Predici la praznicul Înălţării Sfintei Cruci – 14 septembrie

I) Sf. Ioan Gura de Aur: SA NU NE RUSINAM DE TAINA CRUCII!

“„De atunci a început Iisus a spune ucenicilor Săi că trebuie să pătimească” (Matei 16, 21)

- Cînd: „De atunci”?

- De cînd a fixat în sufletul lor dogma că este Fiul lui Dumnezeu, de cînd a deschis uşa paganilor. Dar apostolii nici

acum n-au înţeles spusele Domnului; „că era ascuns cuvîntul acesta pentru ei” (Luca 18, 34), spune evanghelistul

Luca; erau ca în întuneric, pentru că nu ştiau că Hristos trebuie să în vieze. Din pricina aceasta şi Hristos stăruie

asupra cuvintelor grele de înţeles, vorbeşte mai pe larg, ca să le deschidă mintea şi să priceapă ce înţeles au

cuvintele Sale; dar „n-au înţeles; ci era cuvîntul „ascuns pentru dînşii“; apostolii se temeau să-L întrebe, nu dacă

are să moară, ci cum, în ce chip şi ce este în sfîrşit această taină a învierii. Nici nu ştiau ceea ce este însăşi învierea

din morţi şi socoteau că este cu mult mai bine a nu muri.

De aceea, în timp ce ceilalţi erau tulburaţi şi nedumeriţi, tot Petru, cel înfocat, singur îndrăzneşte să vorbească cu

El de acestea. Dar nici el nu are curajul să-L întrebe în faţa tuturor, ci îl ia îndeosebi, adică despărţindu-se de

ceilalţi ucenici şi zice:

„Milostiv fii Ţie, Doamne! Să nu-ţi fie Ţie aceasta” (Matei 16, 22).

- Ce s-a întîmplat? Omul, care a avut parte de descoperirea Tatălui, omul căruia i s-a spus fericit, tocmai el să cadă

atît de repede, tocmai el să greşească, încît să se teamă pentru patimile Domnului?

-Şi ce e de mirare că Petru a gîndit aşa, de vreme ce n-a primit o descoperire în această privinţă? Tocmai aceste

cuvinte ale lui Petru să-ţi arate că nici cuvintele acelea: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” nu le-a

rostit de la el! Uită-te la Petru cum se tulbură, cum se frămîntă la auzul acestor cuvinte care nu-i fuseseră

descoperite! Deşi le auzise de nenumărate ori, totuşi nu ştie ce înţeles au spusele lui Hristos. Că este Fiul lui

Dumnezeu, ştie; dar ce este taina crucii şi a învierii, nu-i este încă lămurită. „Era cuvîntul acesta ascuns pentru ei“,

spune evanghelistul Luca. Vezi că a avut dreptate Hristos cînd a poruncit să nu spună altora? Dacă această taină i-a

tulburat atîta pe cei care trebuiau s-o ştie, ce n-ar fi păţit ceilalţi? Hristos, pentru a arăta că nu merge la patimă

împotriva voinţei Lui, l-a certat pe Petru şi l-a numit satana.

Să audă asta toţi cîţi se ruşinează de patima Crucii lui Hristos! Dacă Petru, corifeul apostolilor, făcînd asta înainte

de a cunoaşte toate tainele lui Hristos, a fost numit satană, ce iertare mai pot avea cei care tăgăduiesc taina

întrupării Fiului lui Dumnezeu după ce au atîtea dovezi? Cînd omul care a fost fericit de Hristos, cînd omul care a

făcut o mărturisire ca aceea a auzit astfel de cuvinte, gîndeşte-te ce vor păţi cei care se leapădă după înviere de

taina Crucii. Hristos n-a spus: „Satana a grăit prin gura ta”, ci:

„Mergi înapoia Mea, satano!” (Matei 16, 23)

1

Că dorinţa vrăjmaşului era să nu pătimească Hristos! De aceea l-a certat pe Petru cu atîta asprime, pentru că ştia că

şi Petru şi ceilalţi apostoli se temeau de patimile Domnului şi nu le primeau cu uşurinţă.  De aceea îi şi dă pe faţă

gândurile inimii lui Petru, spunînd:

„Nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23).

- Ce înţeles au cuvintele: „Nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”?

Petru, judecind lucrurile cu gînd omenesc şi pămîntesc, socotea patimile şi răstignirea Domnului ca ceva ruşinos şi

necuviincios. Aşadar Hristos mustrîndu-l, îi zice: „Nu-i necuviincios ca Eu să sufăr patimile; dar tu le judeci după

gîndurile tale trupeşti; dacă ai asculta, după Dumnezeu, cuvintele Mele, desfăcut de orice gînd trupesc, ai şti că

Mie mai cu seamă Mi se cuvine acest lucru. Socoteşti că este nedemn de Mine să pătimesc? Eu însă îţi spun că este

un gînd al diavolului ca Eu să nu pătimesc!” Hristos îi potoleşte neliniştea şi teama lui Petru cu gînduri cu totul

contrare gîndurilor lui. Aşa s-au petrecut lucrurile şi la botez cu Ioan.

Ioan Botezătorul socotea că nu este vrednic să-L boteze pe Hristos; Hristos, însă l-a convins să-L boteze, spunîndu-

i: „Aşa se cuvine nouă” (Matei 3, 15). Aşa a fost chiar cu Petru mai tîrziu; cînd Petru II oprea să-I spele picioarele,

Hristos i-a spus: „N-ai parte cu Mine, dacă nu-ţi spăl picioarele!” (Ioan 13, 8 ). La fel şi acum, l-a convins pe Petru

cu gînduri contrare gîndurilor lui; şi prin asprimea certării i-a potolit teama pentru patimile lui Hristos.

Nimeni, dar, să nu se ruşineze de cruce, simbolul sfînt al mîntuirii noastre, capul bunătăţilor, pentru care trăim şi

pentru care sîntem! Ca pe o cunună aşa să purtăm crucea lui Hristos! Prin cruce se săvîrşesc toate cele ale noastre.

Dacă trebuie să te naşti din nou, crucea este alături! Dacă trebuie să te hrăneşti cu hrana aceea tainică, dacă trebuie

să te hirotoneşti, dacă trebuie să faci orice, pretutindeni este alături de noi crucea, semnul biruinţei! De aceea o

scriem cu multă rîvnă şi pe case şi pe ziduri şi pe ferestre şi pe frunte şi în cugetul nostru.  Crucea este semnul

mîntuirii noastre, al libertăţii noastre obşteşti, al blîndeţii Stăpînului nostru, că „S-a adus ca o oaie spre

junghiere” (Isaia 53, 7; Fapte 8, 32).

Cand îşi faci semnul Crucii gandeşte-te la tot ce s-a petretrecut pe cruce şi stinge mînia şi toate celelalte

patimi. Cînd îţi faci semnul crucii umple-ţi fruntea cu multă îndrăznire, fă-ţi liber sufletul.  Ştii, doar, care sînt

acelea care-ţi dau libertatea! Pentru aceasta şi Pavel, îndemnîndu-se la asta, adică la libertatea ce nu se cuvine

nouă, aşa ne-a îndemnat; amintind de cruce şi de sîngele Stăpînului a spus: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ! Nu fiţi robi

oamenilor!” (I Cor 7, 23). „Gîndeşte-te, ne spune Pavel, la preţul dat de Domnul pentru tine şi nu fi rob nici unui

om!” Pavel numeşte crucea preţ. Nici nu trebuie să o facem aşa de mîntuială cu degetele, ci mai întîi să o facem cu

inima cu multă credinţă. Dacă-ţi faci aşa cruce pe faţă, nu va putea sta alături de tine nici unul din demonii cei

necuraţi, că vede sabia care i-a dat lovitura, vede sabia cu care a fost lovit de moarte. Dacă noi ne cutremurăm cînd

vedem locurile în care sînt executaţi condamnaţii la moarte, gîndeşte-te ce trebuie să sufere diavolul cînd vede

arma prin care Hristos i-a doborît toată puterea lui şi a tăiat capul balaurului.

Să nu te ruşinezi, dar, de un atît de mare bine, ca să nu se ruşineze Hristos de tine cînd va veni cu slava Lui, cînd

înaintea Lui se va vedea crucea strălucind mai mult decît razele soarelui. Şi va veni atunci crucea slobozind glas cu

2

chipul ei, vorbind întregii lumi pentru Stăpîn, arătînd că n-a lăsat nimic din ceea ce trebuia făcut pentru mîntuirea

oamenilor.

Crucea, semnul acesta, şi pe timpul înaintaşilor noştri şi acum, a deschis uşile cele încuiate, crucea a făcut fără de

putere otrăvurile; crucea a luat puterea cucutei; crucea a vindecat muşcăturile cele veninoase ale fiarelor; dacă

crucea a deschis porţile iadului, dacă a dat la o parte bolţile cerului, dacă a redeschis intrarea în rai şi a tăiat puterea

diavolului, ce e de mirare că are putere asupra otrăvurilor, asupra fiarelor sălbatice, asupra celorlalte de acest fel.

Intipăreşte-ti deci în inima ta crucea, strînge în braţe crucea, semnul mîntuirii sufletelor noastre! Crucea aceasta a

mîntuit lumea, a întors lumea la Dumnezeu, a alungat rătăcirea, a adus din nou pe lume adevărul, a prefăcut

pămîntul în cer şi a făcut pe oameni îngeri. Din pricina crucii demonii nu mai sînt înfricoşători, ci uşor de

dispreţuit. Nici moartea nu mai este moarte, ci somn. Din pricina crucii toate puterile care ne purtau război au fost

aruncate la pămînt şi călcate în picioare. Dacă cineva te va întreba: „Te închini Celui răstignit?”, răspunde-i cu glas

plin de bucurie şi cu faţa veselă: „Da, mă închin şi nu voi înceta vreodată de a mă închina!” Dacă rîde de tine,

plînge-l, pentru că e nebun! Mulţumeşte Stăpînului că ne-a dat nişte bunătăţi ca acestea pe care nimeni nu poate să

le cunoască fără descoperire de sus. Acela rîde pentru că „omul trupesc nu primeşte pe cele ale Domnului” (I Cor.

2, 14). Aşa fac şi copiii cînd văd ceva mare şi minunat; de i-ai vorbi unui copil de taine, va rîde. Paginii se

aseamănă cu aceşti copii; dar, mai bine spus, sînt chiar mai nedesăvîrşiţi decît copiii; de aceea sînt şi mai

ticăloşi; că nu fac şi nu gîndesc în fragedă vîrstă ceea ce fac şi gîndesc copiii, ci în puterea vîrstei;  de aceea nici nu

merită iertare. Noi însă cu voce mare strigînd tare şi puternic, să înălţăm glasul şi să spunem, şi cînd sînt de faţă

toţi păgînii cu mai multă îndrăznire: „Lauda noastră este crucea; ea este capul tuturor bunătăţilor, ea este

îndrăznirea şi toată biruinţa noastră!”

Aş dori să pot spune cu Pavel: „Prin cruce lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Gal. 6, 14) ; dar nu

pot, că sînt stăpînit de fel de fel de patimi! De aceea vă îndemn şi pe voi, şi înainte de voi pe mine, să fim răstigniţi

pentru lume, să nu avem nimic comun cu pămîntul, ci să dorim patria cea de sus, slava şi bunătăţile de

acolo. Sîntem ostaşi ai împăratului ceresc şi ne-am îmbrăcat cu noi armele cele duhovniceşti! Pentru ce trăim ca

nişte oameni care-şi duc viaţa prin crîşme, ca nişte oameni fără de căpătîi; dar, mai bine spus,pentru ce ducem viaţă

de viermi? Acolo unde-i împăratul, acolo trebuie să fie şi ostaşul lui. Şi am ajuns ostaşi, nu din cei care stau

departe de împărat, ci din cei care stau în apropierea Lui. împăratul de pe pămînt nu poate suferi ca toţi ostaşii să

fie în palatele împărăteşti, nici alături de el; împăratul cerurilor însă vrea ca toţi ostaşii Lui să fie aproape de tronul

col împărătesc.

-Dar cum e cu putinţă să stăm lîngă tronul acesta fiind aici pe pămînt?

-Şi Pavel era pe pămînt, dar era acolo unde sînt serafimii, unde sint heruvimii; era mai aproape de Hristos decît

ostaşii din garda împăratului pămîntesc. Aceştia îşi mai plimbă ochii de colo-colo, pe Pavel însă nu-l impresiona,

nimic nu-l atrăgea, ci toată gîndirea îi era îndreptată spre împărat.  Deci, dacă voim, ne este cu putinţă asta şi nouă.

Dacă împăratul nostru Hristos ar fi depărtat de noi prin spaţiu, ai avea dreptate să te întrebi cum poţi fi lîngă El;  dar

cum El este de faţă în orice loc, atunci este alături de orice om care îl doreşte, de orice om cu viată curată.  De aceea

şi profetul spune: „Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti.” (Ps. 22, 4). Şi însuşi Dumnezeu

3

spune: „Dumnezeu de aproape sînt Eu, şi nu Dumnezeu de departe” (Ier. 23, 23). După cum păcatele ne depărtează

de El, tot aşa faptele bune ne apropie de El. Tot Dumnezeu spune: „încă grăind tu, Eu voi zice: „Iată aici

sînt!” (Isaia 58, 9). Care părinte răspunde aşa de repede copiilor săi? Care mamă este atît de cu grijă şi necontenit

trează ca să nu plîngă nicicînd copilul ei? Nu-i nici unul; nici tatăl, nici mama; Dumnezeu însă stă totdeauna şi

aşteaptă doar – doar îl va chema una din slugile Sale; şi niciodată nu-Şi întoarce urechea dacă îl cheamă cum

trebuie. De aceea ne spune: „încă grăind tu, nu aştept să termini şi îndată te ascult”. Să-L chemăm, dar, pe

Hristos, aşa cum vrea El să fie chemat.

- Dar cum vrea să fie chemat?

-Îţi spune El:

„Dezleagă toată legătura nedreptăţii; dezleagă legăturile cele cu silă făcute; rupe toată scrisoarea cea cu nedreptate ;

fringe celui flămînd piinea ta şi pe săracii cei fără de casă adu-i în casa ta; de vezi pe cel gol, îmbracă-l şi nu trece

cu vederea pe cei din sămînţa ta; atunci va izbucni de dimineaţă lumina ta şi sănătatea ta curînd va răsări şi va

merge înaintea ta dreptatea ta şi slava lui Dumnezeu te va înconjura. Atunci Mă vei striga şi te voi auzi. încă grăind

tu, Eu voi zice: Iată, aici sînt!” (Isaia 58, 6-9)..

- Dar cine poate face toate acestea?

- Spune-mi cine nu poate? Ce este greu în cele spuse? Ce este anevoios? Ce nu-i uşor? Nu sînt numai cu putinţă, ci

şi uşoare, pentru că mulţi au depăşit măsura celor spuse. N-au rupt numai contractele nedrepte, dar s-au lipsit de

toate averile lor; n-au primit numai în casa lor şi la masa lor pe cei săraci, dar chiar prin sudoarea trupului lor au

muncit ca săi hrănească; n-au trecut numai cu vederea pe cei din sămînţa lor, dar au făcut bine şi la vrăjmaşi.

Dar, pe scurt, ce este greu în cele spuse? Dumnezeu nu ţi-a spus: „Treci munţii, străbate oceanele, sapă atîtea şi

atîtea hectare de pământ, slai nemîncat, îmbracă-te în sac”, ci: „Dă din averile tale celor saraci, dă-le pîine, rupe

contractele făcute cu nedreptate!”.Spune-mi, este ceva mai uşor decît acestea? Iar dacă socoteşti că sînt grele, uită-

mi-Le şi la răsplată, şi-ţi vor fi toate uşoare! După cum în hipodroame împăraţii pun înaintea luptătorilor atletici

coroane, premii şi haine, tot aşa şi Hristos pune în mijlocul stadionului răsplăţile, întinzîndu-ni-le prin cuvintele

profetului ca prin multe mîini. Împăraţii apoi, fie ei de mii de ori împăraţi, pentru că sînt oameni, pentru că au

bogăţii care se sfîrşesc şi pentru că dărnicia lor se termină, se ambiţionează să arate că puţinele lor daruri sînt

multe; de aceea fiecare dar, pe care îl dau învingătorilor în luptele atletice, îl dau prin unul din slujitorii lor şi aşa îl

aduc în mijlocul hipodromului. Împăratul nostru însă face cu totul dimpotrivă; aduce darurile şi răsplăţile Sale

dintr-o dată, pentru că este foarte bogat şi pentru că nu face nimic de fală; le aduce dintr-o dată, că, dacă ar fi să le

întindă, ar fi nesfîrşit de multe şi ar avea nevoie de multe mîini ca să le tină în braţe.

Dar ca să afli asta, să cercetăm cu de-amănuntul fiecare din răsplăţile date nouă prin gura profetului Isaia!

„Atunci va izbucni de dimineaţă lumina ta”. Oare nu ţi se pare că este vorba de un singur dar aici? Şi totuşi nu-i

vorba de un singur dar. Cuvintele acestea cuprind în ele multe daruri: şi premii şi cununi şi alte răsplăţi. Şi dacă

vreţi am să arăt cu de-amănuntul toată bogăţia aceasta, atît cît îmi este cu putinţă s-o arăt. Numai să nu vă

obosească! în primul rînd, să aflăm ce înseamnă: „Va izbucni”. N-a spus: „Se va arăta”; ci: „Va izbucni”, voind să 4

ne arate iuţeala şi bogăţia; voind să ne arate că doreşte cu putere mîntuirea noastră, că doreşte să ne dea aceste

bunătăţi, că se grăbeşte şi că nimic nu-I va putea opri avîntul Lui nespus. Prin toate acestea ne arată mulţimea

darurilor Lui şi nemărginita Lui bogăţie.

-Ce înseamnă: „De dimineaţă”?

- Adică nu după ce ai ajuns în ispite, nici după ce au venit peste tine relele,  ci o ia înaintea ispitelor şi relelor. După

cum despre fructe spunem că un fruct e „de timpuriu” cînd se coace înainte de vreme, tot aşa şi aici prin „de

dimineaţă” a grăit aşa ca să arate iarăşi iuţeala răsplătii, precum şi spunea: „incă grăind tu, Eu voi zice: Iată aici

sint!”

-Dar de care „lumină” e vorba? Ce este această „lumină“?

-Nu aceasta de pe pămînt, ci una cu mult mai bună, lumina care ne arată cerul, îngerii, arhanghelii, heruvimii,

serafimii, tronurile, domniile, începătoriile, stăpîniile, toată oastea cerului, curţile cele împărăteşti, corturile cele

cereşti. Dacă vei fi învrednicit de lumina aceea, vei vedea toate acestea şi vei scăpa de iad, de viermele cel

neadormit, de scrîşnirea dinţilor, de legăturile cele nedezlegate, de strîmtorare, de necaz, de întunericul cel de

nepătruns, de tăierea în două, de rîul cel de foc, de blestem, de ţinuturile durerii şi te vei duce acolo de unde au

fugit durerea şi întristarea; acolo unde-i multă bucurie, pace, dragoste, desfătare şi veselie; acolo unde-i viaţă

veşnică, slavă nespusă, frumuseţe negrăită; acolo unde sînt corturile cele veşnice, slava cea tainică a împăratului,

bunătăţile acelea „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit?”; acolo unde

este Mirele cel duhovnicesc, cămările de nuntă ale cerului, fecioarele care ţin în mîini candelele cele strălucitoare

şi cei ce au haină de nuntă; acolo unde sînt averile cele multe ale Stăpînului şi vistieriile cele împărăteşti.

Ai văzut cît de mari sînt răsplăţile, ai văzut cît ne-a arătat printr-un singur cuvînt, ai văzut că ne-a pus înainte toate

bogăţiile Sale? Şi aşa, dacă vom cerceta fiecare cuvînt din spusele profetului, vom găsi bogăţie mare şi ocean

nemărginit.

Spune-mi, acum vom mai amîna încă, vom mai pregeta să miluim pe cei nevoiaşi? Nu, vă rog, chiar de-ar trebui să

dăm toată averea, chiar de-ar trebui să fim aruncaţi în foc, să fim tăiaţi de sabie, să înfruntăm cuţitele, chiar de-ar

trebui să păţim orice altceva, pe toate să le suferim cu uşurinţă, ca să avem parte de haina împărăţiei cerurilor şi de

slava aceea tainică, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobîndim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului

nostru lisus Hristos, Căruia slava şi stăpînirea în vecii vecilor, Amin“.

(in: Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia LIV din Omiliile la Matei, Editura Institutului Biblic)

 II) Părintele Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria, Neamţ Mintuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta;biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruiestesi cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau (Troparul praznicului) 

Iubiti credinciosi,

5

Pentru a vorbi mai deslusit despre prazniculInaltarii Sfintei Cruci, la care ne-am invrednicit a ajunge, este bine sa incepem cu un istoric mai vechi si sa aducem in mijloc marturii mai de mult, ca sa ne putem da seama cind a inceput si cum a ajuns la noi praznicul acesta. Ati vazut griul cind de-abia il bate vintul, cind este doar de o palma de la pamint sau cind este aproape sa dea in spic? Atunci veti vedea o taina mare. In firul acela de iarba gasesti toata asezarea griului foarte amanuntit, caci foarte mic se arata inauntru si spicul si boabele si toate celelalte. La fel si porumbul, cind abia ii da spicul si boabele si toate celelalte abia se urzesc, papusa aceea, care nici macar matase nu are, mai tirziu se va face mare, va face boabe si-si va arata toata frumusetea ei lasata de Dumnezeu. Tot asa sint si cele lasate in dumnezeiestile Scripturi. Prealuminatele praznice, pe care le vedem astazi in Biserica Darului, n-au ajuns la noi deodata, desavirsite si preasfinte, cum le vedem astazi. Ci, ele au fost in Legea Veche abia in fasa, abia incoltite si in umbra. De aceea este nevoie sa vorbim despre umbra, despre fata si despre clipa cind ele de-abia se plamadeau, inainte de Legea Noua si chiar de Legea Veche. Mai inainte de Moise si de Legea Veche, patriarhul Iacov, inchipuind Sfinta Cruce, a binecuvintat pe fiii lui Iosif, pe Manase si pe Efraim, in chipul crucii (Facere 48, 13-19). Apoi mai inainte de a muri el, s-a inchinat la virful toiagului sau, adica la lemn, care simboliza Crucea inainte de venirea Legii Noi. In Legea Veche, simbolul crucii cel mai umbros il vedem mai intii cind serpii veninosi muscau cu muscatura de foc pe evrei in pustiul Sinai, omorind multime nenumarata de oameni. Iar Moise, vazind ca moare atita popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei si i-a poruncit Dumnezeu: Fa-ti un sarpe de arama si-l pune pe un stilp. Toti cei ce vor fi muscati de serpi, sa priveasca lasarpele de arama si asa se vor vindeca (Numerii 21, 8). Acesta era simbolul Crucii preaadevarat cu mult inainte de venirea Mintuitorului, Care trebuia sa Se rastigneasca pe Cruce. Si a zis Dumnezeu lui Moise: "Vezi, spune ca toti cei muscati, care vor privi la sarpele inaltat sa-si inchipuie ca viata lor este acolo si vor trai". Si le-a spus Moise atunci: "Vezi, Israile, viata ta rastignita pe lemn". Si toti care priveau la sarpe se vindecau. Ca aceasta asemanare simbolica si tainica a Sfintei Scripturi a inchipuit pe Hristos Cel adevarat, Insusi Mintuitorul a adeverit-o cind a spus: Si precum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa se cade sa Se inalte Fiul Omului (Ioan 3, 14-15). Unde mai vedem taina Crucii si puterea ei? La Mara, in pustiul Sinai. Dupa ce a tabarit poporul lui Israel linga Marea Rosie, cale de trei zile, a ajuns la o mare care se chema Mara. Atunci poporul si dobitoacele toate fiind insetate, a strigat, cirtind catre Moise: "Ce sa bem?" Ca, dupa cum arata Sfinta Scriptura, apa Marei era amara si otravitoare, iar poporul nu putea sa bea cu toata setea ce o avea. Atunci Moise a strigat catre Dumnezeu: "Doamne, ce sa fac?" Si i-a zis Dumnezeu: "Ia un lemn si arunca-l in apa si apa se va indulci!" Si Moise a facut intocmai, aruncind lemnul in apa. Atunci s-a indulcit apa si astfel a baut poporul si dobitoacele cele insetate s-au racorit (Iesire 15, 23-25). Ce simbolizeaza lemnul aruncat in apa si cum poate un lemn sa indulceasca o apa atit de amara? Lemnul inchipuieste Sfinta Cruce, iar apa cea amara, numita Mara, inchipuieste marea cea amara si cu multe ispite a acestei vieti, care se indulceste si se usureaza ori de cite ori privim la Sfinta Cruce si cugetam la patimile lui Hristos. In viata aceasta, frati crestini, mereu sintem apasati de intristari si necazuri. Dar cind privim la lemnul Crucii lui Hristos si cind ne  aducem aminte cite patimi infricosatoare a rabdat Hristos pentru noi, se indulceste marea amara a vietii, pentru ca ne gindim ca noi nu am rabdat nimic pentru dragostea lui Hristos. Iata si alte simboluri ale Crucii inainte de Hristos. Moise se lupta in pustie cu madiamitii, cu amalecitii si cu alte popoare care se aflau acolo. Cind amalecitii biruiau pe israeliteni, Moise se ruga lui Dumnezeu, ridicind bratele in sus, inchipuind semnul Sfintei Cruci. Cind Moise ridica miinile in sus, Israel biruia pe Amalec, iar cind le cobora, Amalec biruia. Vazind preotii Aaron si Or ca Moise nu mai putea tine miinile in sus in semnul Crucii multa vreme, pentru ca sa nu biruiasca Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moise, ca sa-l ridice mai sus, iar Aaron si Or ii sprijineau miinile si astfel il tineau in semnul Sfintei Cruci, pina a biruit poporul lui Israel pe Amalec definitiv (Iesire 17, 8-13). Toate acestea sint simboluri ale Crucii din Legea Veche. 

Iubiti credinciosi,Ce este Crucea lui Hristos? Ce trebuie sa intelegem prin Sfinta Cruce? Taina cea mare a Crucii este ascunsa in taina mintuirii neamului omenesc, care s-a pregatit chiar de la intemeierea lumii. Crucea lui Hristos este cel dintii altar de

6

jertfa al Bisericii crestine pentru ca pe dinsa S-a jertfit Mintuitorul lumii si a sfintit-o cu preascump Singele Sau, iar pe noi ne-a rascumparat din robia pacatului. Iata ce spune Apostolul Pavel in epistola catre Evrei: El - Hristos - a intrat o data pentru totdeauna in Sfinta Sfintelor, nu cu singe de tap si de vitei, ci cu insusi Singele Sau si a dobindit o vesnica rascumparare. Caci daca singele tapilor si al taurilor si cenusa junincilor, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu atit mai mult Singele lui Hristos, care prin Duhul cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fara de prihana, va curati cugetul vostru de faptele cele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu (Evrei 9, 12-14). Crucea este arma cu care Mintuitorul lumii a biruit pe diavolul. Zic dusmanii Crucii, ca noi trebuie sa cinstim numai pe Hristos, dar nu si Crucea "fiindca este maciuca care a omorit pe Hristos!" Blestemata este parerea acelora. Sfinta Scriptura ne arata ca David a taiat capul lui Goliat cu o sabie. Pe aceasta o socotea poporul sfinta si era tinuta in Sfinta Sfintelor, invelita intr-un vesmint linga efod, pentru ca cu dinsa a invins David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Cu atit mai mult aceasta biruitoare arma a lui Hristos cu care s-a biruit satana si puterea intunericului, trebuie pastrata de crestini la loc de cinste cu toata sfintenia, pentru ca prin Cruce a fost biruit Goliat cel nevazut, adica diavolul. In alt loc spune iarasi Sfintul Apostol Pavel: Cuvintul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mintuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Cu Sfinta Cruce sfintim toate: cu ea binecuvintam, cu ea ne aparam de cel rau, cu ea biruim pe diavoli, izgonim duhurile necurate din oameni, vindecam pe cei bolnavi. Crucea este steagul Bisericii lui Hristos si arma biruitoare, de temut vrajmasilor Lui, pentru ca are in sine "puterea lui Dumnezeu", iar nu o putere oarecare. Ce este inca Crucea lui Hristos? Este pecetea Dumnezeului Celui viu. Auzim pe proorocul Iezechiel ce spune, ca a venit minia Domnului peste Ierusalim "pentru faradelegile si rautatile poporului". Si Iezechiel a vazut o vedenie cu un inger al Domnului care striga cu mare glas: Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul crucii (litera "tau" care in alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe robii lui Dumnezeu Cel viu. Si cind va veni sabia Domnului va cruta pe toti cei insemnati pe fruntile lor. Deci, cind a venit minia Domnului, a lovit pe toti de la tinar pina la batrin si numai cei insemnati pe frunte de ingerul Domnului au fost scutiti de primejdie si de moartea sabiei, dupa porunca ingerului care zicea: ...sa nu va atingeti de nici un om care are pe frunte semnul "+" (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta a fost in Legea Veche. Avem inca marturii mai puternice in Legea Noua. Sfintul Ioan Evanghelistul, dupa ce arata descoperirile cele mari despre sfirsitul lumii, despre taina intruparii lui Dumnezeu Cuvintul, spune: Am vazut un alt inger care se ridica de la rasaritul Soarelui si avea pecetea Dumnezeului Celui viu. Ingerul a strigat cu glas puternic catre cei patru ingeri, carora li s-a dat sa vatame pamintul si marea, zicind: Nu vatamati pamintul, nici marea, nici copacii, pina ce nu vom pecetlui, pe fruntile lor, pe robii Dumnezeului nostru (Apocalipsa 7, 2-3). Pina acum am vazut ca Sfinta Cruce este altar, este arma si pecete a Dumnezeului Celui viu. Dar Crucea lui Hristos mai este pricinuitoarea inaltarii si a preainaltarii lui Hristos. Crucea este pricina si mijlocul prin care S-a inaltat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus decit tot numele. In epistola sa catre Filipeni, Sfintul Apostol Pavel spune ca pentru dragostea cea catre noi, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, ascultator facindu-Se pina la moarte, si inca moarte de cruce. Pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamintesti si al celor de dedesubt (Filipeni 2, 8-10). Vedeti, fratilor, cita cinste ii aduce lui Hristos Crucea? Ca L-a preainaltat Dumnezeu Parintele pe Dumnezeu-Cuvintul, pentru ca a rabdat moarte de ocara, si mai ales moarte de cruce si L-a suit pe El mai presus de toata stapinia si incepatoria si domnia. Crucea lui Hristos este steagul si "semnul Fiului Omului". este stema si steagul de biruinta al lui Hristos, care va straluci mai inainte de sfirsitul lumii, nu numai pe pamint ci si pe norii cerului, cum spune evanghelistul Matei: Si atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plinge toate neamurile pamintului (Matei 24, 30). Deci, iata cit de mari taine s-au lucrat prin Cruce. S-a lucrat mintuirea neamului omenesc, caci a zis proorocul Isaia: Inaltati un steag peste neamuri (Isaia 62, 10). Vedeti, acest steag dinainte de Hristos este Sfinta Cruce, care inalta toate popoarele spre Cel ce sufera si Care ramine in veac Domn si Stapin in cer si pe pamint (Matei 24, 30). Iata deci citeva simboluri si marturii privitoare la Cruce, atit din Vechiul, cit si din Noul Testament.

7

 Iubiti credinciosi,

Sa aratam cum a luat nastere praznicul Inaltarii Sfintei Cruci. In anul 313 Sfintul Constantin cel Mare a biruit pe Maxentiu si a fost proclamat imparat al Imperiului roman de Apus, cu capitala la Roma. In anul 323 acelasi mare imparat crestin a biruit si pe imparatul pagin de rasarit, Liciniu, si se proclama imparat al intregului imperiu latin, cu capitala la Constantinopol. Primind botezul crestin de la Sfintul Silvestru episcopul Romei impreuna cu mama sa Elena, Sfintul Constantin cel Mare avea dorinta fierbinte sa afle Mormintul lui Hristos la Ierusalim si Crucea pe care a fost rastignit Domnul pentru mintuirea lumii. Caci dupa anul 71, Ierusalimul fiind ocupat de romani, Mormintul Domnului si toate  locurile sfinte din Ierusalim au fost profanate si acoperite cu pamint ca sa nu se mai inchine crestinii aici. Tot atunci au fost ascunse intr-o pestera din apropiere si Crucea lui Hristos, impreuna cu celelalte doua cruci pe care au fost rastigniti cei doi tilhari. Astfel, Sfintul imparat Constantin a trimis la Ierusalim pe mama sa - Sfinta Elena - sa afle Mormintul Domnului si lemnul Sfintei Cruci, prin care s-a savirsit taina mintuirii neamului omenesc. Deci, mult ostenindu-se Sfinta Elena cu patriarhul IerusalimuluiMacarie, au aflat Sfintul Mormint si locul Golgotei, acoperite de pamint si de gunoaie, dar Sfinta Cruce nu puteau s-o afle nicaieri. Atunci, auzind ea ca un iudeu batrin, numit Chiriac, stia locul unde fusese ascunsa Crucea lui Hristos, indata l-a chemat si au aflat intr-o pestera din apropiere trei cruci acoperite cu pamint; dar erau nedumeriti care este Crucea Domnului. Tocmai atunci duceau pe acolo un mort la groapa. Atunci a poruncit Sfinta Elena sa atinga pe rind cele trei cruci de mort si la care va invia mortul, aceea este Crucea lui Hristos cea datatoare de viata. Astfel, cind au atins de sicriu a treia cruce, indata a inviat mortul si a inceput a se inchina lemnului celui sfint. Apoi au facut procesiune cu Sfinta Cruce pe ulitele Ierusalimului cu multime de credinciosi, laudind pe Dumnezeu pentru aceasta minune. La urma s-au urcat pe Golgota si patriarhul Macarie a inaltat Sfinta Cruce ca s-o vada tot poporul si toti cei din fata s-au inchinat ei, strigind: "Doamne miluieste!" In amintirea acestei zile, Biserica Ortodoxa praznuieste Inaltarea Sfintei Cruci in fiecare an la 14 septembrie, numarind-o intre cele douasprezece praznice imparatesti. 

Iubiti credinciosi,In cuvintele Sfintei Scripturi intelesul Crucii este tilcuit in mai multe feluri, dar in linii generale in doua si anume: un inteles duhovnicesc si unul material. In sens duhovnicesc prin Cruce intelegem toata suferinta si patima cea preainfricosata a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca El a purtat pentru mintuirea noastra crucea suferintei pina la moarte si chiar moartea pe cruce. In acest sens se inteleg si cuvintele Mintuitorului din Evanghelie care zice: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze (Marcu 8, 34). Crucea materiala este chiar Crucea aceea pe care a dus-o Mintuitorul in spate. Ati auzit cum zice Evanghelia de astazi: Ducindu-si Crucea, a iesit la locul ce se cheama al Capatinii, care evreieste se zice Golgota, unde L-au rastignit (Ioan 19, 17-18). Mai zice Evanghelia de astazi: Statea linga crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Cind zice ca "stateau linga crucea Lui" sa stim ca tot despre crucea de lemn se vorbeste. Dar de ce Mintuitorul, in drum spre Golgota pe calea durerii, a ingaduit unui om cu numele Simon Cirineanul sa duca Crucea lui o bucata de drum? A ingaduit pentru ca la patima Sa, Hristos nu a patimit ca Dumnezeu, ci numai ca Om. Dar daca ar fi voit, Hristos putea sa duca tot pamintul pina la Golgota. Dar atunci El patimea ca Om pentru pacatele oamenilor, iar ca om avea nevoie sa fie ajutat. Cine mergea cu Crucea in spate atunci? Cine o tinea? Cine era insetat si ranit? Cine o purta? Firea omeneasca a Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Deci ca om El slabise din putere si avea nevoie de ajutorul altui om ca sa-I duca mai departe Crucea. Asa spun si Sfintii Parinti ca si noi trebuie sa fim ajutati uneori de fratii nostri in necazuri si in scirbe, ca sa putem duce crucea suferintei pina la usa mormintului. Dar Crucea Mintuitorului, pe care a dus-o Simon Cirineanul in spate si pe linga care statea Maica Domnului impreuna cu celelalte femei mironosite, este Crucea cea materiala, Crucea propriu-zisa, cea din materie. Mare greseala fac toti acei care desi isi zic "crestini", nu cinstesc Crucea lui Hristos. Ei primesc Crucea numai ca simbol tainic, deci numai crucea spirituala, iar pe cea materiala nu o recunosc. Indoit este omul, avind o parte vazuta si una nevazuta, fiind alcatuit din trup si suflet (I Corinteni 6, 20), indoita este, deci, si crucea.

8

Una materiala, pe care o purtam la piept si cu care ne insemnam pe frunte; iar alta spirituala, in suflet, adica hotarirea de a rabda cu dragoste toate necazurile, pentru a putea implini poruncile lui Hristos. Fratii mei, sa vorbim si in alt inteles despre Sfinta Cruce. In viata noastra paminteasca, fiecare trebuie sa-si duca o cruce, crucea pe care i-a rinduit-o Dumnezeu, cum ar fi: crucea celor casatoriti, crucea monahilor, crucea fecioriei, a celor bolnavi, a vaduvelor, a ostasilor si altele. Caci toti trebuie sa duca o cruce pentru dragostea lui Hristos, ca sa se poata mintui. In "Urmarea lui Hristos" se spune: "Omule, daca te numesti urmator al lui Hristos, nu se poate sa nu mergi pe calea Lui, caci altfel nu te poti mintui". Hristos ne-a aratat calea imparateasca ce duce la cer prin suferinta, caci fara cruce nu este mintuire. Fara minte este cel ce crede ca se poate mintui fara suferinta, fara rabdare si fara barbatie mare de cuget in toate imprejurarile vietii. Cei casatoriti au crucea lor de a naste si creste copii, de a munci si a se osteni, de a asculta de Sfinta Biserica, de a face milostenie, de a cistiga cu truda si osteneala existenta lor si a copiilor lor. Cei feciorelnici si monahii au alta cruce mai frumoasa decit a celor casatoriti, cum ne invata Sfintul Apostol Pavel la intiia epistola catre Corinteni, capitolul 7. Cei necasatoriti duc o cruce mai grea, caci duc razboi cu firea. Ca ce este monahul? "Este sila necontenita a firii si taierea voiei pina la moarte" (Sfintul Ioan Scararul, Filocalia IX, Cuv. 4). Monahul este om de jertfa. El se jertfeste pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos, renuntind la toate placerile lumii si ale trupului. Neincetat se smereste, posteste, privegheaza se osteneste si plinge. Mintea lui nu poate sa fie niciodata fara de grija pe acest pamint, caci se lupta cu duhurile rautatii. Deci, monahul are o cruce, intr-o anumita privinta mai grea, pentru ca mai cinstita este fecioria decit nunta, dupa cum a inteles Apostolul Pavel, care zice: Cel ce isi marita fecioara bine face; dar cel ce n-o marita si mai bine face! (I Corinteni 7, 38), aratind astfel ca mai buna este curatenia si fecioria cea desavirsita a trupului si a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci, crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plata vor avea in ceruri.Grea este si crucea celor bolnavi. Bolnavului i se pare noaptea un an; nici mincarea nu-i mincare si nici bucuria vietii nu o simte. Fericit este cel ce poate rabda boala ca Iov, caci acela va lua mare plata. Crucea celui din boala il smereste pe el, atit cu sufletul cit si cu trupul. De la cel bolnav nu cere Dumnezeu nici post, nici metanii, ci numai doua lucruri ii cere, asa cum spune Sfintul Efrem Sirul: "De la omul bolnav doua lucruri cere Dumnezeu: rugaciunea si multumirea, adica sa se roage lui Dumnezeu necontenit pina la ultima suflare si sa-I multumeasca lui Dumnezeu pina la sfirsitul vietii pentru boala sau crucea care i-a dat-o, si va avea cununa de mucenic". Caci asa au rabdat  sfintii martiri, sfintii pustnici, crestinii cei buni, ca si cei bolnavi, care au avut credinta tare in Hristos Dumnezeul nostru. Sa stiti, iubiti frati, ca pe pamint nimeni din cei botezati in numele Preasfintei Treimi, nu se poate mintui fara cruce. Se spune in Urmarea lui Hristos: "Omule, daca vrei sa lepezi o cruce, nenumarate alte cruci vor veni asupra ta!" Cine isi duce crucea cu multumire si cu dragoste pentru Mintuitorul si este multumit cind este certat de Dumnezeu cu pagube, cu necazuri si ocara, cu foamete si sete, cu boala si intristare, acela este urmator al lui Hristos. Fiecare sa-si duca cu bucurie crucea sa, aducindu-si aminte ca Crucea lui Hristos a fost de mii de ori mai mare si mai grea decit a lui, fiindca El a rabdat pentru toata lumea, fiind cu totul fara de pacat. 

Iubiti credinciosi,

Incheiem predica de astazi cu citeva sfaturi: Cind faceti cruce, sa o faceti drept pe fetele voastre, ca sa nu rida vrajmasul de noi, ci sa fuga de semnul care simbolizeaza Sfinta Treime. Duceti degetele impreunate mai intii la frunte, in numele Tatalui; apoi la piept, in numele Fiului, Care S-a coborit din cer pentru mintuirea noastra; apoi la umarul drept si cel sting, prin care se leaga dragostea lui Dumnezeu de om si de mintuirea noastra. Caci prin Duhul Sfint tinem legatura cu Dumnezeu, Parintele, cu Fiul si Duhul Sfint. Acestea ne invata Sfintul Ioan Gura de Aur in cuvintul "Despre Sfinta Cruce". Apoi sinteti datori sa aveti toti Sfinta Cruce in casele voastre, iar cind plecati la drum si cind va intoarceti acasa insemnati-va cu semnul Sfintei Cruci cu evlavie, rostind aceasta scurta rugaciune: Crucii Tale ne inchinam Hristoase, si sfinta Invierea Ta o laudam si o marim! Toate sa le incepem cu rugaciune si cu Sfinta Cruce. Nu uitati sa impodobiti crucile si mormintele celor raposati ai nostri din cimitire. Pacat de moarte savirsesc cei ce necinstesc Crucea lui Hristos si mai ales o injura. Deci toti care vrem sa ne mintuim, trebuie sa ducem cu dragoste si cu bucurie crucea noastra, data de Dumnezeu spre mintuire. Apoi sa fim adevarati inchinatori ai Crucii lui Hristos, atit a celei vazute, cit si a celei nevazute, pentru ca

9

omul si Crucea au doua sensuri. Deci, crucea spirituala inseamna sa rabdam toate necazurile pentruimparatia cerurilor, iar crucea materiala este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn, din vopsele si din orice materie. Dar sa nu uitam ce zice Sfintul Ioan Damaschin in Dogmatica sa: "Macar din aur sau din pietre scumpe de ar fi facuta crucea, dupa chipul ei, anatema celui ce s-ar inchina la acea materie". Deci, trebuie sa stiti ca noi nu ne inchinam materiei din care este facuta crucea, ci ne inchinam semnului Fiului Omului pe care-l reprezinta. Domnul Dumnezeu si Preacurata Lui Maica si puterea Sfintei Cruci sa ne ajute noua pacatosilor sa ne ducem cu dragoste crucea, fie la piept, fie in miinile noastre si in toate faptele noastre si sa ne inchinam Crucii lui Hristos cu evlavie, caci este semn si arma de aparare si steag de la Dumnezeu lasat pentru crestini pe pamint. Iar crucea spirituala sa o avem pururea in minte si in inima, adica sa fim gata a suferi toate necazurile si incercarile acestei vieti trecatoare pentru mintuirea sufletelor noastre, ca sa fim adevarati urmatori ai lui Hristos si mostenitori ai  imparatiei cerurilor. Amin. III) Părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Prislop

O! Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: “Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bisericească, preamărind crucea zice: “Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale Stăpâne…” Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin Sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Oare de ce zice despre Cruce că e aşternut numai al picioarelor Lui? – Fiindcă Iisus S-a răstignit pe Cruce nu cu fiinţa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele Lui Dumnezeu.

Să lămurim ceva şi din înţelesul crucii ca suferinţă.

Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai necunoscută cruce, deşi fiecare are de dus câte una. Mai toţi se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine aşa. E semn că oamenii nu-i cunosc rostul şi nu-i cunosc pe sfinţi. Iată de pildă ce spune Marcu Ascetul, că prin aceasta se cunoaşte dacă o are cineva, dacă primeşte cu bucurie necazurile. Tot acest sfânt ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:

1. ca pedeapsă pentru păcatele făcute (“pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă învăţare de minte);2. pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; şi3. pentru întărirea virtuţii. “Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri: căci virtutea necercată în

necazuri nu e întărită!” (Filocalia I, p. 236.66).

Cea mai grea încercare a vieţii e necazul morţii. Cum stăm faţă de o asemenea încercare? Ar trebui să stăm şi mai liniştiţi ca faţă de cruce; fiindcă Mântuitorul prin moartea Sa, a schimbat nu numai rostul crucii din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii şi l-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pedeapsă dată firii omeneşti, plată a păcatului. De la înfrângerea morţii, prin învierea Omului nou, moartea cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a schimbat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti. Aşa ne învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.

Iată de ce prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre.

Acestea sunt cunoştinţe duhovniceşti care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o linişte cu atât mai mare cu cât e mai învolburată marea societăţii omeneşti.

Iată pe ce temelie stăm, în praznicul Înălţării, când zicem: “Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”...

 

10

Sâmbăta, 14 septembrie 1949 Ziua Crucii

Părintele Arsenie Boca, extras sin Cuvinte vii. Omilii

IV) Părintele Sofian Boghiu

“Frati crestini,

Ne aflam in continuare in fata sfintei Cruci impodobita cu flori, aici langa sfanta icoana a Tuturor Sfintilor,  sfanta

Cruce — continua putere a tuturor crestinilor care i se inchina si o cinstesc — asteapta de la noi acest respect.

Despre sfanta Cruce s-a vorbit in aceste zile, dar nu s-a amintit de faptul istoric in care s-a intamplat cinstirea

sfintei Cruci. Voi aminti ceva acum, apoi vreau sa va aduc aminte ca sfanta Cruce are doua intelesuri: sfanta Cruce

ca obiect pe care a fost jertfit Iisus Hristos Dumnezeul nostru, deci altarul Lui, obiectul de osanda la rastignirea

Mantuitorului, si al doilea inteles al sfintei Cruci este acela al suferintei. Crucea intotdeauna aminteste de

rastignirea Mantuitorului. Foarte multe chinuri, cu foarte mare durere sufera Iisus pe Cruce. In seara aceasta vreau

sa va amintesc faptul istoric al inaltarii sfintei Cruci si apoi sa vorbesc si despre intelesul ei ca suferinta.

Mantuitorul a patimit pe Cruce, apoi a inviat, apoi S-a inaltat la ceruri. Ierusalimul a ajuns curand loc de prigoana

impotriva ucenicilor lui Iisus. Şi au trecut ani de prigoana, cei trei sute de ani de prigoana impotriva crestinilor.. . Şi

a dat bunul Dumnezeu pace Bisericii dupa atata sange varsat, prin sfantul Constantin cel Mare care prin edictul de

la Milan, dupa cum stiti, a dat libertate crestinilor, libertate egala cu a celorlalti cetateni ai imperiului. Un fapt

foarte important pe care l-a savarsit sfantul Constantin, indemnat fara indoiala de sefii Bisericii de atunci: a intrunit

primul sinod ecumenic, prin care s-au stabilit niste randuieli pentru viata crestina. Pentru ca intre ucenicii lui Iisus,

crestinii, fiind prigoniti si traind viata in catacombe, separati unii de altii, au mai patruns intre ei niste intelegeri

personale ale crestinismului — ori trebuia sa fie unificate, pentru ca si Hristos este Unul. De aceea s-a tinut  sinodul

I ecumenic, cum stiti, la anul 325.

In anul urmator, 326, sfantul Constantin roaga si trimite pe maica sa, sfanta Elena, sa mearga la Ierusalim, sa afle

sfanta Cruce pe care S-a jertfit Mantuitorul Hristos, aceasta Cruce pe care sfantul Constantin cel Mare o vazuse pe

cer alcatuita din stele, intr-un moment de grea cumpana pentru el, cand avea in fata un razboi greu cu

Maxentiu. Rivalul lui de la Roma [avea] o armata foarte puternica, iar el avea armata putina. Şi in framantarea lui

si in rugaciunea facuta catre Dumnezeu Mantuitorul Hristos, vede pe cer, ziua la amiaza, semnul sfintei Cruci,

alcatuita din stele si sub Cruce scria: „In acest semn vei invinge” (…). Mantuitorul ii spune sa porneasca razboiul

cu curaj, cu indrazneala, ca il va ajuta prin semnul sfintei Cruci. In cinstea acestei minuni, sfantul Constantin roaga

si trimite pe maica sa, sfanta Elena, la Ierusalim, ca sa afle sfanta Cruce pe care S-a rastignit Mantuitorul Hristos.

Insa intre timp, sfanta Cruce fusese profanata. Ierusalimul, in cei trei sute de ani, cati au trecut de la Invierea si

Inaltarea Mantuitorului Hristos, a fost bantuit de multe valuri de ura, [incurajate de] insisi imparatii romani, cum

au fost Adrian si mai ales Iulian Apostatul, acel fost crestin, nepot al lui Constantin cel Mare, care a amestecat cu

moloz locul unde a fost sfanta Cruce si a cladit acolo, pe locul ei, pe Golgota, un templu al pacatului, un templu al

zeitei Venus, anume ca sa-si bata joc de sfintenia Crucii. Incercase Iulian sa reconstruiasca Templul [lui Solomon] 11

asa cum a fost, adica sa fie cu totul impotriva Mantuitorului Hristos, Care le-a spus ca nu va ramane piatra peste

piatra din Templul lor, pe care l-au profanat prin viata lor netrebnica.Iulian a vrut sa ridice acest Templu din nou,

insa Dumnezeu si-a tinut cuvantul: apareau niste flacari puternice de foc care topeau pe cei care se apropiau sa

construiasca Templul impotriva vointei Lui. Insa sfanta Cruce ramasese profanata, ingropata in moloz (…), pana la

anul 326. Sfanta Elena, ajunsa la Ierusalim cu o ceata de arheologi, de arhitecti, de oameni foarte intelepti, a

inceput sa caute, sa se intereseze unde anume este locul Golgotei.

Astazi nu mai este Golgota de altadata, pe care a fost Iisus rastignit, ci marea  biserica a Invierii,  construita de

sfanta Elena. Un etaj al bisericii aminteste de fosta Golgota. Sfanta Elena s-a interesat si a aflat locul unde a fost

rastignit Iisus Hristos. Ştim din istoriile care s-au scris, ca sfanta Cruce fusese smulsa din locul ei si aruncata intr-o

vale, intr-o prapastie si acoperita cu pietre si bolovani. Stratul de pamant depus pe sfanta Cruce era gros. Sfanta

Elena a staruit foarte mult, a inceput sa sape si au sapat mult acolo, incat sapatorii obosisera, se saturasera de atata

munca. Este si azi la Ierusalim, in biserica [de pe locul] unde au fost aceste sapaturi, intr-un mic amvon, o

ferestruica. Astazi parca nu are nici un rost. Atunci, insa, sfanta Elena statea in acel pridvor, in acel amvon, sus si

supraveghea lucrarile. Şi pentru ca muncitorii sapatori se plictisisera, arunca bani de aur, de sus, printre pietre.

Banii, fara indoiala, intrau printre bolovani mai la adancime si ei sapau ca sa gaseasca banii. Au tot sapat asa,

mereu, [sfanta Elena] aruncand de sus monede de aur, pana cand a ajutat bunul Dumnezeu si au ajuns la sfanta

Cruce.

Erau de fapt trei cruci aruncate in dezordine. Au gasit si cuiele care au fost batute in picioarele Mantuitorului si

cununa de spini, aruncata, strivita de bolovani. Insa… nu stiau care dintre cele trei cruci este a Mantuitorului

Hristos. Şi au adus din cetate o bolnava, o doamna din aristocratia din Ierusalim, o doamna care era foarte grav

bolnava, pe moarte, si au atins-o de fiecare din cele trei cruci. Cand s-a atins de o anumita cruce, s-a cutremurat

putin si s-a vindecat pe loc. Atunci au spus: „Aceasta este Crucea Mantuitorului Hristos”. Aceasta o spune Eusebiu

din Cezareea care era sfetnicul lui Constantin cel Mare si o spune Sozomen, un istoric din acea vreme [2].

Gasita sfanta Cruce in aceasta stare, patriarhul de atunci al Ierusalimului, numit Macarie, a luat-o cu cinste si, cu

clerul care era atunci in Ierusalim, a ridicat-o pana in amvon si poporul tot striga: „Doamne miluieste”!

Atunci a fost in anul 326, 14 septembrie. Acest moment de inaltare a sfintei Cruci dintre bolovani, din prapastiile

in care a fost aruncata si profanata de dusmani, aceasta inaltare cu cinste in fata crestinilor de atunci, a ramas pana

astazi si a ramas din an in an, praznuita pana acum si pana la sfarsitul istoriei neamului crestinesc.

Intre timp a avut alte necazuri. De pilda, la un anumit moment sfanta Cruce a fost rapita de persi, dupa ce au

distrus Ierusalimul, si dusa cu mare fala, ca un trofeu la care tineau foarte mult crestinii. Peste cativa ani, imparatul

bizantin de atunci, Heraclie, a biruit pe persi si a adus sfanta Cruce inapoi. Insa o aduce nu pe ceva, ci in

spate. Imparatul Heraclie, imbracat cu o haina de umilinta, a adus in spate sfanta Cruce de la locul unde a fost

ascunsa de rapitori, de persi, pana la Ierusalim.

12

Lemnul sfintei Cruci descoperit de sfanta Elena a fost pastrat mare parte la Ierusalim si o parte a fost dusa la

Constantinopol. Piroanele care au fost batute in picioarele Mantuitorului si in mainile Lui au fost luate si duse cu

cinste acolo, inchinandu-se la ele toata lumea crestina de atunci . Acum sfantul lemn al Crucii este o parte la

Ierusalim – si de sarbatoarea Inaltarii sfintei Cruci este purtat cu mare cinste in biserica Invierii din Ierusalim — o

parte este la Roma, iar o buna parte este la Muntele Athos. Acesta este pe scurt istoricul sarbatorii de la 14

septembrie.

Acum sa va spun in continuare, citindu-va niste ganduri, despre sfanta Cruce ca semn sau ca simbol al suferintelor

noastre.

Adeseori se spune de oamenii care patimesc mult, care au fel de fel de necazuri, ca „ isi duc cu greu

crucea”. Crucea era grea, crucea pe care a dus-o Mantuitorul Hristos, din lemn de cedru (…), un lemn dens si

foarte greu. Iisus ducand-o in spatele Lui a cazut de mai multe ori sub Cruce, ca era atunci Iisus—

omul… . Dumnezeu S-a retras de la El anume ca sa patimeasca, cum patimesc si oamenii, El neavand pacat. De

aceea se spune ca este grea crucea anumitor oameni care sunt supusi la grele incercari.

Privind sfanta Cruce asa cum este aici, si cum este in biserici, in fata sfantului altar, ea ne aduce  aminte

intotdeauna de Iisus Hristos cel rastignit si inviat, de la care i s-a transmis si cinstea si sfintenia si puterea.  De

aceea, cand ne inchinam ei si cand o cinstim cu evlavie, cinstim si ne inchinam, de fapt, Mantuitorului nostru Iisus

Hristos, care a fost rastignit pe ea si a sfintit-o cu scump si prea sfant sangele Sau.

Staruim, frati crestini, asupra sfintei Cruci, pentru ca dumneavoastra stiti ca sunt multi asa—zisi crestini care o

hulesc. Nu cinstesc nici sfanta Cruce, nici pe Maica Domnului, nici pe prietenii lui Dumnezeu care sunt sfintii. Din

clipa istorica a rastignirii Mantuitorului pe sfanta Cruce, pe Golgota, ea devine altarul pe care S-a jertfit Mielul lui

Dumnezeu, Cel care ridica pacatele lumii.

Daca in timpul vietii Sale pamantesti, din Iisus Hristos se revarsa o putere care vindeca pe toti cei care se atingeau

de El, cum ne spune sfantul evanghelist Luca in capitolul 6, cu atat mai mult aceasta putere s-a comunicat sfintei

Cruci, nu numai printr-o atingere de scurta durata, ci timp de trei ore, cat a stat Iisus viu, pironit pe Cruce, de la ora

douasprezece ziua pana la ora trei dupa amiaza, deci trei ore in care a curs sangele de pe trupul sfant al lui Iisus pe

sfanta Cruce. In aceste ceasuri de chinuri cumplite, Crucea a fost stropita din belsug de sfantul Sau sange care

curgea din capul Sau incoronat cu spini, de pe trupul Sau biciuit si plin de rani, din coasta Sa strapunsa brutal cu

sulita si din mainile si picioarele Sale strapunse de piroane. Acest sange nevinovat, sfant si dumnezeiesc, a sfintit

Crucea pentru totdeauna. Fara indoiala ca este o singura Cruce pe care a fost Iisus rastignit, insa ea poarta acelasi

semn si se identifica mereu cu istorica si sfanta Cruce de pe Golgota.  Astfel, unealta rusinoasa de executie pe care

se rastigneau cei mai mari facatori de rele pana atunci, inainte de venirea Mantuitorului in lume, din clipa

rastignirii Sale pe Cruce devine altarul pe care S-a jertfit Dumnezeul intrupat, steagul de biruinta al crestinatatii si

obiectul sfant si mantuitor pentru orice suflet crestin.

In acelasi timp, Crucea devine semnul distinctiv al Mantuitorului Hristos, purtat pe aureola din jurul capului, cum

il vedem si aici in icoana. Şi sa stiti, frati crestini, ca orice icoana a Mantuitorului Hristos poarta nimbul insemnat

de cruce. Mantuitorul Hristos este a doua Fata a Sfintei Treimi – Tatal, Fiul si Duhul Sfant.  Numai Fiul are aceasta 13

cruce pe aureola, pentru ca numai El a patimit pe Cruce pentru mantuirea neamului omenesc. De aceea este semnul

lui Hristos sfanta Cruce si la a doua venire a Mantuitorului Hristos pe norii cerului, cum spune Mantuitorul Hristos

Insusi — va aparea mai intai semnul Fiului omului, sfanta Cruce inconjurata de ingeri. Gasim aceasta in

Evanghelia de la Matei, capitolul 24.

Sfintii apostoli cunosteau din plin puterea sfintei Cruci si o cinsteau, de aceea, dupa Patimile Mantuitorului, Crucea

a ajuns punctul central al predicii crestine. Apostolii nu doresc sa se laude cu altceva decat in Crucea Domnului,

cum spune sfantul Pavel „Nu doresc sa mai cunosc altceva decat pe Iisus cel Rastignit” [3] . Crucea devine pentru

cei ce se mantuiesc, puterea lui Dumnezeu, iar pentru cei pieritori, nebunie, cum spune tot sfantul apostol

Pavel [4]. Moartea nu-i mai inspaimanta pe sfintii apostoli, nici pe urmasii lor, sirurile nesfarsite de marturisitori ai

Crucii, caci prin Cruce s-a surpat puterea mortii. Iisus Hristos cel rastignit, cel omorat si ingropat, a inviat din

morti prin puterea Sa dumnezeiasca si a deschis calea Invierii, calea catre Imparatia lui Dumnezeu, tuturor celor ce

cred in El. Ingerul, cand apare la mormantul Mantuitorului si se intalneste cu femeile mironosite, le intreaba: „ Pe

cine cautati? Pe Iisus cel rastignit? A inviat, nu este aici” [5] Pentru ca sunt multi Iisus, multe persoane cu acelasi

nume, Iisus, insa Iisus cel rastignit si inviat este adevaratul nostru Dumnezeu. Pentru prima data in istoria lumii s-

au vazut multimi nenumarate de oameni, barbati, femei si copii, murind cu bucurie pentru cauza lui Dumnezeu in

lume, convinsi ca o asemenea moarte este un castig pentru ei. Barbatia neobisnuita pana atunci, linistea in fata

mortii pentru Dumnezeu, le-au dobandit tot prin sfanta Cruce, adica prin jertfa Mantuitorului Hristos cel rastignit si

inviat, prin care primeau puterea si harul lui Dumnezeu asupra lor.

Frati crestini, semnul acesta sfintit care a devenit unealta mantuirii noastre este alcatuit din doua brate, unul  lung si

unul scurt care sta de-a curmezisul, formand crucea, cum stiti. Noi insine, oamenii, daca stam drepti si intindem

mainile, formam o cruce. Nu numai ca o purtam, dar noi insine avem forma sfintei Cruci . De aceea amintim

adeseori, ca atunci cand ne inchinam la sfanta Cruce, sa facem corect sfanta Cruce, adica doua numiri: pe

verticala „in numele Tatalui si al Fiului” care S-a intrupat, „si al Sfantului Duh” care este puterea si lucrarea

dumnezeirii in lume, pe aceasta orizontala a globului nostru pamantesc. Tot asa si viata noastra este o cruce, unde

bratul lung insemneaza drumul nostru in lume, cu planurile si gandurile noastre care ne insotesc de-a lungul

vietii. Bratul scurt care incheie crucea este degetul lui Dumnezeu care trage o dunga de-a curmezisul acestui drum

al nostru si ne rastoarna anumite planuri omenesti, formand astfel crucea suferintelor pe care este dator sa o poarte

fiecare muritor de-a lungul vietii sale. Vrand sau nevrand, o asemenea cruce este de neinlaturat pentru fiecare

dintre noi.

Pe Golgota, cum stim, au fost trei cruci, una a Mantuitorului si doua ale talharilor.  Iisus cel drept este rastignit

printre cei nedrepti. Crucea lui Iisus este ca o cumpana a dreptatii fata de nedreptatile noastre. Crucile talharilor

sunt crucile noastre. Iisus sufera pentru pacate straine, pentru pacatele noastre, caci El pacat nu a avut.  Sufera insa

si talharii, dar pentru pacatele lor. Unul, cel din dreapta Lui, le recunoaste, le marturiseste, ii pare rau ca le-a facut

si este mantuit. Celalalt talhar nu se gandeste la pacatele sale, defaima pe altii, huleste pe Dumnezeu si moare ca un

netrebnic in stare de pacat, coborandu-se in iad prin biruirea [in el a] hulii si pedepsit, pierdut pentru

totdeauna. Pentru fiecare muritor [crucea] este de neinlaturat, dar pentru unii crucea aduce mantuire si slava, iar

pentru altii pieire. Crucile de pe Golgota sunt si crucile noastre, crucea suferintelor noastre.  Crucea suferintelor

14

pentru fiecare din noi insemneaza portia noastra de durere, de necaz, dupa cuvantul spus de Mantuitorul

Hristos: „Ca in lume necazuri veti avea” [6].

Frati crestini, suferinta, necazurile de care se teme atat de mult lumea — si cand este atinsa, lumea plange, face fel

de fel de manevre ca sa scape de suferinta — sunt lasate anume de Dumnezeu in viata noastra ca sa ne umanizeze,

sa ne modeleze, sa ne faca mai buni, mai cinstiti, mai ingaduitori, mai intelegatori, poate, cu suferintele

altora. Cine nu sufera, nu crede pe altul… „Cine n-a gustat amarul, nu stie ce-i zaharul”, cum spune

poporul. Suferinta este lasata anume ca o dalta in mainile unui sculptor iscusit care sa modeleze din marmura sau

din piatra un portret sau un obiect de mare pret. Asa vrea Dumnezeu sa faca cu aceia pe care-i iubeste. Ca de obicei

suferinta este lasata pentru cei care-L iubesc pe Dumnezeu si adeseori — vom vorbi mai departe despre acest lucru

— se scandalizeaza oamenii cand duc o viata corecta si sufera. Suferinta este lasata deci ca un medicament sau ca

o operatie la un trup muribund, la care trebuie taiate madularele ca sa salvezi restul vietii. Cu adevarat ca  fiecare

dintre noi avem parte in viata de multe necazuri, suparari, dezamagiri, ura, invidie, necinste, batjocura si rautate

din partea semenilor nostri, neputinte de tot felul, boala, batranete si moarte. Orice suferinta este grea si neplacuta,

pentru ca este o infrangere a voii si a planurilor noastre, o piedica pusa de-a curmezisul drumului nostru pe care ni

l-am ales. Asemenea piedici nevoite si nedorite produc necaz si posomorasc viata noastra omeneasca si suntem

mereu tristi si revoltati.

Dar, ne putem intreba, ce putem face in asemenea situatii? Fara indoiala, fiecare se descurca in felul

lui. Astfel, sunt oameni care in fata durerilor si a necazurilor se revolta, scrasnesc, lovesc, injura, arunca vorbe

grele asupra acelora care le incurca socotelile si se revolta chiar impotriva lui Dumnezeu, hulind si injurand.  Şi

adeseori, coplesiti de durere, plang deznadajduiti si blestema, intreband nesmeriti si plini de manie pentru ce

sufera. Asemenea oameni care nu cunosc sau nu vor sa-si recunoasca propriile lor rataciri si pacate se aseamana

talharului celui rau, de-a stanga lui Iisus, pe Golgota, care-si ispasea propriile pacate si talharii, dar nu le

recunostea.Cam asa suntem noi, cei care ne revoltam impotriva suferintei revarsate de Dumnezeu asupra

noastra. Revolta lor, a unor asemenea oameni, amara, impotriva suferintei, in loc sa-i ajute si sa-i usureze, sa-i

daltuiasca si sa-i modeleze, le adanceste si mai mult suferinta, izolandu-i de Dumnezeu si de oameni. Asemenea

talharului celui rau, se pierd pentru vesnicie, apasati de ingreuierea urii.

Sunt insa oameni, confruntati cu acelasi fel de necazuri, boli grele, infrangeri, sangerari, umilinte, pagube de tot

felul, dar in loc sa se revolte, sa blesteme si sa se razbune, ei se reculeg, se intorc spre ei insisi, iar la

intrebarea „pentru ce sufar?”, ei isi gasesc raspunsuri in propriile abuzuri si pacate savarsite fata de semenii lor si

fata de Insusi Dumnezeu. Astfel, fiecare din acestia, recunoscandu-si pacatele proprii, parandu-le rau ca le-au

savarsit, caindu-se in adancul constiintei lor pentru toate relele pe care le-au savarsit si hotarandu-se sa nu mai

savarseasca asemenea abateri, constata o schimbare profunda in viata lor. Tot valul de necazuri venite asupra lor

slabeste in chip uimitor. O mare greutate care-i apasa si-i sufoca pana atunci, li se ridica si ei insisi se insenineaza

si se linistesc, disparandu-le si ura si revolta fata de cei care le-au pricinuit necazurile, asemanandu-i cu niste

doctori chirurgi care prin operatie le-au salvat viata de la moarte sigura.

15

Incercati aceasta experienta, frati crestini, cand sunteti in necazuri, felurite necazuri, pentru ca fiecare, asa cum are

o umbra care se tine de el, are si un necaz sau mai multe care se tin de el. Incercati ca in asemenea necazuri, in loc

sa va revoltati, sa va rugati ca sa va daruiasca Dumnezeu rabdare si veti vedea ce usurare veti simti in viata

dumneavoastra, daca va veti gandi ca ceea ce vi s-a dat ca suferinta este pentru pacatele dumneavoastra. Şi ganditi-

va si ce rele ati facut, pentru care sunteti oarecum certati prin suferinta. Daca dati vina pe dumneavoastra, care

sunteti cauza suferintei — ca ati gresit, ati facut niste abateri, niste abuzuri, niste faradelegi si ati uitat — meditati,

[ca] sa va aduceti aminte de ele, caiti-va, rugati-va sa fiti iertati si veti simti aievea o mare usurare in inima si in

fiinta dumneavoastra. Aceasta lucrare a harului dumnezeiesc asupra noastra ni se intampla de obicei daca, dupa un

examen de constiinta si dupa o cainta sincera, ne incredintam rostul si restul vietii noastre lui Dumnezeu, rostind in

cugetul nostru o rugaciune scurta ca aceasta:

„Doamne, stiu ca toate le randuiesti in folosul meu. Chiar daca nu inteleg purtarea de grija a Ta fata de mine, ma

rog sa nu ma parasesti niciodata si sa ma ajuti, ca intotdeauna sa se faca voia Ta cea sfanta in toata viata mea”.

Mai este insa si o alta latura despre care trebuie sa vorbim in continuare. Sunt crestini care traiesc o viata cinstita si

cumpatata, v-am amintit de aceasta. Se ostenesc in slujba binelui, se roaga, postesc, ajuta pe cei in neputinta si

totusi au parte de necazuri. Ei se tulbura mai ales cand vad pe altii ca fac mii de rele si cu toate acestea le merge

foarte bine. Asemenea crestini ar trebui sa nu uite niciodata ca succesul in viata si bucuriile dobandite prin pacat nu

sunt vrednice de invidiat, pentru ca orice pacat facut de noi in viata asta va fi platit. E o datorie care trebuie platita,

o platim ori aici, ori dincolo. E mai bine s-o platim aici, prin suferinta, prin necaz, pentru ca in chip firesc orice

abuz si orice pacat pe care il face omul in viata aceasta pamanteanca, se razbuna tot asupra lui, acum sau mai

tarziu, de obicei in clipa cand nu ne asteptam. Este lovit in trup sau in suflet de o boala sau o durere, o paguba, o

necinste si chiar o moarte neasteptata, o moarte fara nadejdea mantuirii.

Imi povestea cineva cu care mergeam pe un drum in Moldova, aratandu-mi locul unde un camion incarcat cu mai

multi muncitori mergea urcand la deal, aproape de Pascani. Era o masina foarte vesela, era un ras in masina si o

bucurie mare, neobisnuita. De ce? Pentru ca unul dintre ei care sta pe partea din urma a masinii, pe latura care se

desface de obicei, spunea fel de fel de lucruri si batjocuri aduse lui Dumnezeu, injurand pe Maica Domnului, sfanta

Cruce, pe Iisus, Treimea, tot…! Radeau intr-un hohot neobisnuit si la un moment dat sar cele doua carlige de la

aceasta latura a masinii si cade cu capul in jos respectivul si moare pe loc.  Vai de o asemenea moarte, care este o

rasplata a hulii impotriva lui Dumnezeu!

Pe de alta parte, cei buni, oricat ar fi de atenti la viata lor personala, nu pot ramane fara de pacat. Poate sunt si ei

biruiti de lacomie, de invidie, de mandrie sau de alte pacate ascunse. Şi fapta lor cea buna pe dinafara, nu este chiar

asa de curata inaintea lui Dumnezeu, cum ar trebui sa fie, pentru El cel care vede cele dinlauntru ale noastre.  Şi de

aceea, Dumnezeu, pretuind ravna lor, ii cerceteaza si-i cearta prin suferinta, ca pe de-o parte sa le verifice

credinciosia fata de El, iar pe de alta parte sa-i ajute sa fie si mai buni, si mai smeriti, si mai omenosi, si mai

rabdatori, si mai intelegatori fata de suferintele si neputintele altora.

Toti cei ce sufera, fiind in slujba binelui, nu trebuie sa uite niciodata ca Dumnezeu nu ingaduie incercari peste

puterile omului, dupa cum ne spune sfantul apostol Pavel, cel mult incercat, zicand asa:

16

„Nu v-a ajuns nici o ispita care sa fi fost peste puterea omeneasca. Dumnezeu care este credincios, nu va ingadui sa

fiti incercati peste puterile voastre si, dimpreuna cu ispita, a pregatit si mijlocul sa iesiti din ea, ca sa puteti

rabda” [7] .

Iar daca i se intampla cuiva sa aiba cu adevarat o viata fara de prihana si sa faca bine si sa fie rasplatit cu rau pentru

bine, unul ca acela se mangaie in smerenie, ca isi poarta cu bucurie si rabdare crucea suferintelor,  in asemanarea cu

Cel rastignit pe ea intre talhari, care cu adevarat a fost nevinovat si pentru bine a fost rasplatit cu rau.

Pe linia aceasta a lui Iisus pe Cruce, cel neprihanit, sunt aproape toti sfintii martiri pe care-i avem in calendarele

noastre crestine. Ei au fost cei mai buni fii ai omenirii, cei mai buni cetateni ai cerului, au facut bine cu toata fiinta

lor si sfarsesc pe cruce, sau in cazane cu smoala, sau in ulei fiert, sau retezati de sabie.  Adica facand bine, au fost

rasplatiti cu rau. Toti aceia s-au jertfit pentru cauza lui Dumnezeu, mergand pe calea Lui, pe calea Crucii Lui, pe

calea suferintelor Lui. De pe inaltimea Golgotei, El ne-a invatat ca dupa suferinta si umilinta, vin mangaiere si

bucurie, dupa cum dupa o furtuna mare si viscol, vin liniste si bucurie in natura care ne inconjoara. Şi dupa

Vinerea Patimilor ne intalnirn cu Duminica Invierii.

Frati crestini, cu ochii atintiti la Iisus cel rastignit si inviat, mai ales atunci cand suntem incercati de necazuri , sa

privim la viata Lui fara prihana si ca intr-o oglinda curata sa ne vedem petele pacatelor noastre . Sa ne cercetam

cinstit si ne vom da seama ca de obicei multe din necazurile care vin asupra noastra sunt din pricina pacatelor

noastre. Cine spune ca nu are pacate este un mincinos si nu se afla adevarul in el,  cum spune sfantul evanghelist

Ioan. De aceea cand suntem biruiti de necazuri grele, cand crucea suferintelor ne apasa mai greu, sa nu ne tulburam

ca talharul cel nesocotit. Sa ne cercetam cu luare aminte faptele noastre rele, sa ne recunoastem cinstit vinovatia

fata de aproapele nostru, fata de Dumnezeu, sa ne caim sincer ca in anumite imprejurari din viata noastra am putut

fi rai si ticalosi, sa ne rugam lui Dumnezeu din adancul inimii sa ne ierte, sa ne usureze si sa ne izbaveasca din

necazul in care se afla fiecare… si care ne apasa. Sa fagaduim in taina ca ne vom schimba viata in bine pentru

restul zilelor noastre. Daca vom face asa, ne vom linisti fara intarziere, intr-un chip neobisnuit si minunat Atunci

suferinta ne va aparea cu mult mai usoara si ne vom da seama ca ea ne-a fost cu adevarat de folos, ca o doctorie din

partea lui Dumnezeu. Amin”.

(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

 

17