Bican Eusebiu-Teodor,gr.311,APE,anul I

Evoluția Rusiei

Introducere

Din punct de vedere istoric,evoluția Rusiei începe cu istoria slavilor de răsărit, grupul etnic din cares-

au format mai târziu rușii, ucrainienii și belarușii. Primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, a

adoptat creștinismul sub influența Imperiului Bizantin în 988, începând astfel sinteza dintre

culturile slavăși bizantină, care avea să definească cultura rusă pentru următoarele șapte secole. Rusia

Kieveană a dispărut până în cele din urmă ca stat, lăsând în urmă mai multe state aflate în competiție

pentru dreptul de a se numi moștenitori ai culturii și poziției dominante. După secolul al XIII-

lea, Marele Ducat al Moscovei a ajuns să domine fostul centru cultural și politic, Kievul. În secolul al

XVIII-lea, Principatul Moscovei s-a transformat în Imperiul Rus, care se întindea din Polonia și până

la Oceanul Pacific. Expansiunea către vest a imperiului i-a făcut pe conducătorii țării din ce în ce mai

conștienți de marea lor rămânere în urmă și a distrus izolarea țăii în care au apărut primele etape ale

cuceririlor. Regimurile care s-au succedat în secolul al XIX-lea au luat în seamă aceste presiuni printr-

o combinație de reforme incomplete și represiune. Iobăgia din Rusia a fost abolită în 1861, dar

eliberarea țăranilor a fost făcută în condiții nefavorabile pentru aceștia și a alimentat presiunile

revoluționare. Între momentul eliberării iobagilor și cel al începerii primului război

mondial din 1914, reformele lui Stolîpin, prima constituție rusă și alegerile pentru prima Dumă au

adus schimbări importante în viața economică și politică a Rusiei, dar țarii nu au cedat puterile

autocratice.

Înfrângerile militare și lipsuile alimentare au declanșat Revoluția rusă din 1917, aducându-i la putere

pe bolșevici, care în scurtă vreme aveau să se reboteze comuniști. Între 1922 și 1991, istoria Rusiei s-a

confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. URSS-ul a fost un imperiu bazat pe

ideologia comunistă, având aproximativ aceleași granițe cu cele ale Imperiului Rus, care pierise

în 1917 odată cu ultimul țar, Nicolae al II-lea. Din acest moment în continuare, conducerea Uniunii

Sovietice s-a bazat pe sistemul politic al unui singur partid, cel al comuniștilor, (noul nume al

bolșevicilor din martie 1918). Până în cele din urmă, până la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului

trecut, cum slăbiciunea structurilor economice și politice a devenit acută, s-au petrecut schimbări în

economie și clasa conducătoare a țării, care nu au fost salvate de aceste modificări, ci i-au grăbit

URSS-ului dezintegrarea.

Istoria Federației Ruse este scurtă, începând cu momentul prăbușirii Uniunii Sovietice la sfârșitul

anului 1991.

1

Statul slav timpuriu

Vikingii scandinavi numiți "varegi" de către bizantini, au combinat pirateria cu negustoria și au

început să străbată căile navigabile dinspre Marea Baltică către Marea Neagră șiMarea

Caspică. Slavii așezați de-a lungul acestor râuri îi angajau deseori pe varegi să-i apere.

Conform primelor cronici kievene, un vareg numit Rurik a devenit prinț al Novgorodului pe la

anul 860, mai înainte ca succesorii să se mute către sud și să-și extindă autoritatea asupra Kievului.

Până la sfârșitul secolului al IX-lea, prinții varegi și-au extins autoritatea asupra unei zone vaste care a

început să fie cunoscută sub numele de Rusia.

Denumirea termenului ”Rusia” provine din finlandezul Ruotsi și estonul Rootsi,este considerat de unii

cercetători ca fiind înrudit cu numele regiunii Roslagen (o zonă de coastă a Suediei), pentru ca alții să-

l considere ca având rădăcini slave sau persane. Rusia Kieveană, primul stat al slavilor răsăriteni, a

apărut în secolul al IX-lea de-a lungul râului Nipru ca o federație de principate cu interese comune în

comerțul de blănuri, sclavi și ceară dintre Scandinavia și Imperiul Bizantin, de-a lungul râului Nipru.

Până la sfârșitul secolul al X-lea, minoritatea varegă a fost asimilată de majoritatea slavă.

Printre realizările de durată ale Rusiei Kievene s-a numărat convertirea la creștinismul ortodox în

varianta slavă, care avea să definească cultura rusă pentru următoarea mie de ani. Convertiea

la creștinism s-a făcut în 988, printr-un act public de botez al locuitorilor Kievului, în timpul domniei

lui prințului Vladimir I. Câțiva ani mai târziu, a fost introdus primul cod de legi, Pravila rusă. Încă de

la început, principii kieveni au urmat exemplul bizantin și au ținut biserica sub controlul lor strict,

chiar și în ceea ce privește veniturile acesteia, astfel statul rus și biserica sa națională au rămas tot

timpul strâns legate.

Până în secolul al XI-lea, în special în timpul domniei lui Iaroslav cel Înțelept, în Rusia Kieveană a

avut loc un proces de dezvoltare economică și culturală, în deosebi în domeniile arhitecturii și

literaturii, cu rezultate net superioare celor din vestul Europei. În comparație cu limbile popoarelor

creștine din apusul Europei, limba rusă a fost foarte puțin influențată de limba greacă și de limba

latină în care erau scrise primele lucrări teologice creștine. Acest fapt s-a datorat alegerii de la început

ca limbă de desfășurare a liturgiei a limbii slavone în locul celei grecești sau latinești.

Triburile nomade turcice cumane (polovoții, kipciakii) au cucerit regiunile stepelor sudice dintre

granițele Rusiei Kievene și de-a lungul coastei Marii Negre și au fondat un stat – Deșt-e-Kipciak.

Respingerea atacurilor nomazilor, în special cele îndreptate împotriva Kievului, care se afla doar la o

zi distanță călare de sălașurile lor din stepe, a fost o povară foarte grea pentru rușii kieveni.

2

În cele din urmă, Rusia Kieveană s-a destrămat ca stat datorită luptelor armate dintre membrii familiei

princiare care stăpâneau în devălmășie țara. Dominația Kievului a pălit din ce în ce mai mult, în

folosul Novgorodului aflat la nord, a cnezatului Vladimir-Suzdalîn nord-est și a principatului Halici-

Volînia în sud-vest. Resturile Rusiei Kievene au fost cucerite de Hoarda de Aur a mongolilor însecolul

al XIII-lea. Kievul a fost distrus. Principatul Halici-Volînia a fost până la urmă absorbit în Uniunea

statală polono-lituaniană. Cnezatul Vladimir-Suzdal, aflat sub suzeranitatea mongolilor, și Novgorodul

independent aveau să devină baza pentru formarea națiunii moderne ruse.

Invazia mongolilor a accentuat fragmentarea Rusiei Kievene. În 1223, Rusia Kieveană a trebuit să facă

față campaniei militare hotărâtoare a mongolilor, fiind învinsă cu desăvârșire în bătălia de la râul

Kalka. În 1240, mongolii au prădat orașul Kiev și și-au continuat atacul către vest

în Polonia și Ungaria. Până în acel moment, mongolii cuceriseră aproape toate principatele rusești,

doar Novgorodul rămânând independent.

Impactul invaziei mongolilor asupra teritoriilor rusești a fost inegal. Aproape jumate din populația

teritoriului a fost pierdută în timpul invaziei. Cultura citadină a fost complet distrusă. Orașe precum

Kievul nu și-au mai revenit niciodată după devastările atacului inițial. În timp ce Novgorodul continua

să prospere, orașul Moscova, aflat sub suzeranitate mongolă, a început să înflorească din 1328. Deși

armatele rusești au reușit să învingă Hoarda de Aur în bătălia de la Kulikovo în 1380, mongolii au

continuat să domine teritoriile locuite de ruși și să pretindă de la prinții ruși tribut până pe la anul

1480.

Influențele mongolilor asupra rușilor s-au cunoscut în special în ceea ce privește tacticile militare și

dezvoltarea drumurilor comerciale. În timpul ocupației mongole, Principatul Moscovei și-a dezvoltat

rețeaua de drumuri poștale, a pus bazele unor recensăminte exacte, a dezvoltat sistemul fiscal și

organizarea armatei. Înfluența orientală a rămas puternică până în secolul al XVIII-lea, moment din

care țarii au făcut eforturi conștiente continui pentru occidentalizarea țării lor.

Dezvoltarea Principatului Moscovei

Daniil Alexandrovici, cel mai tânăr fiu al lui Nevski, o fondat principatul având capitala la Moscova,

până la urmă reușind să-i alunge pe tătari din Rusia. Foarte bine plasat în centrul sistemului de râuri

rusești și înconjurat de codri și de mlaștini de nepătruns, Principatul (Cnezatul) Moscovei a fost la

început unul dintre vasalii Cnezatului Vladimirului, dar în scurtă vreme situația s-a schimbat, Moscova

absorbindu-și fostul suzeran. Un factor extrem de important în ascensiunea Moscovei a fost

colaborarea cnezilor săi cu stăpânii mongoli, care le-a acordat titlul de Mari Prinți ai Rusiei și i-au

împuternicit să colecteze tributurile datorate mongolilor de restul cnezatelor rusești. Prestigiul

principatului a crescut și mai mult atunci când Moscova a devenit centrul spiritual al Bisericii

Ortodoxe Ruse.

Ivan al III-lea cel Mare

3

În secolul al XV-lea, principii Moscovei au început să strângă pământurile rusești sub ascultarea lor.

Cel care a reușit cel mai bine în această întreprindere a fost Ivan cel Mare(1462–1505), care a fost

conducătorul care a pus fundațiile viitorului stat național rus. Ivan a reușit să crească de mai mult de

două ori suprafața principatului său, plasând cea mai mare parte a nordului Rusiei sub conducerea

Moscovei. De asemenea, Ivan și-a proclamat suzeranitatea absolută asupra tuturor cnejilor și nobililor

ruși. După ce a refuzat să mai plătească tributul tătarilor, Ivan a inițiat o serie de atacuri care a deschis

calea către înfrângerea definitivă a Hoardei de Aur, care se afla într-un proces continuu de decădere și

de descompunere în mai multe hoarde și hanate.

Ivan a căutat să protejeze granițele sudice împotriva atacurilor hoardelor. Pentru atingerea acestui țel,

Ivan a oferit moșii nobililor în schimbul obligațiilor militare. Acest sistem de acordare al moșiilor

boierilor războinici a fost cel care a creat baza unei extrem de puternice armate de cavaleriști.

Ivan al IV-lea cel Groaznic

Ivan al IV-lea cel Groaznic a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat "țar."

Dezvoltarea puterii autocrate a țarului a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Ivan cel

Groaznic (1547–1584). Ivan a întărit poziția țarului până la un nivel nemaiîntâlnit, subordonându-și

fără îndurare nobilii voinței sale, executând sau exilându-i pe cei care i se împotriveau câtuși de puțin.

Ivan cel Groaznic a fost și un politician vizionar care a promulgat un nou cod de legi, reformând

morala clerului, dar a și ctitorit de biserici, printre care și  Catedrala Sfântului Vasile, care străjuiește și

în zilele noastre Piața Roșie. Tot în această perioadă, cazacii ruși au fondat primele așezări în

vestul Siberiei.

Romanovii

Ordinea a fost reinstaurată în 1613, când Mihail Romanov, nepotul lui Ivan cel Groaznic, a fost ales

țar de o adunare a rușilor din care făceau parte reprezentanții a 50 de orașe. Dinastia Romanov a

domnit în Rusia până în 1917.

Sarcina imediată a țarilor din noua dinastie a fost reinstaurarea ordinei. Din fericire pentru moscoviți,

cei mai importanți inamici al lor, Uniunea statală polono-lituaniană și Suedia, erau implicați într-un

conlict bilateral, ceea ce a permis rușilor să facă pace cu suedezii în  1617 și să semneze un armistițiu

cu polonezii în 1619.

Decât să-și mai riște viețile și averile în noi războaie civile, boierii au ales calea cooperării cu noua

putere, care a reușit astfel să desăvârșească munca de centralizare birocratică. Statul astfel centralizat a

avut nevoie de serviciile atât a vechii nobilimi cât și a proaspeților înnobilați, în special în domeniul

militar. Pentru serviciile aduse țarului, boieriilor li s-a îngăduit să definitiveze lungul proces al

iobăgirii țăranilor.

Imperiul Rus

4

Petru cel Mare, 1672–1725, a consolidat autocrația în Rusia și a avut un loc de primă mărime în

transformarea țării într-un stat după model european. De la începuturile modeste ale Principatului

Moscovei din secolul al XIV-lea, Rusia devenise cel mai mare stat din lume în vremea lui Petru cel

Mare. Având o suprafață de trei ori mai mare decât Europa, Imperiul Rus se întindea de la Marea

Baltică până la Oceanul Pacific. Cea mai mare parte a expansiunii avusese loc în secolul al XVII-lea,

culminând cu înființarea primei colonii rusești de țărmul Pacificului, recucerirea Kievului și

pacificarea triburilor siberiene. Totuși, acest vast teritoriu era populat de numai 14 milioane de

oameni. Recoltele de grâu erau mai mici decât ale vest-europenilor, în condițiile în care majoritatea

populației era ocupată cu agricultura și locuia la țară. Numai o mică parte a populației imperiului

locuia în orașe.

Petru a fost profund impresionat de tehnologiile avansate, măiestria militară și priceperea în

conducerea afacerilor statului din Europa de vest. A studiat tacticile și fortificațiile occidentale și a

înființat o armată de 300.000 de miltari aleși numai dintre supușii săi, înrolați pe viață. În1697-1698, al

a fost primul principe rus care a vizitat Europa Occidentală, unde el și anturajul său au făcut o

impresie profundă. După această călătorie, Petru și-a luat titlul de împărat iar numele oficial al țării a

fost schimbat în Imperiul Rus în 1721.

Acesta și-a reorganizat forma de guvernământ după ultimele modele occidentale, transformând Rusia

într-un stat absolutist. El a înlocuit Duma boierilor (consiliul nobililor) cu un Senat format din nouă

membri. S-a trecut la reforma administrativă, apărând noi provincii și districte. Petru a dat ca sarcină

noului numit Senat colectarea taxelor și impozitelor. În timpul domniei sale, sumele colectate la

bugetul statului au crescut de trei ori. Ca parte a reformelor, Biserica Ortodoxă Rusă a fost incorporată

parțial în structura administrativă a statului, transformând-o într-o unealtă a guvernării. Petru cel Mare

a murit în 1725, lăsând o situație neclară a succesiunii și un imperiu sleit de puteri. Domnia sa a adus

în prim plan problemele rămânerii în urmă a Rusiei în comparație cu statele occidentale, a aportunității

reformelor descrise mai sus și a multor altora pe care au trebuit succesorii săi să le rezolve. Totuși,

Petru cel Mare este cel care a pus bazele statului modern rus.

Ecaterina cea Mare și Alexandru I

Au trebuit să treacă aproape 40 de ani pentru ca să apară un conducător la fel de ambițios și de dur

care să se urce pe tronul imperial. Ecaterina a II-a (cea Mare), a fost o prințesă germană căsătorită cu

moștenitorul tronului. Cum soțul său era un retardat, Ecaterina a consimțit în mod tacit la asasinarea

lui. Versiunea oficială a fost că țarul Petru al III-lea a murit de "apoplexie", Ecaterina fiind proclamată

împărăteasă în 1762.

Ecaterina a contribuit la renașterea nobilimii rusești, proces care începuse timid imediat după moartea

lui Petru cel Mare. Ea a extins controlul politic al Rusiei asupra statului polono-lituanian prin acțiuni

cum a fost aceea a sprijinirii Confederației de la Targowica. Costul campaniilor militare ale

împărătesei a fost plătit în special de țăranii iobagi, obligați să muncească mai mult pe pământurile

5

stăpânilor lor, ceea ce a dus la o răscoală de proporții în 1773, după ce Ecaterina a aprobat legea care

permitea vânzarea șerbilor separat de pământul pe care lucrau. Conduși de un cazac, Emilian

Pugaciov, mobilizați de lozinca "La spânzurătoare cu toți moșierii!", răsculații ajunseseră să amenințe

să cucerească Moscova. În cele din urmă, țăranii revoltați au fost învinși șî pedepsiți fără milă.

Pugaciov a fost luat prizonier și mai apoi executat în Piața Roșie, dar amenințarea revoltelor a

continuat tot timpul domniei Ecaterinei.

Chiar în timpul desfășurării răscoalei lui Pugaciov, Ecaterina a reușit să poarte un război victorios

împotriva Imperiului Otoman și a cucerit teritoriile din nordul Mării Negre. Apoi, în înțelegere

cu Prusia și Imperiul Austriac, a ocupat jumate din Uniunea statală polono-lituaniană în timpul

celor trei împărțiri ale Poloniei. La moartea împărătesei în 1796, politica expansionistă a Ecaterinei

transformase Rusia într-o mare putere Europeană. Expansiunea rusă a continuat și în vremea

țarului Alexandru I care a anexat în 1809 Finlanda, cedată de o Suedie mult prea slăbită ca să mai

poată opune rezistență.

Împăratul Napoleon I a făcut o mare greșeală invadând Rusia în 1812 după o dispută cu țarul

Alexandru I. Campania franceză a fost o catastrofă militară. Deși armata lui Napoleon a ajuns până la

Moscova, tactica rusească a pământului pârjolit i-a împiedicat pe invadatori să se bucure de roadele

victoriilor lor. În timpul cumplitei ierni rusești, mii de soldați francezi au murit degerați. După

retragerea trupelor franceze, armatele ruse le-au urmărit până la porțile Parisului. După ce Rusia și

aliații ei l-au învins pe Napoleon, țarul Alexandru I a devenit „salvatorul Europei” și a jucat un rol

important în redesenarea hărții Europei la Congresul de la Viena din 1815.

Imperiul Rus după insurecția decembristă (1825–1917)

Statutul de mare putere al Imperiului Rus punea în umbră într-o oarecare măsură ineficiența

guvernului său, izolarea față de propriul popor și grava înapoiere economică. După înfrângerea lui

Napoleon, Alexandru I s-a arătat dispus să accepte reforme constituționale. Până în cele din urmă,

foarte puține astfel de reforme au fost aplicate, acestea nefiind unele cuprinzătoare.

Alexandru I, un țar relativ liberal, a fost urmat pe tron de fratele său mai mic, Nicolae I (1825–1855),

care a trebuit să facă față unei revolte chiar la începutul domniei sale. Cauzele acestei revolte se

datorau războaielor napoleoniene, când un mare număr de ofițeri învățați au traversat toată Europa în

timpul campaniilor militare. Fiind infleunțați de liberalismul european, acești ofițeri au încercat la

reîntoarcerea în țară să provoace schimbări în sistemul autocratic rusesc. Rezultatul a fost

insurecția din decembrie 1825, o mișcare a unui mic număr de nobili liberali și ofițeri de armată care

au încercat să-l urce pe tron pe fratele lui Nicolae I ca monarh constituțional. Insurecția a fost foarte

ușor înăbușită, făcându-l pe Nicolae să înceteze programul de occidentalizare a țării început de Petru

cel Mare și să pună accentul pe politica numită și "Autocrație, orthodoxie, și respect pentru popor."

6

Rusia a trebuit să facă față si revoltelor din teritoriile proaspăt cucerite în vest – Revolta din

noiembrie în 1830 și Revolta din ianuarie în 1863.

Înăbușirea dură a "insurecției din decembrie" a făcut din "14 decembrie" o dată comemorată cu respect

de toate mișcările revoluționare de mai târziu. Pentru a împiedica izbucnirea altor revolte, școlile și

universitățile au fost puse sub atenta supraveghere a poliției. Spionii poliției au fost infiltrați peste tot.

Revoluționarii, chiar și cei bănuiți numai, au fost trimiși cu miile în lagărele de muncă din Siberia.

Acestea au fost condițiile în care Mihail Bakunin a devenit întemeietorul anarhismului rusesc. El a

părăsit Rusia în 1842 plecând în Europa Occidentală, unde a devenit un membru activ al mișcării

socilaiste. După participarea al Revolta din mai de la Dresda din 1848, el a fost închis și trimis în

Siberia. A evadat până la urmă și s-a reîntors în Europa. După înâlnirea cu Karl Marx, și-au unit

forțele, în ciuda marilor diferențe ideologice și tactice.

Problema direcției în care trebuia să se îndrepte Rusia era în descuție încă din timpul lui Petru cel

Mare și a politicii sale de occidentalizare a țării. Taberele erau împărțite: unii doreau copierea

modelelor occidentale, în timp ce alții doreau renunțarea la tot ce era străin șî revenirea la tradițiile

trecutului. Ultima cale era dorită de slavofili, care-și manifestau plini de dispreț părerea despre vestul

"decadent". Slavofilii se opuneau birocrației și proslăveau colectivismul medieval rusesc, așa

numitul mir, sau obștea sătească, împotriva individualismului occidental. Mai târziu, comunismul din

Uniunea Sovietică avea să se bazeze nu numai pe doctrina lui Karl Marx, dar și îndelunga tradiție

rusească a obștei sătești medievale, mir.

Un an mai înaintea morții țarului Nicolae I, Rusia a fost implicată în războiul Crimeii. De când jucase

rolul hotărâtor în înfrângerea armatelor lui Napoleon, Rusia fusese privită ca având o armată

invincibilă, lucru care s-a dovedit eronat în timpul conflictului din peninsula Crimeea. Înfrângerea

rușilor în timpul acestui război a pus în evidență foarte clar slăbiciunile Imperiului Țarist.

Când pe tronul imperiului s-a urcat în 1855 Alexandru al II-lea, dorința de reforme era generală.

Mișcarea umanistă rusească, care era legată moral și ideologic de aboliționismul din Statele Unite ale

Americii de dinaintea războiului civil american, ataca în mod public iobăgia. În 1859, în Imperiul Rus

trăiau 23.000.000 de iobagi, deseori în condiții mai grele decât șerbii vest-europeni de pe feudele din

secolul al XVI-lea. Țarul a hotărât să abolească iobăgia printr-o mișcare de sus în jos, decât să aștepte

desfiintarea șerbiei de jos în sus prin revoluție.

Emanciparea iobagilor în 1861 a fost singurul eveniment important din istoria Rusiei în secolul al

XIX-lea. A fost începutul sfârșitului monopolului puterii aristocrației funciare. Emanciparea țaranilor

a eliberat forța de muncă a țăranilor, care aveau astfel posibilitatea să aleagă liber munca în

întreprinderile industriale de la orașe, a dat un imbold important economiei în general și industriei în

particular și a făcut să crească numărul celor care făceau parte din așa zisă clasă de mijloc. Totuși,

țăranii nu au primit în mod gratuit pământurile pe care le lucraseră, ci au plătit taxe către stat pentru

7

toată durata vieții lor, bani din care guvernul i-a răsplătit generos pe moșierii care-și pierduseră

proprietățile. În multe situații, țăranii au căpătat terenurile mai puțin fertile. Toate pământurile oferite

țăranilor au devenit proprietatea obștilor sătești, care a a vegheat la împărțirea echitabilă a proprietății

între membrii comunităților rurale. Deși iobăgia a fost desființată, tensiunile revoluționare nu au

scăzut, în ciuda bunelor intenții ale țarului.

La sfârșitul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea, Rusia și Imperiul Otoman s-au înfruntat

în Balcani. Din 1875 până în 1877, criza balcanică s-a acutizat prin izbucnirea revoltelor antiotomane

în diversele națiuni slave din zonă, rebeliuni apărate de Rusia și înăbușite cu duritate de Imperiul

Otoman. Naționalismul rusesc a devenit un factor hotărâtor pentru sprijinirea luptei de eliberare

națională a balcanicilor creștini-ortodocși de sub jugul otoman, Bulgaria și Serbia ajungând să se

bucure de un statut de protectorate ale Rusiei. În 1877, Rusia a intrat în război împotriva Imperiului

Otoman. În aproape un an, turcii au fost nevoiți să ceară pacea. Diplomații și generalii naționaliști ruși

au reușit să-l convingă pe Alexandru al II-lea să-i oblige pe otomani să semneze în martie

1878 Tratatul de la San Stefano. Conform prevederilor acestui acord, Bulgaria devenea independentă

și căpăta un teritoriu vast în sud-vestul balcanilor.

În deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea s-a dezvoltat în Rusia o mișcare cunoscută ca nihilism.

De ceva vreme, liberalii ruși erau dezamăgiți de ceea ce erau considerate discuțiile sterile

ale intelectualității ruse. Nihiliștii puneau la îndoială toate valorile, apărând independența individului,

șocând societatea rusească.

Nihiliștii au încercat la început să convigă aristocrația de necesitatea reformelor. După eșecul în

această întreprindere, ei "și-au întors fața către popor", activând în rândurile țăranilor în cadrul

mișcarii narodniciste.

Cum mișcarea narodnicilor câștiga tot mai mulți adepți, guvernul a trecut imediat la desființarea ei. Ca

răspuns al reacției guvernamentale tot mai hotărâte, din mișcarea mamă s-a desprins o facțiune

narodnică radicală ,care era adepta terorismului. Unul câte unul, funcționari guvernamentali de frunte

au fost împușcați sau uciși în atacuri cu bombe. După mai multe tentative eșuate, Alexandru al II-lea a

fost asasinat în 1881, chiar în ziua în care în care aprobase o propunere de convocare a unei adunari

consultative pentru a discuta noile reforme care să completeze legea abolirii iobagiei, reforme care

trebuiau să scadă presiunea revoluționară.

Noul țar Alexandru al III-lea a fost de-a lungul întregii sale domnii un împărat conservator care a dus

pe culmi noi principiul "Autocrație, orthodoxie și naționalism" al lui Nicolae I. Un slavofil convins,

Alexandru al III-lea a crezut că Rusia poate fi salvată de la haos prin îndepărtarea rușilor în frunte

chiar cu el de influența ocidentală subversivă.

Cel mai important sfătuitor al țarului a fost Constantin Petrovici Pobedonosțev, profesor particular al

lui Alexandru al III-lea și al fiului acestuia, Nicolae al II-lea, și conducătorul Sfântului Sinod

8

din 1880 până în 1895. El îi învățase pe elevii lui imperiali să se teamă de libertatea cuvântului și de

presă și să urască democrația, constituția și sistemul parlamentar. În timpul lui Pobedonosțev,

revoluționarii au fost vânați, iar politica de rusificare a căpatat o dezvoltare copleșitoare în tot

imperiul. În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, s-a consfițit alianța cu Franța republicană, Rusia

bucurându-se de credite importante din această țară pentru dezvoltarea industriei naționale.

Nicolae al II-lea și noile mișcări revoluționare

Alexandru al III-lea a fost urmat pe tronul imperial de fiul său Nicolae al II-lea (1894–1917).

Revoluția industrială, care începuse să exercite o influență tot mai mare asupra societății rusești, au

dus la crearea de noi forțe care în cele din urmă au răsturnat țarismul. Elementele liberale dintre

capitaliștii industriali și din nobilimea progresistă credeau în reformele sociale pașnice și în monarhia

constituțională, înrolându-se în partide precum cel Constituțional Democratic (Kadeții). Socialiștii

Revoluționari (Eserii), inspirându-se din tradițiile narodniciste, luptau pentru împărțirea pământului

celor care îl lucrau de fapt —țăranii. Alt partid radical era cel al Social-Democraților, exponenți

ai marxismului în Rusia. Bucurându-se de sprijinul intelectualilor radicali și al clasei muncitoare

orășenești, social-democrații luptau pentru reforme sociale și economice radicale.

În 1903, PSDMR s-a rupt în două facțiuni – menșevicii, sau moderații, și bolșevicii, sau radicalii.

Meșevicii credeau că socialismul se va dezvolta treptat și pașnic și că regimul țarist urma să fie

înlocuit de regimul republican democrat în care socialiștii urmau să coopereze cu partidele burgheze

liberale. Bolșevicii conduși de Vladimir Ilici Lenin considerau necesară formare unei elite de

revoluționari de profesie, supuși unei puternice discipline de partid, care să acționeze ca avangardă a

proletariatului în lupta pentru cucerirea puterii pe cale revoluționară.

Eșecul dezastruos a armatelor țariste în războiul ruso-japonez (1904–1905) a fost o lovitură gravă

regimului țarist și a crescut la cote uriașe potențialul revoluționar. În ianuarie 1905, în urma

incidentului cunoscut ca "Duminica însângerată", în timpul căruia cazacii au deschis focul asupra unor

demonstranți pașnici conduși de părintele Gheorghi Gaponucigând numeroase persoane în

fața Palatului de Iarnă din Sankt Peterburg, s-a declanșat revoluția rusă din 1905. 

Revoluția Rusă

Țarul Nicolae al II-lea și supușii săi au intrat în luptele primului război mondial cu entuziasm și

patriotism, pentru a-i apăra pe frații slavi sârbi. În august 1914, armatele rusești le-au atacat pe cele

germane pentru a sprijini lupta francezilor pe frontul de vest. Numai că slăbiciunea economiei rusești

și corupția și ineficiența guvernamentale au fost ascunse doar pentru scurt timp în spatele

naționalismului fervent. Înfrângerile militare și incompetența guvernamentală au radicalizat foarte

repede populația rusă. Controlul german asupra Mării Baltice și a otomanilor asupra Mării Negre au

privat Rusia de accesul la piețele potențiale și de fluxul aprovizionării din partea aliaților.

9

Până la mijlocul anului 1915, impactul războiului era profund demoralizator. Aprovizionarea cu

alimente și combustibili intrase în criză, iar inflația cunoștea niveluri neînchipuit de mari. Tot mai des,

muncitorii plătiți prost recurgeau la grevă în sprijinul cererilor lor economice, iar țăranii, care doreau

să capete pământ, erau în continuu gata să se revolte. În acest timp, încrederea publicului în regim era

subminată de influența politică asupra guvernului, adevărată sau bănuită, a lui Grigori Rasputin.

Asasinarea lui Rasputin la sfârșitul anului 1916 a pus capăt scandalului, dar nu a refăcut prestigiul

pierdut al tarismului.

Pe 3 martie 1917, a izbucnit o grevă într-o fabrică din Petrograd (fostul Sankt Peterburg). Într-o

săptămână, toți muncitorii din oraș încetaseră lucrul și izbucniseră lupte de stradă. Când țarul a

dizolvat Duma și a ordonat muncitorilor să reia lucrul, aceste acțiuni au declanșat Revoluția din

Februarie.

Duma a refuzat să se desființeze, greviștii au convocat adunări de masă sfidând regimul, iar armata a

trecut deschis de partea protestatarilor. Câteva zile mai târziu a fost numit de către Dumă un guvern

provizoriu condus de Prințul Lvov. A doua zi, țarul a abdicat. În acest timp, socialiștii din Petrograd au

format un soviet (consiliu) al deputaților muncitorilor și soldaților ca să se înzestreze cu puterea de

care duceau lipsă în Dumă.

În iulie, primul-ministru al guvernului provizoriu a demisionat și a fost înlocuit de Alexandr Kerenski,

care era un politician mult mai progresist decât predecesorul său, dar insuficient de radical, după

părerea bolșevicilor. În timp ce guvernul provizoriu bătea pasul pe loc, sovietul marxist din capitală își

înmulțea organizațiile, înființând noi soviete locale în toată țara. În acest timp, Kerenski a făcut

greșeala fatală de a angaja Rusia în continuare în luptele războiului mondial, o hotărâre extrem de

nepopulară în rândurile mulțimii sătulă de privațiuni.

Lenin s-a reîntors în Rusia din exilul său din Elveția cu ajutorul serviciilor de spionaj germane.

Germanii sperau ca certurile politice să facă Rusia să înceteze lupta. Când trenul cu care se deplasase

Lenin a intrat în gară, o mulțime de mii de țărani, muncitori și soldați l-a întâmpinat cu entuziasm pe

liderul bolșevic. După numeroase lupte de culise, sovietele au reușit să preia controlul guvernului în

noiembrie 1917, Kerenski și miniștrii guvernului său moderat fiind alungați în exil, tot acest șir de

fapte rămânând în istorie ca Revoluția din Octombrie.

Când parlamentul, în ședința din ianuarie 1918, a refuzat să se transforme doar într-o marionetă în

mâinile bolșevicilor, oamenii înarmați ai lui Lenin i-au împrăștiat membrii cu forță. Odată cu

dizolvarea parlamentului constituțional ales, orice urmă de democrație burgheză fusese definitiv

ștearsă. După ce a scăpat de piedica opoziției moderate, Lenin a ales să facă pacea cu germanii

prin tratatul de la Brest-Litovsk (1918), facând importante sacrificii teritoriale.

Războiul civil rus

10

Pentru răsturnarea bolșevicilor de la putere s-a închegat o puternică alianță contrarevoluționară

numită Mișcarea Albă. În acest timp, Aliații au trimis mai multe armate expediționare în Rusia pentru

sprijinirea forțelor anticomuniste. Aliații s-au temut, după semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, că

bolșevicii s-ar fi putut alia cu germanii și, de asemenea, au sperat că un guvern al anticomuniștilor,

odată ajuns la putere, ar fi angajat din nou țara în conflictul mondial împotriva Puterilor Centrale. În

toamna anului 1918, guvernul comunist se afla într-o situație extrem de periculoasă, atacat fiind de

inamicii interni și de foștii aliați, de forțele anarhiste și de forțele armate ale unor state vremelnic

independente – Belarus și Ucraina.

Pentru a face față acestor urgențe, în Rusia a fost instaurat un regim de teroare, Armata

Roșie și CEKA reușind să distrugă toți inamicii revoluției. În ciuda idealurilor înălțătoare pe care le

declaraseră, bolșevicii nu se bucurau de sprijinul tuturor elementelor societății și de aceea au recurs la

măsuri dictatoriale brutale în timpul războiului civil. Bolșevicii au distrus poliția secretă țaristă, atât de

disprețuită de rușii de toate orientările politice, și au desființat toate instituițiile imperiale. Pentru a

asigura supraviețuirea propriului regim politic, bolșevicii au înființat propria poliție politică, mai mare

și acționând mai brutal decât defuncta Ohrană. Până în 1920, ultimele elemente albe au fost zdrobite,

armatele străine au fost evacuate din tară, în Belarus, Ucraina și în Caucaz au fost impuse la conducere

guverne bolșevice, care nu au făcut decât să perpetueze în forme noi conducerea autocrată rusă.

Cât timp Rusia a fost implicată în războiul civil, frontiera dintre Rusia și Polonia a rămas nedesenată

de tratatele de pace. În 1919 a izbucnit războiul polono-sovietic care s-a încheiat în 1921 cu

înfrângerea armatelor bolsevice și împărțirea între cei doi beligeranți a Ucrainei și Belarusului.

Înființarea Uniunii Sovietice

Istoria Rusiei între 1922 și 1991 s-a confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. Această uniune

bazată pe ideologie, înființată în decembrie 1922 de liderii partidului comunist, corespundea în mare

cu teritoriile fostului imperiu tarist. La început, uniunea a avut patru republici constitutive:  RSFS

Rusă, RSS Ucrainiană, RSS Bielorusă și RSFS Transcaucaziană.

Constituția adoptată în 1927 stabilea un sistem federal de guvernare bazat pe o serie de soviete sătești,

orășenești și regionale. Acest sistem piramidal avea în vârf Congresul Unional al Sovietelor. Deși se

părea că acest congres al sovietelor deținea puterea suverană în stat, această adunare era sub controlul

partidului comunist, care la rândul lui era controlat de Biroul Politic al CC al PCUS. Capitala a fost

mutată la Moscova, atât din considerente de securitate cât și pentru a rupe definitiv cu tradițiile țariste.

Perioada cuprinsă între momentul cuceririi puterii de către bolșevici după victoria Marii Revoluții

Socialiste din Octombrie 1917 și 1921 a fost cunoscută cu numele de comunism de război. Băncile,

căile ferate, fabricile de tot felul, societățile de asigurare și transportul naval au fost naționalizate iar

circulația banilor a fost restrânsă. A apărut rapid o mișcare importantă de opoziție. Tăranii doreau să

primească bani pentru produsele agricole și se opuneau predării surplusurilor de alimente către stat, ca

11

parte a politicii oficiale pe timp de război. Având de înfruntat opoziția țăranilor, Lenin a inițiat o

retragere strategică, abandonând comunismul de război în favoarea NEP – Noii Politici Economice.

Țaranilor li s-a permis să-și vândă surplusurile de alimente pe piața liberă, renunțându-se la rechizițiile

atât de nepopulare. A fost stimulată circulația mărfurilor, fiind permis comerțul cu amănuntul. Statul a

continuat să controleze strict sistemul bancar, transporturile, industria grea și serviciile publice.

Deși opoziția de stânga din rândurile comuniștilor a criticat toleranța arătată fată de țăranii bogați

– culacii – care erau principalii beneficiari ai NEP-ului, această nouă abordare a economiei s-a dovedit

benefică pentru toată lumea. Renunțarea la Noua Politică Economică a devenit țelul prioritar al

opoziției de stânga după moartea lui Lenin în 1924.

În timp ce economia Rusiei era transformată, viața socială a populației suferea schimbări cel puțin la

fel de radicale. De la începutul revoluției, guvernul a încercat să diminieze puterea patriarhală a

familiei.  Noul regim a abandonat politica țaristă de discriminare a minorităților naționale în favoarea

unei politici de asimilare a celor peste 200 de grupuri etnice din societatea sovietică. O altă

caracteristică a regimului a fost dezvoltarea fără precedent medicale. Au fost duse campanii naționale

pentru eradicarea tifosului, holerei și malariei. Numărul de medici a crescut atât de repede cât a permis

capacitatea instituțiilor superioare de învățământ medical. Mortalitatea infantilă a scăzut rapid,

iar speranța de viață a crescut semnificativ.

Guvernul a promovat ateismul și materialismul care formau baza teoriei marxiste. Această politică se

opunea religiei organizate, în special pentru a distruge puterea Bisericii Ortodoxe Ruse, unul dintre

stâlpii de rezistență ai defunctului regim țarist și o barieră extrem de dificil de depășit în lupta pentru

promovarea schimbărilor sociale. Numeroși lideri religioși au fost trimiși în lagărele de muncă.

Membrilor de partid li s-a interzis să participe la serviciile religioase. Învățământul public a fost

separat de biserică, iar din programa școlară a fost scoasă religia.

Industrializarea și colectivizarea agriculturii

Perioada 1929 – 1939 reprezintă un deceniu tumultos în istoria rusă – o perioadă de industrializare

masivă (industrializare forțată) și de lupte politice, în timpul cărora Iosif Vissarionovici Stalin a reușit

să obțină controlul total asupra societății sovietice, exercitând o putere practic nelimitată, cum nici

măcar de țari nu avuseseră. După moartea lui Lenin, Stalin s-a luptat să câștige controlul asupra

Uniunii Sovietice împotriva facțiunilor rivale din Politburo, în special împotriva celei conduse de Lev

Troțki. Până în 1928, după ce troțkiștii au fost ori exilați, ori îndepărtați de la putere, Stalin a fost gata

să pună în practică un extrem de vast program de industrializare.

În 1928, Stalin a făcut propunerea pentru primul plan cincinal. Marcând renunțarea la NEP, acesta a

fost primul dintr-o serie de planuri care urmăreau rapida edificare a unei industrii grele, colectivizarea

agriculturii și dezvoltarea limitată a producției de bunuri le larg consum. În timp ce în lumea

capitalistă fabricile și minele erau închise sau lucrau la cote reduse în timpul Marii crize economice,

12

lăsând milioane de lucrători fără loc de muncă, sovieticii lucrau mai mult de opt ore pe zi, șase zile pe

săptămână, într-un efort susținut pentru construirea unei structuri economice total noi.

Ca parte a acestui plan, statul a preluat controlul agriculturii prin intermediul fermelor de stat

(sovhozuri) și a celor colective (colhozuri) în cadrul procesului de colectivizare forțată. Printr-un

decret din februarie 1930, aproape un milion de "culaci" au fost alungați de pe pământurile lor. Mulți

țărani s-au opus măsurilor luate de stat în agricultură, deseori lăsând pământutl în paragină, ascunzând

recoltele sau ucigându-și animalele pentru a nu încăpea pe mâna autorităților. În unele zone, țăranii s-

au răsculat, iar mulți dintre cei socotiți "culaci" au fost executați.Condițiile de viața tot mai grele de la

țară a făcut ca milioane de țărani să ia calea orașelor în continuă creștere, ceea ce a dus la alimentarea

cu forța de muncă ieftină a uzinelor și la creșterea explozivă a numărului de orășeni în numai câțiva

ani.

Planurile cincinale au dus la obținerea unor rezultate remarcabile în ramurile neagricole. Rusia, care

era una dintre cele mai sărace națiuni în momentul izbucnirii revoluției bolșevice, se dezvolta printr-o

rată a industrializării fenomenală, depăsind rata industrializării Germaniei din secolul al XIX-lea și cea

a Japoniei de la începutul secolului al XX-lea. Conform cifrelor oficiale, producția industrială a

crescut în 1932 cu 334% fața de nivelul anului 1914 și în 1937 cu 180% fată de nivelul anului 1932.

Se consideră că supraviețuirea Uniunii Sovietice în fața invaziei germane din timpul celui de-al doilea

război mondial se datorează capacităților de producție dezvoltate în timpul primelor planuri cincinale.

În paralel cu planificarea economiei, Stalin și-a întărit puterea personală. Poliția secretă arestase și

trimisese în arest, în lagăre de muncă sau executase zeci de mii de cetățeni sovietici. Toți cei șase

membri ai Biroului Politic din 1920 care-i supraviețuiseră lui Lenin, au fost epurați. Veteranii

bolșevici care-i fuseseră loiali lui Lenin, ofițeri superiori și generali ai Armatei Roșii și directori

industriali au fost lichidați în timpul epurărilor staliniste. Epurările din celelalte republici sovietice au

ajutat centralizarea controlului societății sovietice.

Al doilea război mondial

Până în 1939, Uniunea Sovietică a fost dușmanul oficial al Germaniei Naziste, sprijinindu-i pe

republicanii spanioli care luptat împotriva fasciștilor spanioli, italieni și germani înrăzboiul civil

spaniol. În 1938, Germania și puterile vest-europene au semnat Înțelegerea de la München prin

care Cehoslovacia era împărțită între Germania și Polonia. Această înțelegere a crescut temerile

sovietice pentru un atac german, ceea ce a făcut ca, în cele din urmă, URSS să ia inițiativa

diplomatică. În 1939, a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, în mod oficial un tratat de

neagresiune, în fapt o înțelegere între două puteri pentru împărțirea sferelor de influență. Pe 17

septembrie 1939, în timp ce armatele germane erau la 150 de kilometri de granițele sovietice, Armata

Roșie a invadat Polonia de răsărit populată de etnici ucrainieni și belaruși. Sovieticii au atacat mai

târziu Finlanda, într-o agrsiune ce avea să fie cunoscută ca Războiul de iarnă (1939 – 1940). Sovieticii

13

au fost victorioși, au câștigat istmul Karelia, dar și-au demonstrat slăbiciunile armatei devastate de

epurările staliniste. În ciuda eforturilor lui Stalin de a se ține departe de conflictul european, Germania

a atacat URSS-ul pe 22 iunie 1941. Până în noiembrie, Germania ocupase toată Ucraina,

începuse asediul Leningradului și ajunsese la porțile Moscovei.

Victoria sovietică în bătălia de la Stalingrad s-a dovedit a fi un punct de cotitură în desfășurarea

conflictului, răsturnând cursul întregului război. După pierderea acestei bătălii, Germania s-a dovedit

incapabilă de a mai duce o operațiune ofensivă cu sorți de izbândă împotriva Armatei Roșii, inițiativa

stategică aparținând pentru tot restul războiului sovieticilor. Până la sfârșitul anului  1943, Armata

Roșie a reușit despresurarea Leningradului și eliberarea celei mai mari părți a Ucrainei. Până la

sfârșitul anului 1944, frontul se mutase dincolo de granițele stabiliete de pactul de neagresiune din

1939, iar forțele sovietice au pătruns în țările Europei Răsăritene. Bucurându-se de o superioritate

decisivă în oameni și materiale, forțele sovietice au pătruns în Germania de răsărit, cucerind Berlinul

în mai 1945.

Războiul rece

Colaborarea dintre aliații principali a câștigat războiul și ar fi trebuit să servească ca bază pentru

reconstrucția și securitatea postbelică. Totuși, conflictul dintre interesele sovietice și americane,

cunoscut ca Războiul rece, a ajuns să domine scena internațională în perioada postbelică ca o

confruntare a ideologiilor.

Rădăcinile războiului rece pot fi găsite în conflictul dintre Stalin și președintele american Harry

Truman pe tema viitorului Europei răsăritene, conflict izbucnit în timpul discuțiilor de la Potsdam din

vara anului 1945. Rusia a suferit trei invazii devastoare în ultimii 150 de ani, în timpul războaielor

napoleoniene, primului război mondial și celui de-al doilea război mondial. Stalin dorea să înființeze o

zonă tampon între Germania și Uniunea Sovietică. Truman considera că Stalin a trădat înțelegerile de

la Ialta. Stalin se simțea din ce în ce mai sigur pe poziții, având toată Europa Răsăriteană ocupată de

Armata Roșie și fiind pe cale să obțină prima bombă atomică sovietică.

În aprilie 1949, Statele Unite au fost inițiatorii NATO, o alianță defensivă în care părțile semnatare se

angajau să considere atacul asupra oricăreia dintre aliați ca un atac împotriva alianței. Ca răspuns,

Uniunea Sovietică a înființat în 1955 Pactul de la Varșovia, o alianță care să asigure o contrapondere

militară și politică la NATO. Divizarea Europei între țările occidentale și blocul sovietic s-a dezvoltat

mai apoi la scară globală, în special după 1949, când monopolul nuclear american a luat sfârșit odată

cu testarea primei bombe nucleare sovietice și preluarea puterii în China de către Partidul Comunist

Chinez.

Politica pe termen lung a sovieticilor viza menținerea și întărirea securității naționale și menținerea

hegemoniei asupra Europei Răsăritene. Uniunea Sovietică și-a menținut dominația asupra Pactului de

la Varșovia zdrobind Revoluția maghiară din 1956, înăbușind Primăvara de la Praga din Cesoslovacia

14

din 1968 și sprijinind scoaterea în afara legii a sindicatului Solidaritatea din Polonia din deceniul al

nouălea al secolului trecut.

Deși Uniunea Sovietică a continuat să mențină un control strâns asupra sferei sale de influență din

Europa Răsăriteană, Războiul Rece a făcut loc Destinderii, în politica internațională apărând relații

mult mai complicate decât cea dintre două blocuri diametral opuse. Țările mici au cucerit mult mai

multă libertate de mișcare și mai multă independență în politica externă, iar cele două supraputeri au

reușit să-și găsească interese comune în lupta pentru limitarea proliferării armelor nucleare prin tratate

precum SALT I, SALT II și Tratatul împotriva rachetelor balistice.

Relațiile americano-sovietice s-au deteriorat în urma invaziei sovietice din Afganistan din 1979 și

a alegerii președintelui american Ronald Regan din 1980, un anticomunist hotărât. Relațiile dintre

cele două superputeri s-au îmbunătățit din nou în ultimii 15 ani ai secolului trecut. Odată cu prăbușirea

Uniunii Sovietice din 1991, Rusia a pierdut statutul desupraputere pe care o cucerise la sfârșitul celui

de-al doilea război mondial.

Prăbușirea Uniunii Sovietice

Două direcții au devenit dominante în deceniiile care au urmat: evidenta prăbușire a structurilor

economice și politice sovietice și încercările incomplete de reforme care ar fi trebuit să stopeze

procesul distructiv. După rapida succesiune la putere a lui Iuri Andropov și Constantin Cernenko,

figuri de tranziție cu rădăcini adânci în tradiția breșnevistă, în fruntea statului sovietic a ajuns relativ

tânărul Mihail Gorbaciov, care s-a angajat în efectuarea unor schimbări profunde în conducerea țarii și

în economie. Politica de glasnost(transpareță) a ușurat accesul public la informații după decenii de

represiuni guvernamentale. Gorbacoiv a eșuat în tentativa de redresare a sistemului sovietic. În 1991,

un complot al ultraconservatorilor comuniști a încercat fără succes să-l îndepărteze pe Gorbaciov de la

putere, dar a reușit să declanșeze procesul de dezintegrare a Uniunii Sovietice. Lovitura de stat din

august 1991 condusă de comuniștii ultraconservatori a fost înfrântă rapid și datorită intervenției lui

Elțîn. Complotiștii au dorit să salveze partidul comunist și Uniunea, în schimb au reușit să le grăbească

dispariția.

Uniunea Sovietică a încetat să existe în mod oficial pe 25 decembrie 1991. Ultimul act al transferului

de putere de la URSS la Rusia a fost făcut în momentul predării de către Gorbaciov a servietei cu

codurile pentru lansare rachetelor nucleare către noul președinte rus, Boris Elțîn.

De la mijlocul celui de al zecelea deceniu al secolului trecut, Rusia a avut un sistem electoral

multipartit. Era însă foarte greu de numit un guvern stabil, reprezentativ, datorită a două probleme

structurale: lupta dintre președinte și parlament și sistemul politic anarhic. Deși Elțîn era văzut în

occident ca un democrat, concepția sa de președinție era de-a dreptul autocratică. El ori a acționat în

locul propriului său prim-ministru (până în iunie 1992), sau a numit prim-miniștrii indiferent de

părerea parlamentarilor.

15

În acest timp, mulțimea de partide mici și aversiunea lor pentru alianțe coerente a menținut legislativul

întro stare haotică. Fractura politică dintre președintele Elțîn și conducerea parlamentului a dus

în 1993 la criza constituțională din septembrie-ocrtombrie 1993. Această criză a avut punctul

culminant pe 3 octombrie, când Elțîn a ales o soluție radicală să tranșeze disputa în favoarea sa: a

chemat tancurile să deschidă focul împotriva Casei Albe rusești. Cum Elțîn a luat decizia

neconstituțională de dizolvare a parlamentului, țara s-a aflat mai aprope de izbucnirea unui război civil

ca niciodată de la izbucnirea revoluției din 1917. Elțîn a reușit să impună o constituție care asigura

puteri sporite președintelui, constituție aprobată prin referendum în decembrie 1993. Votul din

decembrie a asigurat însă un câștig electoral important pentru comuniști și naționaliști, ceea ce reflecta

creșterea nemulțumirilor populare datorită costului reformelor economice neoliberale.

Reformele economice au consolidat o oligarhie cu legături în lumea interlopă, cu adânci rădăcini în

sistemul sovietic. Urmând sfaturile Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional, Rusia a

procedat la cel mai rapid și mai vast program de privatizare văzut până atunci în lume. În numai câțiva

ani, comerțul cu amănuntul, comerțul engros, serviciile și mica industrie erau în mâini private. Cele

mai mari întreprinderi au intrat în proprietatea foștilor lor manageri, dând naștere unei noi și

bogate oligarhii ruse aflate în strânsă legătură cu elementele criminale sau cu investitorii străini. [2] Pe

de altă parte, mulți muncitori, datorită inflației și șomajului, au fost împinși spre sărăcie, prostituție și

criminalitate. În același timp, guvernul a pierdut controlul asupra colectării banilor la bugetul central.

În plină criză economică, economia Rusie a fost lovită și de crashul financiar din 1998.

Însă reîntoarcerea la economia planificată socialistă a părut de neconceput, spre ușurarea

occidentalilor. Economia Rusiei și-a mai revenit după 1999 și datorită creșterii rapide a prețului

petrolului, cea mai importantă marfă de export a țării, dar nivelurile de dezvoltare sunt încă mult

departe de cele din epoca sovietică.

După criza financiară din 1998, Elțîn și-a încheiat cariera politică. La începutul anului 2000, Elțîn a

anunțat în mod surprinzător că demisionează, lăsând conducerea țării în mâinile puțin cunoscutului la

acea vreme prim-ministru Vladimir Putin, un fost ofițer KGB și șef al urmașei poliției politice

sovietice, FSB. În 2000, Putin și-a învins contracandidații în alegerile prezidențiale încă din primul tur.

Putin a fost reales în 2004 cu 71% din voturi, iar aliații săi politici au câștigat alegerile legislative,

observatorii internaționali și naționali remarcând însă numeroase neregularități. Observatorii

internaționali au fost și mai alarmați de măsurile prezidențiale de creștere a controlului asupra

parlamentului, societății civile și a conducătorilor de la nivelul regional.

În concluzie, Rusia, de-a lungul timpului a parcurs etape în istorie de la : stat slav

timpuriu,principat,imperiu țarist,uniune sovietică și nu în ultimul rând federație,iar din punct de vedere

economic a devenit a cincea putere economică mondială depășind Germania având produsul intern

brut de 3400 miliarde de dolari anual,economia acesteia fiind bazată pe industrie energetică și

exporturi.Rusia deține foarte multe resurse naturale, fiind gazele naturale,petrol,uraniu.Europa are

16

probleme din punct vedere energetic,fiind nevoită să importe gaze naturale din Rusia.Astfel Rusia,este

oficial salvatoarea Europei.

Rusia este un teritoriu cu cea mai mare suprafață 17 milioane kilometri pătrați,fiind apărată de

principalele baraje naturale precum : frigul descurajant al Siberiei,Marea Neagră,Caucazul și deșertul

Karakum.Cei care au fost tentați să cucerească Rusia,de la Napoleon la Hitler,au fost obligați să

perceapă importanța militară a suprafeței Rusiei. Nimeni nu a avut vreodată mijloacele militare de a

cuceri uriașul teritoriu rusesc și nu este nicidecum realist ca Rusia să fie concepută ca obiect al

cuceririi.

Bibliografie:

Cohen, Stephen F. Rethinking the Soviet Experience: Politics and History since 1917. New York: Oxford

University Press, 1985.

Geoffrey Hosking, Rusia – popor si imperiu 1552-1917, Editura Polirom, Bucuresti, 2001

 Gaddis, John Lewis (1990). Russia, the Soviet Union, and the United States: An Interpretive

History. McGraw-Hill. p. 176

Hugh Seton-Watson, The Russian Empire 1801-1917 (Oxford History of Modern Europe) (1967), pp 598-627

Ivanova, Galina M. Labor Camp Socialism: The Gulag in the Soviet Totalitarian System. Armonk, NY: M. E.

Sharpe, 2000

 Gaddis, John Lewis (1990). Russia, the Soviet Union, and the United States: An Interpretive

History. McGraw-Hill. p. 176

Marga Andrei,Schimbarea lumii,Editura Academiei Române,2013,p.133

Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European Iași, 2001,p.302-307

Roberta Manning, The Crisis of the Old Order in Russia: Gentry and Government. Princeton University Press,

1982

Surse virtuale : http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Russia

17

18