Capitolul 1 Omul de pe pajiște

În timp ce străbătea pajiştea, cu un coş în mână şi legănând în cealaltă o capă de culoare albastru închis, Margaret Byrckmann era de o frumuseţe deosebită. Privea înainte, dar ochii ei se plecau mereu în faţa soarelui orbitor care apunea cu vâlvătăi roşii, transformând zidurile crenelate ale cetății în siluete întunecate.

Dădea prea puțină atenție splendorii acelei seri, pentru că ochii ei negri scrutau pajiștea. Imediat, un strigăt de bucurie ieși de pe buzele ei, și femeia începu să grăbească pasul; dar, înainte de a ajunge prea departe, se opri brusc, dezamăgită:

- Am crezut că e Herman! exclamă ea.Se uită la omul care mergea cu un aer obosit. Părea prăfuit și rupt de oboseală, iar

înaintarea lui pe cărarea bătătorită părea istovitoare și dureroasă.Se gândi că poate călătorea de departe, pentru că părea să ducă o desagă grea în

spate, iar cârja din mână lăsa impresia că îi era foarte greu să înainteze.- E obosit de moarte, bietul om! murmură ea, în timp ce compasiunea lua locul

dezamăgirii. Traversă pajiștea ca să-l întâlnească.Până când nu s-a oprit, șovăind din cauza oboselii, ca să caute un loc – un copac, o

tufă sau orice altceva care l-ar fi apărat de lumina soarelui – omul de pe pajiște n-a văzut-o; dar în momentul în care i s-a adresat, Margaret a știut că nu era dintre bărbații țării ei.

- Doamnă, cât mai este până la cetate? întrebă el, cu accent străin.- Acolo e, răspunse ea blând și plină de îngrijorare, pentru că picioarele străinului

tremurau, iar mâna lui ezită când o ridică să-și așeze drept basca. Cu cealaltă apucă strâns cârja ca să nu cadă.

- Acolo? exclamă el, uitându-se pe sub mână. N-o văd din cauza soarelui. Pare să mai fie cale lungă.

- Mai mult de trei kilometri, spuse Margaret.- Trei kilometri! Veni răspunsul dezamăgit. Așa departe?- Da, domnule. Și cum credeți că o să intrați în cetate când mai sunt doar câteva

minute până la apusul soarelui? Porțile se închid în momentul în care clopotul care anunță apusul soarelui se oprește.

- Chiar așa? răspunse bărbatul descurajat. Am uitat că aici nu e ca în Anglia unde cetățile cu ziduri sunt atât de puține. Atunci, înseamnă că trebuie să rămân pe pajiște până la răsăritul soarelui.

- Ați putea intra, dacă ați avea un permis de trecere, spuse Margaret, îngrijorată pentru străin;pentru că, în ciuda desăgii și a semnelor călătoriei, își dădu seama că nu era un hoinar obișnuit.

- Dar nu am pemis.Străinul și fata, tăcuți, în timp ce soarele trimitea umbre lungi peste iarbă, se uitară în

jur după un loc – o colibă, un grajd sau orice altceva unde un om obosit ar putea să se întindă și să doarmă; dar nu se putea zări nimic de felul acesta, și nici un sat, aproape sau departe.

- Nu văd nici un loc, spuse Margaret, care nu mai remarcase niciodată până atunci cât de lipsite de case erau câmpurile, decât acum, când era atâta nevoie de ele.

- Păi, bine! Nu trebuie să mă plâng, murmură străinul. De ce aș face-o? Chiar și scumpul Domn a văzut de multe ori soarele apunând și nu a avut unde să-și plece capul. Vorbea mai mult pentru sine, de parcă ar fi uitat că fata se afla lângă el, până când aceasta se mișcă.

- O să mă așez sub castanul ăsta și o să-mi încerc norocul, numai dacă locuința ta nu este undeva, dincoace de zidurile cetății.

- Locuiesc în cetate, domnule, dar paznicii mă cunosc și am un permis cu care intru înăuntru după ce porțile se închid, spuse Margaret. Dar îmi pare atât de rău pentru dumneata, continuă ea blând.

- Dacă aș ști numai unde să găsesc ceva de mâncare, nu mi-ar mai păsa, spuse străinul, uitându-se în jur cu mâna deasupra ochilor.

O chemare joasă se auzi în timp se vorbea, ca trilul dulce al unei ultime păsări de seară. Venea dinspre râu, iar Margaret își îndreptă repede privirile acolo. Ochii ei negri se luminară, iar buzele fremătară de bucurie; apoi trimise înapoi un strigăt de răspuns, plin de o muzică lină, armoniosă.

Așa epuizat cum era, străinul, uitându-se la fața ei palidă, văzu strălucirea din ochii ei, se miră de frumusețea ei și zâmbi pentru sine.

- Iertați-mă un moment, domnule, exclamă ea după ce răspunsul ei încetă. Mă întorc îndată.

În timp ce vorbea, începu să facă pași repezi către tânărul care apăruse pe malul lat al râului. Acesta se apleca pentru a-și fixa barca de rădăcinile unei sălcii, dar când o văzu venind, se pregăti se o întâmpine.

- Herman, e un străin acolo! exclamă ea.- Străin? Nu văd pe nimeni.Margaret arătă cu degetul înspre bărbatul pe care îl lăsase stând lângă castan.- A dispărut! exclamă, surprinsă, și, lăsându-l pe Herman singur, alergă spre locul

unde stătuseră ea și străinul. Apoi, un strigăt de spaimă se auzi de pe buzele ei. Omul zăcea grămadă într-o adâncitură de pământ, și Margaret, sărind acolo, îngenunche și se holbă la el cu ochii speriați.

- E mort? strigă Herman care sosise repede pe urmele ei, iar acum se afla acolo jos, lângă ea.

- Doamne ferește! exclamă fata, începând să frece mâinile omului incoștient.- A venit aici în timp ce te așteptam pe tine, Herman. A vrut să știe cât mai e până în

cetate și părea atât de necăjit când i-am spus că porțile se vor închide în curând – cu mult timp înainte ca el să poată ajunge la ele. Nu-l putem lăsa aici, sărmanul om!

Izbucni aproape brusc la gândul care îi veni.- Trebuia să-mi fi dat seama! A întrebat dacă există vreun loc de unde să cumpere

ceva de mâncare, dar când am auzit chemarea ta, l-am lăsat ca să mă duc la tine. Ce fără minte am fost! adăugă ea cu reproș.

- N-ai fi putut nimeri mai bine, spuse Herman râzând – dar numai în glumă, pentru că aprecia părerea ei de rău.

- Trebuie să-i fie foame, exclamă fata. Trebuie să mănânce asta până când va primi o masă bună.

Își trase coșul mai aproape și luă un borcan din el pe care-l deschise. Herman își puse brațele în jurul umerilor bărbatului neajutorat, care ședea ghemuit, și îl trase spre sine. Margaret strecură cu gingășie supa printre buzele bolnavului.

Omul o înghiți încet și, imediat, ochii i se deschiseră.- A, îmi amintesc, spuse el slab. Am călătorit mult azi și, nesimțindu-mă bine, căldura

și foamea au fost prea mult pentru mine.- Mai bea, îl îndemnă Margaret. Când îi ținu borcanul încă o dată la buze, străinul bău

aproape pe nerăsuflate băutura rece.- Acum, mănâncă și asta, spuse Margaret cu un plăcut ton poruncitor, atunci când, cu

o mână, scoase un pachet din coș și, cu dibăcie, desfăcu învelișul nepătat, lăsând să se vadă ceva. Era mâncare, iar fata o așeză în așa fel, încât bărbatul să poată lua singur, în timp ce Herman încă îl mai susținea. Părea prea slăbit pentru a se putea ridica.

Soarele coborâse acum, iar cerul se înfierbântase cu splendoarea multor culori. Înspre vest se întindea râul de smarald ale cărui valuri argintii se loveau de malurile de safir, în timp ce insulițele purpurii punctau apele tăcute, iar munții îmbrăcați în zăpadă, de pe uscat surprindeau schimbările fastuoase. Ceva din frumusețea acelei seri pătrunse și în adâncitura în care se aflau cei trei, unul neputincios în oboseala lui, ceilalți întrebându-se ce să facă.

- Sunt un om nou, spuse repede străinul, ridicându-se, în timp ce Margaret și Herman îl priveau blând. Oricine-ați fi, Domnul să vă răsplătească pentru că ați fost atât de buni cu mine.

Încercă să se ridice, dar căzu dintr-o dată. Nu-și simți picioarele decât atunci când Herman îl ridică în brațele lui puternice și când își puse brațul bălăngănind în jurul umerilor tânărului.

- În felul ăsta n-o să prea reușim să străbatem trei kilometri, spuse Herman cu seriozitate. Cunoști pe cineva în cetate la care ai putea sta.

Străinul scutură din cap.- Nu, am pornit la drum în această dimineață. Și, din ceea ce mi s-a spus, mă

așteptam să ajung la timpul potrivit ca să caut o gazdă; dar căldura a fost atât de copleșitoare, încât am fost forțat să merg încet și iată-mă aici, iar porțile cetății sunt închise.

Herman, simțind încă pe umeri greutatea trupului bărbatului, se întrebă ce ar putea să facă pentru bietul neputincios, a cărui față îi câștigă încrederea. Îndată, confuzia lui se risipi.

- Am găsit! exclamă el. Trebuia să aduc în cetate un om cu care m-a trimis primarul să mă întâlnesc, iar permisul meu trebuia să ne lase pe amândoi să trecem pe la Water Gate. Acum, Manton s-a dovedit un leneș și se spune că nu va fi pe-aici o săptămână sau chiar mai mult. Te voi duce la mama mea acasă, domnule, declară el. Margaret, ia rucsacul și du-l tu, eu o să-l duc până la barcă.

Degetele fetei apucară cataramele și, în scurt timp, erau deja la drum, Herman oferindu-i bărbatului epuizat brațul lui puternic. Se opri însă înainte de a ajunge prea departe.

- Nu putem continua așa, spuse hotărât Herman. Și, luându-l pe străin în brațele lui, continuă să meargă spre râu cu pași siguri și repezi, încercând în același timp să nu-l zdruncine. Barca era acolo și, așezându-și povara la pupa și spunându-i Margaretei să se

așeze lângă el, Herman împinse ambarcațiunea înspre râul întunecat, nefăcând nici o pauză până ajunseră la West Gate.

Răspunse interogatoriului paznicului de la poartă și, urcând treptele verzi, cu străinul în brațe și Margaret urmându-l neliniștită, ca nu cumva să-i alunece picioarele, se opri pe treapta cea mai de sus așteptând-o. Traversând străzile înguste și întunecoase, călătorii se opriră în cele din urmă la ușa casei lui Herman.

Margaret îi deschise ușa și îl așteptă să intre.- Mamă, strigă el când se opri la capătul culoarului în fața unei uși deschise. Ți-am

adus un chiriaș.Femeia aflată la masă își ridică privirile, acul rămânându-i pe jumătate în haină, iar

ochii ei albaștri se măriră atât de mult, încât Herman râse de surpriza mamei lui.Doamna Bengel sări în picioare uimită să-l vadă pe fiul ei atât de împovărat.- Cine e? exclamă ea. E bolnav? întrebă înainte de a primi răspuns la prima întrebare.- Nu, nu bolnav, epuizat. Îl voi duce sus, în camera goală. Se întoarse în timp ce

vorbea și urcă scările. Sus, înainte de a împinge ușa deschisă cu piciorul, le strigă celorlalți: Mamă, vei descoperi că fără să știu am găzduit un înger.

Râse din nou. Dar simți că nu era nici o glumă. Îl privi pe străin și ceva îi spuse că era ceva mai mult decât un om obișnuit.

Când străinul se întinse liniștit pe pat, oftând mulțumit că se poate odihni și unindu-și mâinile pentru o rugăciune scurtă, Herman se întoarse și coborî încet scările.

- Mamă, spuse el în șoaptă după ce intră în sufragerie și închise ușa după el fără zgomot, ghicești ce este omul ăsta?

Femeia privi fața fiului ei și se miră de strălucirea ochilor lui. - Nu, fiul meu, nu pot. Nu i-am văzut decât fața.Herman se uită prin cameră înainte de a vorbi din nou. Privirile lui se îndreptară spre

fereastră, ca și cum s-ar fi gândit că cineva spionează. Merse la culoar și privi de-a lungul lui. Făcu mai mult de atât, pentru că merse la poarta dinspre stradă și, deschizând-o, privi strada întunecată, dar totul era cufundat în liniște și nu văzu pe nimeni. Nu se auzea nici un pas.

- Margaret, întrebă el când se întoarse la cele două femei, crezi că ne-a văzut cineva când am intrat în casă?

- Nu, Herman, răspunse fata în șoaptă, înspăimântată de misterul pe care Herman îl adusese de sus cu el. M-am uitat în jur, dar nu-ți pot spune de ce, și nu am văzut pe nimeni. Era așa de întuneric. Dar de ce? veni repede întrebarea.

- De ce? vocea lui Herman se transformă într-o șoaptă abia auzită. Omul de sus, mamă, este englezul atât de mult căutat, iar numele lui este William Tyndale! Oare ce-ar spune obișnuiții Casei Sfinte dacă ar ști că e aici?