Generarea fantasticului prin indici temporali în nuvele lui Mircea Eliade

Legătura dintre opera lui Eliade și problematica timpului este atât de adâncă, încât constituie însăși baza gândirii sale filosofice. Pretutindeni în opera sa se fac referiri la ideea temporalității legată de soarta omului în lume, precum și de destinul său după moarte. Problema timpului este practic un act de valorizare a experienței terestre.

Un punct de plecare al lucrării derivă dintr-o constatare destul de evidentă. Opera literară a lui Mircea Eliade abundă în personaje care încearcă să iasă din timp. Întrebarea care se pune în acest context ar fi infantilul „de ce”? De ce și mai ales de unde vine această dorință de a ieși din timp? Totuși încercarea de a răspunde la întrebarea „de ce rasa umană încearcă să părăsească timpul său” ar putea fi mai degrabă un demers filosofic și nu unul teoretic - aspect ce nu este relevant pentru cercetarea de față; așa că lucrarea și-a propus să analizeze cum se realizează această transcendere. Lectorul avizat știe că această ieșire în și din timp este o condiție sine qua non a procesului de inițiere: regressus ad uterum.

Având o semantică bogată, termenul „timp” pune probleme în momentul în care se operează cu acest concept, astfel că este necesar de amintit faptul că definiția la care se raportează lucrarea este cea prin care timpul este văzut în aspectul său de existență terestră și valorizat ca atare. Am înțeles timpul din perspectiva valorii și a conotațiilor sale în raport cu ființa umană.

Am avut în vedere pe tot parcusul lucrării legătura intrinsecă dintre temporalitate și narație. Pentru ilustrarea acestei legături am ales, din vasta operă eliadescă tranzitată perpetuu de temporalitate, nuvela fantastică de tip inițiatic. Această alegere a fost motivată de faptul că nuvela fantastică a lui Mircea Eliade se circumscrie tipurilor de narațiuni în care timpul existențial (timpul prezent al narării) dobândește atribute magice - atribute oferite de un personaj cu apetență către povestire, personaj care vorbește despre importanța timpului interior pe care are menirea să îl reconstituie în spațiul narativ. Experiența acestor personaje stă, de cele mai multe ori, sub semnul anamnezei - proces de presupune o reactualizare a timpului primordial.

În nuvela fantastică de tip inițiatic eliadescă, timpul reprezintă de multe ori tema fundamentală și principiul de construcție a textului – astfel se explică și multitudinea paletei de simboluri și mijloace de măsurare a timpului. Timpul devine expresia unei viziuni ontologice aflate în strânsă legătură cu trăirea sufletească a ființei umane.

Am ajuns acum în punctul în care întrebarea formulată mai sus (de ce și cum se realizează ieșirea din timp?) primește răspuns în opera teoretică a lui Mircea Eliade: timpul Sacru, mitic, atemporal, recuperabil se opune celui Profan, istoric, ireversibil. Cele două tipuri de timp sunt contradictorii prin esența lor: condiția primă pentru accederea la Sacru fiind abolirea timpului Profan. Pentru a putea ieși din timpul Profan (timpul narațiunii), omul trebuie să urmeze o cale numită generic „inițiere”. Pentru aceasta, personajul trebuie să se

confrunte cu ceea ce Eliade numește descensus ad inferos (o coborâre în viscerele propriei ființe care să îi ofere un alt statut existențial). Uneori coborârea e doar sugerată de o fereastră așezată „neobișnuit de sus”, ca în labiritul din La țigănci sau în clinica în care va muri Orobete, de scăderea treptată a luminii. În nuvela Pe strada Mântuleasca, Iozi nu poate evada din timp și spațiu decât prin întoarcere ab initio, scufundându-se în apa unei peșteri, ca simbol al disoluției și renașterii. Anisie știe să se sustragă timpului istoric (trăind departe de lume) și timpului fiziologic (pare cu zece ani mai tânăr).

Dominic Matei din Tinerețe fără de tinerețe este lovit de un trăsnet în noaptea de Înviere și devine contemporan cu Învierea lui Hristos. El transcende durata profană și se plasează într-un prezent etern, cel al Învierii, dar rămâne în istorie, în timpul de după moartea sa. Revenit în orașul natal în anul 1968, Dominic Matei își regăsește starea de dinainte de renaștere, din anul 1938, deși pentru prietenii săi nu trecuseră decât câteva luni. Întreaga experiență nu durează decât un ciclu: de la Paște până la Crăciun, dar acest lucru nu este valabil decât pentru istoria lui - pentru lumea anului 1968, el îmbătrânește brusc și moare neștiut de nimeni.

Toate personajele lui Mircea Eliade sunt preocupate de ieșirea din timpul Profan, salvarea omului de sub „teroarea istoriei” implicând diverse tehnici ale evadării din timpul profan.

Gavrilescu din La țigănci este prizonierul unui lumi labirintice, rătăcește într-o cameră cu vechituri, univers de obiecte inutile și fără valoare sugerând perisabilitatea lumii. Labirintul este inofensiv și amenințător – seamănă cu locurile știute, dar există acolo ceva sau cineva imposibil de precizat. Opoziția dintre sintagma exprimată de țigănci „trece timpul, trece timpul” și replica babei „iar a stat ceasul” se referă la durata inițierii. Dacă trece acest răstimp, inițierea către Sacru a lui Gavrilescu devine imposibilă. În ordine mitică, timpul petrecut în bordeiul țigăncilor nu reprezintă moartea propriu-zisă a personajului, ci doar o inițiere. I se oferă totuși și o a doua șansă, deoarece, prin anamneză, a reușit să-și amintească momentul sacru al vieții sale.

În legătură cu paradigma timpului, Gerard Genette distinge între un timp al discursului (al povestirii) și un timp al diegezei (al narațiunii), unde cele două ordini temporale se suprapun foarte rar. Adesea, între temporalitatea discursului și cea a diegezei există forme de non-concordanță, numite desincronizări temporale. Aceste desincronizări la nivelul ordinii temporale constituie anacroniile narative. În scrierile de tip fantastic, aceste devieri temporale dobândesc atributul de constante – lucru explicat de faptul că literatura fantastică, în general, nu poate fi gândită în afara dezarticulațiilor temporale. În calitate de indicator textual, ordinea pune în valoare trei tipuri de anacronii: analepsele, care corespund restrospecției; prolepsele, care marchează anticipările narative și silepsele, anacronii dictate de conexiuni spațiale sau tematice.

Din punctul de vedere al modalităților de generare, pot fi identificate trei categorii de anacronii: direct, indirect și generate brusc (definitorii pentru nuvela fantastică). Cititorul este confruntat brutal cu un univers necunoscut, cu o altă dimensiune temporală. Perceperea

saltului temporal se poate face imediat, prin indici textuali, sau ulterior încheierii anacroniei, ca în nuvela La țigănci, unde personajul constantă la revenirea în universul inițial că timpul petrecut în universul țigăncilor este, ca durată, incomparabil mai redus decât timpul scurs în lumea reală.

Nuvela fantastică prezintă o clasă aparte în categoria anacroniilor – pseudolepsele1, devieri temporale ce prezintă următoarele proprietăți:

1. Dacă există un timp T1, al narațiunii derulate până la declanșarea anacroniei, și un timp T2, al narațiunii ce continuă după încetarea ei, T3, timpul anacroniei, nu este egal ca durată cu diferența T2-T1, iar T2 este diferit ca plasare ontologică de T1;

2. T3 este prolepsă în comparație cu T1 și analepsă în raport cu T2;3. Unitatea de timp în care acest timp de anacronie se desfășoară reprezintă un timp

comprimat în raport cu durata reală măsurată în lumea textului.

În nuvela La țigănci, Gavrilescu parcurge inițial o serie de întâmplări într-un timp T1 (de la urcarea în tramvai până la coborârea din acesta și intrarea în curtea țigăncilor). Intrarea în universul țigăncilor reprezintă saltul într-o altă dimensiune temporală – T3. T2 reprezintă dimensiunea temporală cu care personajul intră în contact în momentul încheierii incursiunii sale și întoarcerii în spațiul inițial. Lectorul și personajul află acum că absența estimată de Gavrilescu la câteva ore se măsurase în ani în lumea din care plecase. Diferenței T2-T1 exprimată în ani în spațiul și timpul Profan îi corespunde o durată comprimată de câteba ore în universul fantastic. Dacă ne raportăm la T1, aventura lui Gavrilescu în bordeiul țigăncilor este o prolepsă; luând ca timp de referință T2, evenimentele constituie o analepsă. Anacronia este separată de momentul principal al înlănțuirii evenimentelor printr-o distanță temporală normală, existența celui de-al doilea univers e confirmată de ceilalți călători, iar pătrunderea și părăsirea lui se produc prin modalități din sfera raționalului. Fantasticul e generat de diferența dintre cele două percepții temporale: a lui Gavrilescu, personajul-experimentator, respectiv a personajelor-decodor cu care intră în interacțiune verbală la întoarcerea sa în planul real.

În acest punct, anacronia din nuvelele lui Mircea Eliade se desparte fundamental de saltul temporal din secvențele narative non-fantastice, în care deține o funcție secundară, de completare, explicare, anunțare, anticipare. Decupând pasajul anacronic din derularea evenimențială a textului, obținem fragmente disparate, nelegate la nivelul textului. Astfel, afectând coerența textuală, anacronia marchează primul pas în generarea ezitării lectorului.

În timpul narativ al prozelor lui Eliade „obiectivitatea”, „ochiul rece al camerei” lasă loc (şi iniţiativă) unui narator care aderă la lumea eului-narat, rămînînd, totuşi, eu-narant.

Lucrarea de față și-a propus să analizeze prin ce metodă se realizează transcenderea timpului din punctul de vedere al teoriilor literare și al strategiilor textuale, în timp ce restul întrebărilor rămân în câmpul filosofiei și nu fac obiectul cercetării în sine.

1 Ileana-Ruxandra Popescu, Proza fantastică românească. Structuri narative și conversaționale, Editura Paralela 45, Pitești, 2005, p. 54

Bibliografie:

1. Eliade, Mircea, Proză fantastică, Editura Tana, Volumul I, București, 2007.

2. Eliade, Mircea, Proză fantastică, Editura Tana, Volumul II, București, 2007.

3. Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 2000.

4. Alexandrescu, Sorin, Dialectica fantasticului, studiu introductiv la volumul „La

tigănci” şi alte povestiri, E.P.L., 1969.

5. Berechet, Lăcrămioara, Ficţiunea iniţiatică, Editura Pontica, Constanţa, 2003.

6. Ileana-Ruxandra Popescu, Proza fantastică românească. Structuri narative și

conversaționale, Editura Paralela 45, Pitești, 2005.

Cristea Andreea-VioletaMasterand, Studii de românistică, anul ICurs : Temporalitate și spațialitateProf. coord: lect. univ. dr. Veronica Nedelcu