrolul şi gazele

5 Constantine Avanitopoulos, “The Geopolitics of Oil in Central Asia”, în Thesis, Vol. 1, No. 4, Winter 1997-1998, p. 19. Adrian Pop, At the Crossroads of Interlocking Subregional Arrangements: Romania’s Pivotal Role in East Central Europe, NATO Defense College, Rome, 1999, p. 85.

209

naturale către Europa occidentală. Pornind de la această realitate, mulţi analişti denumesc

geopolitica caspică drept o geopolitică a conductelor (pipeline politics).

Competiţia actuală dintre marile puteri în zona Caspicii a fost asemuită „marelui joc”

geopolitic regional dintre Marea Britanică şi Rusia în secolul al XIX-lea. Deşi surprinde un

aspect esenţial al acesteia – ciocnirea într-o zonă-tampon a intereselor Rusiei cu cele ale

celorlalte mari puteri din afara regiunii – paralela păcătuieşte prin simplificare şi trecerea sub

tăcere a diferenţelor dintre cele două „jocuri” geopolitice. Înainte de toate, abordarea ignoră

raporturile dintre dinamica internă a regiunii şi influenţa actorilor externi, punând schimbarea

exclusiv pe seama acestora din urmă. În al doilea rând, paralela nu ţine seama de faptul că în

vreme ce în vechiul joc geopolitic marile puteri erau cele care decideau delimitarea graniţelor

în zonă, în folosul propriu, teritoriul vizat de actualul joc geopolitic preexistă derulării jocului,

plasându-se în interiorul graniţelor statelor regiunii. În al treilea rând, comparaţia trece sub

tăcere faptul că în acest joc există o multitudine de actori non-statali ce acţionează

independent de cei statali. În sfârşit, abordarea este calată pe modelul jocului cu sumă nulă, ce

subliniază exclusiv rivalitatea, excluzând posibilitatea cooperării, în beneficiul comun al

tuturor actorilor implicaţi (situaţia de tip win-win)7. Or, evoluţiile recente demonstrează nu

doar posibilitatea teoretică, ci şi viabilitatea practică a acestui din urmă scenariu.

În noul “joc” geopolitic s-au angrenat, imediat după colapsul URSS, mari puteri

precum SUA, ţări care aveau încă un cuvânt greu de spus pe arena internaţională precum

Federaţia Rusă, puteri regionale tradiţionale precum China şi Turcia, foste state-tampon din

epoca bipolară precum Iranul, Afganistanul şi Pakistanul şi fostele republici sovietice pe

teritoriul cărora se găsesc majoritatea resurselor petroliere şi de gaz natural, ca state

producătoare – Azerbaijanul, Kazahstanul, Turkmenistanul şi Uzbekistanul.

6 Alain Giroux, “La Caspienne: un ‘gâteau pétrolier‘ à partager”, în Le Courier des pays d l’Est, No. 423, Octobre 1997, p. 7. 7 Lena Jonson, “The new geopolitical situation in the Caspian region”, în Gennady Chufrin, ed., The Security of the Caspian Sea Region, SIPRI, Oxford University Press, Oxford, 2001, p. 26.

210

În acest nou „joc” geopolitic s-au implicat, de asemenea, mari companii – naţionale şi

multinaţionale –, care au făcut deja investiţii enorme în explorarea, exploatarea şi transportul

resurselor energetice din zona Mării Caspice. În unele cazuri, demersurile companiilor private

au premers celor desfăşurate de statele pe teritoriul cărora erau înregistrate şi îşi aveau sediul

central. Marile firme petroliere americane, de pildă, s-au arătat interesate de bazinul Mării

Caspice cu mult timp înainte ca Departamentul de Stat să articuleze o politică coerentă faţă de

această regiune.

În liniile sale esenţiale însă, „jocul” caspic se înfăţişează ca unul care se joacă între

SUA, Rusia şi Europa, fiecare din aceste puteri avându-şi propriile state-client în regiune şi în

vecinătatea sa.

Încă din timpul Administraţiei Clinton, Washingtonul a declarat regiunea Mării

Caspice drept zonă de interes strategic american. Politica americană în zona caspică a urmărit

tradiţional trei obiective fundamentale: complementarea demersurilor menite a asigura

securitatea energetică a statului american; consolidarea independenţei economice a noilor

state exportatoare din regiune; şi diminuarea influenţei Rusiei şi Iranului în regiune.

La rândul său, Europa a considerat acceptabilă politica americană în zonă atâta timp

cât ea conducea la diversificarea traseelor de transport ale petrolului şi gazului caspic către

continent. Totodată, ea a privit constant drept contraproductivă adoptarea unei atitudini

confrontaţionale faţă de Rusia, în condiţiile dependenţei sale faţă de gazul rusesc şi profitabilă

normalizarea relaţiilor cu Iranul. În 1995, Uniunea Europeană a lansat la Bruxelles

programului INOGATE, menit tocmai punerii bazelor unei reţele de transport a

hidrocarburilor din bazinul Mării Caspice către Europa Occidentală. Interesul UE faţă de

regiunea caspică probabil că va creşte în viitor, odată cu integrarea în Uniune a unei ţări

precum Turcia şi al transformării potenţiale a Europei de Sud şi a bazinului Mării Negre în

piaţă de desfacere a resurselor energetice caspice.

211

Federaţia Rusă şi-a manifestat dintr-un început interesul de a participa la noile

oportunităţi energetice în zonă, însă opoziţia iniţială a SUA şi disputele dintre diversele

grupuri de interese ruseşti au frânat o vreme exploatarea lor maximală. Tranşarea acestor

dispute în favoarea grupurilor care îl reprezintă pe preşedintele Putin şi noua relaţie

cooperativă dintre SUA şi Rusia crează premisele unei consolidări a activismului rusesc în

zonă.

Turcia, ca ţară de tranzit, se auto-defineşte ca actor regional important al „jocului”

geopolitic caspic. Politica sa în zonă se bazează atât pe perspectiva beneficiilor economice

directe, cât şi pe dorinţa de îmbunătăţire a poziţiei sale geopolitice. Ambiţiile sale geopolitice

mizează pe sprijinul activ al SUA şi vizează refacerea în perioada post-Război Rece a

legăturii speciale cu spaţiul central-asiatic, moştenită de la fostul Imperiu otoman, eliberarea

ţărilor caspice de legăturile speciale postimperiale cu Rusia, şi oferirea unei alternative la

tranzitul, interzis de SUA, prin Iran.

Pentru Japonia şi China zona caspică a prezentat o importanţă marginală, atenţia lor

fiind focalizată cu precădere asupra zonei Orientului Mijlociu şi Rusiei (Siberia). China

rămâne însă, pentru exportul de petrol şi gaze, cea mai mare piaţă adiacentă Asiei Centrale.

Ea pare tot mai interesată atât de satisfacerea cu importuri caspice a cererii sale crescânde de

petrol (propriul petrol fiind foarte scump), cât şi de complementarea ofertei de gaze naturale

din estul Siberiei, cu cea din zona caspică. Japonia, la rândul său, urmăreşte cu atenţie

evoluţiile în zonă, determinate în special de perspectivele finalizării conductei de gaz trans-

chineze şi/sau posibila deschidere a unui nou coridor de export în sudul regiunii caspice.

După 11 septembrie 2001, în contextul forjării coaliţiei internaţionale împotriva

terorismului şi al căutărilor legate de diversificarea resurselor energetice şi stabilizarea

preţurilor la energie pe plan mondial, autorităţile din SUA, Uniunea Europeană şi Federaţia

Rusă se confruntă cu o provocare comună: cea a echilibrării orientărilor lor strategice

212

privitoare la Marea Caspică prin lărgirea şi adâncirea cooperării transatlantice în zonă. Nu

este exclus ca în viitor cei trei actori de bază ai „jocului caspic” să pună bazele unui

aranjament trilateral în cadrul G-8, menit a reconcilia politicile lor energetice în zonă. Statele

Unite, Uniunea Europeană şi Rusia au tot interesul să crească rezervele strategice de petrol.

Un prim pas pe care cei trei mari actori l-ar putea face pentru stabilizarea preţului petrolului ar

fi sporirea stocurilor strategice de petrol pe seama proiectatelor creşteri ale exporturilor din

Rusia şi zona caspică. În loc de a-şi utiliza energia în competiţia cu ţările OPEC pentru

deţinerea unei cât mai mari cote pe piaţă, grupul G-8 ar putea să folosească această

oportunitate pentru a creşte semnificativ rezervele strategice de petrol în cazul unor

întreruperi fortuite ale aprovizionării cu „aur negru” datorate războiului, terorismului sau

boicotului. Combinând resursele financiare ale SUA şi Uniunii Europene, cu rezervele ruseşti

şi caspice de petrol, lumea în ansamblul său ar putea fi mult mai bine aprovizionată cu această

resursă energetică vitală, în cazuri de forţă majoră.

În calea acestui aranjament trilateral însă, un obstacol serios rămâne viziunea diferită

pe care SUA şi UE o au în raport cu Iranul, ţară ce continuă să obstrucţioneze reglementarea

problemelor legale privitoare la Marea Caspică. Se cunoaşte faptul că marile puteri europene

s-au opus campaniei militare americane împotriva Irakului, notabilă fiind, îndeosebi, opoziţia

Germaniei şi Franţei. Există, desigur, mai multe motive ale rezistenţei europene, însă unul

dintre cele mai puţin aduse în discuţie vizează ruptura pe cale de a se produce între interesele

americane şi europene în Golful Persic. Statele Unite s-au bazat într-o bună măsură pe Arabia

Saudită în aprovizionarea cu petrol şi doreşte acum să-şi extindă controlul asupra sectorului

energetic al Irakului. Răsturnarea regimului lui Saddam Hussein şi înlocuirea sa cu unul mult

apropiat Washingtonului au conferit Statelor Unite o mai mare influenţă asupra politicii

energetice în Golful Persic şi un control sporit asupra rezervelor de „aur negru” ale acestuia,

ce reprezintă circa două treimi din cele cunoscute în prezent la nivelul întregului mapamond.

213

Însă o atare evoluţie atrage după sine instabilitate în Iranul vecin, fapt ce preocupă Europa.

Iranul este sălaşul a mai mult de 90 de miliarde de barili de petrol, adică aproximativ 9% din

totalul rezervelor pe plan mondial, ceea ce face din Iran un rival energetic al Arabiei Saudite8.

Deşi legile referitoare la investiţiile străine sunt stricte în această ţară – spre exemplu,

constituţia nu permite guvernului să acorde dreptul de a exploata zăcămintele de petrol pe

bază concesionară – companiile străine investesc cu mai mare uşurinţă în sectorul energetic al

Iranului decât în cel al Arabiei Saudite. Aşa se explică prezenţa în Iran a unor mari companii

petroliere europene precum TotalFinaElf din Franţa, Eni/Agip din Italia, Statoil din Norvegia

şi Cepsa din Spania.

Oricum, pentru moment este evidentă tendinţa cooperării bilaterale ruso-americane în

sfera energetică. Acordul ruso-american de cooperare în domeniul energetic semnat la

Moscova la 24 mai 2002, precum şi summitul pe probleme energetice de la Houston din 1

octombrie acelaşi an, în cadrul căruia compania rusească LUKOIL, susţinută de alte companii

petroliere ruseşti, a prezentat planul său de sporire a exporturilor de petrol către SUA prin

construirea unui terminal în portul Murmansk, confirmă dezvoltarea unei atari tendinţe.

Principalele conducte de export al petrolului din zona caspică ce funcţionează în

prezent, sunt următoarele: Atyrau (Kazahstan)-Samara (Rusia), ce leagă terminalul petrolier

kazah de la Atyrau de rafinăria rusească de la Samara, cu o capacitate de 280 000 de barili pe

zi; Baku (Azerbaijan)-Novorossiysk (Rusia), ce leagă terminalele petroliere de la periferia

portului azer Baku de localitatea Novorossiysk, în Rusia, cu o capacitate nominală de 180 000

de barili pe zi; Baku (Azerbaijan)-Supsa (Georgia), ce leagă capitala Azerbaijanului de portul

georgian Supsa, cu o capacitate de 115 000 barili pe zi, ce urmează a fi dublată; şi Tengiz

8 Stratfor.com, European Pushback on Iraq Attack: The Iran Factor, 3 October 2002, la http://www.stratfor.com/fib/fib_print.php?ID=206586.

214

(Kazahstan)-Novorossysk (Rusia), ce leagă imensele câmpuri petroliere de la Tengiz, în

Kazakstan, de Novorossysk, cu o capacitate de transport de 560 000 de barili pe zi9.

În stadii avansate de implementare sunt alte două proiecte: Neka-Teheran, un proiect

iranian ce va lega portul caspic iranian Neka de o rafinărie din împrejurimile capitalei

iraniene, cu o capacitate prognozată de 390 000 de barili pe zi; şi Dyubendi (Azerbaijan)-

Batumi (Georgia), ce va lega terminalul petrolier azer de la Dyubendi de portul georgian

Batumi, cu o capacitate iniţială de 70 000 de barili pe zi, ce va putea fi dublată ulterior.

După 8 ani de dezbateri, la 18 septembrie 2002 a fost lansată oficial, în prezenţa

preşedinţilor Georgiei, Turciei şi Azerbaijanului şi a secretarului pentru energie al SUA,

construcţia conductei petroliere Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC) – prima mare conductă petrolieră

caspică care ocoleşte teritoriul Rusiei. Conducta urmează să pornească de la câţiva km sud de

Baku, capitala Azerbaijanului, să traverseze teritoriul Georgiei şi să ajungă în portul turc

Ceyhan, de la Marea Mediterană. În lungime totală de 1760 km şi o capacitate de transport de

1 milion de barili pe zi, la un cost de transport de 3,2 $ pe baril, conducta urmează să fie dată

în folosinţă la începutul anului 2005. Construcţia conductei, al cărui cost este prognozat a se

cifra la 2,9 miliarde de dolari, va fi efectuată de un consorţiu de 9 companii petroliere, al cărui

lider este compania britanică British Petroleum (BP), cu o cotă de participaţie de 32,6%

(celelalte companii implicate provenind din Norvegia, SUA, Turcia, Japonia, Franţa, Italia,

Azerbaijan şi Arabia Saudită).

Planul BTC a generat deja nenumărate argumente şi calcule politice – recompensarea

Georgiei pentru linia sa politică pro-occidentală, justificarea interesului de durată al SUA şi

Turciei pentru consolidarea independenţei Georgiei şi Azerbaijanului, promovarea legăturilor

etnice ale Turciei cu Azerbaijanul, etc. Dar beneficiile pentru cele trei ţări pe care această

conductă urmează să le traverseze au rămas neschimbate. Azerbaijanul a văzut în BTC un

9 John Roberts, “Energy reserves, pipeline routes and the legal regime in the Caspian Sea”, în Gennady Chufrin, ed., The Security of the Caspian Sea Reion, SIPRI, Oxford, Oxford University Press, 2001, pp. 44-46.

215

vehicul pentru accesul la export şi promovarea dezvoltării economice. Georgia a îmbrăţişat

proiectul, având clară miza dividendelor sale economice, precum şi perspectiva situării ţării la

întretăierea pieţelor occidentale şi, deci, a transformării sale într-o zonă strategică de

importanţă deosebită. Iar Turcia a dorit să se constituie într-o poartă către zona caspică, ca

coridor de tranzit şi centru de rafinare a petrolului, evitând, în acelaşi timp, creşterea traficului

de petrol prin strâmtoarea Bosfor şi potenţiala poluare a Mării Negre.

Dacă beneficiile pentru ţările participante la proiect au rămas neschimbate, multe din

circumstanţele legate de acesta s-au schimbat. Ani în şir, BTC a fost văzut ca un proiect

politic menit a servi intenţiei Washingtonului de a ocoli Iranul şi a se asigura că petrolul

caspic va fi canalizat pe o rută alternativă rutelor patronate de Rusia, între care mai importante

erau considerate a fi Baku (Azerbaijan)- Novorossysk (Rusia) şi Tengiz (Kazahstan)-

Novorossysk (Rusia). Se dorea astfel evitarea supremaţiei ruseşti asupra reţelei regionale de

oleoducte şi marginalizarea Iranului. Treptat însă, considerentele politice au cedat treptat locul

celor pur economice, legate de fezabilitate. Momentul de cotitură l-a reprezentat anul 1999,

când compania britanică BP a decis să sprijine proiectul BTC. După 11 septembrie 2001, în

contextul îmbunătăţirii dramatice a raporturilor ruso-americane şi a progreselor înregistrate în

relaţiile Rusiei cu Azerbaijanul şi Turcia şi contextul politic al proiectului BTC s-a modificat

considerabil, tendinţa evaluării proiectului din unghi pur economic accentuându-se. Drept

urmare, mulţi analişti care iniţial erau sceptici faţă de proiectul BTC, au devenit între timp

adepţii fezabilităţii şi valorii sale comerciale10.

Există o serie de constrângeri fizice legate de capacitatea de tranzit a reţelei actuale de

conducte dinspre Federaţia Rusă către Europa Centrală, precum şi limite de siguranţă

ecologică pentru traficul maritim prin strâmtori. Din acest ultim punct de vedere se au în

10 Ibidem, pp. 49-55. Vezi şi Mirescu, Raluca, “Conducta Baku-Ceyhan nu mai are mult până să transporte petrolul caspic”, în Ziarul Financiar, 19 septembrie 2002.

216

vedere mai multe opţiuni de conducte pentru ocolirea strâmtorilor în Europa: Odesa-Brodi-

Gdansk, Burgas-Vlore, Burgas-Alexandropolis, Constanţa-Omisalj-Trieste, Samsun-Ceyhan.

Până nu de mult, proiectul oleuductului Constanţa (România)- Omisalj (Croaţia) via

Serbia (R.F. Iugoslavia) a fost considerat un proiect concurent conductei Baku-Ceyhan.

Studiile au evidenţiat însă că este vorba mai degrabă de un proiect complementar acestuia.

Construcţia conductei care va lega terminalele petroliere din porturile Constanţa şi Omisalj

este evaluată la 400-600 milioane $, iar capacitatea sa de transport ar urma să fie de 10

milioane tone ţiţei, din care 6 milioane vor fi preluate de România, Iugoslavia şi Croaţia –

cele trei state traversate de conductă.

România este bine poziţionată, prin localizare geografică (singura ţară europeană

străbătută de trei coridoare de transport pan-europene), experienţă şi tradiţie (industria

petrolieră interbelică), capacităţi de rafinare (36 de milioane de tone pe an), importanţa şi

facilităţile portului Constanţa, privatizarea societăţii PETROM, punerea în funcţiune a

unităţilor de producţie a energiei electrice nucleare de la Cernavodă, iniţierea unor forme

concrete de cooperare internaţională în zonă, precum Grupul Marea Neagră-Marea Caspică

(The Black Sea-Caspian Sea Group), de a participa activ la piaţa de energie din zona Mării

Negre, Caucazului şi Mării Caspice, inclusiv de a gestiona, în cooperare cu cei trei mari actori

geopolitici în zonă (SUA, UE, Rusia), o bursă regională a energiei.

Mai mult decât atât, preşedintele american George W. Bush a încurajat România, ca

ţară aflată la graniţa „noului NATO” de după summitul de la Praga, să-şi consolideze relaţia

sa cu Rusia şi să-şi asume rolul de „vârf de lance” al transferului intereselor şi valorilor

occidentale, precum şi al experienţei dobândite pe parcursul tranziţiei, către Răsărit. În acest

context, Statele Unite ar saluta o participare a României la tentativa de armonizare a

intereselor celor trei mari actori ai geopoliticii caspice (SUA, UE, Rusia) în zonă.

217

Bulgaria, la rândul său, depune eforturi mari pentru a juca un rol de pivot în proiectele

privitoare la tranzitarea Europei de Sud-Est de către rutele caspice, beneficiind de susţinerea

interesată a Greciei, intensificată pe perioada preşedinţiei greceşti a Uniunii Europene.

În acest context, chestiunea unor rute de export alternative dinspre zona caspică către

Europa prezintă potenţialul de a juca un rol conciliator în relaţiile dintre Grecia şi Turcia.

Factorii de decizie din Europa şi America ar trebui să promoveze ideea viabilităţii unui

gazoduct greco-turc dinspre Marea Caspică către Europa, care să traverseze Bulgaria şi

România. O astfel de cooperare ar putea servi drept bază pentru o relaţie bilaterală mai

constructivă între cele două ţări, consolidând totodată, prin introducerea unei noi dimensiuni –

cea a securităţii energetice – patrulaterul Grecia-Turcia-Bulgaria-România, menit întăririi

flancului sudic al NATO şi conferirii unei identităţi sud-est europene acestuia din urmă11. De

aceea, o ofertă românească pentru NATO poate cuprinde, pe lângă aspecte militare şi logistice

şi o participare la oportunităţile oferite de relaţia energie-securitate pe noua axă geopolitică,

geostrategică and geoeconomică Marea Mediterană-Marea Neagră-Marea Caspică.

Trebuie observat că oleoductele nu sunt singurele mijloace prin care petrolul caspic

ajunge pe pieţele internaţionale. Exporturi se fac uzitând şi căile ferate (Baku-Batumi, ş.a), în

volume de până la 240 000 de barili pe zi, precum şi cu barjele din sistemul de canale Volga-

Don. Există, de asemenea, un sistem mixt – „la schimb” – care foloseşte ca intermediar

Iranul: petrolul din Kazahstan, Turkmenistan şi Azerbaijan ajunge în porturile iraniene prin

intermediul tancurilor petroliere sau a barjelor, iar Iranul pune la dispoziţie volumul sau

valoarea echivalentă a acestuia folosind canalele de export ale petrolului din zona Golfului.

Pentru a face faţă volumului de hidrocarburi tranzitat, investiţii speciale vor necesita

porturile de pe coasta estică a Mării Negre, iar infrastructura de drumuri şi căi ferate din întreg

arealul caspic va trebui îmbunătăţită substanţial. Din acest punct de vedere se consideră că un

11 Adrian Pop, “Romania’s Challenge”, în NATO Review, Spring 2003, la http://www.nato.int/docu/review/2003/issue1/english/analysis.html

218

nou „drum al mătăsii” de autostrăzi şi căi ferate ar putea avea un impact strategic comparabil

cu efectele deschiderii canalelor Suez şi Panama. Un pas notabil înainte pe calea revigorării

vechiului „drum al mătăsii” a fost făcut în 1993, ca urmare a deciziei de înfiinţare a

Coridorului de Transport Europa-Caucaz-Asia Centrală (Transport Corridor Europe-

Caucasus-Central Asia, TRACECA). Proiectul TRACECA urmăreşte să stabilească legături

maritime şi feroviare între ţărmurile georgiene ale Mării Negre şi Asia Centrală. Coridorul

porneşte din portul georgian Poti, de la Marea Neagră şi ajunge în capitala Azerbaijanului,

Baku, de unde se face joncţiunea cu bacul, peste Marea Caspică, cu oraşul Turkmenbashi în

Turkmenistan şi, de aici mai departe, cu Uzbekistanul şi Kazahstanul, până la graniţele

Chinei. Din acelaşi punct de vedere, al îmbunătăţirii conectivităţii pe anticul „drum al

mătăsii”, se cuvin amintite şi noua cale ferată care leagă oraşele Tedjen-Serah (Turkmenistan)

şi Meshed-Bender Abbas (Iran) şi care are drept puncte terminus Istanbulul (Turcia) şi

Beijingul (China), precum şi convenţia trilaterală încheiată în februarie 1998 de către

guvernele uzbek, kirghiz şi chinez, privitoare la realizarea unei autostrade şi căi ferate care să

lege oraşele Taşkent şi Andijan în Uzbekistan, de oraşele Osh în Kirghistan şi Kaşgar în

China.

La ora actuală există, de asemenea, o extinsă reţea de conducte de export a gazului

natural din zona Caspicii. Ea cuprinde: sistemul Gazprom, ce conectează Turkmenistanul,

Uzbekistanul şi Kazahstanul cu Rusia şi, dincolo de aceasta, cu pieţele din noile state

caucaziene, Ucraina, Europa Centrală şi de Vest; linia trans-balcanică, ce se constituie în

principala rută a exporturilor ruseşti de gaz către Turcia, prin teritoriile României şi Bulgariei;

gazoductul Korpedze (Turkmenistan)-Kurt-Kui (Iran), în lungime de 200 de km, ce leagă

exploatările turkmene de gaz natural de lângă Korpedze, pe ţărmul estic al Mării Caspice, de

sistemul iranian de distribuţie a gazului natural de la Kurt-Kui; gazoductul Tabriz (Iran)-

219

Erzurum (Turcia), ce transportă gazul iranian din localitatea Tabriz, din nord-estul Iranului în

oraşul Erzurum, din estul Turciei.

În diverse stadii de implementare se află alte două proiecte: gazoductul „calea

albastră”, ce va lega sudul Rusiei de Ankara, folosind o conductă submarină care va traversa

Marea Neagră; şi sistemul Erzurum-Ankara-Konya (Turcia), menit transportului gazului azer

pe teritoriul Turciei12.

Sunt luate în considerare, de asemenea, ca posibile proiecte în viitor: linia Baku

(Azerbaijan)-Erzurum (Turcia), care ar urma să folosească gazoductele existente în

Azerbaijan şi estul Georgiei, împreună cu alte câteva noi elemente de infrastructură în

Georgia şi Turcia, pentru a transporta gazul azer către Turcia; gazoductul trans-caspic

(TCG1), menit a transporta gazul turkmen către Turcia, sudul şi centrul Europei şi care ar

urma să uziteze un pasaj submarin al Caspicii şi tranzitul prin Azerbaijan şi Georgia către

Erzurum, în estul Turciei; gazoductul trans-iranian, menit a transporta gazul din Turkmenistan

către Turcia şi Europa, traversând Iranul; şi un gazoduct care să transporte gazul turkmen

către China şi Japonia, traversând Kazahstanul şi China.

9.3 Geopolitica Caucazului de Sud şi Asiei Centrale

Din punct de vedere geopolitic, statele Caucazului de Sud sau transcaucaziene –

Armenia, Azerbaijan şi Georgia – se încadrează în paradigma statelor mici aflate într-o zonă a

competiţiei pe de o parte între vecini mai mari şi mai puternici – Rusia, Turcia şi Iranul – pe

de altă parte, marile puteri. Împrejurarea a constituit pentru statele transcaucaziene deopotrivă

un dezavantaj şi un atu: în unele situaţii ea a îngustat opţiunile de politică ale acestora, alteori,

ea a condus la echilibrarea marilor puteri şi puterilor regionale externe una faţă de alta, ceea

ce le-a conferit statelor în cauză un spaţiu lărgit de manevră. Astfel, spre exemplu, atitudinea

12 John Roberts, op. cit., ed. cit., pp. 61-64.

220

de până în 1993 a Occidentului de a lăsa Rusiei mână liberă în spaţiul post-sovietic, a limitat

opţiunile de politică externă ale acestor state. Interesul cresând pe care Occidentul l-a

manifestat faţă de zona Caucazului de Sud începând din 1994 le-a oferit acestor state

oportunitatea de a rezista mult mai bine presiunilor ruseşti. Mai mult decât atât, noua antantă

ruso-americană de după 11 septembrie 2001 şi, îndeosebi prezenţa militarilor americani pe

teriroriul său, a facilitat Georgiei orientarea hotărâtă către Occident, în primăvara lui 2002

Georgia anunţându-şi intenţia de a adera la NATO.

Acelaşi efect ambivalent asupra politicii externe a statelor Caucazului de Sud l-a avut

rivalitatea dintre principalele puteri regionale. Pe de o parte, opoziţia SUA faţă de un rol

sporit al Iranului în zona transcaucaziană a condus la retragerea ofertei pe care Azerbaijanul o

făcuse iniţial Iranului, de a participa (în proporţie de 10%) la exploatarea câmpurilor sale

petroliere. Pe de altă parte, emergenta axă geopolitică Turcia-Israel-Azerbaijan, susţinută de

Occident, a generat în contrapondere un grad sporit de consultare şi cooperare între Armenia,

Iran şi Grecia, chiar dacă aceste consultări nu au vizat probleme de securitate.

Dincolo de presiunile exercitate de actorii regionali sau internaţionali, un rol deosebit

în cristalizarea politicilor externe ale statelor Caucazului de Sud l-au jucat factorii interni. În

cazul Armeniei, impactul cel mai notabil l-a avut experienţa istorică, cu deosebire genocidul

turcesc asupra populaţiei armene din 1915. În cel al Azerbaijanului, asupra fizionomiei

politicii externe şi-au pus amprenta în mod deosebit problemele identitare şi culturale. În

sfârşit, în cazul Georgiei, diviziunile şi conflictele interne au fost cele care au determinat în

bună măsură opţiunile de politică externă.

Principalele probleme de securitate ale statelor caucaziene provin din slăbiciunile

interne ale acestor ţări şi, în primul rând, din statalitatea lor fragilă13. În două dintre ele,

Azerbaijan şi Georgia, guvernul nu are controlul asupra întregului teritoriu al statului, pentru

13 Shireen T. Hunter, The Trascaucasus in Transition: Nation-Building and Conflict, CSIS, Washington,DC, 1994.

221

ele un prim ţel strategic fiind reunificarea naţională. În plus, aceste state au viziuni diferite în

sfera securităţii. Azerbaijanul şi Georgia percep rolurile lor în regiune în termeni

geoeconomici şi văd viitorul securităţii lor întemeiat pe cooperarea economică regională.

Armenia, datorită conflictului cu Azerbaijanul asupra Karabakhului şi percepţiei potrivit

căreia atitudinea Occidentului în conflictul din Nagorno-Karabakh a fost părtinitoare, pro-

azeră, şi-a centrat politica de securitate pe relaţia specială cu Rusia14.

Există numeroase focare – active sau latente – de conflicte etnice şi războaie civile în

care sunt implicate ţările Caucazului de Sud (Armenia Azerbaijan, Georgia) şi Asiei Centrale

(Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan). Opiniile privitoare la

cauzele generatoare ale instabilităţii în regiune diferă. Dacă guvernele ţărilor implicate

consideră că prin caracterul lor transnaţional şi transfrontalier, factorii cei mai destabilizanţi

rămân fragmentarea etnică şi mişcările islamice, majoritatea analiştilor occidentali

împărtăşesc azi opinia potrivit căreia la originea instabilităţii regiunii caspice se află deficitele

şi deficienţele de edificare statal-naţională15. Cu toate acestea, multe din analizele consacrate

conflictelor din Caucaz continuă să avanseze teza potrivit căreia la rădăcina acestora se află

diferenţele religioase. Radicalismul islamic a fost perceput – până la un anumit punct, în mod

legitim – drept una din ameninţările cele mai serioase la adresa securităţii regionale. Această

percepţie s-a accentuat în a doua jumătate a anilor ’90 ca urmare a celor două războaie din

Cecenia, a accederii talibanilor la putere în Afganistan (1996), a dezvoltării unui partid politic

islamist în Tadjikistan la începutul anilor ’90, care s-a transformat în factor politic combatant

în timpul războiului civil din această ţară (1992-1997) şi al apariţiei, prin intermediul unor

acte ilegale, uneori chiar teroriste,a unor forţe islamiste pe scena politică a Uzbekistanului şi

14 Idem, “The Evolution of the Foreign Policy of the Transcaucasus States”, în Gary K. Bertsch, Craft B. Cassady, Jones A. Scott, Michael Beck, eds., Crossroads and Conflict: Security and Foreign Policy in the Caucasus and Central Asia, Routledge, New York and London, 2000, pp. 25-47. 15 Michael Mandelbaum, Central Asia and the World, Council on Foreign Relations Press, New York, 1994.

222

Tajikistanului16. Însă în descrierea motivaţiilor şi comportamentului islamicilor implicaţi în

aceste conflicte s-a pornit de la premisa falsă că lupta lor se întemeiază exclusiv pe

convingerile religioase musulmane. Cu alte cuvinte, comportamentul lor violent faţă de non-

musulmani s-ar explica prin aderenţa la preceptele Coranului. Urmând această logică ar trebui

să conchidem că statele Asiei Centrale şi Caucazului ar fi exceptate de la regula potrivit căreia

în politica internaţională statele îşi urmăresc propriile interese. Ilustrativ pentru acest mod de

raţionament este, de pildă, faptul că adesea cecenii au fost denominaţi prin afilierea lor

religioasă drept “insurgenţi islamici”, în vreme ce forţele militare moscovite cu afilierea lor

etnică, statală şi de statut social drept “soldaţi ruşi”. În chip similar, conflictul din Nagorno-

Karabagh a fost descris adesea ca unul dintre Armenia creştină şi Azerbaijanul islamic şiit.

Viziunea “ciocnirii civilizaţiilor” avansată de Samuel Huntington n-a făcut decât să

consolideze această perspectivă eronată. Concluzia logică imediată a acceptării tezei potrivit

căreia conflictele din regiune se explică prin existenţa diferenţelor religioase şi a unei lungi şi

intractabile istorii a interacţiunii conflictuale dintre popoarele Caucazului, nu poate fi decât

aceea că se poate face foarte puţin pentru rectificarea situaţiei existente.

Evidenţa arată însă că nu în toate regiunile în care există o lungă istorie a

animozităţilor etnice şi religioase, irump conflicte, după cum tensiuni conflictuale pot apărea

şi în regiuni în care între etniile ce o populează există interacţiune pozitivă, toleranţă reciporcă

şi afinităţi religioase.

Departe de a avea o bază cultural-religioasă, „coaliţiile” din regiune au la bază

interesul de stat. Politica Iranului faţă de conflictul din Caucaz, de pildă, e determinată de

interese geopolitice şi nu de considerente islamice. Un rol deosebit de important în politica

caucaziană a Iranului îl joacă compoziţia etnică a statului. Iranul este un stat multi-etnic în

care circa 50% din populaţie este alcătuită din minorităţi etnice, concentrate mai ales în

16 Shireen T. Hunter, “Ce va deveni Islamul politic?”, în Puteri şi influenţe. Anuar de geopolitică şi geostrategie 2000-2001, Beaumarchais Center for International Research, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pp. 116-117.

223

regiunile de graniţă. Co-etnici ai acestor minoritari se află peste graniţă în fiecare din ţările

învecinate Iranului. Reacţiile oficiale ale Iranului faţă de intervenţiile Rusiei în Cecenia au

fost mai puţin vocale decât ale SUA. Această împrejurare şi, mai ales, cooperarea dintre

Teheran şi Moscova, au atras asupra guvernului iranian criticile fundamentaliştilor din Iran.

Rusia utilizează Iranul în efortul de a controla mişcările islamice (precum cea din Tadjikistan)

şi a bara calea unei riposte musulmane provocate de atacurile asupra Ceceniei. Nu mai puţin

relevant este şi faptul că majoritatea actorilor externi implicaţi în radicalismul islamic al

regiunii provin din ţări pro-occidentale precum Arabia Saudită, Pakistanul şi Turcia.

Prin urmare, conflictele din regiunea caucaziană nu sunt pre-determinate, ci modelate de

comportamentul şi politicile actuale ale elitelor locale şi ale puterilor externe active în plan

regional17. Iar virulenţa poate fi sensibil atenuată prin promovarea unor proiecte economice şi

de infrastructură, reciproc avantajoase statelor din zonă.

La începutul anului 1999, preşedintele Turciei a lansat ideea unui pact de stabilitate

pentru ţările Caucazului de Sud şi vecinii acestora. Calat pe modelul Pactului de Stabilitate

pentru Europa de Sud-Est, proiectul urma să fie susţinut de către Uniunea Europeană. Rusia a

considerat însă iniţiativa drept o tentativă de afectare a intereselor sale în zonă.

O serie analişti sunt de părere că în condiţiile în care Rusia nu mai poate juca rolul de

hegemon benevolent în regiunea Caucazului de Sud, o zonă în care prezenţa rusească este

considerată încă vitală pentru securitatea naţională a Moscovei, celor trei state

transcaucaziene ar trebui să li se încredinţeze rolul de state-tampon, în care dreptul de

supervizare (le droit de regard) să revină tuturor părţilor interesate (Rusia, Iran, Turcia şi

Occidentul). În pofida problemelor specifice de securitate ale statelor-tampon, argumentează

aceştia, o atare soluţie ar menaja sensibilităţile Rusiei oferind, totodată, statelor în cauză,

flexibilitatea necesară promovării propriilor lor interese.

224

În Asia Centrală, principalii actori ai „jocului” geopolitic în regiune – Rusia, China şi

SUA –au reuşit în anii 90 să ajungă la un soi de echilibru18. Rusia şi-a menţinut dominaţia

tradiţională în zonă, justificând-o prin necesitatea unei politici de alianţă cu statele regiunii

menită a contrabalansa ameninţarea pe care o reprezenta fundamentalismul islamic. Interesele

Rusiei sunt legate de considerente strategice, istorice şi economice, precum şi de prezenţa

unei largi diaspore ruseşti, în special în Kazahstan, o ţară cu 16,8 milioane de locuitori.

Tadjikistanul şi Kirghistanul sunt parteneri comerciali importanţi ai Rusiei, iar o prezenţă

militară rusească semnificativă se menţine încă în Tadjikistan. China, pe măsura dezvoltării

relaţiilor economice şi-a sporit influenţa asupra ţărilor central-asiatice, evitând, totodată, să

adopte o atitudine confrontaţională faţă de Rusia. Iar SUA, în pofida interesului faţă de zona

caspică, a plasat regiunea la periferia politicii sale externe, adoptând o atitudine de

expectativă.

În acest context a putut apărea, în 1996, grupul de la Shangai – China, Rusia,

Kazahstanul, Kirghistanul şi Tadjikistanul – care ulterior, la 15 iunie 2001, odată cu

adiţionarea Uzbekistanului la grupul celor 5 state, s-a transformat în Organizaţia de Cooperare

de la Shangai. Interesat de rezolvarea disputelor de graniţă şi reducerea forţelor militare la

frontierele statelor semnatare, grupul a inclus treptat pe agenda sa combaterea radicalismului

islamic, a traficului ilicit de droguri şi terorismului. Interesul Rusiei faţă de Organizaţia de

Cooperare de la Shangai era dat în primul rând de preocuparea acesteia faţă de ameninţarea pe

care o reprezintă extremismul islamic şi, în al doilea rând, de cadrul pe care îl oferea pentru

oficializarea influenţei sale în regiune. La rândul lor, statele central-asiatice erau interesate să

aibă drept aliaţi în combaterea militantismului islamist doi membri permanenţi ai Consiliului

de Securitate. Iar China era interesată în reducerea numărului trupelor sale la graniţa sa

17 Alexander Rondeli, “Regional Security Prospects in the Caucasus”, în Gary K. Bertsch, Craft B. Cassady, Jones A. Scott, Michael Beck, eds., Crossroads and Conflict: Security and Foreign Policy in the Caucasus and Central Asia, Routledge, New York and London, 2000, pp. 48-54. 18 Boris Rumer, “The Powers in Central Asia”, în Survival, Vol. 44, No. 3, Autumn 2002, p. 57.

225

vestică şi menţinerea stabilităţii în provincia Xinjiang, ameninţată de mişcarea separatistă

uigură, în condiţiile în care provincia – bogată în petrol şi alte resurse minerale şi oferind linii

de legătură către Pakistan, Afganistan şi Asia Centrală – era menită a juca un rol-cheie în

strategia de dezvoltare economică pe termen mediu a periferiei nord-vestice a ţării.

Acest echilibru geopolitic ad-hoc forjat în Asia Centrală a fost răsturnat de evoluţiile

ce au urmat atacului terorist împotriva Statelor Unite. Recalibrarea intereselor de securitate

naţională în jurul războiului global împotriva terorismului a atras după sine o revalorizare a

zonelor de interes strategic la nivel mondial, ce au transformat zona Asiei Centrale dintr-una

situată la periferia priorităţilor de politică externă şi securitate americane într-una plasată chiar

în miezul acestora. Drept urmare, SUA s-au impus treptat drept principala prezenţă

economică şi militară în regiune19. După 11 septembrie 2001, Rusia a acceptat să deschidă

prezenţei militare americane fostele baze sovietice din Uzbekistan, Kirghistan şi Tajikistan.

Toate cele 5 foste republici sovietice din Asia Centrală – Kazahstan, Uzbekistan, Kirghistan,

Tajikistan şi Turkmenistan – s-au aliniat războiului împotriva terorismului declanşat de

preşedintele Bush, declarându-şi solidaritatea cu Washingtonul şi deschizându-şi, în proporţii

variate, spaţiul terestru şi aerian, campaniei împotriva regimului taliban din Afganistan. Mai

mult decât,atât, Uzbekistanul a devenit clientul de facto al SUA în regiune, ceea ce a condus

la slăbirea sistemului geopolitic construit de Rusia şi China în jurul alianţei de la Shanghai şi

a consolidat prin sprijinul economic, politic şi militar american, regimul autoritar al

preşedintelui uzbek Islam Karimov. Vecinii Uzbekistanului au primit cu temere aceste noi

evoluţii. Kirghistanul, Kazahstanul şi Tajikistanul se tem că aspiraţiile Taşkentului la

supremaţie regională ar putea fi încurajate şi că Uzbekistanul ar putea recurge la violenţă în

disputele teritoriale pe care le are cu vecinii săi. La rândul lor, Rusia şi China au interpretat

afirmaţia secretarului de stat american Colin Powell, făcută cu prilejul vizitei la Taşkent din

19 Ibidem, pp. 61-67.

226

decembrie 2001, potrivit căreia interesele americane în Asia Centrală se extind cu mult

dincolo de conflictul din Afgainstan, drept o recunoaştere a planurilor strategice americane pe

termen lung în spaţiul eurasiatic, incluzând controlul vastelor resurse energetice ale dublului

continent20.

Analiştii politici – inclusiv o parte a celor americani – atrag atenţia asupra caracterului

contraproductiv al dislocării echilibrului geopolitic statornicit în zonă. Argumentele lor sunt:

Rusia lui Putin nu este Rusia profundă, iar adepţii „eurasianismului”, ca substitut post-

imperial al aspiraţiei reintegrării cu Asia Centrală, sunt încă numeroşi în varii medii ale elitei

ruseşti; China nu va tolera o prezenţă militară americană permanentă în chiar spatele „curţii

sale”; şi exceptând Uzbekistanul, toate celelalte 4 state central-asiatice vor rămâne în

continuare partenerii de rang secund (junior partners) ai Rusiei şi aliaţii de rang secund

(junior allies) ai Chinei. Recomandarea acestor analişti este forjarea unui nou parteneriat

ruso-american în Asia Centrală, care să ţină cont, în acelaşi timp, de sensibilităţile Chinei.

Alternativa teoretică la acest parteneriat – edificarea unui sistem de securitate

colectivă în zonă – nu există fezabilă în condiţiile tendinţei unora dintre liderii regionali de

a-şi impune preeminenţa, a adâncirii divergenţelor intra-regionale şi, mai ales, a persistenţei

unor tensiuni inter-etnice şi inter-statale.

Uzbekistanul, cu o populaţie de 23 de milioane, cu toate că a învestit cel mai mult

între statele zonei în sfera apărării şi controlului frontierelor, are probleme în a-şi asigura

stabilitatea statală. Chiar dacă o parte din graniţele sale sunt „geografic naturale”, ele sunt

greu de apărat (doar frontiera cu Afganistanul fiind întărită încă din vremea Uniunii

Sovietice). În plus, Uzbekistanul este vulnerabil efectelor instabilităţii ce domneşte în

rândurile vecinilor săi, în special în Tadjikistan şi Kirghistan. Cu toate că a făcut eforturi de a

se izola de războiul civil care a devastat Tadjikistanul, Nu în ultimul rând, regimul de la

20 Ibidem, p. 58.

227

Taşkent se confruntă şi cu o prelungită instabilitate internă. În condiţiile în care partidele de

opoziţie au fost anihilate la începutul anilor ’90, principalii lideri ai acesteia fiind nevoiţi să se

exileze, opoziţia la adresa preşedintelui Karimov este tot mai mult dirijată de către curentele

islamiste, în special de către Mişcarea Islamică din Uzbekistan, al cărei deziderat îl constituie

transformarea prin forţă a Uzbekistanului într-un stat islamic. Cea mai mare parte a membrilor

mişcării o formează uzbecii care au fugit în anii 1992-1993 în Tadjikistan, pentru a evita

arestarea lor în Uzbekistan.

Reunite, circumstanţele amintite au făcut ca ieşirea, în 1999, a Uzbekistanului din

Tratatul de securitate colectivă al CSI şi alăturarea sa grupului GUUAM (Georgia, Ucraina,

Uzbekistan, Azerbaidjan şi Moldova), conceput iniţial ca o contrapondere la dominaţia Rusiei

în cadrul CSI, să nu fi adus Taşkentului dividendele de securitate pe care scontase.

Până la incursiunea din 1999 a militanţilor islamişti uzbeci în sudul ţării, Kirghistanul

s-a preocupat foarte puţin de securitatea sa. După acest moment, securitatea a devenit o

preocupare centrală a guvernului de la Bishkek. O ameninţare directă la adresa securităţii

Kirghistanului vine din interior. O bună parte din locuitorii părţii de sud a Kirghistanului sunt

uzbeci, procentul lor crescând exponenţial după ce Kyrgyz Batken s-a separat de provincia

Osh, în 1999. Amintirea conflictului din 1990 dintre etnicii uzbeci şi locuitorii kirghizi din

oraşele Osh, Uzgen şi Jalalabad generează la Bishkek teama că violenţele inter-etnice în

Valea Ferghana, ce alcătuieşte 40% din teritoriu şi în care trăieşte aproximativ 51% din totalul

de 4,5 milioane de locuitori ai ţării, pot oricând reizbucni. Incursiunile militanţilor islamişti

uzbeci în Valea Ferghana, în august 2000, n-au făcut decât să sporească aceste temeri. Un alt

motiv de îngrijorare pentru preşedintele Askar Akayev îl constituie corupţia şi criminalitatea

transfrontalieră, îndeosebi proliferarea traficului de droguri şi arme, de care răspunzătoaree

este înainte de toate Mişcarea Islamică din Uzbekistan. Relaţiile cu China, percepută încă de

către unii kirghizi ca o potenţială ameninţare, s-au ameliorat însă simţitor în ultima perioadă.

228

China a devenit un partener comercial de prim ordin al Kirghistanului, s-au dezvoltat

legăturile de transport între porvincia Tien Shan şi Pamirul muntos al Kirghistanului, iar

guvernul de la Bishkek a cooperat în câteva rânduri cu Beijingul pentru reprimarea mişcării

separatiste uigure. Relaţiile Bishkekului cu Moscova s-au consolidat semnificativ după

semnarea, la 7 octombrie 2002, la summitul Comunităţii Statelor Independente (CSI) de la

Chişinău, a documentelor fondatoare ale unei organizaţii colective de securitate a CSI şi

luarea deciziei politice, la acelaşi summit, a înfiinţării unei sucursale a Centrului Antiterorist

al CSI în capitala kirghiză21. În aprilie 2003, preocupată de creşterea influenţei islamiştilor

kirghizi extremişti – îndeosebi a grupului separatist islamic Hizb-ut-Tahrir din sudul

Kirghistanului – Moscova şi-a trimis trupele într-o bază aeriană situată la doar 15 mile de

baza aeriană de la Manas, unde se află staţionate, din decembrie 2001 (când de aici au decolat

bombardiere folosite de Pentagon în războiul din Afganistan) trupele americane.

Deşi numără doar 6 milioane de locuitori, Tadjikistanul are un impact geopolitic

asupra regiunii mult superior ponderii sale demografice. Problemele cu care se confruntă

guvernul de la Duşanbe sunt reminiscenţe ale evoluţiei ţării după colapsul URSS. La fel ca în

toată regiunea, după prăbuşirea Uniunii Sovietice în Tadjikistan a venit la putere un guvern

comunist, care, în primăvara anului 1992, s-a confruntat cu o opoziţie alcătuită din grupuri

regionale şi etnice rivale, cuprinzând deopotrivă laici şi islamişti. Sprijinită cu arme de

Afganistan, opoziţia a izgonit, în septembrie 1992, guvernul pro-rus din Duşanbe. Treptat,

grupurile naţionalist-democratice laice au cedat influenţa grupurilor islamiste, care au avut un

mai mare succes în mobilizarea politică a păturilor sărace de la sate şi a tineretului tadjic din

mediul urban. Reacţia Rusiei nu va întârzia să se manifeste, în noiembrie 1992 Moscova

obţinând acordul Uzbekistanului, Kazahstanului şi Kirghistanului pentru o intervenţie militară

rusească în Tadjikistan care, sub paravanul menţinerii păcii, urma să participe la acţiuni

21 Vladimir Socor, Oil in Geostrategic Perspective, IAPS Policy Briefings, Washington, DC, No. 1, October 23, 2002, No. 2, November 3, 2002.

229

militare. Cu sprijinul militar, material şi logistic al Rusiei, forţele loiale fostului regim au fost

capabile sărecucerească Duşanbe, restabilind controlul asupra unei mari părţi din ţară. A

urmat un proces de purificare etnică, în urma căruia elementele fidele opoziţiei şi-au găsit

refugiul în Afganistan. Cu ajutorul mujahedinilor afgani, insurgenţii tadjici au lansat, în

primăvara şi vara anului 1993, o serie de atacuri răzleţe de-a lungul frontierei cu Afganistanul.

Rusia a replicat din nou, desfăşurând ample forţe militare, care, încă din 1995, totalizau circa

25 000 de militari.

În pofida eforturilor regimului condus de preşedintele Emamali Rahmanov de

consolidare a pacificării ţării, materializate în mai 2000, între altele, prin expulzarea

militanţilor IMU din districtul Tavildara, precum şi a desfăşurării calme a alegerilor din anul

2000, pacea încheiată în 1997 rămâne precară. Forţa militară a Tadjikistanului cuprinde încă

elemente ce au aparţinut fostei miliţii a Opoziţiei Tadjice Unite. Iar tot mai mulţi tadjici sunt

nemulţumiţi de perpetuarea prezenţei forţelor ruseşti de menţinere a păcii, mai ales că există

percepţia că Rusia a profitat şi continuă să profite de pe urma aurului şi pietrelor preţioase ale

ţării, iar soldaţi ruşi s-au implicat în traficul de droguri din Afganistan.

În ultimul deceniu a devenit tot mai clar că stabilitatea şi dezvoltarea durabilă în

regiunea Asiei Centrale sunt procese ale căror realizare va necesita mai mult timp decât se

crezuse iniţial. Economiile ţărilor Asiei Centrale sunt tarate de câteva trăsături caracteristice

negative: “primitivizarea”; bazarea excesivă pe resurse naturale ca sursă principală de creştere

economică; structura industrială necorespunzătoare; caracterul incomplet al reformei

sectorului agricol; utilizarea agriculturii ca sector “donator” pentru celelalte sectoare

economice; utilizarea excesivă a importurilor de substituţie; lipsa investitorilor locali;

capacitatea limitată de a atrage investiţii străine; deficitul balanţei de plăţi; şi creşterea datoriei

externe. Toate aceste caracteristici negative ameninţă să condamne zona la stagnare

230

economică. Numai în prima jumătate a anilor 90, PIB-ul a scăzut cu 62% în Tajikistan, cu

49% în Kirghistan, cu 39% în Kazahstan, cu 30% în Turkmenistan şi cu 18% în Uzbekistan.

Criza economică în regiune a fost acompaniată de a continuă creştere demografică. În

anii 90 rata anuală a creşterii populaţiei a fost de 1,5% în Kirghistan, de aproximativ 2% în

Turkmenistan şi mai mult de 2,5% în Uzbekistan şi Tajikistan. Cu excepţia Kazahstanului, se

apreciază că în următorii 20 de ani creşterea demografică va continua şi chiar se va accentua.

Efectul combinat al declinului economic şi creşterii demografice l-a constituit concentrarea

forţei de muncă în agricultură şi sfera serviciilor, sectoare deja suprasolicitate de forţă de

muncă.

În ultima decadă, Moscova nu a mai putut oferi sprijinul economic pe care-l oferea în

perioada sovietică ţărilor central-asiatice, cu toate că, prin preţuri parţial subvenţionate la

exporturile sale în „vecinătatea apropiată” (near abroad), a încercat să-şi păstreze un anume

control şi influenţă asupra zonei.

Chiar dacă nu sunt un panaceu pentru toate problemele socio-economice şi politice în

regiune, resursele energetice se pot constitui într-o trambulină şi un catalizator al unei

dezvoltări durabile în regiune. În consecinţă, pentru economiile acestor ţări, participarea

alături de SUA, Uniunea Europeană şi Rusia la proiectele de exploatare, transport şi

prelucrare a aurului negru şi gazului natural are un caracter vital.

231

Capitolul 10

Perspective geopolitice şi geostrategice la începutul mileniului trei

10. 1 Priorităţi strategice ale Administraţiei americane

După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, Statele Unite s-au angrenat în aşa

măsură în iniţierea, susţinerea şi conducerea campaniei globale împotriva terorismului, încât

aceasta părea să fi devenit singurul obiectiv al politicii externe a Administraţiei Bush. În fapt,

lupta împotriva terorismului era departe de a fi singura preocupare a Washingtonului. Încă de

la începutul investiturii sale, Administraţia Bush şi-a asumat alte două priorităţi strategice:

modernizarea şi consolidarea capabilităţilor militare americane şi accesul la noi rezerve

petroliere. Deşi de sorginte diferită, aceste două obiective au fuzionat cu cel al războiului

împotriva terorismului – care a conferit cadrul semnificator pe care globalizarea în sine nu-l

putea oferi – într-o strategie coerentă, ce ghidează în prezent conduita Washingtonului pe plan

internaţional. Toate cele trei obiective au fost urmărite de Casa Albă şi Petagon pe fundalul

promovării - atât înainte, cît şi după 11 septembrie 2001 – a unilateralismului în relaţiile

internaţionale1. Acesta din urmă s-a tradus în retragerea din protocoalele de la Kyoto ce

vizează schimbările climaterice, stoparea reglementărilor OECD privitoare la paradisurile

fiscale, atitudinea critică faţă de negocierile menite a consolida convenţia privitoare la

prohibirea armelor biologice şi toxice, denunţarea unilaterală (la începutul lunii decembrie

2001), a tratatului anti-rachetă (tratatul ABM), respingerea protocolului de la Roma al

Tribunalului Penal Internaţional şi încheierea de protocoale bilaterale cu anumite state vizând

scoaterea militarilor americani de sub jurisdicţia acestui tribunal, etc.

1 Paul Rogers, “Political Violence and Global Order”, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., în Worlds in Collision: Terror and the Future of the Global Order, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, New York, N.Y., 2002, p. 221. Vezi, de asemenea, Fred Halliday, “A New Global Configuration”, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., op. cit., p. 236.

232

Primul obiectiv strategic al Washingtonului – punerea de acord a fizionomiei forţelor

militare americane cu realităţile geopolitice şi geostrategice de după Războiul Rece – viza

asigurarea invulnerabilităţii teritoriului SUA prin construirea unui scut anti-rachetă,

prezervarea superiorităţii americane în domeniul armelor de înaltă tehnologie şi precizie şi

dezvoltarea capabilităţii Statelor Unite de a înlătura ameninţarea potenţială pe care o

reprezentau puterile regionale ostile Americii precum Iranul, Irakul şi Coreea de Nord.

Componenta din urmă reclama capacitatea de „proiecţie a forţei” la mare distanţă şi, deci,

achiziţionarea unor echipamente militare noi (precum avioane nedirijate de piloţi) şi reducerea

dimensiunii unităţilor militare.

După 11 septembrie 2001, în gândirea strategică americană s-a impus ideea conform

căreia Statele Unite au dreptul şi datoria de a utiliza preventiv forţa armată de care dispun

împotriva ameninţării reprezentate de puterile ostile intereselor americane. Marcând o mutaţie

semnificativă în evoluţia gândirii strategice americane, conceptul atacului preventiv nu făcea

decât să contribuie la asigurarea invulnerabilităţii Statelor Unite şi dezvoltarea capacităţii lor

de a supune puterile ostile, Washingtonului. Într-o formă pe deplin elaborată, conceptul a fost

codificat în noua Strategie de Securitate Naţională a SUA, dată publicităţii la 20 septembrie

2002. Documentul propunea, de departe, abordarea cea mai „cu muşchi” şi mai agresivă a

securităţii naţionale a Statelor Unite de la preşedintele Ronald Reagan încoace, cu care, de

altminteri, Administraţia Bush se aseamănă, atât prin revenirea la Casa Albă a unor personaje-

cheie ale fostei Administraţii Reagan, cât ci şi prin elemente fundamentale de comportament

politic2. Se impune atenţiei, cu deosebire, declaraţia potrivit căreia Statele Unite nu vor mai

permite niciodată să li se conteste supremaţia, aşa precum s-au petrecut lucrurile în timpul

Războiului Rece. Ele nu vor permite nici unei puteri străine să nege rolul de lider mondial pe

care acestea şi l-au asumat după prăbuşirea URSS şi vor descuraja adversarii potenţiali care

2 Pentru detalii privitoare la asemănările şi deosebirile dintre Administraţiile Reagan şi Bush, vezi Michael Byers, Terror and the Future of International Law, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., op. cit., pp. 118-121.

233

ar putea să încerce să depăşească sau egaleze puterea SUA. Subliniind că „America e acum

mai puţin ameninţată de state care cuceresc decât de state care eşuează”, noua Strategie de

Securitate Naţională americană declară defuncte strategiile îngrădirii şi descurajării. Mai mult

decât atât, arătând că „nu vom ezita să acţionăm singuri, dacă va fi necesar, pentru a ne

exercita dreptul la auto-apărare prin acţiuni preventive”, documentul face din atacul preventiv

unul din elementele-cheie ale comportamentului geopolitic şi geostrategic al Americii la

începuturile mileniului trei. Acest comportament include, ca una din piesele sale centrale,

„convingerea sau forţarea statelor de a accepta responsabilităţile lor suverane” de a nu ajuta

terorişti. Sunt descrise totodată pe larg instrumentele de politică externă menite a asigura

victoria în ceea ce documentul defineşte drept bătălia valorilor şi ideilor, şi care include, ca

una dintre dimensiunile sale, şi o „bătălie pentru viitorul lumii musulmane”. O altă

caracteristică distinctivă a noii Strategii Naţionale de Securitate a SUA o reprezintă

respingerea marii majorităţi a tratatelor de non-proliferare în favoarea enunţării aşa-numitei

doctrine a „contra-proliferării”- formul ă ce vizează apărarea balistică, demontarea cu forţa a

unor arme sau componente ale acestora, ş.a. Pe ansamblu, documentul învedereză

îndepărtarea sensibilă a Administraţiei Bush de viziunea Administraţiei Clinton asupra

securităţii naţionale. Dacă Strategia de Securitate Naţională adoptată de Administraţia

Clinton, în 1999, punea accentul pe prevenirea crizelor financiare care duseseră economiile

Rusiei şi ale unor ţări asiatice în pragul colapsului şi aplicarea sau, cel mult, amendarea

tratatelor internaţionale (tratatul ABM din 1972, cel privitor la interzicerea experienţelor

nucleare, protocoalele de la Kyoto, etc), cea adoptată de Administraţia Bush în 2002

consolidează unilateralismul Washingtonului în raporturile internaţionale.

Mai mult decât atât, noua strategie americană marchează o cotitură chiar şi în raport cu

premisele strategice iniţiale ale Administraţiei Bush. Dacă în anul 2000, planificatorii

Pentagonului considerau China ca fiind cea mai mare ameninţare pentru SUA, în prezent,

234

preocupaţi de ameninţarea pe care o reprezintă terorismul şi perspectiva intrării armelor de

distrugere în masă pe mâini nedorite, oficialii Pentagonului consideră că pericolul cel mai

mare pentru securitatea naţională a SUA îl reprezintă “arcul de instabilitate” care trece prin

Caraibe, Africa, Caucaz, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Sudul Asiei şi Coreea de Nord.

Noua strategie presupune trimiterea trupelor americane în ţări neconectate la economia

globală, fie datorită respingerii conceptului de globalizare, fie datorită lipsei resurselor.

Trupele americane ar urma să lovească rapid, ori de câte ori este nevoie, în aceste “puncte

fiebinţi”, îndepărtate şi periculoase. Secretarul apărării Donald Rumsfeld consideră că în locul

marilor baze americane din SUA, Germania şi Coreea de Sud – ţări în care sunt desfăşurate

mai mult de 80% din cele 1,4 milioane de trupe americane – SUA vor trebui să dispună de un

număr mare de baze mai mici în puncte strategice de pe glob – Kirghistan, Filipine,

Singapore, Cornul Africii, Estul Europei – în care să se deruleze, prin rotaţie, antrenamentul

trupelor americane şi care să fie folosite, în caz de răboi, ca rampe de lansare a unor forţe de

reacţie rapidă – “brigăzi de lovire” (stike brigades). În această ategorie ar putea să intre bazele

americane din Filipine, Kirghistan, România şi Bulgaria (în cazul acestora din urmă, foarte

probabil, prin dislocarea unor trupe americane staţionate în prezent în Germania). În alte baze,

trupele americane ar urma să fie rotite doar la un interval de 1-2 ani pentru antrenament sau

atacarea teroriştilor. În această a doua categorie ar putea intra bazele din Azerbaijan, Mali,

Kenya sau Cornul Africii3.

Nevoia de a avea forţe armate care să poată fi desfăşurate rapid, pe teatre de bătălie

îndepărtate, care să fie integrate şi să dispună de capacitatea de a lovi adversarul cu rapiditate

şi precizie a fost, de altminteri, argumentaţia ce a stat le baza legitimării deciziei de a aloca

bugetului apărării cu 50 de miliarde de dolari mai mult în 2002 faţă de 2001 şi cu 45 de

3 Greg Jaffe, “’Arc of Instability’: Pentagon Prepares to Scatter Soldiers in Remote Corners – Radical Shift in Strategy Puts Less Emphasis on China, More on Fighting Terror”, în Wall Street Journal, 27 May 2003. Vezi şi “U.S. Pans To Train, Deploy Rapid Strike Force in Balkans”, Associated Press, 3 June 2003.

235

miliarde de dolari mai mult în 2003 decât în 2002 (în total, bugetul apărării pentru anul fiscal

2003 fiind de 379 de miliarde de dolari).

Deşi importante, resursele financiare nu vor putea rezolva toate problemele cu care

urmează să se confrunte forţele militare americane. Iar aceasta întrucât noua strategie a

Pentagonului implică numeroase riscuri: dispersate pe glob, forţele americane vor fi mai puţin

capabile să lupte într-un război cu o mare putere, armata americană s-ar putea găsi în situaţia

nedorită de a se implica simultan în mai multe conflicte sau într-o succesiune de operaţii

militare de durată incertă, care vor deveni din ce în ce mai complexe şi mai periculoase şi care

vor necesita angajarea unor mijloace şi trupe sporite, iar Washingtonul, în postura neplăcută

de a avea drept aliaţi state care au puţin respect faţă de drepturile omului şi orientări

axiologice diferite .

Cea de a doua prioritate a Administraţiei Bush – accesul la noi resurse de petrol – a

fost detailată pentru prima oară într-un raport al Grupului Naţional de Dezvoltare a Politicii

Energetice (National Energy Policy Development Group), redactat de vicepreşedintele

Richard Cheney şi dat publicităţii la 17 mai 2001. Raportul stabilea strategia pe care Statele

Unite ar trebui să o urmeze în următorii 25 de ani pentru a face faţă necesităţilor sale

crescânde de petrol. Deşi includ şi măsuri de raţionalizare şi economisire a energiei,

majoritatea recomandărilor sale vizează augumentarea rezervelor energetice americane. Încă

de la început, raportul Cheney a declanşat o dublă polemică: în primul rând, pentru că

recomanda instalarea de staţii de foraj petrolier în parcul naţional Alaska; în al doilea rând,

pentru că autorii săi au avut contacte prealabile cu compania Enron, azi în stare de faliment.

Proeminenţa mediatică a polemicii a făcut ca aspecte mai importante ale raportului – cele

privitoare la implicaţiile internaţionale ale acestei politici energetice – să fie trecute sub

tăcere. Potrivit raportului, augumentarea importurilor petroliere trebuie să se constituie într-o

prioritate a politicii comerciale şi externe a Statelor Unite, singurul mod de a face faţă

236

dependenţei crescânde a Americii de resursele externe de petrol fiind aceea de a persuada

furnizorii externi de a-şi spori producţia şi de a o vinde preferenţial Statelor Unite. Raportul

recomanda sporirea importurilor provenind din ţările Golfului, dar şi diversificarea

geografică a surselor de aprovizionare, în vederea minimalizării consecinţelor declanşării unor

crize într-una sau alta din regiunile exportatoare. Din acest ultim punct de vedere erau vizate,

cu precădere, bazinul Mării Caspice (mai ales Azerbaijanul şi Kazahstanul, Africa

subsahariană (Angola şi Nigeria) şi America Latină (Columbia, Mexicul şi Venezuela). Toate

aceste regiuni sunt însă ori instabile, ori întreţin puternice sentimente anti-americane. În

condiţiile în care tentativele americane de a cumpăra petrol din aceste regiuni erau

susceptibile ori de a fi obstrucţionate de instabilităţi politice şi sociale –şi, deci, economice –

cronice în ţările producătoare de petrol (3/5 din actuala producţie mondială de petrol şi 93%

din rezervele potenţiale de producţie ale lumii provin din astfel de zone)4, ori de a fi

întâmpinate cu rezistenţă, ostilitate, sau chiar violenţă – ce poate merge până la terorism –

Statele Unite trebuiau să aibă capacitatea de a-şi proiecta forţa militară la distanţe mari.

În sfârşit, cea de a treia prioritate a Administraţiei Bush – războiul împotriva

terorismului – a fost explicitată de preşedintele american la numai nouă zile după atentatele de

la New York şi Washington. Concepută ca o campanie de durată, desfăşurată concomitent pe

mai multe nivele şi teatre de operare, ea ar urma să fie dusă până la extirparea tuturor

“locurilor sigure” (safe havens) de care dispun teroriştii în aproximativ 60 de ţări,

concomitent cu pedepsirea acelor state care continuă să-i adăpostească pe terorişti. Ceea ce se

pare însă că se uită este faptul că, în condiţiile sprijinului de care se bucură din partea

populaţiei locale, teroriştii nu pot fi eliminaţi complet. A demonstrat-o elocvent lupta dusă

împotriva IRA în Marea Britanie, ETA în Spania, Hamas sau Hezbollah în Israel, FARC în

Columbia, Abu Sayyaf în Filipine sau a cecenilor în Rusia. Şi o confirmă faptul că războiul

4 Benjamin R. Barber, Jihad versus McWorld. Modul în care globalizarea şi tribalismul remodelează lumea, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, p. 48.

237

global împotriva terorismului şi a armelor de distrugere în masă nu a dat pînă în prezent

rezultatele scontate iniţial de Casa Albă: Osama bin Laden şi Saddam Hussein nu au fost

prinşi, reţeau al-Qaeda nu a fost destrămată, în Irak încă mai mor militari americani, armele

irakiene de distrugere în masă n-au fost găsite, iar informaţia conform căreia Irakul ar fi

cumpărat uraniu african s-a dovedit a fi falsă, Iranul îşi continuă politica anti-americană, iar

Coreea de Nord, programul de înarmare nucleară5.

O componentă esenţială a războiului împotriva terorismului o constituie latura sa

preventivă, care să asigure inviolabilitatea teritoriului american. În acest scop a fost înfiinţat

Departamentul pentru Securitatea Internă (Department for Homeland Security) care, cu cei

170 000 de angajaţi ai săi şi un buget anual de 37 de miliarde de dolari (ce urmează să crească

la 100 de miliarde) alcătuieşte un super-minister. Cum vital în războiul antiterorist este

accesul la informaţii menite localizării reţelelor teroriste şi blocării surselor lor de susţinere

financiară, există temerea – exprimată de presa americană – că această structură

guvernamentală mamut ar putea fi tentată să acţioneze prin deparaje de la practicile

democratice (secretizare excesivă, supravegherea prin mijloace specifice a cetăţenilor, etc),

aşa precum s-au petrecut lucrurile în anii ‘50, în perioada macchartystă, pretextul fiind atunci

nu lupta împotriva terorismului, ci a comunismului.

Oricum, ceea ce rămâne cert este faptul că operaţiile militare destinate neutralizării

celulelor teroriste vor servi atingerii celorlalte două mari obiective ale Administraţiei de la

Washington. De altminteri, modul cum a fost purtat războiul în Afganistan ilustrează elocvent

convergenţa celor trei mari obiective ale politicii americane, demonstrând, totodată,

capacitatea de proiecţie a forţei de care dispune armata americană în prezent. Înainte de

declanşarea sa, Statele Unite au transportat pe calea aerului mari cantităţi de arme şi

echipamente militare în ţări aliate şi au desfăşurat o flotă navală impozantă. Bătăliile de la sol

5 Immanuel Wallerstein, “Mr Bush’s War on Terrorism: How Certain is the Outcome?”, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., op. cit., pp. 95-96, 99-100.

238

au fost purtate de forţe de infanterie uşoară sprijinite de bombardiere cu rază lungă de acţiune

echipate cu arme teleghidate de înaltă precizie. Accentul a fost pus pe manevrabilitatea

trupelor la sol şi utilizarea unor aparate perfecţionate de observaţie, ce permit localizarea

inamicului atât ziua cât şi noaptea. În această campanie, forţele aeriene americane au

colaborat cu cele locale ale Alianţei Nordului, fiind sprijinite de forţe speciale, americane şi

britanice. Războiul din Afganistan poate fi considerat modelul unui nou tip de război, care

combină forţele locale ale aliaţilor, informaţiile serviciilor secrete, forţele speciale şi

bombardamentele aeriene de mare precizie6.

În alt plan, cel politic, campania din Afganistan trebuie văzută însă şi ca o prelungire a

războiului secret dus în Arabia Saudită între opozanţii monarhiei aflate la putere şi familia

regală, sprijinită de americani. După invadarea Kuweitului de către Irak în 1990, regele Fahd

al Arabiei Saudite a decis să permită Washingtonului utilizarea ţării sale ca bază de atac

împotriva Irakului. Începând din acel moment, extremiştii saudiţi conduşi de Osama bin

Laden, s-au angajat într-o luptă clandestină pentru răsturnarea monarhiei şi izgonirea

americanilor din ţară. În aceste circumstanţe, voinţa Washingtonului de a distruge reţeaua Al-

Qaida în Afganistan apare motivată nu doar de necesitatea de a lichida una din principalele

baze de operare ale reţelei teroriste răspunzătoare de atacurile din 11 septembrie 2001, ci şi de

necesitatea de a proteja familia regală saudită care, la rândul său, reprezintă o garanţie a

accesului american la petrolul acestei ţări.

O raţiune similară a determinat prelungirea prezenţei militare americane în Asia

Centrală şi Caucaz şi după atingerea obiectivului declarat al răsturnării regimului taliban în

Afganistan. Pentru a avea certitudinea siguranţei rutelor de transport ale petrolului şi gazului

natural caspic destinate pieţelor occidentale, Washingtonul şi-a trimis instructorii militari în

Georgia – ţară-cheie în tranzitul energiei de-a lungul axei geopolitice şi geoeconomice Marea

6 Lawrence Freedman, “A New Type of War”, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., op. cit., p. 44.

239

Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană – şi au repus în funcţiune baze aeriane în

Kazakhstan şi Kirghistan. În plus, SUA vor să ajute Azerbaijanul să-şi constituie o flotă

militară în Marea Caspică, unde în ultima perioadă s-au derulat mai multe incidente între

navele azere de explorare a rezervelor petroliere caspice şi cele militare iraniene.

Mobilizate de acelaşi interes al asigurării securităţii energetice au acţionat Statele

Unite şi în Columbia. Dacă până nu demult scopul anunţat oficial al angajării militare

americane în această ţară era lupta contra traficului de stupefiante, în prezent Casa Albă a

adăugat obiective suplimentare programului american de asistenţă militară – combaterea

violenţei politice şi a narco-terorismului practicat de gherilele columbiene şi protecţia

oleoductelor care transportă „aurul negru” de la exploatările situate în interiorul ţării către

rafinăriile de pe ţărm. Pentru a finanţa aceste noi priorităţi strategice, Administraţia Bush a

solicitat Congresului să voteze o sporire semnificativă a ajutorului militar acordat Bogotei, din

care 100 de milioane de dolari au fost destinaţi în mod expres securităţii oleoductelor.

La rândul său, campania împotriva Irakului, pe lângă obiectivul declarat al

demantelării capacităţii Irakului de a produce arme de distrugere în masă (nucleare, chimice şi

bacteriologice), l-a avut şi pe acela nedeclarat de a elimina orice ameninţare care plana asupra

producţiei şi transportului petrolului din această ţară-cheie a zonei Golfului. Pentru a avea

siguranţa că vastele rezerve de petrol irakiene vor rămâne disponibile şi nu vor intra sub

controlul exclusiv al companiilor petroliere ruseşti, chineze şi europene, Administraţia Bush a

fost direct interesată în răsturnarea regimului lui Saddam Hussein şi instaurarea unui guvern

irakian favorabil intereselor Washingtonului.

Toate aceste evoluţii şi altele asemenea lor nu fac decât să confirme faptul că cele trei

priorităţi ale guvernului american în sfera securităţii internaţionale – ameliorarea capacităţilor

militare, asigurarea accesului la noi rezerve de petrol şi războiul împotriva terorismului – au

240

fuzionat deja într-un unic obiectiv strategic, pe care profesorul Michael Klare de la

Universitatea Hampshire, Massachusetts, l-a denumit „războiul pentru dominaţia americană”.

10.2 Războiul informaţional

Conceptul de război informaţional a fost lansat oficial în SUA în 1992, o definire

cuprinzătoare a sa fiind publicată de către Departamentul Apărării în septembrie 1995.

Conceptul îşi trage rădăcinile din realitatea de netăgăduit potrivit căreia informaţia şi

tehnologiile informatice devin tot mai importante pentru asigurarea securităţii în general şi

purtarea războiului în special. Conceptul postulează faptul că bătălia pentru controlul şi

dominarea sistemelor informaţionale va caracteriza tot mai mult conflictele desfăşurate pe

mapamond. Deşi, ca orice război, continuare a politicii cu alte mijloace, războiul

informaţional nu cere nici existenţa unor linii fizice de bătaie, nici folosirea forţei brute.

Reţelele informaţionale compun ele însele un nou câmp de luptă, iar informaţia în sine devine

o ţintă. Elementul central al războiului informaţional îl reprezintă, aşadar, informaţia şi modul

cum aceasta este folosită. Întrucât informaţia poate fi furată, captată, prelucrată, protejată,

refuzată, distorsionată sau manipulată, puterea unui singur individ poate să fie la fel de mare

ca cea a mii sau zeci de mii de combatanţi tradiţionali. Mai mult decât atât, adversarii pot să

nici nu ştie că sunt ţinta unui atac. La rigoare, s-ar putea spune chiar că cele mai mari şi mai

sofisticate bătălii informaţionale pot fi purtate împotriva unor adversari care nu vor realiza că

sunt „învinşi”.

Războiul informaţional se particularizează în primul rând prin caracteristici precum

continuitatea, simultaneitatea, acceleraţia şi non-liniaritatea7. Conceptul esenţial care stă la

baza sa este dobândirea unei eficienţe militare maxime, cu forţe şi costuri minime.

Materializarea sa a devenit perfect posibilă odată cu producerea revoluţiei informatice.

7 Eliot A. Cohen, “A Revolution in Warfare”, în Foreign Affairs, Vol. 75, No. 2, March-April 1996, pp. 37-54

241

Supravegherea în timp real a forţelor militare ale unui adversar şi a câmpului de bătălie

potenţial permite dobândirea unei „conştienţe situaţionale” asupra tuturor circumstanţelor

acesteia. Înainte de toate, ea îngăduie poziţionarea simultană a propriilor forţe în funcţie de

forţele inamicului şi obţinerea, pe această cale, a unui avantaj strategic. Comunicând acest

avantaj dimpreună cu alte informaţii menite a-l induce în eroare, adversarului, acesta din urmă

poate fi descurajat să folosească forţa militară. Dar chiar şi dacă acest lucru nu se întâmplă,

cunoaşterea dispunerii forţelor inamicului, combinată cu poziţionarea propriilor forţe în

funcţie de acestea, fără ştirea adversarului, poate maximiza eficienţa unei campanii militare.

Pe lângă elementul de surpriză, întrucât putem cunoaşte imediat efectul aplicării forţei

împotriva adversarului, putem accelera răspunsul în funcţie de dinamica activităţii acestuia şi

modela reaplicarea forţei doar în zonele şi punctele unde este cu adevărat imperativ s-o facem.

Dominarea sistemelor informaţionale ale inamicului şi folosirea armelor „inteligente” pot

asigura atingerea obiectivelor politico-militare propuse, fără costurile asociate ocupării

teritoriului. În loc să avansăm pe câmpul de luptă în manieră liniară tradiţională, putem să o

facem într-o manieră non-liniară, ce implică selectarea şi neutralizarea continuă şi în timp real

doar a unor ţinte considerat critice – manieră care este în acelaşi timp şi mult mai economică.

O altă caracteristică esenţială a războiului informaţional o reprezintă dobândirea

instantanee a feedback-ului. Dintotdeauna, factorii de decizie politico-militară şi-au dorit să

cunoască cât mai repede efectele şi rezultatele deciziilor luate, astfel încât posibilele corecţii

ale acestora să poată fi operate în timp util. Înainte de comunicarea electronică, un observator

putea nota cu conştiinciozitate efectele unei anumite decizii, însă liniile de comunicaţie nu-i

îngăduiau să transmită această informaţie decidenţilor mai devreme de câteva zile, săptămâni,

sau chiar luni. Comunicarea prin satelit sau fibre optice de mare capacitate permite acum

factorilor de decizie nu doar să cunoască imediat efectele opţiunilor lor, ci şi să transmită noi

decizii, bazate pe aceste informaţii. Întrucât acest feedback operează în acelaşi timp la nivel

242

tactic, operaţional şi strategic, distincţia dintre cele trei aspecte tinde să devină irelevantă în

războiul informaţional.

Teoretic, au fost distinse şapte forme de război informaţional: războiul pentru

anihilarea sistemelor de comandă şi control al forţelor inamicului (command-and-control

warfare, C2W), care loveşte „capul” (sistemele de comandă) şi „gâtul” (sistemele de control)

ale adversarului; războiul bazat pe informaţii ( intelligence-based warfare, IBW), ce constă în

elaborarea, protejarea şi interzicerea accesului la sistemele informaţionale ce urmăresc să

domine teatrul de război; războiul electronic (electronic warfare, EW), care implică tehnicile

radio-electronică şi criptografică de purtare a acestuia; războiul psihologic (psychological

warfare), în care informaţia este folosită pentru a influenţa atitudinile şi opţiunile

combatanţilor şi care, la rândul său, poate include operaţii care vizează propria naţiune,

comandanţii adversarilor şi trupele pe care aceştia le au în subordine, precum şi cultura

adversarului; războiul hackerilor (hacker warfare), în care, prin atacuri asupra sistemelor

informatice, informaţia este blocată sau canalizată în vederea dobândirii dominaţiei

economice; şi războiul cibernetic (cyberwarfare) – o categorie largă, ce cuprinde terorismul

informaţional (information terrorism), atacurile „semantice” (semantic attacks), războaiele

simulate (simula-warfare)şi războaiele purtate în spaţiul virtual (botezate, după autorul

lucrării Neuromancer, William Gibson, Gybson-warfare)8.

Dintre toate formele şi sub-formele de război care implică elaborarea, protecţia,

canalizarea, manipularea, distorsionarea şi blocarea informaţiei, caracter autentic au doar

C2W, IBW, EW şi operaţiile cu caracter psihologic ce-i vizează pe comandanţi şi unităţile din

subordinea acestora. Celelalte forme de război informaţional fie se îndepărtează de definiţia

clasică a războiului, fie sunt forme potenţiale, fie atât de futuristice încât posibilitatea

8 Martin Libicki, What Is Information Warfare?, National Defense University, Institute for National Strategic Studies, ACIS Paper 3, August 1995, Washington, DC, la http://www.ndu.edu/ndu/inss/actpubs/act003/a003.html

243

manifestării lor în viitorul apropiat este deocamdată exclusă (războaiele simulate şi cele

purtate în spaţiul virtual).

Sistemele C2W sunt vulnerabile pentru că tind să fie centralizate, iar sistemele IBW,

pentru că se bazează pe comunicaţii pentru a unifica o arhitectură descentralizată de sensori.

Legătura dintre C2W şi IBW constă în faptul că tehnicile EW pot avea drept ţinte deopotrivă

sistemele de comandă şi control şi cele de informaţii.

O condiţie subiacentă asigurării victoriei într-un război informaţional, indiferent de

forma sa, o constituie cunoaşterea detaliilor arhitecturii sistemului supus atacului. Această

arhitectură vorbeşte despre modul cum biţii sunt transformaţi în informaţie şi despre legătura

dintre informaţie şi decizie. La nivelul fizic de bază, ea vizează calităţile sensorilor şi

emiţătorilor. La nivelul reţelei, ea se referă la interconexiunea dintre aceste elemente – dacă

acestea sunt conectate direct la procesorul de bază sau sunt filtrate prin anumite sisteme sau

noduri intermediare. La nivelul superior al integrităţii sistemelor interesează aspecte precum

codificarea şi încriptarea, prioritizarea mesagelor, accesul la informaţie (cine ce vede),

semnăturile electronice şi redundanţa (la nivelele biţilor şi semanticii).

Noile oportunităţi combinate oferite de mijloacele electronice de purtare a războiului

şi „revoluţia în afacerile militare” (Revolution in Military Affairs, RMA), îşi vor pune, fără

îndoială, o amprentă apăsată asupra fizionomiei războaielor viitorului. În primul rând, odată

cu dobândirea abilităţii de a distruge sau dezafecta structurile de comandă şi control ale

inamicului şi aceea de a influenţa percepţiile elitelor şi maselor, se crează posibilitatea de a-ţi

impune propria voinţă asupra adversarului fără a afecta însă infrastructura sau populaţia

civilă. În al doilea rând, în viitor ar putea deveni tot mai dificilă detectarea atacatorului, a

locului de unde acesta şi-a declanşat atacul şi a scopului (scopurilor) acestuia. În al treilea

rând, prin intermediul noilor tehnologii informaţionale, actori non-statali vor avea acces la

mijloace non-letale de producere a violenţei, punându-se astfel capăt uneia dintre

244

caracteristicile esenţiale ale statului-naţiune – monopolul asupra mijloacelor de producere a

violenţei.

În viitor, se apreciază că războiul informaţional va căpăta tot mai mult aspectul

ambivalent de „activitate de producţie” – a supremaţiei informaţionale – şi „teatru

improvizat”, la scară globală, în care reacţiile diverşilor actori şi impactul lor asupra cursului

războiului vor putea fi cunoscute, prin intermediul mass-media, aproape instantaneu.

Scenariul substituţiei conflictelor armate prin bătălii purtate în spaţiul virtual, proiectat în

viitor de către unii analişti militari, rămâne însă, cel puţin deocamdată, cu totul improbabil.

În schimb, o noţiune cât se poate de reală a devenit deja „războiul în reţea” (netwar

sau network-centric warfare) 9. Termenul desemnează noile forme de conflict de mică

intensitate, purtate de actori non-statali, prin intermediul reţelelor informatice, cu autorităţi

guvernamentale. Episodul cel mai mediatizat de „război în reţea”, care s-a constituit ulterior

într-un adevărat caz-şcoală pentru armata americană, l-a reprezentat acţiunea mişcării neo-

zapatiste din decembrie 1994. Atunci, o reţea de ONG-uri din Mexic, SUA şi Canada, au

reuşit, prin intermediul Internetului, să focalizeze atenţia opiniei publice internaţionale asupra

intenţiei armatei de a lichida gherila din Chiapas. Raportul elaborat la cererea Pentagonului cu

acel prilej – The Zapatista Social Netwar in Mexico – a condus la o evaluare a vulnerabilităţii

reţelelor informatice în faţa atacurilor grupărilor teroriste sau a „piraţilor” informatici. Teama

de un „Pearl Harbor electronic” a determinat principalele instituţii cu atribuţii în sfera

securităţii şi apărării din SUA să lanseze o serie de iniţiative menite a diminua această

vulnerabilitate. FBI, de pildă, a înfiinţat un centru de protecţie a infrastructurii naţionale,

precum şi o nouă divizie de combatere a criminalităţii bazate pe tehnologia informaţională

(cybercrime)10. Treptat, problematica războiului informaţional a focalizat tot mai mult atenţia

marilor think tank-uri americane, instituţiile de învăţământ şi cercetare ale armatei au creat

9 James Der Derian, “In Terorem: Before and After 9/11”, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., op. cit., p. 113.

245

structuri specializate de cercetare (School of Information Warfare din cadrul National Defense

University, în SUA), iar o serie de mari universităţi au introdus specializări universitare în

domeniu (Computer Security Research Centre din cadrul London School of Economics and

Political Science, precum şi Management College of Information Resources, în Marea

Britanie).

În pofida acestor eforturi instituţionalizate de aprofundare a problematicii războiului

informaţional, o faţetă a acestuia – impactul asupra dreptului internaţional – rămâne încă

neexplorată. Războiul informaţional anulează distincţia tradiţională dintre starea de război şi

starea de pace şi pune probleme de definire a agresiunii şi agresorului. Capitolul al VII-lea al

Cartei ONU conferă Consiliului de Securitate autoritatea şi responsabilitatea de a determina

existenţa unei ameninţări la adresa păcii sau a unui act de agresiune şi, pe această bază, de a

autoriza utilizarea forţei de către statele ameninţate. Formele războiului informaţional sunt

însă dificil de încadrat în accepţiunea curentă a dreptului internaţional privitoare la existenţa

unei ameninţări la adresa păcii sau a unui act de agresiune. Mai mult decât atât, conform

tratatelor internaţionale, teritoriul statelor neutre este inviolabil de către forţe beligerante în

cazul unui conflict. Din acest punct de vedere se pune întrebarea legitimă dacă un atac

desfăşurat prin intermediul unei reţele informatice care traversează un teritoriu neutru sau

utilizează sateliţi, computere sau reţele aparţinând unor state neutre poate avea aceeaşi valoare

juridică ca cea a unei violări a frontierelor naţionale de către trupe înarmate.

Tentativele de adaptare a cadrului legal internaţional la realitatea războiului

informaţional sunt încă timide. Federaţia Rusă a încercat să iniţieze un curent de opinie

favorabil punerii la punct a unei legislaţii internaţionale consacrată războiului informaţional,

prezentând, în cadrul celei de a 53-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, un proiect de

rezoluţie privitor la „Realizările spaţiului informatizat şi al telecomunicaţiilor, în contextul

10 „US FBI Reorganization Includes New Emphasis on Cyber Crime”, în The Washington Post, 4 December 2001.

246

securităţii internaţionale”. Proiectul invita statele membre ONU să-şi exprime un punct de

vedere asupra utilizării tehnologiilor informatice în scopuri militare, asupra definirii noţiunilor

de „război informaţional” şi „arme informaţionale”, precum şi asupra oportunităţii elaborării

unor norme juridice internaţionale privitoare la utilizarea armelor informaţionale şi a creării

unui sistem de monitorizare a ameninţărilor legate de securitatea sistemelor informatice şi de

telecomunicaţii.

În calea realizării unui cadru legal unificat de abordare a problematicii războiului

informaţional pe plan internaţional există, desigur, piedici obiective. Ele provin din stadiul de

tranziţie diferit al fiecărei ţări către societatea informaţională, precum şi din percepţiile

diferite pe care diversele state le au asupra acestui fenomen. Cum însă fenomenul nu cunoaşte

graniţe, elaborarea unei legislaţii internaţionale adecvate în domeniu reprezintă o necesitate

imperioasă a contemporaneităţii de care, mai devreme sau mai târziu, va trebui să se ţină

seama.

247

BIBLIOGRAFIE

I. Căr ţi şi studii

Ahrari, M., The New Game in Muslim Central Asia, Institute for National Security

Studies, National Defense University, Washington, D.C., 1997.

Analytis, M., “Le projet d’oléoduc Bourgas-Alexandroupolis: un enjeu stratégique”, în

Le Courier de pays de l’Est, no. 406, aout 1996.

Ancel, Jacques, Peuples et nations des Balkans, Armand Colin, Paris.

Ancel, Jacques, Géopolitique, Librairie Delagrave, Paris, 1936.

Ancel, Jacques, Manuel géographique de politique européenne, Librairie Delagrave,

Paris, 1937.

Ancel, Jacques, Géographie des frontiers, Gallimard, Paris, 1938.

Ancel, Jacques, Slaves et Germains, Armand Colin, Paris, 1945.

Aron, Raymond, Paix et guerre entre les nations, Calmann-Lévy, Paris, 1962.

Bakis, Henry, Géopolitique de l’information, P.U.F., Paris, 1987.

Barnett, Thomas P. M., The Pentagon's New Map: War and Peace in the Twenty-first

Century, G. P. Putnam's Sons, New York, 2004.

Barber, Benjamin R., Jihad versus McWorld. Modul în care globalizarea şi

tribalismul remodelează lumea, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002.

Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, coord., Sociologia şi geopolitica frontierei, vol. I-II,

Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995.

Bădescu, Ilie, Mihăilescu, Ioan, Zamfir, Elena, coord., Geopolitica integrării

europene, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003.

Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2005.

248

Beaumarchais Center for International Research, Puteri şi influenţe, Editura Corint,

Bucureşti, 2001.

Bertsch, Gary K., Craft, Cassady, Scott, A. Jones, Beck, Michael, eds., Crossroads

and Conflict: Security and Foreign Policy in the Caucasus and Central Asia, Routledge, New

York and London, 2000.

Bloomfield Jr., Lincoln P., ed., Global Markets and National Interests: The New

Geopolitics of Energy, Capital, and Information, CSIS Significant Issues, Washington, D.C.,

2002.

Brătianu, Gheorghe I., Chestiunea Mării Negre, curs, 1941-1942, Facultatea de

Filosofie şi Litere, Universitatea Bucureşti, 1942.

Brătianu, Gheorghe I., Originile şi formarea unităţii româneşti. Prelegeri ţinute la

Şcoala Superioară de Război, Bucureşti, 1942.

Brzezinski, Zbigniew, Game Plan: A Geostrategic Framework for the Conduct of the

US / Soviet Contest, The Atlantic Monthly Press, New York, 1986.

Brzezinski, Zbigniew, Europa centrală şi de est în ciclonul tranziţiei, Editura

Diogene, Bucureşti, 1995.

Brzezinski, Zbigniew, The Grand Chessboard: American Primacy and Its

Geostrategic Imperatives, Basic Books Inc., New York, 1997; ediţia română: Marea tablă de

şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2000.

Buchan, David, „The Threat Within: Deregulation and Energy Security”, în Survival,

Vol.44, No.3, Autumn 2002.

Bonnefous, Marc, „Le choc des civilisations”, în Défense Nationale, no.4, april 1994.

Braudel, Fernand, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, vol.

I-IV, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.

249

Brătescu, C., Mihăilescu, V., Rădulescu, N. Al., Tufescu, V., Unitatea şi funcţiunile

pământului şi poporului românesc, Tiparul „Cartea Românească”, Bucureşti, 1943.

Buckhotz, Paul, Political Geography, The Ronald Press, New York, 1966.

Bukovski, Vladimir, Judecată la Moscova, Editura Albatros, Bucureşti, 1998.

Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate

internaţională în epoca de după războiul rece, ediţia a doua, Editura Cartier, Chişinău, 2000.

Buzatu, Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1998.

Cantori, Louis, Spiegel, Steven L., The International Politics of Regions: A

Comparative Approach, Prentice Hall, Englewood Cliffs, NJ, 1970.

Célerier, Pierre, Géopolitique et géostratégie, P.U.F., Paris, 1969.

Chaliand G., Rageau, J.-P., Atlas stratégique. Géopolitique des rapports de force dans

le monde, Fayard, Paris, 1983.

Chiper, Ioan, Costantiniu, Florin, Pop, Adrian, Sovietizarea României. Percepţii

anglo-americane (1944-1947), Iconica, Bucureşti, 1993.

Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în

secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

Claval, Paul, Régions, nations, grands espaces. Géographie générale des ensembles

territoriaux, Marie-Thérèse Genin, Paris, 1968.

Claval, Paul, La Géographie culturelle. Nathan, Paris, 1995.

Cohen, Eliot A., “A Revolution in Warfare”, în Foreign Affairs, Vol. 75, No. 2,

March-April 1996.

Cohen, Saul B., Geography and Politics in a Divided World, Methuen, London, 1964.

Colecţia „Biblioteca Ziua”, Terorismul. Istoric, forme, combatere, Editura Omega,

Bucureşti, 2001.

250

Conea, Ion, Golopenţia, Anton, Popa-Vereş, M., Geopolitica, Editura Ramuri,

Craiova, 1940.

Conea, Ion, O poziţie geopolitică, Imprimeria Institutului Statistic, Bucureşti, 1944.

Cornell, Svante E., “The Unruly Caucasus”, în Current History, October 1997.

Costachie, Silviu, Geografie politică, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,

2004.

Coutau-Bégarie, Hervé, La puissance maritime. Castex et la stratégie navale, Fayard,

Paris, 1985.

Craig A., Gordon, George L., Alexander, Force and Statecraft: Diplomatic Problems

of Our Time, Oxford University Press, 1983.

Croissant, Michael & Cynthia, “The Caspian Sea Status Dispute: Context and

Implications,” in Eurasian Studies, Winter 1996-1997.

David, Dominique, Est/Ouest 1945-1990, Editions Publisud, Paris, 1992.

David, Mihai D., Consideraţii geopolitice asupra statului român, Tipografia Al.

Ţerek, Iaşi., 1939.

Davutoglu, Ahmet, “The Clash of Interests: An Explanation of the World (Dis)Order”,

în Perceptions, December 1997-February 1998.

Defarges, Philippe, La Mondialisation. Vers la fin de frontieres, Dunod, Paris, 1993.

Demangeon, Albert, Le Déclin de l’Europe, Payot, Paris, 1920.

Demangeon, Albert, L’Empire britannique. Étude de géographie coloniale, Armand

Colin, Paris, 1922.

Demangeon, Albert, Les Îles Britanniques, Armand Colin, Paris, 1927.

Demangeon, Albert, Febvre, Lucien, Le Rhin. Problème d’histoire et d’économie,

Armand Colin, Paris, 1935.

251

Demko, George J., Wood, William B., eds., Reordering the World: Geopolitical

Perspectives on the Twenty-First Century Westview Press, Boulder, Colorado, 1999.

Dobrescu, Paul, Geopolitică şi relaţii internaţionale, Bucureşti, 1999.

Drent, Margriet, Greenwood, David, Volten, Peter, eds., Towards Shared Security: 7-

Nation Perspectives, Harmonie Papers 14, Centre for European Security Studies (CESS),

Groningen., 2001.

DePorte, A.W., Europe Between the Superpowers: The Enduring Balance, Yale

University Press, New Haven, 1979.

Eliot, Cohen A., A Revolution in Warfare, în „Foreign Affairs”, Vol.75, No.2,

March/April 1996.

Earle, Edward Mead, ed., Makers of Modern Strategy, Princeton University Press,

Princeton, NJ, 1941.

Emandi, E.I., Buzatu, Gh., Cucu, V.S., eds., Geopolitica, vol. I, Editura „Glasul

Bucovinei”, Iaşi, 1994.

Ferguson, Niall, The Cash Nexus, Penguin Press, 2001.

Foucher, Michel, Fronts et frontiéres. Un tour du monde géopolitique, Fayard, Paris,

1991.

Fontaine, André, Istoria Războiului Rece, vol. I-III, Editura Militară, Bucureşti, 1992.

Friedman, Thomas L., Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Editura

Fundaţiei PRO.

Ganser, Daniele, Reckless Gamble: The Sabotage of the United Nations in the Cuban

Conflict and the Missile Crisis of 1962, University Press of the South, New Orleans, 2000.

Gallois, Pierre M., Géopolitique. Les voies de la puissance, Plon, Paris, 1990.

Gautam, Sen, The Military Origins of Industrialization and International Trade

Rivalry, Pinter, London, 1984.

252

Geoffrey, Parker, The Geopolitics of Domination, Macmillan, London, 1988.

Giddens, Anthony, A treia cale, Polirom, Iaşi, 2001.

Giddens, Anthony, Runaway World: How Globalization is Reshaping Our Lives,

Routledge, New York, 2000.

Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, I, ediţia a treia revăzută şi adăugită,

Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1938.

Glassner, M.I., Blij, H.I., Systematic Political Geography, John Wiley and Sons New

York, 1988.

Gottmann, Jean, La politique des états et leur geographie, Armand Colin, Paris, 1951.

Gray, Colin, The Geopolitics of the Nuclear Era: Heartland, Rimlands and the

Technological Revolution, National Strategy Information Center, Crane, Russak & Company,

Inc., New York, 1977.

Gray, Colin, The Geopolitics of Superpower, Lexington University Press, Lexington,

1988.

Gray, Colin, War, Peace and Victory, Simon and Schuster, New York, 1990.

Guetta, Bernard, Geopolitica. Raţiune de stat, Editura Aion, Bucureşti, 2000.

Halbach, Uwe, “The Caucasus as a Region of Conflict”, în Aussenpolitik, IV, 1997.

Handel, Michael, Weak States in the International System, Cass, London, 1981.

Hassner, Pierre, „Morally Objectionable, Politically Dangerous”, în The National

Interest, No.46, Winter 1996/1997.

Haushofer, Karl, De la géopolitique, Fayard, Paris, 1986.

Huntington, Samuel P., „The Clash of Civilizations”, în Foreign Affairs, Vol.72, No.3,

Summer 1993.

Huntington, Samuel P., The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order,

Simon and Schuster, New York, 1996.

253

Iorga, Nicolae, Histoire des Roumains et de la Romanité Orientale, Volume I, Partie I,

Imprimerie de l’Etat, Bucarest, 1937.

Iorga, Nicolae, Istoria comerţului românesc. Epoca veche, Tipografia „Tiparul

românesc”, Bucureşti, 1937.

Iorga, Nicolae, Hotare şi spaţii naţionale, Aşezământul tipografic „Datina

Românească”, Vălenii de Munte, 1938.

Iorga, Nicolae, Les permanences de l’histoire, în “Revue Historique du Sud-Est

Européen”, nos. 7-9, 1938.

Iorga, Nicolae, Poporul românesc şi marea, în „Revista Istorică”, anul XXIV-lea, nr.

4-6, 1938.

Iorga, Nicolae, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a III-a, Bucureşti,

1944.

Jablonsky, David, „National Power”, în Parameters, Vol.27, No.1, Spring 1997.

Jones, E. L., The European Miracle: Environments, Economies and Geopolitics in the

History of Europe and Asia, Cambridge University Press, Cambridge, 1981.

Katzenstein, Peter (ed.), Mitteleuropa: Between Europe and Germany, Berghahn

Books, Providence, Oxford, 1997.

Kennedy, Paul, Preparing for the Twenty-first Century, Random House, New York,

1993.

Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers, Random House, New York,

1987.

Kissinger, Henry, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2002.

Klare, Michael T., „Redefining Security: The New Global Schisms”, în Current

History, Vol.95, No.604, November 1996.

254

Klare, Michael T., Resource Wars: The New Landscape of Global Conflict,

Metropolitan Books, New York, 2001.

Klare, Michael T., “The Geography of Conflict”, în Foreign Affairs, Vol. 80, No. 3,

May-June 2001.

Korinman, Michel, Quand l’Allemagne pensait le monde. Grandeur et décadence

d’une géopolitique, Fayard, Paris, 1990.

Korinman, Michel, Continents perdus. Les précurseurs de la géopolitique allemande,

Économica, Paris, 1991.

Lacoste Yves, La géographie ça sert d’abord à faire la guerre, Maspéro, Paris, 1978.

Lacoste Yves, ed., Géopolitique des régions françaises, vol. I-III, Fayard, Paris, 1986.

Lacoste Yves, ed., Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Paris, 1993.

Lorot, Pascal, Histoire de la géopolitique, Economica, Paris, 1995.

Lupaş, Ioan, Factorii istorici ai vieţii naţionale româneşti. Extras din „Anuarul

Institutului de Istorie Naţională” din Cluj pe anul 1921, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”,

Cluj, 1921.

Luttwak, Edward N., Strategy: The Logic of War and Peace, Harvard University

Press, Cambridge, 1987.

Mackinder, Halford J., Democratic Ideals and Reality: A Study of the Politics of

Reconstruction, Constable, London, 1919.

Mahan, Alfred T., The Influence of Sea Power upon History, 1660-1783, Little Brown,

Boston, 1890.

Matveev, A., “Le statut de la Caspienne: le point de vue russe”, în Le Courier de pays

de l’Est, no.411, aout 1996.

McCauley, Martin, Rusia, America şi Războiul Rece, Polirom, Iaşi, 1999.

255

Mehedinţi, Simion, Antropogeografia şi întemeietorul ei Friedrich Ratzel, Atelierele

grafice I.V. Socecu, Bucureşti, 1904.

Minc, Alain, Le nouveau Moyen Âge, Gallimard, Paris, 1993.

Mitrany, David, A Working Peace System, Quadrangle Books, Chicago, 1966.

Monnet, Jean, Mémoires, Fayard, Paris, 1976.

Moreau Defarges, Philippe, Introduction à la géopolitique, Seuil, Paris, 1994.

Morgenthau, Hans, Politics among Nations: The Struggle for Power and Peace, fifth

edition, Alfred Knopf, New York, 1973.

Munro, Ross H. “China, India, and Central Asia,” in J. Snyder (ed.), After Empire:

The Emerging Geopolitics of Central Asia, National Defense University Press, Washington,

D.C., 1995..

Nussbaum, Bruce, „Capital, not Culture”, în Foreign Affairs, No.96, Fall 1994.

Nye, Jr., Joseph S., Bound to Lead: The Changing Nature of American Power, Basic

Books, New York, 1990.

Nye, Jr., Joseph S., Owens, William A., „America’s Information Edge”, în Foreign

Affairs, Vol.75, No.2, March/April 1996.

Odell, Peter R., Oil and World Power, Penguin Books, London, 1986.

O’Sullivan, Patrick, Geopolitics, St. Martin’s Press, New York, Croom Helm, London,

1986.

Ó Tuathail, Gearóid, Dalby, Simon, Rethinking Geopolitics, Routledge, London and

New York, 1998.

Panaitescu, Petre P., Destin românesc, în „Convorbiri Literare” nr. 11-12, noiembrie-

decembrie 1941.

Pannier, Bruce, “Same Game, Second Round,” in Transitions, June 1997.

256

Paret, Peter, ed., Makers of Modern Strategy from Machiavelli to the Nuclear Age,

Princeton University Press, Princeton, NJ, 1986.

Peters, Ralph, „The Culture of Future Conflict”, în Parameters, Vol.25, No.4, Winter

1995/1996.

Petersen, John L., “Info War: The Next Generation”, în Proceedings, January 1997.

Piano, Jack C, Olton, Roy, The International Relations Dictionary, third edition,

ABC-Clio, Santa Barbara, California, Oxford, England, 1982.

Pirages, Dennis, Global Ecopolitics: The New Context for International Relations,

Duxbury Press, North Scituate, Mass., 1978.

Poirier, Lucien, Les voix de la stratégie, Fayard, Paris, 1985.

Pop, Adrian, „Romania and the Central European Project”, în Central European

Issues, Vol.3, No.1, 1997.

Pop, Adrian, At the Crossroads of Interlocking Subregional Arrangements: Romania’s

Pivotal Role in East Central Europe, NATO Defense College, Rome, 1999.

Pop, Adrian, O fenomenologie a gândirii istorice româneşti. Teoria şi filosofia istoriei

de la Haşdeu şi Xenopol la Iorga şi Blaga, Editura All, Bucureşti, 1999.

Pop, Adrian, “Participarea României la structurile de cooperare subregională”, în

Anuar 1999: Studii de securitate, apărare naţională şi istorie militară, Institutul pentru Studii

Politice de Apărare şi Istorie Militară, Bucureşti, 2000.

Pop, Adrian, „Sub-regional Groupings As Security Providers in Central and

Southeastern Europe. Romania’s Contribution”, în Romanian Journal of International Affairs,

VI, No. 3-4, 2000.

Pop, Adrian, Tentaţía tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est,

Editura Corint, Bucureşti, 2002.

Prélot, Marcel, Histoire des idèes politiques, Dalbos, Paris, 1975.

257

Raffestin, Claude, Pour une géographie du pouvoir, Librairies techniques (LITEC),

Paris, 1980.

Ramonet, Ignacio, Geopolitica haosului, Editura Doina, Bucureşti, 1998.

Sava, Ionel Nicu, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997.

Schelling, Thomas C., Stratégie du conflit, P.U.F., Paris, 1986.

Schulzinger, Robert D., American Diplomacy in the Twentieth Century, Oxford

University Press, New York, 1994.

Serebrian Oleg, Va exploda Estul? Geopolitica spaţiului pontic, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1998.

Short, J.R., An Introduction to Political Geography, Routledge, London, 1982.

Sloan, G.R., Geopolitics in the United States Strategic Policy 1890-1894,

Wheasthsheaf, Brighton, 1988.

Socor, Vladimir, Oil in Geostrategic Perspective, IAPS Policy Briefings, Washington,

DC, No. 1, October 23, 2002, No. 2, November 3, 2002.

Spero, Joan E., Hart, Jeffrey A., The Politics of International Economic Relations, St.

Martin’s Press, New York, 1997.

Spykman, N., America’s Strategy in World Politics, Harcourt Brace, New York, 1942.

Spykman, N., The Geography of Peace, Harcourt Brace, New York, 1944.

Starr, Frederick, S., “ Power Failure: American Policy in the Caspian“, în The

National Interest, Spring 1997.

Sterling, Richard W., Macropolitics: International Relations in a Global Society,

Alfred Knopf, New York.

Strausz-Hupé, Robert, Geopolitics: The Struggle for Space and Power, Putnam, New

York, 1942.

258

Taylor, Peter, ed., Political Geography of the Twentieth Century: A Global Analysis,

Bellhaven, London, 1993.

Taylor, Peter, ed., The Way the Modern World Works. World Hegemony to World

Impasse, John Wiley, London, 1996.

Tămaş, Sergiu, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995.

Thornton, William H., “Balance of Terror: The Geopolitics of “Empire” vs. “Jihad”, în

Perspectives on Evil and Human Wickedness, Vol. 1, No. 2, 2003.

Thual, François, Géopolitique au quotidien, Dunod, Paris, 1993.

Thual, François, Méthodes de la géopolitique. Apprendere à déchiffrer l’actualité,

Ellipses, Paris, 1996.

Toffler, Alvin and Heidi, War and Anti-War: Survival at the Dawn of the 21st

Century, Little Brown and Company, New York, 1993.

Vallaux, Camille, Géographie Sociale. Le Sol et l’Etat, Paris, 1911.

Vallaux, Camille, La Géographie de l’histoire, Paris, 1921.

Vidal de la Blache, Paul, Principes de geographie humaine, Armand Colin, Paris,

1921.

Vlăduţescu, Gheorghe, O istorie a ideilor filosofice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1990.

Wallerstein, Immanuel, The Modern World System: Capitalist Agriculture and the

Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century, Academic Press, New

York, 1974.

Wallerstein, Immanuel, The Capitalist World-Economy, Cambridge University Press,

Cambridge, 1979.

Wallerstein, Immanuel, The Politics of the World-Economy, Cambridge, Cambridge

University Press, 1984.

259

Wallerstein, Immanuel, Geopolitics and Geoculture: Essays on the Changing World-

System, Cambridge University Press, Cambridge, 1991.

Walt, Stephen M., „Building Up New Bogeymen”, în Foreign Affairs, No.106, Spring

1997.

Weigert H.W., Generals and Geographers: The Twilight of Geopolitics, Oxford

University Press, New York, 1942.

Weigley, F. Russell, The American Way of War: A United States Military Strategy and

Policy, Indiana University Press, Bloomington, 1977.

Zoppo, C.E., Zorgbibe, Ch., eds., On Geopolitics Classical and Nuclear, Marinus

Nijhof, Dordrecht, 1985.

II. Articole

Jaffe, Greg , “’Arc of Instability’: Pentagon Prepares to Scatter Soldiers in Remote

Corners – Radical Shift in Strategy Puts Less Emphasis on China, More on Fighting Terror”,

în Wall Street Journal, 27 May 2003.

Mirescu, Raluca, “Conducta Baku-Ceyhan nu mai are mult până să transporte petrolul

caspic”, în Ziarul Financiar, 19 septembrie 2002.

“U.S. Plans To Train, Deploy Rapid Strike Force in Balkans”, Associated Press, 3

June 2003.

„US FBI Reorganization Includes New Emphasis on Cyber Crime”, în The

Washington Post, 4 December 2001.

III. Site-uri Internet

Analysis of "The Pentagon's New Map",

http://www.thereforelight.com/pentagon.htm

260

Barnett Thomas P. M. and. Hayes, Bradd C., “ System Perturbation: Conflict in the

Age of Globalization”, în Westphal Jr, Raymond W., ed, War and Virtual War: The

Challenges to Communities, Inter-Disciplinary Press, Oxford 2003, capitol care poate fi

consultat şi online la http://www.inter-

disciplinary.net/publishing/idp/War%20&%20Virtual%20War.pdf.

Clark, Milo, Functioning Core and Non-integrating Gap,

http://www.swans.com/library/art10/mgc143.html

Libicki, Martin, What Is Information Warfare?, National Defense University, Institute

for National Strategic Studies, ACIS Paper 3, August 1995, Washington, DC,

http://www.ndu.edu/ndu/inss/actpubs/act003/a003.html.

Pop, Adrian, “Romania’s Challenge”, în NATO Review, Spring 2003,

http://www.nato.int/docu/review/2003/issue1/english/analysis.html.

The Globalization Website, http://www.emory.edu/SOC/globalization.

International Monetary Fund, http://www.imf.org/external/index.htm.

Realism vs. Cosmopolitanism. A debate beween Barry Buzan and David Held,

conducted by Anthony McGrew, http://www.polity.co.uk/global/realism.htm.

Safranski, Mark, Why Some Are Calling Thomas P.M. Barnett Our Age's George F.

Kennan, http://hnn.us/articles/9212.html.

Stratfor.com, European Pushback on Iraq Attack: The Iran Factor, 3 October 2002, la

http://www.stratfor.com/fib/fib_print.php?ID=206586

Stratfor.com, Yemen: Tanker Explosion May Hurt Al Qaeda’s Strategy, 8 October

2002, la http://www.stratfor.com/fib/fib_print.php?ID=206708

The New Jersey Naval Militia Foundation , French Tanker Limburg explodes in

Yemen as 2nd Anniversary of the USS Cole Attack Approaches, la

http://www.njnavy.com/yemen.htm

261

The Fourth Rail: History, Politics and the War on Terrror. Falling just short of a

Unified Strategy to Combat Terror, June 8, 2004,

http://thefourthrail.blogspot.com/2004/06/falling-just-short-of-unified-strategy.html

The Pentagon's New Map: War and Peace in the Twenty-first Century by Thomas P.

M. Barnett, http://www.theinsightworks.com/blog/barnett_review.html