Emil Cioran

Emil Cioran

UN COMEDIAN N COMEDIA UMANA

Diferitele poziii teologice legate de principiul divin, manifestate de-a lungul secolelor, se aseamn cu teoria sistemelor care spune ca, pentru a comunica, acestea trebuie cu necesitate sa se recunoasc. Or, care e puntea de legtur ntre aceste viziuni diferite i cum se implica principiul divin n comunicare? Sa fie, oare, prin identificarea imediata i totala a lui Tao sau a lui Zen, acel laisser-faire divin care deschide ochii omului ctre realitatea cea mai umila? Sa fie, oare, prin revelaia individuala, elitista i pura a Perfecilor, pe care accesul la gnoza (si prin gnoza) i-a eliberat de ignominia acestei lumi? Sa fie, oare, prin acea forma de sublimare ce urmeaz a fi atinsa undeva, ntr-o regiune intermediara, n acel adnc secret al sufletului, despre care vorbesc Eckhart i toi misticii renani? Sau corespunde, oare, vreunei stri de gratie, unei lumini pe care doar mortificarea corpului i asceza spiritului permit s-o (re) integram? Numai ca atunci deja n-am mai fi din aceasta lume; ori, a-i petrece viaa ncercnd sa iei din infernala samsra echivaleaz cu o mrturisire de neputina i de inutilitate.

A pune totul pe seama pcatului originar, pentru care nu mai sfrim de pltit, ar nsemna sa reducem omenirea la un punct negru i vicios, opera divina la o perversiune i timpul etern la acea linie dreapta a istoriei pe care a definit-o cretinismul. Se impune, deci, sa gsim cel putin o explicaie valabila; paradisul i hrana terestra exista, pare sa vrea sa spun Cioran, e nevoie nsa sa tim sa le identificam sub dogma unei religii vinovata de a fi corupt scepticismul i de a fi provocat o inflaie nivelatoare de suflet. Problema e ca i place sa gloseze pe seama decderii, i place sa triasc asemenea unui parazit al Pcatului originar (DR), ceea ce nu uureaz sarcina celui ce ar dori sa deosebeasc ntre drama autentica i impostura prin stil, ntre sfsiere i infatuare.

Posesia Celuilalt fiindu-i refuzata, Cioran i inventeaz un fel de existenialism pesimist i ironic: se va mulumi sa fie, oricare ar fi josniciile pe care le implica aceasta abdicare. n inima filosofiei cioraniene, ironia rmne singurul rspuns adevrat la des-cntarea lumii. Uneori, ea se arata capabila i de a-i dezvlui pozitivitatea farnic i de a-i converti disperarea n recuperare senzoriala. Renunnd la orice certitudine explicita i la orice tiin ultima, Cioran se ntoarce la virtuile celui mai bogat i mai periculos extaz, cel al unei participri la primordial care nu datoreaz nimic credinei i care nu conduce neaprat la transcendenta. E vorba despre extazul fundaiilor imanente ale vieii: Sa poi atinge rdcinile acestei lumi, sa ajungi la beia suprema, la experienta orgoliului i a primordialului, iat trirea sentimentului metafizic izvort din extazul elementelor eseniale ale fiinei. (CD) E o dorin de tnr ptima care se descoper deodata insuportabil de singur ntr-un timp vid, n care spiritul sau rtcete n cutarea adevrurilor ultime. Dar e i expresia unei forme de negaie specific romneasca, deja evocata; desi notorie, aceasta nu e, de fapt, niciodat destructiva, caci ea nu anihileaz o realitate fara a crea o alta, mai bogata, i opoziia ei se adreseaz unui mod de existenta i nu existentei nsei. Ori, cum nedeterminarea statica a gndirii nu-i apare ntotdeauna ca o alternativa superioara, Cioran s-a strduit adesea sa o ocoleasc printr-o cufundare panteista, care l conduce n apropierea lui Dumnezeu. Un nimic dar un nimic ptrunztor i e de ajuns pentru a se mpca cu mizeriile existentei: Uneori, cea mai subtila i mai indivizibila senzaie ne apropie de absolut. [] Totul e religios. (CA) Progresiv, s-a strduit sa sfarme farmecul exterior, susceptibil de a se lsa 'furat' de Dumnezeu, pentru a se refugia n principiul atemporal al propriei naturi. i extrage de aici certitudinea pasionata ca cel putin o parte din noi scpm duratei si, ghemuindu-se la marginile sie nsui, explodeaz ntr-o jerba de lumina care zguduie universul i l face pe Dumnezeu inutil.

Sa fie, oare, extazul materializarea unei rupturi, a unei distrugeri, obscura posibilitate de a fi n afara sa, ori expresia unei energii i a unei voine debordante, permind materiei impure sa se tearg n fata scnteii divine? Credem ca e mult mai mult, la Cioran, care i fondeaz metafizica pe o etica vitalista creia i imprima un suflu ranchiunos: sa trim pentru ca lumea nu are sens, s-l urm pe Dumnezeu care ne ignora superb, s-L smulgem din tronul sau aurit cu bune intenii, fara totui a uita ca dincoace de Dumnezeu nu ne rmne dect dorul de El. Nu ne ndeprtm de nebunie sau de sinucidere dect imaginndu-ne un dup. Ori, trebuie o vocabula pentru a-l desemna fara a cdea n nedeterminare i Cioran, chiar daca detesta numele n aceeai msur ca i conceptul, l prefera pe Dumnezeu Necuprinsului. (MA) E adevrat ca luciditatea nu incita la complezenta, dar, oricum, Cioran i zgndre cu temeinica placere angoase i frustrri diverse veghind ca, prin intermediul ironiei sale oscilante i zeflemitoare, care te face sa nghei adesea, nici o urma de convingere sa nu se strecoare cumva. Desigur, imprecaiile de tineree s-au estompat, vrsta i confruntarea cu spiritualiti mai calme, ca budismul, au lustruit expresia i au fcut-o mai neleapt, nu n fata vieii ci, poate, n fata revoltei. Faptul ca aceasta singulara indiferenta sau acest dispre fata de lume (n care nu credem, dar pe care critica pare sa le privilegieze) sunt strine naturii sale nu e ascuns de Cioran, care o afirma cu acea lipsa de orbire asupra sa ce-l caracterizeaz i i compenseaz izbucnirile devastatoare: Fara rival n cultul Impasibilitii, am aspirat frenetic la ea, astfel nct, cu ct doream mai mult s-o ating, cu att ma ndeprtam mai tare de ea. Dreapta deruta pentru cel care urmrete un scop contrar naturii sale. (FI) Nici credincios, nici ateu (NN), Cioran nu se lsa nelat de sarcasmele sale; tie ca nu e uor sa vorbeti i sa abuzezi de Dumnezeu cnd te afli la mijloc, ntr-un fel de ntre al speciei umane. Trirea diaforei l-a nvat ca opusul alteritii fata de sine nu e identitatea cu sine, ci o relaie care amesteca diferena i coincidenta. La aceasta confuzie se adauga verbul sau ironic, n acelai timp polemic i participativ, abstract i afectiv, meninnd n suspens sfidarea i abandonul, dezechilibrnd un sistem de valori prin focalizarea asupra uneia singure Dumnezeu ale crui atribute sunt alternativ destituite sau rvnite. Sufer din cauza asta, caci nu este nimic mai exasperant dect ironia fara falie (NN), desi tot ea vine s-l traga de mneca, scuturndu-i provizoriu hainele nihiliste sau paradoxale pentru a se mpodobi cu adevrata libertate ce i e proprie, ntinzndu-i o oglinda daca nu limpede, cel putin odihnitoare: La urma urmei, nu mi-am pierdut vremea, m-am fit i eu ca oricare altul prin acest univers aberant. (MA)

n acest spatiu psihologic i intelectual median, instabil fiindc experimental, Cioran i permite luxul unei deschideri ctre un dat n ansamblu pozitiv, dar ambiguu prin excelenta, pe care l numete coninut. Credem ca aceasta ultima noiune, desi enigmatica, nchide sinteza refleciei cioraniene asupra divinitii. n dialogul sau cu Branka Bragavac (n CC), opereaz o distincie ntre un coninut interior, perfect separat i chiar ostil inteligentei, care definete omul, i marele coninut. Primul pare sa pstreze amintirea scnteii eckhartiene, n care Dumnezeu rmne n acelai timp imanent i transcendent, al bipolaritii viziunii maniheene, care face din emanaiile deczute purttori de lumina nghiit, i al vidului-plin ca stare a contiinei unificate. Ar mai fi, apoi, saltul ctre marele coninut, concept difuz n care Cioran accepta s-l introduc pe Dumnezeu ca pe suprema limita a singurtii i prag al dialogului pustiitor dar necesar cu Celalalt.

O concluzie demna de Cioran nu poate avea dect forma unei aproximri, dat fiind ca, pentru el, sensul ncepe sa se nvecheasc, iar domnia evidentei se apropie de sfrit (TE). i totui, ne permitem sa diagnosticam la el o fervoare religioasa inversata, pe fondul unei aproape imposibile aliane ntre clarviziune i bucurie, creia i se potrivete att de bine refrenul medieval: Nu stiu de unde vin, /Nu stiu cine sunt, /Nu stiu cnd mor, /Nu stiu unde ma duc,? Ma mir ca sunt att de vesel.

Cioran triete experienta finitudinii moderne i i locuiete ireconciliabilele cu durerea unui sfsiat de viu. Dar i se ntmpla adesea acestui calau de neant sa nu fac corp comun cu opera sa, sau mai degrab invers, sa se triasc n cuvnt, daca nu o poate face n el nsui. Demonismul sau frenetic, blasfemele sale pasionate construiesc o afirmaie pe dos a Demiurgului cel rau tocmai pentru ca, poate, i triete scrisul ca pe o rzbunare deviata, fara riscuri, transferndu-i povara insatisfaciei sale autentice. Strategiile camuflajului Eului sau vulnerabil i al adevratelor sale sentimente religioase l fac aproape insuportabil pentru cei ce cauta n opera sa o construcie lineara i certitudini negative; acest tip de cititor, care se drapeaz voluptuos ntr-o negaie de mprumut, ar fi surprins s-l aud declarnd: dup ce-ai scris vreo dou-trei chestii n care ai executat Universul, poi sa te duci la plimbare. Vectorul sau ctre divinitate e, fara ndoiala, excesul, dar verbalizarea urii poate foarte bine disimula iubirea. i apoi, pentru a rmne n ton cu echivalenta baudelairiana, ce importanta are daca nevoia de Alteritate suprema vine dintr-o amintire paradiziaca sau dintr-o predispoziie ctre convulsie? Nu exista metoda, nici soluie cioranian la problema raporturilor noastre cu Dumnezeu. Pare, totui, sa spun ca a-L contesta este singura noastr ans. Cu condiia ca, totui, sa ne amintim ca Dumnezeu este, chiar daca nu e. (NN)

Poate ca orice opera adevrata trebuie sa rmn nc enigmatica odat descifrata. i aceasta rezistenta, crede Decottignies, ar fi efectul ironiei pe care o o pune n micare. Resursa estetica cioranian i vitalitate a unei poetici transgresive, ea ne elibereaz de principiul identitar i dezinhiba cuvntul ntr-o alta logica a comunicrii. Iar aceste momente irepetabile pe care ironia le rpete seriozitii umane sunt prea rare i prea fragile pentru ca sa nu savuram otrava speciala a lecturii de gradul doi, sau al unei alte lecturi simultane pur i simplu. E o forma de placere a textului aceea de a ne lsa sedui de iluzia n care ne antreneaz Cioran, cu miastra stpnire a verbului divizat i a impudorii Eului n exil care ne face sa trim disoluia oricrei prezente linititoare. Simim, confuz, ca nihilismul sau se ucide n cuvnt i ca n afara discursului nu rmne dect dezagreabilul si, totui, reconfortantul sentiment al caducitii oricrei valori, ncepnd cu cea a sacrului i a transcendentei. Ironistul e tipul nsui de intelectual modern si, n aceasta perspectiva, poate fi citita n mod diferit viziunea despre lume i postura existenial a lui Cioran care se traduce prin balansul ntre afirmarea excesiva a subiectivitii i negarea lumii, cnd nu e invers. Gnditorul aparine pur i simplu uneia din aceste epoci mai disonante dect altele, n care, dup cum precizeaz H. Scepi, discordanta e un stil, scrnitul din dini o locuiune completa, iar deriziunea, procesul combinat al unei enunri neregulate i a unei descompuneri cronometrate. Acest studiu a fost o poveste de dragoste. Una adevrat, adic o experienta vitala deplina. Ne-a antrenat n ea un autor care ne-a druit un amestec nucitor de nelinite inconsolabila i de ironie poznaa. Daca a reuit sau nu sa duca la bun sfrit trista (sau salutara) isprava de a ne sorti confuzionismului, s-i lsm beneficiul ndoielii i sa ne oprim odat cu aceasta mrturisire despre o suferin pudic voalata de aroganta: Echivocul, care regleaz toate raporturile noastre cu lumea aceasta i cu cealalt, l-am pstrat la nceput pentru noi; l-am rspndit mai apoi primprejur astfel nct nimeni sa nu-i scape, nici o fiin vie sa nu mai tie la ce sa se atepte. [] Infernul este rugciunea de neconceput. (DR)

SFRIT