AN UNIVERSITAR: 2009-2010CURS: GEOGRAFIA REGIONALĂ A CONTINENTELOR: EUROPASPECIALIZAREA/AN: GT ICURS V

APELE CONTINENTALE

RÂURILE EUROPEI

Reţeaua hidrografică a continentului european se caracterizează printr-o mare densitate care se atenuează treptat pe direcţia vest-est. Hidrografia este o reflectare fidelă a coordonatelor climatice.

Fig. 1. Principalele râuri ale EuropeiSursă: (www.europe-map.org/images/europe-rivers-map.gif, accesat în 15. 11. 2007, orele, 850)

Se poate stabili o clasificare zonală a râurilor din Europa: Râurile din Europa de Nord; Râurile din regiunile mai uscate ale Europei Sudice; Râurile din Europa mediană; Râurile cu regim hidrologic complex.

A) Râurile din Europa de NordCursurile de apă din Europa de Nord au o vârstă foarte recentă, în comparaţie cu

celelalte regiuni continentale; s-au format numai după retragerea definitivă a calotei glaciare, care a avut loc în urmă cu 6000-7000 ani.

Caracterul de tinereţe al reţelei hidrografice din partea nordică a Europei este reflectat prin câteva atribute ale morfologiei văilor:

pantă accentuată a profilului longitudinal, cu prezenţa a numeroase repezişuri şi cascade;

sunt râuri scurte (în marea lor majoritate); prezintă un potenţial hidroenergetic deosebit de ridicat (majoritatea sunt amenajate

sub aspect hidroenergetic, de-a lungul lor fiind prezente un număr mare de hidrocentrale, în serie);Reţeaua hidrografică a Europei de Nord prezintă un număr ridicat de râuri paralele,

care nu au afluenţi importanţi, datorită faptului că, captările laterale nu s-au realizat. Fenomenul menţionat poate fi facil decelat în cazul râurilor din Suedia („versantul” estic al Peninsulei Scandinavia), cunoscute sub denumirea de elv-uri.

Fig. 2. Râurile SuedieiSursă: (www.mapsofworld.com/.../sweden-river-map.jpg, accesat în 15. 11. 2007, orele 855)

Coeficientul de scurgere1 este de circa 55% şi se explică prin impermeabilitatea accentuată a substratului (rocile vechi şi dure specifice Scutului Baltic), umiditatea intensă, panta longitudinală medie ridicată.

Râurile din Europa Nordică constituie un element de environment deosebit de favorabil pentru dezvoltarea economică a regiunii. Datorită înclinării accentuate, potenţialul hidroenergetic este foarte mare, ceea ce induce posibilitatea producerii unor mari cantităţi de energie electrică, la preţuri de cost reduse.

Un exemplu elocvent este cazul Norvegiei, unde hidroenergia deţine 99% din întreaga producţie de energie electrică, iar locuitorii statului respectiv beneficiază de gratuitate din partea statului pentru consumul ei. Producerea unor mari cantităţi de energie electrică la preţuri rezonabile, a impus Norvegia (împreună cu Canada) pe primul loc la nivel mondial, în producţia de aluminiu (electroliza - procedeu necesar în obţinerea aluminiului care este un mare consumator de energie electrică).

B) Râurile din Europa SudicăRegimul hidrologic al râurilor din partea sudică a continentului este determinat de

alternanţa sezonieră, motiv pentru care, în timpul verii, râurile prezintă debite reduse (precipitaţiile fiind în cantităţi mici), uneori scurgerea încetând aproape complet. Iarna, când precipitaţiile sunt abundente, albia majoră este complet ocupată cu apă şi se transportă cantităţi mari de aluviuni (pietrişuri, nisipuri, mâluri). Râurile cu un astfel de specific poartă numele de fiumare, fiind frecvente mai ales în Italia şi Sicilia.

Fig. 3. Râurile de tip fiumare din SiciliaSursă: (content.answers.com/.../73/300px-Sicily_map.gif, accesat în 15. 11. 2007, orele 900)

C) Râurile din Europa medianăDin perspectiva hidrografiei, Europa mediană cuprinde cea mai mare parte a

continentului, mai puţin Europa Nordică şi Europa Sudică.În cadrul acestei entităţi se pun în evidenţă mai multe tipuri de râuri:

tipul atlantic; tipul alpin;

1 Reprezintă raportul dintre cantitatea totală de precipitaţii căzute pe suprafaţa unui bazin hidrografic şi cantitatea de apă scursă prin gura de vărsare a râului respectiv

tipul hercinic; tipul de tranziţie (include subtipurile panonic şi nord-est european); tipul est-european (inclusiv râurile din partea nord-estică a continentului);

a) Tipul atlanticRâurile aferente prezintă un regim hidrologic uniform, concordant cu un regim

pluviometric uniform (plouă tot timpul anului); apare în debitul râurilor un uşor maxim de toamnă, conform cu maximul pluviometric.

Profilul longitudinal prezintă o pantă redusă (majoritatea curg prin unităţi de câmpie şi podişuri joase); debitele constant mari induc calitatea acestora de râuri navigabile (ex. Tamisa, Sena, cursul mijlociu şi inferior al Loirei).

Un fenomen de importanţă majoră este dat de faptul că nu îngheaţă în timpul iernii (pot fi exploatate tot timpul anului).

Între bazinele hidrografice ale râurilor există cumpene de apă joase, care au favorizat construcţia, încă din secolul XVIII a unor canale navigabile de legătură. Înaintea construirii căilor ferate (momentul 1830), cele mai importante transporturi se făceau pe aceste canale (Ţările de Jos, Germania, Franţa - Canal du Midi, Canalul Rhin-Rhonê).

Coeficientul de scurgere este de circa 33%.

Fig. 4. Canalul Midi (Franţa)Sursă: (www.canaldumidi.com/Images/Cartes/Carte-Canal, aceesat în 15. 11. 2007, orele 908)

Fig. 5. Canalul Midi Sursă: (www.locaboat.com/.../21_canal_du_midi_144.jpg, accesat în 15. 11. 2007, orele 912)

b) Tipul alpinCuprinde râurile ce se scurg în regiunile înalte ale Europei, mai precis sectoarele

superioare ale râurilor din Alpi, Pirinei, Sierra Nevada etc.Caracteristici:

pante foarte accentuate; profile longitudinale accidentate (repezişuri, cascade); alimentarea râurilor este nivală (din zăpezi) şi glaciară (din gheţari); în

consecinţă, debitele maxime se înregistrează în timpul verii; variaţia accentuată a debitelor între sezonul rece şi sezonul cald (iarna,

izvoarele îngheaţă, rezultând debite foarte reduse); coeficientul de scurgere este de circa 70% (datorită pantei accentuate şi

impermeabilităţii substratului).Dintre cursurile de apă circumscrise acestui tip, se remarcă cursurile superioare ale

Rhinului şi Rhonului.

c) Tipul hercinicEste specific pentru Europa Centrală, unde structurile hercinice sunt mai bine evidenţiate.

Sunt considerate ca aparţinând acestui tip, râurile care curg în întregime prin unităţile de relief hercinice (ex. Lahn - afluent de dreapta al Rhinului, care curge prin Masivul Şistos Rhenan).

Fig. 6. Râul Lahn (Germania)Sursă: (http://www.rudesheim-rhine.info/z-lahn-mosel.htm, accesat în 15. 11. 2007, orele 920)

Se pune în evidenţă un fenomen de corelaţie între regimul precipitaţiilor şi regimul de curgere, evidenţiindu-se două perioade cu debite mai ridicate, respectiv primăvara (datorită topirii zăpezilor) şi toamna (corespunde cu maximul de precipitaţii de tip oceanic).

Totuşi, nu se evidenţiază diferenţe importante de nivel, în timpul anului, regimul hidrologic fiind echilibrat.

Coeficientul de scurgere este de circa 40-45%, datorită impermeabilităţii rocilor (şisturi cristaline şi intruziuni granitice) şi caracterului oceanic al climei.

d) Tipul est-europeanPrezintă o serie de caracteristici induse de climat şi constituţia reliefului:

o primă caracteristică a râurilor din partea estică a continentului este faptul că se scurg prin unităţi de relief joase şi plate (câmpii, podişuri joase);

profilul longitudinal este unul echilibrat, panta fiind redusă;

albiile prezintă lărgime mare, fapt ce induce o evapotranspiraţie accentuată; coeficientul de scurgere este unul relativ redus (15-20%), o parte a apei

infiltrându-se în rocile permeabile; la unele râuri mai mici, coeficientul de scurgere are valori de sub 10%; regimul debitelor este foarte neregulat, cele maxime fiind înregistrate

primăvara şi la începutul verii; se pot evidenţia două surse principale de alimentare cu apă a râurilor:

topirea zăpezilor şi precipitaţiile; pe timpul iernii se produce fenomenul de îngheţ ce determină o reducere a

importanţei lor economice (nu se poate efectua navigaţia).Un exemplu elocvent de râu din tipul menţionat este Volga (3531 km - cel mai lung

curs de apă al Europei).

Fig. 7. Bazinul râului VolgaSursă: (cabri-volga.org/img/cabri_map_599.gif, accesat în 15. 11. 2007, orele 923)

e) Tipul de tranziţieInclude marile fluvii din Câmpia Germano-Poloneză: Elba, Oder (Odra), Vistula, care

prezintă caracteristici intermediare între tipul atlantic şi cel est-european: prezintă perioade de îngheţ destul de lungi (mai ales Vistula); debitele maxime sunt înregistrate primăvara şi la începutul verii, pe fondul

unei anumite uniformităţi;

În cadrul acestui tip se evidenţiază două subtipuri: panonic (caracterizează râurile din Depresiunea Panonică; aici se înregistrează puternice infiltraţii ale apei în substratul permeabil) şi NE-european (ex. Dvina de Nord, Peciora; se caracterizează prin fenomenul de dezgheţ mai timpuriu din zona izvoarelor situate mai la sud, în timp ce sectoarele inferioare rămân îngheţate; regimul hidric se caracterizează prin inundaţii anuale).

D) Râurile cu regim complexRâurile cu regim complex sunt considerate cele care trec prin diferite zone climatice.

a) Dunărea (lungime: 2857 m; debitul mediu anual la vărsare: 6000 m3/sec)Prezintă o importanţă economică accentuată în cadrul continentului european, mai ales

după construirea Canalului Dunăre-Main-Rhin. Ţările cele mai interesate de construirea canalului au fost Austria, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria. Transporturile externe ale Republicii Cehe s-au efectuat în mare parte pe râul Elba (statul ceh a fost mai puţin dezavantajat decât Austria şi Ungaria). Cea mai mare parte a navigaţiei pe Dunărea Inferioară se desfăşoară pe Braţul Chilia (doar pentru România, braţul Sulina este cel mai important), porturile din SE Ucrainei (Chilia, Reni) fiind elementele de racord între navigaţia maritimă şi cea dunăreană.

Fig. 8. Bazinul hidrografic al fluviului DunăreaSursă: (http://assets.panda.org/img/map_danube_carpathian_89119.jpg, accesat în 15. 11. 2007, orele 925)

Regimul de scurgere prezintă variaţii complexe. La izvoare se pune în evidenţă un regim hercinic cu debite maxime primăvara (rezultate prin topirea zăpezilor) şi toamna (regim pluviometric maritim). În continuare, curge pe la nord de Podişul Bavariei, primind o serie de afluenţi din partea dreaptă, a căror izvoare se află în Alpi (ex. Iller, Isar, Mindel, Inn); prin urmare, se remarcă un regim de scurgere alpin, cu debite mari vara (rezultate din topirea versanţilor), care se păstrează până la Budapesta. Intră în Câmpia Panonică şi primeşte caracteristicile subtipului respectiv. În final, în cursurile inferioare, regimul de scurgere este de tip est-european, înregistrându-se debite maxime primăvara şi la începutul verii, fenomene de îngheţ iarna, inundaţii primăvara.

b) Rhinul (lungime: 1125 km)Este cel mai important fluviu european sub aspectul transporturilor fluviale (de

mărfuri, călători etc), situaţie favorizată de debitele sale foarte mari şi constante, determinate de suprapunerea unor regimuri diverse.

În partea superioară, Rhinul are un regim alpin (de la izvoare până la Basel), fiind caracterizat şi de un profil longitudinal neregulat (abrupturi de albie, cascade). În continuare, curge prin grabenul dintre Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră, unde prezintă un regim

hercinic. În sectorul inferior, curge pe teritoriile Olandei şi Germaniei, având un regim de scurgere atlantic.

Fig. 9. Bazinul hidrografic al RhinuluiSursă: (http://www.grid.unep.ch/product/publication/freshwater_europe/images/rhine.jpg, accesat în

15. 11. 2007, orele 930)

Regimul hidrologic este relativ constant şi nu se înregistrează fenomene de îngheţ, ceea ce induce valenţe deosebite pentru navigaţie.

Importanţa Rhinului a crescut în urma construcţiei Canalului Main-Dunăre, pe axa de comunicaţie Rotterdam-Constanţa. Este navigabil în stare naturală până la Basel (în Elveţia majoritatea transporturilor grele se derulează prin portul Basel ce interrelaţionează Elveţia cu Marea Nordului).

c) Rhonul (lungime: 812 m)Prezintă un regim alpin până la Lyon. În următorul sector regimul se complică,

primind caracteristici hercinice (Rhonul primeşte o serie de afluenţi din unităţile hercinice: Masivul Central Francez, Munţii Jura etc). În sectorul de la vărsare, regimul prezintă coordonate sudice (mediteraneene).

Fig. 10. Bazinul Rhonului Sursă: (http://www.grid.unep.ch/product/publication/freshwater_europe/images/map6.jpg, accesat în

15. 11. 2007, orele 934)

LACURILE EUROPEI

a) Lacurile glaciareSunt strâns legate de extensiunea gheţarilor montani şi a calotei glaciare. În atare condiţii,

la nivelul continentului european se evidenţiază două regiuni cu frecvenţă mare a lacurilor glaciare: nordul Europei (arealele în care s-a extins glaciaţia continentală) şi munţii înalţi din părţile centrale şi sudice ale continentului (geneza lacurilor este legată de glaciaţia montană).

Subtipuri de lacuri glaciare: lacuri de eroziune glaciară (formate în depresiuni de exaraţie de formă

alungită pe direcţia N-S, generate de eroziune calotei glaciare): ex. lacurile Saimaa, Paijanne din Finlanda (Podişul Lacurilor);

lacuri de acumulare glaciară (apărute în locurile mai joase situate între depozitele morenaice): ex. lacurile Pomeraniene, Mazuriene (Polonia);

lacurile din circurile şi văile glaciare (prezente în Alpi, Carpaţi, Cordilierele Centrale din Pen. Iberică, Munţii Vosgi, Munţii Pădurea Neagră, Munţii Sudeţi, Apenini, Scoţia; ex. lacurile Como, Garda, Maggiore din Italia.

b) Lacurile tectoniceS-au format în depresiunile tectonice rezultate în urma unor mişcări neozoice. Ex.

Ohrid, Prespa, Shkroder, Trasimene, Vănern, Vătern, Malaren etc.