Bibliografie

1. CLÉMENT, Élisabeth , and Chantal DOMENOQUE, Laurence HANSEN-

LØVE, Pierre KAHN, Filozofia de la A la Z, ALL EDUCATIONAL,

Bucureşti, 2000

2. MURESAN, Valentin, Comentariu la “Republica” lui Platon, Paideia,

Bucureşti, 2006

3. PLATON, Republica, Antet XX, Bucureşti, 2005

4. POPPER, Karl Raimund, Societatea deschisa şi duşmanii ei, vol.1,

Humanitas, Bucureşti, 2005

5. STRAUSS, Leo, Cetatea şi omul, Polirom, Iaşi, 2000

Platon ( 427-347 î.e.n.) provenea dintr-o familie ateniană cu origini nobile:

după mamă era înrudit cu Solon şi după tată cu regescul neam al codrizilor.

Acest statut i-a permis marelui filosof să aibă parte, cel putin în prima parte a

vieţii sale, de o educaţie aleasă. În copilărie este martorul prăbuşirii Atenei după

războiul peloponesiac şi a tiraniei feroce a Celor Treizeci care a urmat căderii

regimului democratic. 1

În tinereţe s-a ocupat de poezie şi pictură. La vârsta de douăzeci de ani,

în cadrul unui concurs de poezie, l-a întâlnit pentru prima dată pe Socrate.

Puternic impresionat de înţelepciunea acestuia, el renunţă la poezie şi alege

calea speculaţiei filozofice. Rămâne ca elev al lui Socrate pană la moartea

mentorului în anul 399 î.e.n.

În plan politic, după moartea lui Socrate, Platon încearcă de trei ori să

edifice în Sicilia, în preajma tiranilor Dionisios cel Tânăr şi Dionisios din Siracuza,

o forma corectă de guvernare, tentative ce se soldează cu tot atâtea eşecuri.

La întoarcerea dintr-o călătorie în Sicilia, întemeiază Academia.

Organizarea şcolii era asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine

structurată. Unul din obiectivele cele mai importante ale şcolii era acela de a

contribui la pregătirea intelectuală a oamenilor politici. Şcoala va funcţiona

aproape o mie de ani, până in anul 529 e.n., când este închisă la ordinul

împăratului Iustinian.

Platon este cel dintâi filozof de la care ne-au rămas scrieri complete: 35

de scrieri şi 13 scrisori. Cea mai cunoscută şi importantă parte a operei sale o

constituie “Dialogurile”, lucrări în care problemele filozofice sunt abordate prin

dialoguri între Socrate şi alţi cetăţeni ai Atenei. Cronologic, Dialogurile au fost

împărţite astfel: dialoguri de tinereţe ( “Eutyphron”, “Criton”, “Protagoras”, –

acestea sunt destinate fie să apere şi să ilustreze memoria lui Socrate, fie să

pună în scenă metoda interogaţiei critice în vederea demonstrării prejudecăţilor),

dialoguri de maturitate ( “Menon”, “Menexene”, “Gorgias”, “Republica” – acestea

corespund creaţiei Academiei şi trecerii de la influenţa covârşitoare a lui Socrate 1 Élisabeth CLÉMENT, and Chantal DOMENOQUE, Laurence HANSEN-LØVE, Pierre KAHN, Filozofia de la A la Z, ALL EDUCATIONAL, Bucuresti, 2000, p. 398

1

la propria teorie a Ideilor) şi dialoguri de bătrâneţe ( “Sofistul”, “Legile” – mai

erudite şi mai dificile, acestea corespund unei crize în evoluţia gândirii lui Platon;

acesta revine asupra filozofiei dezvoltate în operele de maturitate pentru a o

aprofunda sau a o modifica).

Pentru epoca în care aceste lucrări au fost concepute, una dintre

preocupările elitei cetăţeneşti era perfecţionarea regimului politic existent. Grecia

cunoştea atunci două tipuri de regimuri politice: oligarhia (regim întâlnit în cetatea

Spartei) şi democraţia (reprezentată strălucit la Atena). Gama regimurilor politice

încercate de cetăţile Greciei antice a fost mult mai largă: aristocraţia, monarhia,

tirania etc.

În dialogul “Republica”, Platon propune un model de stat ideal la baza

căruia se află o teză ce a ridicat de-a lungul timpului numeroase semne de

întrebare şi a stârnit controverse. Teza afirmă că la baza reuniunii indivizilor

într-o societate politică ideală se află satisfacerea nevoilor naturale şi lipsa

autonomiei oamenilor în ceea ce priveşte împlinirea nevoilor lor.2 De-a lungul

timpului, teza enunţată în “Republica” a condus atât spre o analiză si accepţiune

a gândirii platonice cât şi spre o critică profundă la adresa modelului politic

susţinut. Modelul statului ideal a fost identificat cu o viziune umanistă a unei

utopii de către Leo Strauss şi a cunoscut o critică vehementă din partea

filozofului austriac Karl R. Popper.

Descrierea genezei statului ideal începe în Cartea a II-a a dialogului şi

continuă amplu până în Cartea a IV-a. Discuţia condusă de Socrate nu vizează

în mod clar propunerea unui program politic ideal ci urmăreşte elucidarea noţiunii

de dreptate. Pentru a găsi un răspuns la întrebarea “Ce este Dreptatea?” se

formulează ideea conform căreia doar într-un stat ideal dreptatea ar fi clar

definită. Folosind acestea ca un pretext, este conturat statul ideal.

Fundamentul programului politic descris este bazat pe două principii: al

specializării si al separării claselor (acest ultim principiu poate fi considerat o

extindere a primului).

2 Valentin MURESAN, Comentariu la ” Republica” lui Platon, Paideia, Bucuresti, 2006, p. 16

2

Protrivit principiului specializarii, fiecare persoană trebuie să îndeplinească

în cetatea ideală o unică funcţie sau să practice o singură meserie,

corespunzătoare firii sale. “De aici rezultă că produsele muncii sunt mai

numeroase, mai bune şi făcute mai repede, atunci când fiecare face un singur

lucru, potrivit cu firea sa, în timpul pe care îl are şi fără să se preocupe de alte

activităţi” 3. În viziunea platoniciană, firea umană cuprinde trei părţi: raţiunea,

pasiunea şi dorinţa; însă el considera că pentru fiecare individ în parte, una din

cele trei părţi era dominantă. Acestora le corespund cele trei virtuţi:

înţelepciunea, curajul şi cumpătarea. În acelaşi timp, organizarea cetăţii ideale

are nevoie de trei activităţi principale: conducerea statului şi elaborarea legilor,

apărarea lui de duşmanii din afară şi menţinerea ordinii interne şi în final

subzistenţa ( asigurarea bunurilor materiale ). Din aceste considerente, statul

ideal e organizat în trei clase sociale: filozofii (cu rol in conducerea statului şi

elaborarea legilor), paznicii şi cei ce se ocupau cu producerea bunurilor materiale

(agricultorii, meşteşugarii). Trebuie de asemenea menţionat că separarea

claselor nu era o chestiune biologică ci una de valoare a individului. Astfel, orice

individ cu calităţi de conducător născut în rândul meşteşugarilor, trebuia admis în

clasa conducătoare.

Platon descrie în continuare modul de organizare al vieţii în cetate pentru

apărători şi conducători în aşa fel încât aceştia să nu cadă pradă ispitelor. În

primul rând este cerută desfiinţarea proprietăţii private pentru aceste două clase.

Pentru clasa inferioară (a agricultorilor şi meşteşugarilor) nu este considerată

necesară această măsură deoarece clasa în sine nu prezintă importanţă politică.

Această ultimă clasă este responsabilă doar pentru furnizarea necesităţilor vitale

pentru celelalte două clase. Astfel nici o clasă nu îşi este auto-suficientă, ci apare

o interdependenţă între cele trei clase.

Pentru a exclude protejarea de către clasele conducătoare a copiilor lor, în

statul ideal platonician este interzisă orice legatură personală între mama

biologică şi copilul ei. Imediat după naştere, copiii sunt duşi în creşe comune

pentru a putea fi îngrijiţi fără a se face vreo deosebire între ei. Astfel, copiii se

3 PLATON, Republica, Antet XX, Bucuresti, 2005, p. 187

3

deprind cu gândul de a îi accepta pe toţi locuitorii cetăţii ca fiind părinţii lor, iar

aceştia, la rândul lor, vor vedea în toţi copiii proprii lor copii. Crescuţi şi educaţi în

comun, copiii se vor supune mai bine vieţii disciplinate în cadrul cetăţii. Putem

afirma că pe lângă desfiinţarea proprietăţii private, Platon optează şi pentru

desfiinţarea legăturilor familiale în scopul de a crea o cetate ideală funcţională.

Nu în ultimul rând, în viziunea platoniciana, pentru a păstra ordinea în

cetate este necesară o cenzură strictă. Statul este în masură să intervină în

elaborarea creaţiilor artistice (muzică, poezie etc.). Ele trebuie scrise într-o

manieră care să îndemne sufletul individului spre bine şi virtute. De aceea, poeţii,

chiar şi cei mai talentaţi, trebuie excluşi din cetate în cazul în care nu respectă

întocmai cerinţele.

Degradarea cetăţii ideale este privită ca un fapt inevitabil. Dacă în

societate nu este acordată îndeajuns de multă atenţie formării conducătorilor,

înţelepţilor, cetatea intră în declin. De aici reiese importanţa unor conducători

bine pregatiţi, dar şi necesitatea urmăririi programului politic propus în vederea

menţinerii unui echilibru perfect în cadrul cetăţii.

Ideea si forma statului ideal ce se desprind din textul “Republica” pot fi

privite realmente ca simple etape în definirea noţiunii de “dreptate”, aşa cum

afirma Valentin Mureşan în “Comentariu la Republica lui Platon”.4 Însă această

interpretare limitează textul din punct de vedere al conţinutului său filozofic.

O altă interpretare, ce nu exclude însă ideea definirii noţiunii de “dreptate”

prin construirea unui model de stat drept ideal, este cea a lui Leo Stauss în

capitolul “Despre Republica lui Platon” (“Cetatea şi omul”). Stauss afirmă că

statul conturat în opera platoniciană reprezintă un model de program politic, iar

viziunea asupra acestuia este una umanistă. Într-o epocă a decăderii politice şi

sociale, Platon doreşte o reabilitare a politicului printr-o reformă radicală, o

schimbare completă în comparaţie cu realităţile acelei epoci. Printre soluţiile

propuse, cea mai importantă este identificarea conducătorilor unei cetăţi cu

filozofii 5. Astfel, Platon plasează filozofii în fruntea celor mai importanţi oameni în

4 Valentin MURESAN, Comentariu la ” Republica” lui Platon, Paideia, Bucuresti, 2006, p. 173-175

5 Leo STRAUSS, Cetatea si omul, Polirom, Iasi, 2000, pp. 106

4

cadrul unei cetăţi. Explicaţia este dată in cadrul aceluiaşi text într-un pasaj

cunoscut ca “Mitul peşterii”. Pasajul este o alegorie în care fiecare element face

trimitere spre o semnificaţie abstractă. Interiorul peşterii reprezintă lumea

materială, vizibilă şi înşelătoare în care cu toţii suntem cufundaţi. Singurii care se

pot desprinde de această lume şi pot accede spre lumea Ideilor sunt filozofii.

După ieşirea din peşteră, care îl înalţă spre contemplarea inteligibilului, filozoful

este nevoit să coboare din nou în peşteră. Filozoful nu trebuie să fugă de lumea

sensibilului, ci trebuie mai întâi de toate să se comporte moralmente corect,

ştiind ce este dreptatea. De aici se poate deduce că, în perspectiva platoniciană,

scopul ultim al speculaţiei filozofice este mai degrabă unul de ordin practic.

Destinaţia practică a filozofiei este atât morală cât şi politică; deoarece ştiu care

este esenţa dreptăţii, filozofii sunt destinaţi să fie conducători ai cetăţii drepte 6.

Chiar dacă programul politic al lui Platon vizează un scop moralmente

corect (o cetate ideală condusă sub semnul dreptăţii), criticile la adresa formei

adoptate sunt numeroase. Karl Propper, unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi ai

secolului al XX-lea, acuza modelul platonician pentru promovarea totalitarismului.

În “Societatea deschisă şi duşmanii ei” Popper afirma: “eu cred că programul

politic al lui Platon, departe de a fi, din punct de vedere moral, superior

totalitarismului, este în fond identic cu acesta. Cred că obiecţiile faţă de acest

punct de vedere se intemeiaza pe o prejudecată veche şi adănc înrădăcinată în

favoarea idealizarii lui Platon” 7.

Înainte de a analiza teoria politică propriu-zisă din “Republica”, Popper

face o analiză a Teoriei Formelor şi Ideilor ce se află la baza întregii opere

platoniciene. Conform acestei teorii există o distincţie clară între existenţa

sensibilă şi existenţa inteligibilă. Planul sensibilului este acela al realităţii

aparente, accesibil cunoaşterii prin simţuri. Planul opus, acela al existenţei

inteligibile, este accesibil doar cunoşterii de tip raţional. Ideile sunt simple, există

prin sine, sunt eterne şi neschimbătoare. Lumea sensibilă, a formelor, nu

6 Élisabeth CLÉMENT, and Chantal DOMENOQUE, Laurence HANSEN-LØVE, Pierre KAHN, Filozofia de la A la Z, ALL EDUCATIONAL, Bucuresti, 2000, pp. 400-4037 Karl POPPER, Societatea deschiza si dusmanii ei, vol 1, Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 123

5

reprezintă decât o degradare a lumii ideilor. Crucială în analiza popperiană este

aceasta ultima frază, prin prisma căreia este văzut modelul politic al lui Platon.

În teza principală , Popper afirmă că modelul de program politic impus de

Platon în “Republica” este pur totalitar şi antiumanitar. În sprijinul acestei teze,

filozoful austriac aduce argumente si explicatii clare.

Potrivit lui K. Popper, programul politic idealist al marelui filozof antic

presupune interzicerea oricărei schimbări sociale. Plecând de la Teoria Formelor

şi Ideilor, Popper observă o retincenţă a filozofiei platoniciene faţă de schimbare.

Orice schimbare presupune o îndepărtare de la o forma iniţială; conform Teroriei

Formelor şi Ideilor, forma iniţială este cea ideală, iar orice îndepărtare de la ea nu

poate fi decât o degradare a stării iniţiale. Din acest motiv, în perspectiva

platoniciană, schimbările duc în mod inevitabil la regres. Principiile de bază ale

statului ideal (al specializării şi separării claselor) presupun menţinerea unui

stadiu iniţial al unei societăţi, evitarea oricăror schimbări. Popper critică aici

normele drastice impuse pentru a nu duce la eventuale schimbări în cadrul

societăţii: desfiinţarea proprietăţii private, a legăturilor familiale, cenzura

excesivă. Toate acestea sunt privite în opera platoniciană ca un progres în

comparaţie cu celelalte regimuri deja existente în Grecia antică. De asemenea,

critică dezinteresul cu care este tratată situaţia clasei muncitoare în vederea

atingerii scopului final: împiedicarea oricăror schimbări în cadrul cetăţii. Clasa

agricultorilor şi mesteşugarilor este privită doar ca un instrument pentru

asigurarea hranei. În discuţia despre statul ideal, punctul de interes se află la

polul opus (cele doua clase privilegiate - a paznicilor şi a conducătorilor), în timp

ce starea oamenilor de rând este ignorată voit. Toate acestea relevă un spirit

totalitar excesiv 8 .

În continuare, Popper afirmă că modelul politic platonician promovează o

“dreptate totalitară” ca o alternativă la principii precum egalitarismul. Dreptatea

este vazută în opera lui Platon ca o împlinire a datoriilor; există dreptate atât timp

cât fiecare individ îşi face datoria în funcţie de locul său în societate. Dreptatea

se poate traduce astfel şi ca o menţinere a rigidei împărţiri pe clase. Conform

8 idem, pp. 56-84

6

celor afirmate în argumentul anterior, separarea claselor şi specializarea

reprezintă modalităţi de menţinere în timp a structurii cetăţii în vederea evitării

degradării ei. Concluzia imediată pe care o subliniază Popper este aceea că

dreptatea nu este vazută ca o dreptate a individului în faţa legii, ci ca fiind

interesul statului ideal. Interesul statului este de a opri orice tip de schimbare,

prin menţinerea unei rigide impărţiri a claselor şi dominaţiei de clasă, deoarece,

aşa cum a fost discutat anterior, schimbările duc la degradare. Dreptatea

indivizilor, aceea de a fi egali în faţa legii, este astfel desfiinţată în favoarea unui

program politic totalitar 9.

În lucrarea “Societatea deschisă şi duşmanii ei”, Popper subliniază

contrastul puternic dintre realităţile sociale şi viziunea idealistă a programului

politic din opera lui Platon. Critica adusă acestui program este radicală,

vehementă şi clar argumentată. El vede în programul politic platonician un model

totalitarist antiliberal.

Filozofia platoniciana are, în ciuda obiecţiilor directe aduse ei, o valoare

inestimabilă datorită influenţei sale asupra scrierilor ce i-au urmat. Fără Platon n-

ar fi existat Aristotel. Fără Platon n-ar fi existat neoplatonismul, iar fără

neoplatonism şi fără conceptele filozofice ale lui Aristotel n-am fi avut filozofia

scolastică, care, oricum, a pregătit filozofia modernă. În acelaşi timp, platonismul

a fost cea dintâi doctrină din antichitate care, în vremea Renaşterii, a adus un

suflu nou filozofic. Până astăzi, când se discută despre o reînviere a lui Platon,

platonismul a rămas temelia idealismului.

9 idem, pp. 123-164

7

8