METACOGNIȚIA ȘI ÎNVĂȚAREA PRIN PROIECTE LA ELEVII CLASELOR PRIMARE

Violeta CIUNTU-SAMSON, masterandă, Facultatea de Pedagogie, UPS Tiraspol, or.Chișinău

„Nu-i înveți pe alții ce vrei, nu-i înveți ceea ce știi, îi înveți ceea ce ești” (J. Jaures)

Conceptul de metacogniție este un concept relativ nou. El se leagă strâns de conceptul de

„cogniție”, din care își are rădăcina. De aici și utilizarea frecventă a acestui concept de către

teoreticienii psihologiei cognitive.

Inițial, în 1976 J.H.Flavell, definind conceptul de metacogniție se referea la „cunoașterea

propriei cunoașteri” și la „procedurile de control utilizate pentru a dezvolta propria funcționare

cognitivă”. [2] Metacogniția se raportează, printre altele, la evaluarea activă, la reglarea și

organizarea acestor procese în funcție de obiectivele cognitive sau de datele pe care acestea le

presupun, de obicei pentru a servi unui scop sau unui obiectiv concret. [3]

Tema propusă este de mare actualitate și în același timp are implicații deosebite în dubla

noastră ipostază: cadre didactice care ne dorim performanțe pentru elevii pe care îi îndrumăm cât și

cea de formator pentru acești elevi. Dezvoltarea competențelor metacognitive în cazul elevilor este

„o artă” a cadrului didactic care conduce la motivarea acestora în domeniul abordat, cu un impact

deosebit pentru activitatea lor viitoare. Aprofundarea acestui domeniu poate aduce reale servicii

sistemului educațional din Republica Moldova, atât de ancorat în vechile tipare.

Deși de ani buni se vorbește de procesul de metacogniție, totuși conținutul și semnificația lui

profundă abia încep a fi deslușite, la noi. Din nefericire în sistemul nostru de învățământ tradițional,

acest proces nu este unul aplicat cu generalitate și generozitate, deoarece baza învățării o constituie

transferul de cunoștințe și, mai puțin analiza, înțelegerea și utilizarea experienței pentru a determina

deschiderea spre învățarea ulterioară. [4]

Metacogniţia, sau „gândirea la gândire” se referă la procesele mentale care controlează şi

reglementează modul în care gândim. Metacogniţia este deosebit de importantă pentru învăţarea

prin proiecte deoarece elevii trebuie să ia decizii cu privire la strategiile pe care le vor utiliza şi cum

le vor utiliza. Studiul lui Marzano’s (1998), care a avut ca obiect 4000 de intervenţii diferite de

instruire, a arătat că cei care au reuşit cel mai bine să amelioreze procesul de învăţare, au fost aceia

care s-au concentrat pe ceea ce gândesc elevii despre procesele lor de gândire şi pe cum se simt ei

atunci când învaţă.

Componenta de bază a metacogniţiei este conştientizarea proceselor gândirii. Acești elevi pot

face alegeri inteligente în ceea ce priveşte strategiile pe care le vor utiliza. A doua componentă - de

planificare a metacogniţiei răspunde de „identificarea sau activarea capacităţilor, tacticilor şi

proceselor specifice, care vor fi utilizate pentru atingerea scopului” (Marzano, 1998, p. 60). Ultima

componentă a metacogniţiei este monitorizarea. Această funcţie verifică eficienţa unui plan şi a

1

strategiilor folosite. Monitorizarea continuă a proceselor gândirii şi efectuarea modificărilor

necesare reprezintă o componentă critică a metacogniţiei. [1]

Capacităţile metacognitive ale elevilor se formează şi se dezvoltă într-un mediu în care

procesele reale de gândire reprezintă o parte importantă a instruirii şi a conversaţiei curente la clasă.

Pentru a crea acest mediu, învățătorul şi elevii trebuie să-şi dezvolte un limbaj al gândirii pe care să

îl utilizeze cu toţii în mod consecvent. În cazul proiectelor, elevilor este necesar să li se afișeze în

clasă, pe perete sau la tablă enunțuri care i-ar face să-și reamintească că trebuie să gândească la

propria gândire. Aceasta ar însemna că ei trebuie să se gândească la cât de bună este strategia aleasă

și dacă ea e funcțională în cazul lor.

În concluzie, dezvoltarea metacogniției și valorificarea acesteia în contextul proiectelor

reprezintă pentru elevi resurse importante pentru realizarea cu succes a sarcinilor, în realizarea unei

învățări profunde și durabile și, de aici, asigurarea calității procesului educațional. Capacitățile

metacognitive se dezvoltă progresiv, marcând un stadiu calitativ nou în atitudinea față de învățătură,

stadiul la care elevul devine capabil de prognoză și autocorectare, de cuprindere a structurii

activității de învățare în ansambul ei (A.K.Markova).

Cercetările au demonstrat că puterea de monitorizare corectă a cunoașterii proprii (a învățării)

crește odată cu vârsta, apărând diferențe sensibile de dezvoltare între elevii mai mici (de clasa I și a

III-a) și cei mai mari (de clasa a IV-a) și, mai departe, elevii de gimnaziu și de liceu. Treptat, elevii

devin tot mai capabili să-și regleze în mod corespunzător eforturile de învățare.

E timpul ca cadrele didactice, pornind de la metacognițiile lor, să-i învețe explicit pe elevi cum

anume să abordeze un anumit conținut al proiectelor, care sunt strategiile cele mai eficiente pentru

proiectul dat, cum își poate monitoriza și controla nivelul la care a ajuns în realizarea proiectului,

cum să selecteze informațiile relevante etc. Dincolo de toate acestea, poate cel mai important lucru

constă în faptul că metacogniția semnifică o deschidere spre învățarea continuă.

Recomandat

Nicolae SILISTRARU, dr. hab. în ped., prof. univ., cond. științific.

BIBLIOGRAFIE:

1. CERGHIT, I. Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii.

Iași: Polirom, 2008. ISBN

2. EDITOR Iteach, Metacogniția. Disponibil: http://iteach.ro/pagina/1116/

3. MIHAI (STĂNCESCU) I. Metacogniție și motivație în învățarea academică. Repere didactice/

Autoreferat al tezei de doctor în științe ale educației, București, 2011.

4. AVACOVICI A, Dezvoltarea metacognitivă 2011. Disponibil la:

http://promep.softwin.ro/promep/news/show/1379

2