FOSILE VII supravieţuitorii unor vremuri străvechi (“pensiunea strămoşilor vii”)

… dintre plante Există o categorie restrânsă de plante cu inestimabilă valoare ştiinţifică, ocrotite în colturile lumii în care trăiesc, cercetate cu atenţie de specialişti, care le consideră adevăraţi martori ai trecutului. Este vorba de fosilele-vii (supravieţuitorii istorici) si de relictele vegetale (supravieţuitorii geografici). Aceste plante şi-au păstrat de-a lungul milioanelor de ani înfăţişarea neschimbată, în mare parte şi datorita faptului că factorii de mediu la care s-au adaptat de-a lungul existenţei lor au rămas aproape neschimbaţi . De aceea, nu e de mirare ca majoritatea acestor specii le vom găsi în mediul marin, cel mai statornic la trecerea timpului. Cele mai vechi fosile-vii nu aparţin propriu-zis regnului vegetal: ele sunt arhebacteriile, cianobacteriile si eubacteriile adaptate unor medii vitrege ca apele termale, sulfuroase, terenurile minerale cu sol neformat, ceea ce dovedeşte originea lor arhaica. În urmă cu câţiva ani, savantul german Dombrovski a descoperit in zăcăminte de sare, vechi de peste 150 de milioane de ani, bacterii care, scoase la suprafaţă, s-au retrezit la viaţă. Algele coloniale din specia Botryococcus brauni sunt cunoscute din Paleozoicul inferior, morfologia lor păstrându-se aproape identică de-a lungul erelor geologice

Dintre cormofite (ferigi si spermatofite) se pot alege câteva exemple de fosile-vii : • ferigi înrudite cu primele plante adaptate la viata de uscat, aparţinând ordinului Psilotales,

s-au conservat in pădurile tropicale, cel mai cunoscut gen fiind Psilotum .S-a păstrat, de asemenea, ordinul Cycadales, dominant in urma cu 280-70 milioane de ani, alcătuit din plante ce făceau legătura intre ferigi si gimnosperme. In prezent mai exista cca. 100 de specii, răspândite in regiunea tropicala a Africii răsăritene,a Asiei si Australiei. Legătura cu gimnospermele este data de existenta seminţei (la Cycas revoluta, sămânţa seamănă cu o pruna de 2-6 cm) si de structura interna a tulpinii; înfăţişarea lor, insa, se apropie mai mult de palmieri si ferigi, având frunze mari, rigide, penate si dispuse in spirala la vârful tulpinii;

• arborele-pagodelor sau “arborele păr-de-fată” (Gynkgo biloba), singurul supravieţuitor al diviziunii Gynkgophyta, a fost descoperit in China, dar nu se mai găseşte in habitatul sau natal; totuşi, el continua sa fie cultivat in scop ornamental, dar, fiind o specie dioica, înmulţirea naturala este puţin probabila;

• gimnospermele apar ceva mai târziu, in perioada ridicării masive a continentelor si a retragerii apelor, când clima devine mai uscata si solul mai sărac in apa; din cadrul acestei grupe s-a păstrat un străbun preţios, despre care se credea ca a dispărut in urma cu 20 de milioane de ani: strămoşul arborelui-mamut, Metasequoia fossilis. In 1962, a fost descoperit de studentul chinez din Nankin, T. Wang, in pădurile virgine din China Centrala. Un alt conifer-fosila este Taxodium distichum (chiparosul de balta) care in era terţiară ocupa o buna parte a emisferei nordice. Actual, aria lui de răspândire este limitata in Mexic si sud-estul S.U.A., existând câteva exemplare monumente ale naturii (ex. specimenul din cimitirul Santa Maria, din Oaxaca, Mexic, care are 50 m înălţime, o circumferinţă de 33 m si vârsta estimata la 2000 de ani);

• in sud-vestul Africii, in pustiul Namib, supravieţuieşte Welwitschia mirabilis, un reprezentant al ordinului Gnetales, care face trecerea intre gimnosperme si angiosperme.

Toumboa (numele local al plantei) este recunoscuta după ciotul trunchiului,înalt de doar 50 cm, asemănător cu o oala, ce prezintă doua frunze lungi de mai mulţi metri, late (de obicei rupte in fâşii de furtunile deşertului) si persistente.

In ce priveşte speciile relicte, acestea pot fi destul de frecvente, insa prezenta lor in anumite zone pare a fi in contradicţie cu datele ştiinţifice privind repartiţia geografica actuala a plantelor. Aceste neconcordante sunt date de schimbările periodice ale climei, foarte frecvente in Neolitic. Acum cca. 400000 de ani, Europa continentala se afla intr-o zona de clima calda si umeda ,de tip tropical si mediteranean. 170000 de ani mai târziu, clima s-a răcit brusc, gheţarii coborând spre sud. In tara noastră au rămas ca supravieţuitori ai acestei perioade calde, dreţele sau nuferii termali (Nymphaea lotus var. thermalis), care si-au găsit refugiu in apele calde ale pârâului Peţea de lângă Băile “1 Mai”. După 200000 de ani, ei se menţin in stare spontana in acest unic loc din Europa, la 2000 de km spre nord de rudele lor apropiate, lotuşii de Nil. Glaciaţiunile, care au început in Pleistocen si s-au repetat de 3-4 ori la intervale destul de scurte, au determinat dezvoltarea unei flore cu plante arctice . După încetarea glaciaţiunilor, acum 20000 de ani, a urmat o perioada mai calda si mai umeda – borealul.Ca urmare, plantele adaptate la condiţiile aspre de clima s-au retras in regiunea alpina, devenind relicte: smirdarul (Rhododendron kotschyi), merişorul (Arctostaphylos uva-ursii), macul alpin (Papaver pyrrenaicum), sălciile pitice (Salix retusa, S. reticulata, S. herbacea), mestecănaşul (Betula nana), floarea de colt (Leontopodium alpinum), ultima originara din stepele Asiei, unde atingea 1 m înălţime.

… dintre animale Daca cele mai multe animale din trecut au dispărut ,lăsându-si doar urmele in pietre, sub forma de fosile, exista si câţiva străbunici ai faunei care, printr-un adevărat miracol natural, s-au păstrat pana astăzi. Descoperirea lor are o importanta ştiinţifica de necontestat, fiindcă majoritatea lor constituie forme de legătura intre grupele actuale de animale sau unităţi sistematice de mult dispărute.

Spre exemplu, clasa de nevertebrate moluşte Monoplacophora, iniţial cunoscuta din rămăşitele fosile, si care se presupunea ca a dispărut in urma cu 350 de milioane de ani, s-a îmbogăţit in 1952 cu exemplare încă vii, care au fost descoperite de vasul danez pentru cercetari oceanografice “Galathea”, la o adancime de 4000 m, in largul coastelor Costei Rica, in Oceanul Pacific. Aceste animale, încadrate in specia Neopilina galatheae (10 exemplare descoperite), au corpul segmentat, sugerând ca moluştele ar fi strâns înrudite cu viermii inelaţi (anelidele). Tot din grupa moluştelor face parte o alta fosila-vie, celebrul Nautilus, care, deşi aparţine cefalopodelor, seamănă mai degrabă cu un melc cu cochilia răsucită in spirala, intr-un singur plan, formata din sidef crem, cu dungi late brun-roşcate, semănând mult cu speciile numite amoniţi, dominanţi in marile mezozoice si a căror dispariţie este încă un mister. In interior, cochilia este divizata in cămăruţe etanşe, separate de sidef printr-o membrana. Pe măsură ce creste, nautilul trece dintr-o cămăruţă in alta, fosta “locuinţă” este sigilata, rămânând plina cu aer, dar animalul rămâne legat de fostele încăperi de locuit printr-un apendice lung, numit sifon. Fiecare noua camera este cu 50% mai mare decât precedenta. Animalul locuieşte in camera terminala, scoţând din cochilie o regiune cefalica distincta, înconjurată de numeroase braţe, ca ale caracatiţei sau sepiei, cu care se târăşte pe fundul oceanului. Condiţiile de viata ale acestui animal străvechi sunt deosebite: el trăieşte la

adâncimi de 300-600 m, procesul de reproducere se desfăşoară la presiuni de peste 50 de bari, durând peste 30 de ore, dimensiunile animalului sunt modeste, comparativ cu ale rudelor sale dispărute: 15-25 cm diametru si 800 g. Pana in prezent se cunosc patru specii: Nautilus pompilius (din Filipine, Papua-Noua Guinee, Insulele Fiji si Melanezia), N. macromphalus (din Noua Caledonie), N. microorbiculatus (din Insulele Fiji si zona Marii Bariere de Corali din apropierea coastelor Australiei), N. belanensis (descoperit in 1981 in Micronezia). O alta grupa de ciudăţenii zoologice, ramase din vremurile vechi, sunt xifosurele, cu caractere de crustacee si păianjeni, strâns înrudite cu trilobiţii care stăpâneau marile paleozoice. Cel mai cunoscut din cele 5 specii este crabul-potcoava sau crabul-rege, dar care nu este propriu-zis înrudit cu crustaceele, deşi face parte din chelicerate. Forma corpului este foarte asemănătoare cu a dispăruţilor trilobi ţi : un fel de “cefalotorace” verde-măsliniu, acoperit cu o carapace groasa, de forma unei palete de tenis de masa, un abdomen segmentat, mărginit de 6 perechi de ţepi lungi si mobili si partea terminala cu un spin foarte lung (cât restul corpului animalului).Pe ţărmurile Indochinei, animalul este vânat de indigeni, fiind considerat o delicatesa.

Dintre vertebrate, se remarca un număr de fosile vii: • coelacaţtii , numiţi cu un termen provenit din greaca veche ce înseamnă “spin găurit pe

interior” si cunoscuţi oamenilor de ştiinţă doar din fosile, presupus dispăruţi de 60 de milioane de ani, au fost descoperiţi prima data in 1938, in largul coastelor Africii de Sud. Intre 1952 si începutul anilor 1990, alte exemplare au fost prinse in apropierea Insulelor Comore, intre Madagascar si Africa. Peştii se deosebesc de rudele lor prin faptul ca înotătoarele perechi sunt musculoase si au la vârf o axa principala cu radii dispuse lateral; acestea servesc nu doar la înot, ci si la sprijin. Ei au primit numele Latimeria chalumnae , după numele cercetătoarei care a identificat primul exemplar capturat, M. Courtenay-Latimer, si după numele fluviului la gura căruia a fost prins acesta: Chalumna. Pana in prezent, numărul de exemplare capturate nu depăşeşte 20, dar atentul studiu anatomic a permis identificarea elementelor de primitivitate ale speciei : ţesuturi deosebit de bogate in grăsimi, un creier minuscul (3 g la o masa corporala de 60-70 kg si cca. 1,5 m lungime!), o inima foarte primitiv construita, un sac de grăsime corespunzând unui sac pulmonar in locul vezicii înotătoare, posibilitatea de a mişca independent părţile anterioara si posterioara a capului( fapt nemaiîntâlnit la peştii actuali). “Lăbuţele” si hematiile peştelui sugerează apartenenţa speciei la acel grup de peşti, din care unele specii au făcut trecerea spre amfibieni, dând naştere unor forme intermediare, care au cucerit treptat uscatul.

• mulţi dintre peştii “amfibii” sunt urmaşii dipnoilor străvechi, la care, alături de branhii, s-au dezvoltat si plămâni rudimentari, un fel de vezica înotătoare încreţita si străbătuta de o reţea bogata de vase de sânge. Aceşti peşti pot supravieţui unor perioade de seceta, când mlaştinile in care trăiesc seaca sau când refluxul rapid al apelor fluviului ii face prizonieri in nămol, săpându-si o gaura in nămol si respirând aer atmosferic. Datorita sacilor pulmonari, aceşti peşti scot si sunete de alarma sau ameninţare atunci când sunt capturaţi : protopterul şuiera ca un şarpe, iar lepidosirenul “miaună” ca o pisica. Sunt 3 zone pe Glob unde se pot întâlni peşti cu plămâni :Lepidosiren trăieşte in fluviul Amazon, Neoceratodus in râurile australiene iar Protopterus in apele Africii occidentale .

• pe insulele stâncoase ale Noii Zeelande trăieşte şopârla cu arcada sau hatteria (Sphenodon punctatus), ,numita de localnici turara sau tuatara, un alt exemplu de fosila vie, nu doar datorita asemănării ei cu dinozaurii uriaşi (deşi nu are decât 75 cm lungime), având pe

spate o creasta solzoasa, ci si datorita unor particularităţi: are un al treilea ochi – ochiul pineal, pe creştetul capului, sensibil la lumina; are o longevitate ieşita din comun pentru şopârle, putând trai mai mult de un secol; are cea mai lunga perioada de incubaţie a ouălor dintre reptile( 15 luni de la depunerea ouălor pana la eclozare). Ciudat este faptul ca este un animal fotofob, ferindu-se de lumina, probabil având alt mecanism de reglare a temperaturii corpului decât reptilele obişnuite, poichiloterme, si mai ciudata este relaţia de simbioza stabilita cu o pasare marina: albatrosul-furtunar (Puffinus), convieţuind in acelaşi adăpost săpat in pământ, pasarea clocind si ouăle şopârlei, iar aceasta fiind un paznic de nădejde pentru puii ambelor familii, prin prezenta ei aproape permanenta in cuib si prin înfăţişarea fioroasa.

• acum 400 de ani, calatorii întorşi din America de Sud povesteau de o pasare legendara printre amerindieni: hoatzin-ul sau susa, ai cărei pui,care ies din oua, ar avea patru picioare, capacitatea de a urca in pomi ca şoarecii, de a sari in apa ca broaştele si de a înota sub apa ca lişiţele. In 1844, zoologul englez E. Brigham a descoperit pasarea, pe care expediţiile ulterioare au denumit-o Opistochomus hoatzin, o ruda îndepărtata a găinilor, ai cărei pui prezintă un interes ştiinţific excepţional, prin asemănarea lor , ca înfăţişare si comportament, cu păsările străvechi. Ghearele mobile ale aripilor ii ajuta sa se caţere rapid in copaci, ajutându-se de cioc si sprijinindu-se in coada; in caz de pericol, puiul se arunca in gol, planează si plonjează in apa, înotând cu ajutorul picioarelor si scufundându-se cu ajutorul aripilor. Când pericolul a trecut, se caţără din nou in cuib. O data cu maturizarea, aceste proprietăţi dispar. In prezent, pasarea este pe cale de dispariţie.

• monotremele sunt alte fiinţe stranii, considerate fosile-vii; ele împletesc caractere de mamifer (corp acoperit cu blana sau ţepi, pui hrăniţi cu lapte), cu cele de reptila (puii apar din oua, centura scapulara are dispoziţie reptiliana, prezintă cloaca in care se deschid orificiile intestinal, uretral si genital), si chiar de păsări (prezenta unui cioc cheratinos ca de rata).Din aceasta grupa fac parte: ornitorincul (Ornithorhnchus anatinus), animal acvatic, de 40-50 cm lungime, cu membre scurte, pentadactile, cu membrane interdigitale ca la rata, cu ciocul caracteristic, cu urme de solzi la vârful cozii, restul corpului semănând cu un castor sau o vidra; echidna (Tachyglossus aculeatus), de 50 cm, cu un bot ascuţit,, cu peri cornoşi si ascuţiţi de 4-6 cm pe laturile corpului si pe spate,cu limba lunga si vermiforma ,cu care prinde termite si furnici, si ruda ei ariciul furnicar sau echidna cu botul scurt, Zaglossus sp.

• o alta fosila-vie aparţine grupului marsupialelor: “ursuleţul” koala (Phascolarctos cinereus), singura specie din familia sa. Aceste creaturi arboricole seamănă cu nişte ursuleţi cu blana cenuşie,mai deschisa pe partea ventrala; spre deosebire de alte marsupiale, koala au doar 30 de dinţi, prezintă buzunare in obraji unde depozitează frunze de eucalipt, au un cecum bine dezvoltat, uneori de peste 2 metri lungime, care facilitează digestia frunzelor tari.

• in anul 1901, in pădurile de la poalele Munţilor Ruwenzori (Munţii Lunii) din Uganda a fost descoperita o ruda a girafei, okapia, o alta fosila-vie dintre mamifere : Okapia johnstoni , un animal lung de 2 m si înalt de 1,5 m, cu cap mare, bot lung, gatul mai înalt decât al antilopei, dar mai scurt decât al girafei, care se remarca printr-o coloraţie deosebita : fruntea roşie-aprins, gâtul, pieptul si spatele cafenii-roşcate, picioarele in partea de sus vărgate cu negru iar de la genunchi in jos smântânii, copitele negre-strălucitoare. Coada are la capăt un smoc de par ca la girafa, iar gatul prezintă o coama.

Coarnele se aseamănă cu cele de cerb. Okapia este o girafa primitiva, foarte asemănătoare cu cele mai vechi girafe păstrate in stare fosila (Paleotragus), care probabil aparţine acelui moment din evoluţia mamiferelor in care s-a produs despărţirea ramurii girafelor de cea a cerbilor si renilor.

1. http://www.gradinamea.ro/Fosile_vii_din_fascinanta_lume_a_plantelor_8889_588_1.html

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Arborele_pagodelor

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Coada-calului

4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Fosil%C4%83

5. http://epochtimes-romania.com/news/fosilele-vii-specii-preistorice-aflate-inca-printre-noi---

208145