ETNOGENEZA ROMANEASCA ca proces istoric

Fiecare popor isi are un inceput, o istorie. Poporul roman isi are originea si istoria sa. Prin etnogeneza intelegem procesul istoric de formare a popoarelor (din greaca entos inseamna popor, genesis - nastere).

Spatiul in care s-a produs si s-a desfasurat acest process cuprinde teritorii ale Europei de Sud-Est: Campia Panoniei, Dunarea de mijloc pana la Transnistria si de la Carpatii de Nord pana la centrul Balcanilor, regiune supranumita carpato-danubiano-pontica.

Timpul etnogenezei romanilor reprezinta o perioada de cca 900 ani, desfasurata in 2 etape. Etapa primara cuprinde secolele II-in.de Hr.-I d.Hr. si dezvaluie formarea daco-romanilor, iar cea de-a doua etapa, finala, include secolele VI-VIII d.Hr. si reprezinta formarea poporului roman propriu-zis.

Elementele componente ale etnogenezei romanesti contituie tracii – substratul, romanii – baza, si in rol de albstrat – popoarele barbare.

In cazul etnogenezei romanesti, atestam mai multi factori ce au stat la baza procesului istoric si anume: limba latina, colonizarea romana, instituirea cetateniei romane, educarea romana, casatoriile mixte, urbanizarea, relatiile economice si comercial. Totusi, rolul decisiv au avut 2 factori de baza: romanizarea si crestinismul. Romanizarea a determinat profilul etnolingvistic, cultural, politic, administrativ si national. Prin romanizare, poporul dac devine un etnos romanofon. Crestinismul a determinat mentalitatea romana, spiritualitatea, unitatea si continuitatea poporului roman, pastrarea spiritualitatii romanice ale neamului.

Premizele sau conditiile ce au generat noul etnos au fost in primul rand civilizatia traco-geto-daca care a fost drept teren al etnogenezei romanesti, civilizatia greaca ce a favorizat departarea de lumea barbara si apropierea de cultura si viata dezvoltate ale elenilor si civilizatia romana, care asimiland poporul dac, a fost principalul element al modelarii specificului national al poporului roman.

Oroginea comuna (indo-europeana) a traco-getilor si romanilor, relatiile deja existente a tracilor cu grecii, inclusi fiind deja in sistemul relatiilor antice pana la expansiunea romanica, gradul relativ inalt de dezvoltarea individuala a tracilor, punctele de compatibilitate inalta, indeosebi in domeniul culturii materiale si spirituale, religie si alte premize au favorizat in cel mai pozitiv mod interactionarea dacilor si romanilor, din acest melanj etnic formandu-se poporul roman.

Procesul romanizarii a decurs pe 2 cai de baza: oficiala sau politica si neoficiala sau populara. Pe calea politica intelegem romanizarea prin intermediul aparatului de stat, folosirii tuturor mijloacelor pentru mentinerea integritatii. Pe calea populara s-au transmis valorile materiale, spirituale acceptate benevol de poporul autohton.

Nuclee de iradiere au servit oraesle si targurile romane, asezarile rurale de tip roman, taberele militare romane, centre administrative, economice, religioase romane, scolile romane s.a.

Din punct de vedre istoric, romanizarea romaneasca deruleaza astfel, avand la baza 3 etape: preliminara si prin ea intelegem: expansiunea romaneasca in Dunarea de Jos (74-72), cucerirea Dobrogei de catre romani (29-28 in.de Hr.), formarea provinciei Moesia (15 dupa Hr.), includerea Dobrogei in Moesia (anul 46), includerea Moldovei de Sud si orasului Tyras in componenta Moesiei (57-67), razboaiele daco-romane din 85-89 si formarea provinciei Moesia Inferior si Superior (86), razboiele dintre Traian si Decebal din 101-102 si 105-106, cucerirea Daciei de catre romani si formarea provinciei Dacia (106). Etapa decisiva este perioada de existenta a provinciei Dacia (106-275) sub implicarea directa si activa a romanizarii, existenta trupelor romane pe teritoriile dacice. Principale orase prin intermediul carora se realiza romanizarea erau Moesia Inferior, Scitia Minor, Moesia Superior, Panonia. Etapa finala cuprinde retragerea administratiei romane, desi Roma continua sa pastreze controlul indirect prin intermediul crestinismului cel mai mult.