EVOLUȚIA SPECIEI URSUS SPELAEUS

Profesor cooronator:Iulia Lazar

Student:Peticila Cristina Elena

Grupa : 201B

Ursul spelaeus sau ursul de peșteră a fost o specie de urs răspândită în Europa în timpul Pleistocenului ajungând la extincție la sfârșitul ultimei ere glaciare , zona lui de răspândire întinzându-se din nordul Spaniei până în UralUrsul de peșteră a căpătat această denumire datorită cantităților mari de fosile descoperite în interiorul formațiunilor carstice.În comparație cu urșii bruni de astăzi,urșii cavernelor iși petrecea întreg timpul în interiorul acestora datorită climei mult mai aspră față de cea din zilele de azi.

  Cel care a descris pentru prima oară aceasta specie într-o publicație a fost Johann Friedrich Esper în anul 1774, pe baza unor oase fosile descoperite într-o peșteră din Elvetia în anul 1771.

Paleontologii au reușit să

demonstreze că urșii de peșteră s-au

desparțit pentru a evolua diferit de urșii

bruni încă de acum 1,2 milioane de ani.

Înfățișarea ursului

Ursul de peșteră a fost contemporan cu omul

primitiv si era oarecum diferit de ursul brun din

prezent.Din Ursus etruscus a derivat ramura lui

Ursus arctos,animal versatil,si care a cunoscut o

largă răspândire,dovedind o mare putere de

adaptabilitate.Din ursul brun s-a desprins numai cu

100.000 de ani în urmă Ursus maritimus-ursul polar.

Insă “cel mai mare dintre urși” cum a fost supranumit (Kurten, 1995) ,rămâne ursul

decavernă.Ursus spelaeus (Rossenmuller & Henroth) s-a individualizat ca specie în

Pleistocenul mediu și superior și s-a dovedit foarte bine adaptat rigorilor climei glaciare.

Caractere generale: -era un urs de dimensiuni mai mari decât ursul modern,in medie cu 20-30%

-unele exemplare atingeau 3-4 m lungime (Kurten,1995) și 600 kg

-aspectul este evidențiat cocoașa bine evidențiată din partea dorsal-anterioara

-capul său măsura chiar mai mult de jumătate de metru

-fălcile puternice si dinții mari

-conformatia molarilor indică o clară preferință pentru regimul vegetarian

Molar de ursus spelaeus

Premolar de ursus spelaeus

Incisivi de ursus spelaeus

Dieta si morfologia ursilor nordici existenti si a celor recent dispăruti

Principalele componente ale analizei bazate pe masurătorile craniilor și a

obiceiurilor alimentare a urșilor negri Asiatici (U. Thibetanus) și a celor americani (u.

Americanus), a celor polari ( U. Maritimus), numeroase subspecii ale urșilor maro (U.

Arctos), și panda gigant (Ailuropoda melanoleuca) au aratat majoritatea tendințelor în

morfologia craniilor legate de marime, forța de zdrobire, si forma botului.Urșii panda

giganți, cei cu fața scurtă, urșii de peștera si urșii polari au prezentat caracteristici extreme

de-a lungul degradării. Dietele urșilor maro în medii răcoroase, deseori fară pădure erau

distinse de volume mari de rădacini, frunziș si vertebrate, în timp ce dietele a doi urși din

specia maro și neagră ocupând păduri de foioase, conțineau volume mai mari de ghindă

si nevertebrate suprapunându-se considerabil.

Dietele urșilor existenți sunt diverse. Urșii panda si cei polari sunt diferențiați în

primul rând prind faptul că primii sunt ierbivori iar ceilalți sunt carnivori. Urșii de peșteră

aveau mai mult o dietă vegetariană față de urșii bruni care mâncau orice.

Hrana ursului de peșteră era in mare parte alcatuită din vegetale precum frunze,

rădăcini, fructe și nuci, dupa cum o dovedesc si resturile osteologice, însă,

caracteristicile craniului și puterea de strivire a fălcilor ne contrazic, asemănându-se

cu cele ale unui urs carnivor. Carnea provenea în mare parte din cadavre de animale

doborâte de asprimea iernilor din Cuaternar.

Molarii aplatizaţi ai acestui uriaş dovedesc că ursus spelaeus a fost cel mai

vegetarian dintre urşi

Grifade de Ursus spelaeus

Impresiunile de gheară ale ursului de cavernă lăsate în argilă sau calcitul peșterilor

sunt relativ frecvente deoarece ele oferă indicii privind etologia animalului, impresiunile de

gheare în peșteri din zona alpină au constituit obiect de studiu pentru unii paleontologi si

preistoricieni (Bachofen Echt 1931,Bednaurik 1994).Drept exemplu avem peștera Salitrari din

Valea Cernei.

Grifadele de urs se pot grupa în trei categorii:

grifade de mers si alunecare

grifade de excavare

grifade de marcare teritorială

 

Grifade de mers si alunecare

Ghearele neretractile ale urșilor au lăsat urme durabile în argilă sau calcit și în anumite

condiții favorabile s-au păstrat și în prezent.

Se pot vedea 3-5 urme de gheare, având între ele o distanță ce variază în funcție de

dimensiunile individuale de 2,3 sau 4 cm, astfel că dimensiunea totală a unei urme de adult

mediu atinge 14 cm.Pentru comparație, la Ursus arctos anvergura medie a impresiunilor de

gheare este 10,5 cm (Kurten 1995).

 

Grifade de excavare

În perioada de gestație, ursoaicele obișnuiau să sape gropi circulare cu un diametru

de 1-1,5 m și adânci până la 0,5 m, cu aspect de pâlnie sau crater în sedimentul nisipos

sau în argile.Aceste gropi de gestație sunt relativ frecvente în peșterile care au fost locuite

de Ursus spelaeus.

Grifade parietale

Grifadele parietale propriu-zise sunt mult mai numeroase și mai pregnante decât

simple zgârieturi lăsate prin alunecare sau excavare.

În concluzie, dispariția acestei speci se bănuiește că s-ar datora condițiilor austere din pesteri sau a condițiilor de climă aspre.

Ursul brun de astazi care i-a luat locul in pădurile Europei nu are nicio legatură cu

ursul de pesteră, acesta nefiind stramoșul urșilor actuali. Ursul de peștera a dispărut fara a

lasă urmași, urșii de astăzi apărând in aceeași perioada in Asia, colonizand Europa după

dispariția giganților mitoși din caverne.

Bibliografie:

https://sites.google.com/site/gigantiiultimeiglaciatiuni1/

http://srsc.speologie.ro/Ecocarst1/grifade.pdf

http://readingevolution.com/ursus_maritimus.html

http://www.jstor.org/discover/10.2307/3873160?uid=3738920&uid=2129&uid=2&uid=70&uid=4&sid=21103973746407