Mihai Eminescu-fisa bio-bibliografica-

“A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă. Untr-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat.”, aprecia Tudor Arghezi, un alt reprezentant de seama al literaturii române. Tot el afirma faptul că “Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.” Într-adevăr, Eminescu este legat prin intreaga sa faptura, prin gandirea si sensibilitatea sa, prin ideile si sentimentele sale, de viata si sufletul poporului roman, de aspiratiile sale.

Frumuseţea şi trăinicia operei sale se află în folclor “izvorul pururea reîntineritor’’ , cum îl numea el, al creaţiei populare. Opera sa reprezintă îmbinarea desăvârşită dintre gândirea şi sensibilitatea poetului de geniu şi bogăţia de sentimente a creatorilor populari anonimi, ale căror producţii le-a cules si le-a cercetat permanent cu o mare dragoste, cu un înflăcărat interes, însetat de a vorbi tot ceea ce poporul nostru a creat de-a lungul secolelor. Poetul însuşi provine dintr-o familie de răzeşi autentici români, Eminovicenii fiind ţărani cu vechime în satul Călineşti din judeţul Suceava. Referitor la originile sale străine, insinuările că Eminescu nu ar fi roman sunt de domeniul himericului şi se explica prin faptul că poetul se indignase impotriva scursurilor străine:”bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire”. Rând pe rând, Eminescu a fost turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sărb, rutean, polon, armean. Unui calomniator el îi raspundea cu aceste cuvinte, perfect întărite de documente: “...eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii dumitale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realtatea; el nu mă opreşte de a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă, neam de neamul ei – să nu vă fie cu supărare – încât vă asigur că între stămoşii din ţara de jos a Moldovei, de care nu mi-e ruşine să vorbesc, s-o fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţa măcar niciunul.”

Tatăl, băiat de cântăreţ în strană, învătă ceva carte în Suceava iar în 1840 se însoară cu Ralu, fata stolnicului Juraşcu din Joldeşti. Prin 1849-1850, după naşterea celui de-al şaselea copil, cumpără jumătate din moşia Ipoteşti.Aici sau în Botoşanii apropiaţi se născu la 15 ianuarie 1850, Mihai Eminescu.

Poetul crescu aproape ţărăneşte la Ipoteşti, sat sărăcăcios, aşezat într-o vale închisă de dealuri odată împădurite. Fraţii mai mari ai poetului umblau călare pe moşie, el se cufunda în vreun bordei la o babă, ori la stână, cutreiera pădurile cu o carte in mână, dormea pe malul apelor(“Fiin băiet păduri cutreieram/Şi mă culcam ades lânga izvor”). Începând cu clasa a 3° primara, eminescu îşi făcu învăţătura la Cernăuţi, întâi la National-Hauptschule iar mai apoi, în toamnă, este înscris la K.K. ober-Gymnasium, un fel de ospiciu mohorât pe unde trecuseră şi fraţii lui mai mari.

Între profesorii români se remarcă Aron Pumnul. Era un mare patriot care înlesnea copiilor citirea de cărţi româneşti si se purta prietenos cu “studenţii”, cu

care bătea uneori mingea. Eminescu îl iubi din prima clipă, îi devoră Lepturariul cu toate ciudăţeniile sale.

În octombrie 1864 Eminescu intră ca practicant la Tribunalul din Botoşani, când revine la Cernăuţi spre “a urma studiile colegiale”.În toamna 1865, reapare pe uliţele Cernăuţului şi locuieşte in gazdă la Aron Pumnul, care este grav bolnav. Tot acum, acesta trimite versuri la “Familia” lui Iosif Vulcan care îl prezintă cu laude în nr. Din 25 februarie/9martie 1866, schimbându-i şi numele pentru totdeauna în Eminescu, din acela de Eminovici.În acelaşi an se stinge din viaţă Aron Pumnul şi cu ocazia aceastei imprejurări nefericite, şapte invăţăcei gimnmazişti tipăresc o broşura cu ˝lăcrimioare…la mormantul prea-iubitului lor profesoriu˝.A doua din aceste poezii este semnata:M.Eminoviciu, privatist. În anul 1869, pe întâi aprilie, Eminescu înfiinţează împreună cu alţi tineri cercul literar „Orientul”. Pe 11 aprilie, la Viena, Eminescu se înscrie la Facultatea de filozofie ca student extraordinar, auditor, lipsindu-i bacalaureatul şi face cunoştinţă cu Slavici.Pe 15 aprilie, următorul an, publică în „Convorbiri literare” din Iaşi poezia „Venere şi Madonă”, iar pe 15 august, „Epigonii”. Povestea „Făt-frumos din lacrimă” se tipăreşte în „Convorbiri literare” pe 1 şi 15 noiembrie, amprenta geniului eminescian resimţindu-se în bogăţia epică şi în rafinamentul pasajelor descriptive. Faptul că Eminescu a scris sau versificat basme se costituie intr-o dovadă de netăgăduit a preţuirii folclorului de către acesta.. În 1872 se întâlneşte cu Veronica Micle la Viena dar, din cauza bolii şi a lipsurilor, părăseşte Viena, întorcându-se în ţară. Asigurat printr-o subvenţie lunară de zece galbeni, din partea „Junimii”, Eminescu pleacă la Berlin. Se înscrie la Universitatea din Berlin şi urmează cursuri din domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi dreptului.Pe 1 septembrie 1874 a fost numit director al bibliotecii centrale din Iaşi iar „Convorbiri literare” publică pe 1 decembrie „Împărat şi proletar”.Doi ani mai târziu, Eminescu primeşte postul de corector şi redactor la Curierul de Iaşi”. În acel an, l-a vizitat de multe ori pe Ion Creangă, iar „Convorbiri literare” i-a publicat: „Melancolie”, „Crăiasa din poveste”, „Lacul”, „Dorinţa”, „Călin”, „Strigoii”. În 1877, Eminescu părăseşte Iaşiul şi vine la Bucureşti, unde se dedică gazetei.În anul 1879, Eminescu trimite la Iaşi poezii care se publică în „Convorbiri literare”: „O, rămâi…”, „Freamăt de codru”, „Revedere”. Pe 6 august moare Ştefan Micle, soţul Veronicăi Micle. Un an mai târziu, publică tot în „Convorbiri literare” „Scrisoarea a III-a”. Ciclul „Scrisorilor” se încheie cu publicarea „Scrisorii a IV-a”. Eminescu a lucrat la desăvârşirea „Luceafărului”. Este stiut faptul ca Luceafarul constituie treapta supremă a creaţiei eminesciene. Cel dintâi care şi-a dat seama de acest adevăr a fost poetul însuşi, care după opt-noua ani de încercări, reluări şi şlefuiri, a ţinut să-şi termine poemul, încredinţându-l, in 1883, tiparului editurii „Junimea”. “Luceafărul” este, în esenţă, o satiră la adresa paradoxului sentimentelor umane şi dezamăgirii provocate de acestea. Astfel, pusă în situaţia de a alege între geniu şi slugă, Cătălina alege sluga, uitându-l pe Hyperion. Astfel, “dezamăgirea a dat limbii române o capodoperă de amărăciune glaciala, care se cheamă Luceafărul.”

În 1883 au apărut în „Familia”: „Adio”, „Ce e amorul”, „Pe lângă plopii fără soţ…”, „Şi dacă…”. Pe 4 iunie pleacă la Iaşi. Îşi regăseşte vechii prieteni: Ion Creangă şi Miron Pompiliu. Eminescu dă semne de ameliorare mintală. Pe 28 iunie boala izbucneşte şi este internat în sanatoriul doctorului Şuţu. În 1888, Eminescu are dorinţa de a-si termina unele lucrări pe care îşi aminteşte că le-a lăsat în manuscris. Veronica Micle vine la Botoşani şi îl determină pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti, unde şi pleacă pe data de 15 aprilie.

Lăsat prada pradă bolii si mizeriei, Mihai Eminescu îşi trăieşte ultimii ani ai vieţii intr-o continua suferinţă fizica si morală. Scrie din ce in ce mai puţin si publica tot atât de puţin iar în zorii zilei de joi 15 iunie 1889, se stinge din viaţă „cea mai strălucită incarnaţie a geniului românesc” şi este îngropat sâmbătă 17 iunie pe o ploaie măruntă, la cimitirul Bellu, între un tei şi un brad.

Cu toate ca Eminescu n-a avut decât răgazul a doua decenii de vis si de incrustare a cuvântului, totuşi, in aceasta scurta vreme, s-a dăruit scrisului cu o uluitoare putere creatoare, cu o supremă jertfă de sine, abordând o gamă largă de genuri şi speciile literare.