8/16/2019 Extrase Din Curs 3 Ps. Rel

1/1

Psihologia religiei lect.univ.dr. Alexandra Pârvan 

Extrase din Curs 3. Fenomenul alterităţii şi figurile sacrului 

Psihologi şi cercetători ai religiei au constatat că dincolo de ansamblul abundent şi variatal credinţelor, sentimentelor şi practicilor religioase esenţa experienţei religioase constă

în relaţia cu Altul, cu o Fiinţă (sau mai multe) percepută/e a fi într -un raport de alteritate

faţă de om. Am văzut că acest Altul este descris paradoxal: e în acelaşi timp exterior,deasupra, dar şi interior, asemănător.

Ce înseamnă „altul”, „a fi altul” şi cine este primul altul al omului? Răspunsul îl aflăm în

modul prin care copilul ajunge să utilizeze pronumele “eu”, respectiv în modul prin care

dobândeşte conştiinţa unei identităţii personale, separate de alţii (persoane, lucruri, mediuetc.). Depăşind stadiul numit de psihologul american J. M. Baldwin adualism copilul

ajunge să se recunoască pe sine în oglindă (şi să se afirme ca “eu”) exact când descoperă

că el este altul , faţă în faţă cu dublul său: faţă de imaginea sa, copilul se comportă ca faţăde pr opriul geamăn, ca şi cum dublura ar avea o existenţă separată şi în plus, se teme de

dublul său, îl evită, încearcă să-i şteargă imaginea, are faţă de el reacţii paradoxale: e

când neliniştit, când bucuros. 

Alexandra Pârvan (în Dublul şi diferenţa): Obsevăm că modul de raportare al omului la

altul său interior (la Dublu, la altul care este acelaşi) este similar cu modul lui de

raportare la total-altul său, la zeu, sacru, divin. Urmărind în vasta literatură a Dublului(din care am prezentat şi comentat la curs povestirea lui E.A. Poe, “William Wilson”)

felul în care intrăm în relaţie cu altul interior obsevăm că acesta este similar relaţiei cu

divinul perceput ca altul : atât imaginea asociată zeului cât şi modul de raportare la el suntsimilare cu reprezentările pe care le dăm Dublului şi relaţiei cu el. De aici şi caracterul

 paradoxal al sacrului: străin, dar intim cunoscut/trăit; altul, dar acelaşi. 

Atitudinea adultului faţă de zeu rămâne similară celei pe care o are copilul faţă de

dublul său oglindit. Acel necunoscut care fascinează copilul din oglindă, este uitat,dispare, pe măsură ce copilul asumă tot mai pregnant un eu, o identitate proprie, dar

amintirea unui altul necunoscut, care inspiră teamă şi bucurie/atracţie, rămâne: altul

interior, înstrăinat (uitat şi refuzat ca acelaşi) devine total-altul, zeul. Imagineamisterioasă din oglinda conştiinţei, necunoscută şi totuşi familiară, imagine care  provoacă

teamă, dar şi atrage, şi care are o existenţă nepalpabilă, acest altul pur  al omului devine

zeul pentru conştiinţa umană scindată care păstrează memoria unei prezenţe a alterităţii

 primare şi deci absolute, totale.Precum dublurile oglindite ale copilului, omul şi zeul sunt ca nişte „gemeni”, dat

fiind că despre existenţa sacrului în afara relaţiei cu conştiinţa umană nu avem şi nu

 putem avea nicio evidenţă. Pentru că este imaginea reflectată, din oglindă, a umanului,divinul a fost mereu antropomorfizat. Cum ştiţi, R. Otto protesta tocmai împotriva unei

imagini antropomorfizate a sacrului, înţeles ca iubire, bunătate, voinţă, raţiune, cunoaştere

(tot ce are omul mai înalt şi mai de dorit  –  notaţi asemănarea cu teoria lui Fromm, expusă la

cursul 2!). Şi totuşi, cum am arătat, sacrul care inspiră teamă şi atracţie, care este intangibilşi misterios, preia imaginea altului interior şi modul nostru de raportare la el. Aşadar, felul în

care l-a descris Otto este tot familiar, este aproape de cum omul s-a înţeles (şi s-a întâlnit)  pe

 sine însuşi ca total altul. Pentru că alteritatea primară este interioară, omului nu-i este nimicmai familiar şi mai străin (“mai altul” sau total-altul) decât el însuşi.