1

Formarea statului grec

Grecia a intrat sub stăpânire otomană după prăbușirea Constantinopolului (1453). Astfel, la

începutul secolului al XVI-lea întreaga peninsulă se afla sub controlul turcilor. Republica Venețiană a

reușit să se mențină în Creta, până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, și după această epocă, în

Insulele Ioniene, până la începutul secolului al XIX-lea, când acestea au încăput pe mâna lui Napoleon și

ulterior a englezilor (1809), formând o Republică a celor șapte insule, despre care se apreciază că a

reprezentat embrionul statului grec modern.

În tot acest timp, populația grecească s-a bucurat de o oarecare autonomie (mergând uneori și

în unele locuri, până la autoadministrare), fiind coagulată în principal în jurul bisericii ortodoxe, conduse

de Patriarhul de la Constantinopol, interlocutorul guvernului otoman în privința creștinilor din imperiu.

În Peloponez, situația a ajuns la începutul secolului al XIX-lea asemănătoare celei din Serbia.

Comunitățile aveau căpetenii grecești și organe deliberative, care, la rândul lor, alegeau un Senat al

peninsulei. În plus, în consiliul permanent al guvernatorului, existau doi musulmani și doi greci. Tipic

pentru acea epocă, societatea era dominată de marii proprietari și de clerici, care, date fiind privilegiile

de care se bucurau, nu manifestau ostilitate față de autoritățile otomane

Primele manifestări de independență s-au manifestat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, evident

sub influența ideilor Revoluției Franceze. E de reținut figura simbolică a lui Rhigas, care a încercat să

mobilizeze populația lansând un cântec inspirat de Marseilleza și care a fost executat de turci. Firavul

său demers a rămas fără urmări imediate.

Mișcarea grecească, izbucnită în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, s-a diferențiat de cea

sârbească, în principal, prin două aspecte. În primul rând, ea a atras mult mai multă simpatie în plan

internațional, existând chiar opinia că ajutorul occidental ar fi contat chiar mai mult decât forțele

autohtone. În al doilea rând, mișcarea a fost foarte divizată, având adesea aerul unui război civil între

grupări locale, organizate pe baze regionale, sociale sau mânate de dorința de dominație. Simplificând,

se poate aprecia că marele clivaj a fost cel dintre căpeteniile locale și cele din diaspora grecească (Rusia,

Principatele Române, Constantinopol ș.a.).

Eteria

Sub numele său complet Philike Hetairia (Societatea prietenilor), a fost o organizație

revoluționară formată la Odessa, în special din negustori mărunți, cu puține elemente din elită. Având ca

scop provocarea unei revoluții generale în Balcani, ei început să coopteze greci din alte țări (Principate,

Imperiul Otoman) și chiar lideri ai altor popoare, cum a fost cazul lui Karagheorghe, care, în 1817, s-a

întors în Serbia pentru a populariza cauza Eteriei. Întrucât a intrat în conflict cu principele Miloš, care

căuta apropierea de sultan, el a fost asasinat în scurt timp.

Gruparea era organizată după tipic masonic, cu o ierarhie riguroasă și cu reguli stricte de

conspirativitate. Însăși persoana liderului suprem (arche) era învăluită în mister, existând zvonul că

acesta ar fi fost însuși țarul Alexandru I. Conducerea a fost încredințată inițial lui Ioannis Capodistria,

ministru de externe al Rusie, care însă a refuzat. A fost ales apoi generalul Alexandru Ipsilanti, aghiotant

imperial. În 1818, cartierul general a fost mutat mai aproape de proiectatul teatru de operațiuni, la

Constantinopol, unde exista influenta comunitate grecească din Fanar.

2

Eteriștii se bazau în primul rând pe sprijinul rus, dată fiind influența pe care o aveau asupra

țarului și veleitățile acestuia de protector al creștinilor din Imperiul Otoman.

Cum în Grecia era imposibil de ajuns rapid și cu o armată numeroasă și cum Serbia ieșise din

schemă din cauza atitudinii principelui Miloš, eteriștii au ales Principatele române ca loc de pornire a

revoluției. Acestea prezentau, în plus, mai multe avantaje: domniile erau asigurate de fanarioți, mulți

dintre ei apropiați de mișcare, clasa superioară, boierească, era și ea puternic infiltrată de greci; la fel și

clerul înalt (multe mănăstiri erau închinate Sfântului Munte). De asemenea, influența otomană era mai

redusă comparativ cu sudul Dunării și zona devenise loc de refugiu pentru mulți rebeli balcanici. Nu în

ultimul rând a contat și mișcarea organizată de Tudor Vladimirescu, care, în primă fază, a fost apropiat

de Eteria.

Acțiunile au fost declanșate în primăvara anului 1821, mizându-se pe cooperarea lui Tudor, pe

faptul că turcii erau ocupați cu reprimarea rebeliunii lui Ali Pașa și pe informațiile că, în scurt timp, va

izbucni o revoluție și în Grecia. Rușii nu au acordat însă ajutorul sperat, ba chiar au dezavuat

manifestările, întrucât țarul, membru al Sfintei Alianțe după 1815, își luase angajamentul de a contribui

la reprimarea oricărei acțiuni care ar fi putut aduce o schimbare a statu quo-ului european. În aceste

circumstanțe, relațiile greco-române au început să se deterioreze, culminând cu acuzația de trădare

adusă de eteriști lui Vladimirescu, cu răpirea și cu executarea acestuia la 27 mai. Nu după mult timp, și

Batalionul Sacru (detașamentul de elită al eteriștilor) a fost înfrânt de trupele turcești, la Drăgășani,

prima parte a revoluției luând astfel sfârșit. Ipsilanti a emigrat în Austria, unde avea să rămână nouă ani.

Eteriștii au reușit să ajungă și în peninsulă, dar au jucat un rol mai degrabă marginal în război.

Războiul de independență

Cu toate pregătirile eteriste, s-a apreciat adesea că declanșarea războiului de independență al

grecilor nu a izbucnit atât din dorința lor, cât dintr-un conflict colateral, între Poartă și guvernatorul

rebel al Ioaninei (Epirului), Ali Pașa. După ce furnizase Constantinopolului informații cu privire la Eteria,

în 1820, în condițiile amenințării trupelor turcești, el a încercat să își atragă sprijinul populației și, mai

ales, al căpeteniilor grecești. Totuși, aceștia au ajutat inițial armata otomană până când Ali s-a retras în

fortăreața Ioanina. Abia atunci când turci, aflați pe poziții mai favorabile, au început să devasteze

teritoriul, grecii au început să întoarcă armele.

Cu toate că Eteria împânzise zona, acțiunile de aici nu au fost coordonate cu cele eteriste. În

1821, condițiile în care revolta părea iminentă, autoritățile otomane au convocat notabilitățile grecești

la o întrunire pentru a le verifica loialitatea, dar odată cu izbucnirea ostilităților – conduse de episcopul

Ghermanos din Patras și Petrobey Mavromichalis din Kalamata – cu toții au fost reținuți ca ostateci. În

scurtă vreme, noi cete țărănești conduse de căpetenii locale s-au alăturat insurgenților.Într-o primă fază,

trupele otomane distrase de revolta din Valahia, de rebeliunea lui Ali și de un război în Persia, nu au

reacționat dur. Grecii au masacrat, în unele locuri, populația musulmană civilă (octombrie 1821) ceea ce

atras din partea turcilor o reacție de același. În aprilie 1822, un grup de ieniceri l-au spânzurat pe

Patriarh și câțiva episcopi, iar în perioada următoare au început exterminări ale populației grecești, cel

mai cunoscut fiind masacrul din Insula Chios care a terifiat Occidentul.

Până în vara lui 1822, revoluționari au reușit să controleze Peloponez-ul, insulele Hydra, Spetsai

și Psara și la nord de Corint, Atena, Teba și Missolonghi. După acestă dată, otomanii – eliberați de

presiunea lui Ali Pașa, au început să atace Peloponez-ul. Cu toate acestea, până în 1825 grecii au reușit

3

să își mențină pozițiile. În decembrie 1822, o adunare întrunită la Epidaurus a creat un guvern, în frunte

cu fanariotul Alexandros Mavrocordatos, iar o lună mai târziu a fost adoptată și o constituție, după

modelul celei a Directoratului francez (puterea executivă a fost încredințată unui comitet format din

cinci persoane). La puțin timp, Mavrocordatos s-a retras la Missolonghi.

În paralel, s-a consolidat o nouă grupare condusă de Demetrios Ipsilanti (fratele lui Alexandru) și

de comandantul militar Theodoros Kolokotronis. Ei aveau cartierul general l Kranidi, controlau orașul

Nauplion și aveau strânse legături cu trupele lui Hydra și Spetsai. Aceasta din urmă și-a asigurat un

avantaj după primirea unui împrumut britanic (1824). Spre sfârșitul anului a izbucnit un conflict deschis

între grupările Rumelia și din insule împotriva celor din Peloponez.

În 1825, situația părea insolvabilă. Sultanul a apelat la serviciile lui Ali Mohamed pentru a elibera

Grecia. Acesta cerea în schimb posesiunea Cretei, pentru sine, și postul de guvernator al Peloponez-ului

pentru fiul său. Până în vara anului 1826, Missolonghi și Atena au fost cucerite de egipteni. Era clar că

fără un masiv ajutor extern, revoluţia era terminată.

În primii ani ai război, marile puteri au rămas în expectativă. Rusia era prinsă între

angajamentele luate în cadrul Sfintei Alianţe şi dorinţa de a-şi impune hegemonia în Balcani. Încă din

1821, rupsese relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman, iar masacrele comise de turci păreau

inadmisibile. Cu toate acestea, a evitat o vreme implicarea directă.

Guvernul britanic oscila de asemenea între filoelenismul populaţiei, pe de o parte, şi teama de

influenţa rusească în zonă şi dorinţa de a menţine intact Imperiul Otoman, pe de alta. În cele din urmă,

premierul Canning (ulterior prim-ministru) a optat pentru varianta de compromis a creării unui stat grec

autonom sau chiar independent, cu singura condiţie ca acesta să nu cadă în sfera de influenţă a Rusiei.

Împrumuturile acordate grecilor a fost o formă de a-i interesa pe bancherii londonezi de problemele

zonei.

În Franţa, regele Carol al X-lea, deşi filoelen, ezita să se implice şi a fost nevoie de presiunea

grupărilor liberale pentru a se hotărî.

Până în 1826, singurul sprijin de care au beneficiat grecii a fost cel al voluntarilor occidentalii

(printre care celebrii poeţi englezi Shelley şi Byron, care a şi murit la Missolonghi) şi al regelui Ludwig I al

Bavariei.

Abia în aprilie 1826, ducele de Wellington, partcipant la ceremonia de încoronare a ţarului

Nicolae I, a încheiat cu acesta din urmă protocolul de la Petersburg, prin care cele două puteri îşi luau

angajamentul de a media între poartă şi beligeranţi pentru crearea unui stat grec autonom. În noile

condiţii, Imperiul Otoman, care trecea printr-o nouă criză internă, a fost obligat să încheie Convenţia de

la Akkerman, care consfinţea practic protectoratul rusesc asupra Principatelor şi a Serbiei.

În iulie 1827, la Londra, Anglia, Franţa şi Rusia au semnat un tratat pentru crearea unui stat

autonom grec, prin negocieri cu Poarta. Ele au iniţiat şi o blocadă maritimă, soldată cu scufundarea, în

Golful Navarino, a flotei turco-egiptene (octombrie 1827). Ca urmare a acestui act de agresiune, turcii au

rupt Convenţia de la Akkerman ceea ce a dus la un nou război ruso-turc. Acesta a fost favorizat şi de

atitudinea rezervată a noului premier britanic, însuşi Wellington, care a criticat intervenţia de la

Navarino.

Războiul a început în aprilie 1828, iar până în septembrie anul următor, ruşii au reuşit să ajungă

până la Adrianopol (Edirne) unde a fost semnat tratatul. Cu toate că miza războiului a fost mai mare, el

s-a dovedit decisiv pentru soarta grecilor, care nu demult, îşi pierduseră speranţa.

4

Încă din 1827, o adunare naţională grecească grecească proclamase republica, propunând

preşedinţia lui Ioannis Capodistrias, iar comanda marinei şi a armatei unor ofiţeri britanici. Capodistrias

şi-a preluar funcţia în 1828 şi a încercat să instituie un regim centralist şi autoritar, etichetat adesea

drept o dicatură. Deşi avea sprijinul notabilităţilor şi al armatei lui Kolokotronis, el nu a reuşit să câştige

sprijin popular.

Deşi Tratatul de la Adrianopol recunoştea autonia Greciei, această situaţie stârnea încă

nemulţumiri: grecii nu mai doreau nici măcar formal suzeranitatea otomană, iar englezii se temeau că

noul stat va deveni o unealtă a Rusiei, cu atât mai mult cu cât era condus de un fost ministru rus. La

Londra au început negocieri care au condus spre ideea creării unui independent.

Tratatul de la Londra (februarie 1930) a consfinţit crearea unui regat independent, dar redus

teritorial la Peloponez şi Grecia centrală, în fruntea căruia urma să fie pus un prinţ occidental.

Într-o primă fază tronul a fost oferit lui Leopold de Saxa-Coburg-Gotha, care a refuzat din motive

personale, dar şi pentru că era terifiat de starea ţări. Se pare că la aceasta din urmă a contribuit şi

Capodistrias (cu ştiri alarmiste), care dorea să îşi prelungească guvernarea. El a fost asasinat în

octombrie 1831, ţara intrând practic în anarhie. Conducerea a fost preluată de un triumvirat format din

Agostinos Capodistrias, Kolokotronis şi Kelletis.

Căutarea unui rege a constinuat, vehiculându-se chiar numele ducelui de Reichstadt (Napoleon

II), la a cărui numire s-a împotrivit Metternich. În cele din urmă, în 1832, puterile au convenit asupra lui

Otto de Bavaria, fiul lui Ludwig I, care a fost instalat pe tron în 1833.