Emil Cioran şi cuvântul încarnat

În România, Emil Cioran este deja un autor uitat. După momentul triumfal al

redescoperirii sale, de la începutul anilor 90, opera marelui scriitor a fost supusă unor

atacuri ticăloase din partea unor revizionişti de doi bani. Aceste atacuri au avut darul să-i

intimideze pe exegeţii serioşi ai operei sale, aşa încât astăzi ne aflăm în situaţia unei

adevărate “conspiraţii a tăcerii” ţesute în jurul personalităţii marelui scriitor. În vreme

ce, în Franţa, opera sa completă este publicată la Gallimard, în prestigioasa colecţie

“Quatro”, în România, tronează încă ediţiile postdecembriste, scoase de Humanitas, la

repezeală şi în condiţii grafice mizerabile. Uităm că Emil Cioran este una dintre puţinele

“valori universale” pe care le avem, unul dintre cei mai desăvârşiţi mânuitori ai limbii

franceze. Dacă noi îl ştergem cu uşurinţă din memoria colectivă, în Occident, Cioran va

pieri numai când limba franceză îşi va da obştescul sfârşit.

Verbul încarnat

Pentru Cioran, cuvintele nu aparţin nici unui limbaj “pur”, care să exprime

“nespusul”, nici limbajului instrumental al simplei “ilustrări”. Cuvintele se apropie de

condiţia Verbului Încarnat. Cioran încearcă să reânvie tradiţia medievală în care se

situează Dante Allighieri şi scrierile misticilor. Este vorba de “littera gesta docet” în care

o percepţie fizică este “suportul” unei înalte spiritualităţi. Cehov spunea că puşca de pe

perete, de la începutul unei povestiri, trebuie să fie descărcată, să bubuie, la sfărşitul

povestirii. Pentru Cioran cuvintele ar trebui să aibă puterea de a schimba lumea într-o

manieră directă, palpabilă: “Efectul pe care o carte îl exercită asupra noastră nu este

real decât atunci când simţim dorinţa de a-i imita intriga, să ucidem dacă scriitorul

ucide, să fim geloşi dacă este gelos, să fim bolnavi sau muribunzi dacă el suferă sau

moare”. Cioran deploră separarea cuvântului de lume; vidată de substanţă ontologică,

slovele devin nişte semne goale – semne neîncarnate şi demonetizate datorită circulaţiei

lor permanente.

Paralelismul dintre schimburile monetare şi circulaţia cuvintelor goale este

evident. Cuvântul nu mai este nici “cuvântul încarnat” al tradiţiei medievale, şi nici cel

“acoperit în aur” al perioadei clasice, a cărui înţeles era garantat de un etalon universal.

1

Circulând mereu, slovele au ajuns la condiţia degradantă a “unui aliment mestecat de

alţii”.

Degradarea cuvintelor datorită uzajului lor lingvistic, corespunde degradării

istorice a civilizaţiilor. Cum afirmă Joseph de Maistre, citat de Cioran în “La tentation

d’exister”: “Toute dégradation individuelle ou nationale est sur le champ annoncée par

une dégradation rigoureusement proportionelle dans le langage.”/ Orice degradare

individuală şi naţională este anunţată imediat de o degradare riguros proporţională din

limbaj”. În maniera societăţilor postmoderne, cuvintele “anemiate” vădesc un deficit de

substanţă vitală, le lipseşte reazămul solid al unui sol ontologic. Cioran preconizează

întoarcerea la un “nou idiom” care să înlocuiască cuvintele “mestecate”: “Omul ar trebui

să-şi creeze o altă iluzie a realităţii şi să inventeze în scopul acesta alte cuvinte, întrucât

ale lui sunt lipsite de sânge şi, în stadiul lor de agonie, nu mai este posibilă nici o

transfuzie”.

Recursul la scriitura clasică

Invenţia unui astfel de limbaj este însă imposibilă. O “vocabulă intactă” sau o

“articulare pură” sunt incomprehensibile. Dacă nu poate reînvia “cuvântul încarnat”,

Cioran se străduie măcar să redea cuvintelor transparenţa lor iniţială. Scrie în limba

franceză a Clasicismului întrucât nu vrea să-şi exprime viziunea sa asupra lumii într-un

limbaj obişnuit, lipsit de claritate şi “universalitate”. Stilul “francezului” Cioran vădeşte o

deviere frapantă faţă de norma “comunitară” a utilizării limbii franceze. Cuvântul clasic

evită gregaritatea limbajului şi, sub pana lui Cioran, el ne oferă o percepţie reânnoită

asupra lumii. Dacă slovele “mestecate” ne trimit la o viziune banală, bazată pe circulaţia

iluziilor, stilul clasic (a lui Cioran) descoperă în permanenţă o semnificaţie autentică

fondată pe adevărurile “de nerespirat” ale unei conştiinţe “clare”. “Prostituându-se” în

semne acoperite de iluzii, cuvintele “mestecate” circulă şi se degradează. Cuvintele lui

Cioran, ataşate retoricii clasice, sunt însă mots lucides, inconvertibile, se sustrag

circulaţiei degradante la care sunt supuse cuvintele-iluzii.

În Clasicism, cuvântul este “plin”, garantat de un etalon universal. Pentru Cioran

acest etalon este dat de adevărurile “de nerespirat” pe care i le revelează o “luciditate

extremă”. În momentul în care zidul iluziilor a fost dărâmat, cuvintele nu mai pot minţi;

semnificantul reflectă din nou semnificatul iar cuvintele încetează de-a mai fi ficţiuni

2

găunoase, Au probitatea de a pronunţa adevărul teribil privitor la existenţa umană. Ca şi

moraliştii epocii clasice, Cioran vrea să demoleze toate iluziile; el nu mai crede însă în

marile virtuţi (dragoste, curaj, prietenie) pe care un La Rochefoucauld le venera (încă)

atunci când denunţa imitaţiile lor mincinoase.

Pesimismul lui Cioran merge mai departe, până la demolarea omului ca specie.

Împotriva antropocentrismului moraliştilor francezi, Cioran proclamă superioritatea

plantelor şi a animalelor faţă de om “Animalul cel mai nenorocit trăieşte, într-un fel, mai

bine decât noi”.

Cuvintele “mestecate” se îndepărtează de experienţa existenţială a cărei ultimă

realitate este experienţa neantului. Limbajul comun este incapabil să redea această

experienţă; o ascunde sub valul unor fictiuni care redau o realitate suportabilă. Cioran îşi

propune să formuleze într-o manieră directă Adevărul. Scriitura sa stabileşte o relaţie

adecvată între semnificant (cuvânt) şi semnificatul “irespirabil” pe care îl exprimă. Acest

raport de adecvare este legitimat de experierea subiectivă, dar cu valoare universală, a

adevărurilor ultime. Potrivit lui Cioran, limba română este încă tributară mecanismelor de

iluzionare, franceza favorizează însă cuvântul translucid care deschide calea directă către

esenţa tragică a lumii (neantul)

Cioran păstrează regimul aristocratic al “marelui stil” pentru a proscrie cuvintele

banalizate de uzajul comunitar. În mod paradoxal, limbajul clasic este mai aproape de

sursele adevărate ale vieţii, de acel “teribil” existenţial. Iată de ce este şi mai aproape de

omul autentic, în sânge şi oase care acceptă să se confrunte cu adevărul ultim al condiţiei

sale.

Dar un astfel de limbaj, a cărui etalon absolut este adevărul irespirabil, riscă să

promoveze propriile sale iluzii. Cioran nu este întru totul mulţumit de “cuvântul clasic” ;

iată de ce îl va “personaliza”, punându-l să treacă testul experienţei individuale:

”Maniera unui scriitor este condiţionată fiziologic; el posedă un ritm al lui, presant şi

ireductibil” În opera sa, scriitura clasică devine spaţiul unei noi expresivităţi unde

nuanţele libere, “flotante” au o corespondenţă în planul existenţei subiective. Aforismele

moraliştilor francezi rămâneau încremenite în perfecţiunea lor stilistică întrucât vizau

omul universal al epocii clasice. Moraliştilor, natura umană li se părea eternă, comună

tuturor, ceea ce îi determina să întoarcă spatele istoriei şi eului subiectiv. Cioran leagă

3

însă aforismul de aventura eului şi a unei umanităţi căzute în timpul blestemat al istoriei.

Adevărul universal este revendicat în numele unei conştiinte personale hiperlucide care

nu mai disociază elementele personale, intime de cele impersonale.

Supus testului “trăitului”, aforismul moraliştilor pierde, în opera lui Cioran,

rigiditatea formulei şi adoptă forma fragmentului. Deturnat, aforismul devine fractură,

fragment, fragmentare. Cioran introduce un dezechilibru în perfecţiunea clasică, o nuanţă,

o de-formare. Nuanţa nu demolează însă scriitura sa clasică. Dimpotrivă. Paradoxurile,

ironiile, contrastele paroxistice (între strigăt şi tăcere), oximoronul destabilizează formula

aforistică dar “intensifică” puterea cuvântului clasic prin jocul semnificaţiilor

contradictorii. Cioran nu ajunge totuşi la deturnări violente de tip avantgardist; folosirea

nuanţelor verbale converteşte orice exces al limbajului într-un “vis de estetism”.

Vis de estetism intim legat de o aspiraţie religioasă. Nu trebuie uitat că scrisul lui

Cioran este bântuit de obsesia cuvântului încarnat, imposibila alianţă dintre materie şi

virtualitate (necuvântul). În final, experienţa subiectivă a eului cioranian sfârşeşte în

registru stilistic. “Eul” nu are esenţă, nu are alte calităţi decât maniera sa de a scrie. Este

un aforism “deformat”.

4