ELEMENTE DE DREPT PENAL

BILET 1.

1. Aplicarea legii penale în timpNici o faptă umană nu poate fi considerată infracţiune şi nu va putea fi

pedepsită dacă nu a existat o dispoziţie anterioară prevăzută într-o lege organică (prin încălcarea principiilor constituţionale au fost încriminate fapte şi prin Ordonanţe de urgenţă ale Guvernului), prin care fapta să fie încriminată şi pedepsită. Respectarea acestui principiu este impusă şi de legalitatea încriminării.

Conform Constituţiei (art.15, alin. (2), "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

În materie penală principiul lucrului judecat nu are aceeaşi aplicabilitate ca în materie civilă. Dacă o lege nouă abrogă incriminarea sau reduce pedeapsa, aceste schimbări profită condamnatului.

În Codul penal, în art. 10-16 sunt, de asemenea, cuprinse norme care reglementează aplicarea legii penale în timp. În privinţa acţiunii în timp a legii penale se impune a fi analizate următoarele momente: intrarea în vigoare a legii, activitatea legii şi ieşirea din vigoare a legii.

a) intrarea în vigoare a legii penaleEficienţa legii penale începe din momentul intrării sale în vigoare

(moment de la care dobândeşte caracter obligatoriu pentru toate persoanele fizice şi juridice) şi durează până când este scoasă din vigoare.

De la data intrării în vigoare a legii penale se prezumă că toţi cetăţenii, dar şi persoanele juridice în partea ce le priveşte, cunosc legea, iar în cazul în care au încălcat-o nu pot invoca necunoaşterea legii (nemo consetur ignorare legem). Operează prezumţia absolută de cunoaştere a legii, prezumţie care nu poate fi combătută.

Pentru ca principiul potrivit căruia nimeni nu se poate scuza pentru necunoaşterea legii să nu fie ficţiune, se impune ca statul să ia măsuri de aducere la cunoştinţă a legii. Acest fapt se realizează prin publicarea legii în Monitorul Oficial. Regula generală este că orice lege, deci şi legea penală, intră în vigoare la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul acelei legi[1]. De regulă, legea prevede în partea finală data de la care intră în vigoare.

Fapta ce contravine normei penale nu poate fi pedepsită dacă nu este comisă cu vinovăţie şi, de aceea, statul trebuie să creeze posibilitatea cunoaşterii faptelor ce sunt supuse sancţiunilor penale şi deci interzise pentru cetăţeni. Unele fapte, nominalizate de legea penală, sunt interzise şi pentru persoane juridice.

Norma penală se adresează şi organelor statului însărcinate cu misiunea de a supraveghea respectarea normei de către persoanele fizice sau juridice, şi de a interveni pentru restabilirea ordinii de drept prevăzută în normă în situaţia în care prevederile din norma penală au fost încălcate.

b) activitatea legii penaleÎn timpul cât se află în vigoare, norma penală se aplică în continuu,

imediat, obligatoriu, fără suspendări, faţă de toate persoanele fizice sau juridice aflate în zona teritorială de jurisdicţie a statului român.

Cu privire la aplicarea legii penale, în art. 10 Cod pen. este înscris principiul potrivit căruia "Legea penală se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât legea penală se află în vigoare". Rezultă că legea penală nu se aplică, de regulă, nici faptelor penale săvârşite înaintea intrării legii în vigoare (nu retroactivează), nici după ce aceasta a ieşit din vigoare (nu ultraactivează).

Referitor la activitatea legii, istoria dreptului consemnează legi care s-au aflat în vigoare timp îndelungat. De ex., Codul civil al lui Napoleon, cu modificările inerente produse de transformările din relaţiile economico-sociale existente în anii 1800, este valabil şi în zilele noastre. Un alt exemplu îl constituie Legea celor XII Table care s-a aplicat timp de peste 10 secole.

c) ieşirea din vigoare a legii penaleNormele penale prin care sunt încriminate faptele omului pot avea o

activitate mai îndelungată în timp, cum este de ex., cazul furtului sau al omorului şi norme penale cu o existenţă mai redusă în timp, de ex., fapta de subminare a economiei naţionale care a avut o perioadă de încriminare relativ scurtă şi a fost abrogată imediat după evenimentele din decembrie 1989. 

Schimbările intervenite în relaţiile economico-sociale ce se produc pe teritoriul de competenţă a legii penale, determină implicit şi modificarea sau renunţarea la unele dispoziţii din norma penală, la întreaga normă penală sau chiar la întreaga lege penală. O astfel de lege va fi înlocuită cu altă lege, dacă fapta sau faptele prevăzute ca infracţiuni în legea veche nu au fost dezincriminate. Spunem în această împrejurare că legea penală a ieşit din vigoare, consecinţa fiind că ea nu mai poate fi aplicată în viitor (excepţie făcând legea mai favorabilă şi legile care dezincriminează unele fapte).

 Ieşirea din vigoare a legii penale se produce prin următoarele modalităţi:

A. Prin abrogare, care este principala modalitate de scoatere din vigoare a legii. Abrogarea este de două feluri: „expresă” sau „tacită”.

1. Abrogarea expresă a fost clasificată şi ea în doctrina juridică în abrogare expresă directă şi abrogare expresă indirectă.

- abrogare expresă directă a unei legi penale se produce atunci când încetarea aplicării sale este dispusă prin altă lege de aceeaşi forţă juridică (lege organică) sau de o lege cu forţă juridică superioară (în cazul legilor penale prin lege constituţională);

- abrogarea expresă indirectă, când în legea nouă se prevede că „se abrogă orice dispoziţie contrarie”;

2. Abrogarea tacită sau subînţeleasă, are loc atunci când, deşi a fost adoptată o lege nouă care reglementează diferit aceleaşi relaţii sociale, în cuprinsul ei nu se precizează expres că legea veche se abrogă.

B. Autoabrogarea, sau ajungerea la termen are loc atunci când într-un articol din lege se prevede că ea se aplică numai până la o anumită dată, fără să mai fie nevoie de o dispoziţie de abrogare. Este modalitatea obişnuită de ieşire din vigoare a legilor temporare sau excepţionale. În acest sens art. 9, Cod pen. dispune "Legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp".

Abrogarea unei legi poate fi:a) totală – presupune scoaterea din vigoare a conţinutului întregii legi;b) parţială – presupune scoaterea din vigoare a anumitor dispoziţii din

legea anterioară.Abrogarea expresă este modalitatea recomandată pentru ieşirea din

vigoare a legii penale. În acest fel destinatarii legii penale cunosc faptul că legea nu mai este în vigoare, se respectă principiul legalităţii încriminării şi pedepsei, este înlăturat conflictul de legi penale, este prevenită practica neuniformă a instanţelor judecătoreşti şi procese inutile determinate de căile de atac pricinuite de aplicarea unor legi abrogate. În noul Cod penal, ieşirea din vigoare a tuturor articolelor pe care legiuitorul nu a dorit să le mai menţină din reglementarea actuală se va realiza prin abrogare tacită.

Deşi nu trebuie confundată modalitatea abrogării normei juridice cu modalitatea republicării normei, de cele mai multe ori republicarea se realizează când a intervenit modificarea unor norme din legea penală. 

În practica judiciară prezintă interes determinarea timpului în care s-a săvârşit infracţiunea, pentru a se şti care lege se aplică pentru cercetarea şi tragerea la răspundere a infractorului, astfel:

1. Infracţiunile materiale (de rezultat) sunt săvârşite când se produce rezultatul (de ex., delapidarea, se consumă în momentul în care bunul a fost însuşit, folosit, traficat de către funcţionarul care îl administra sau gestiona);

2. Infracţiunile de pericol (formale) se consumă în momentul săvârşirii acţiunii infracţionale (de ex., abandonul de familie);

3. Infracţiunile continuate când s-au săvârşit cel puţin două acţiuni sau inacţiuni repetate la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale. Fapta se consumă în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni (de ex., sustragerea, în mod repetat, din gestiune a unor bunuri, dacă gestionarul sau administratorul au avut reprezentarea de ansamblu a întregii activităţi infracţionale pe care o va desfăşura);

4. Infracţiunile continue se consumă în momentul începerii acţiunii (inacţiunii), dar se epuizează când a încetat ultima acţiune sau inacţiune (de ex., ocuparea abuzivă a locuinţei);

5. Infracţiunile de obicei se consumă când a avut loc acţiunea care indică obişnuinţa sau îndeletnicirea (de ex., cerşetoria, prostituţia, proxenetismul).

În cazul infracţiunilor în care sunt realizate mai multe acţiuni sau infracţiuni, dacă s-a început executarea sub imperiul unei legi şi se continuă sub altă lege, se aplică întotdeauna legea nouă, deoarece infracţiunea s-a comis când această lege era în vigoare, era activă.

Tot legea nouă se aplică şi atunci când prin dispoziţiile ei s-au reglementat alte modalităţi de comitere, ori s-a schimbat calificarea faptei, sau sancţiunea prevăzută pentru aceasta, chiar dacă sancţiunea este mai aspră. Se procedează astfel întrucât noua calificare le califică şi pe cele anterioare.

Momentul săvârşirii actului de instigare, precum şi al complicităţii anterioare săvârşirii faptei, este considerat acela al comiterii acţiunii deoarece există unitate de infracţiune pentru participaţia în aceste forme.

De reţinut că instigarea şi complicitatea, ca acte de participaţie, dobândesc semnificaţie penală, numai din momentul trecerii autorului la executarea acţiunii.

Dacă s-a instigat ori au fost săvârşite acte de complicitate la o faptă care nu era infracţiune când au fost comise astfel de acte, fapta nu va constitui infracţiune.

În cazul infracţiunilor complexe, când infracţiunile care o compun sunt indivizibile, se aplică dispoziţiile care incriminează fapta complexă în întregul său.

A. Concursul legilor penaleExistă concurs de legi penale atunci când două sau mai multe legi ori

norme aflate în vigoare reglementează aceleaşi relaţii sociale. Această situaţie nu se confundă cu conflictul de legi, când noua lege survine ulterior şi numai aceasta este în vigoare.

Există concurs de legi penale, de ex., când acelaşi aspect este reglementat într-o lege generală, dar şi într-o lege specială. De ex., potrivit legii generale în materie, Codul penal, furtul se pedepseşte cu închisoare de la un an la 12 ani (art. 208 alin. (1), indiferent de valoarea prejudiciului cauzat. Potrivit art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998, furtul de material lemnos din fondul forestier este pedepsit cu închisoare de la un an la 5 ani, dacă valoarea prejudiciului cauzat este mai mare de cinci ori decât valoarea unui metru cub de masă lemnoasă pe picior sau dacă fapta a fost săvârşită de două ori în ultimii 2 ani. În această situaţie, când aceeaşi faptă „furtul” este reglementat în acelaşi timp în două acte normative aflate în vigoare, se va aplica norma din legea specială (din ordonanţă).

Este posibil să existe concurs de legi şi între o lege generală sau specială şi o lege excepţională. În această situaţie se va aplica legea specială pe perioada limitată cât acesta este în vigoare.

a) principiul neretroactivităţii legii penalePrincipiul neretroactivităţii legii penale îşi găseşte consacrarea

legislativă în Codul penal în art.11. Potrivit acestui principiu legea penală nu se aplică faptelor care la data când au fost săvârşite nu erau prevăzute ca infracţiuni în vreo lege penală. Soluţia aplicată de legiuitor este corectă, întrucât nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă care la data când a fost săvârşită nu era interzisă de o normă de drept penal. Nimeni nu poate fi obligat să aibă o conduită care nu este prescrisă într-o normă de drept.

Argumentul care impune principiul neretroactivităţii normei juridice ţine de stabilitatea ordinii de drept[2]. Raporturile sociale reglementate prin normele de drept aflate în vigoare la un anumit moment, nu pot fi schimbate de fiecare dată când legiuitorul înţelege ca aceleaşi raporturi sociale să le reglementeze diferit pentru viitor. Actele încheiate pe baza legii trebuie să aibă valabilitate pentru totdeauna, trebuie să aibă stabilitatea la care să nu poată atenta nimeni. Numai astfel poate exista o ordine de drept, o stabilitate necesară pentru o viaţă socială normală. Dreptul câştigat legal trebuie să rămână valabil pentru totdeauna. Dacă s-ar permite legilor să modifice sau să anuleze actele încheiate legal, sau să modifice raporturile juridice reglementate legal, s-ar deschide calea unei totale nesiguranţe în reglementarea relaţiilor sociale prin norme de drept, inevitabil s-ar produce abuzuri de către o nouă putere ce s-ar instaura şi de

către funcţionarii publici, s-ar deschide câmp larg de acţiune pentru fapte de corupţie, s-ar produce haos în viaţa socială datorită instabilităţii normelor juridice. De aceea, raporturile juridice derulate pe baza legii vechi trebuie să aibă stabilitate, şi pentru aceasta în dreptul penal aplicarea normei noi se realizează cu operativitate. De la data intrării în vigoare a normei noi este înlăturată norma penală veche.

Întrucât principiul neretroactivităţii legii este considerat un principiu fundamental al statului de drept, de felul în care se respectă în activitatea practică a organelor statului acest principiu, se apreciază dacă statul respectiv este sau nu un stat de drept. 

b) Principiul retroactivităţii legii penaleEste opusul principiului analizat anterior, reglementat în art. 12 Cod

pen. Retroactivitatea, care este tot un caz de extraactivitate a legii, presupune neaplicarea legii noi pentru unele fapte comise înainte de intrarea ei în vigoare. Nu ne abatem de la ceea ce am scris mai sus şi de aceea considerăm că se va putea recurge la aplicarea acestui principiu numai excepţional, astfel ca ordinea socială să nu aibă de suferit ci să fie apărată şi mai bine.

În doctrina penală pe care am menţionat-o mai sus, dar şi în practica judiciară s-a admis ca normele de drept penal să poată retroactiva în următoarele cazuri: 

a) normele juridice interpretative. Deoarece aceste norme au în vedere interpretarea unor dispoziţii din norme juridice care sunt deja în vigoare, ele se vor aplica acestor norme, deci aplicarea lor se va produce cu efect retroactiv;

b) normele juridice care prevăd dezincriminarea unor fapte. Această regulă este consacrată în alin. (1) din art. 12 Cod pen., care prevede că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea nouă. Ca o consecinţă a acestei reguli în acelaşi alineat din Codul penal se mai prevede că executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Considerăm că legiuitorul nu ar fi trebuit să renunţe la aplicarea unora dintre măsurile de siguranţă, chiar dacă în noua reglementare fapta săvârşită nu mai este prevăzută ca infracţiune. S-ar putea motiva că nimeni nu poate fi supus unor privaţiuni dacă fapta săvârşită nu mai este considerată infracţiune, dar măsurile de siguranţă, cum sunt: internarea medicală, obligarea la tratament medical, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, interzicerea de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, au menirea de a realiza o prevenţie reală, efectivă a săvârşirii de infracţiuni, de protecţie a societăţii împotriva faptelor dăunătoare.

De asemenea, pentru o reală dreptate socială, apreciem că dezincriminarea unor fapte nu trebuie să afecteze în nici un fel dreptul la despăgubire al persoanei care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea unei infracţiuni dezincriminate;

c) normele penale mai favorabile pentru infractori. În Codul penal se găsesc mai multe dispoziţii care consfinţesc regula aplicării legii penale mai favorabile. Exemplificăm în acest sens:

- când, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă (art. 13 alin. (1);

- când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a unei pedepse privative de libertate sau a amenzii, a intervenit o lege care prevede orice fel de pedeapsă, dar cu un maxim special mai mic, sancţiunea aplicată se reduce la acest maxim (art. 14 alin. (1);

- dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă sau detenţiune severă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă o altă pedeapsă privativă de libertate, pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a detenţiunii severe se înlocuieşte cu maximul pedepsei privative de libertate prevăzute de legea nouă pentru acea infracţiune (art. 14 alin. (2);

- pedepsele complementare, măsurile de siguranţă, precum şi măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută (art. 14 alin. (4);

- legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp (art. 16 alin. (1).

În aceste situaţii retroactivitatea este expresă, întrucât este prevăzută în mod concret de legiuitor. Retroactivitatea nu poate fi şi tacită sau subînţeleasă, întrucât regula este că norma penală nu retroactivează. Retroactivitatea fiind o excepţie, deci de strictă interpretare, trebuie să fie expres menţionată în conţinutul normei căruia legiuitorul a vrut să-i dea caracter retroactiv[3]. 

Pentru ca o lege penală să retroactiveze se impune ca fapta penală să fi fost săvârşită în întregime în perioada de timp pe care se întind efectele retroactive ale legii. În situaţia în care fapta se continuă (cazul infracţiunilor continuate, a celor continui şi a celor de obicei) şi pe perioada legii noi, infracţiunile vor fi urmărite penal şi judecate după legea nouă, considerându-se că au fost săvârşite în întregime sub imperiul legii noi şi nu se mai pune problema ca noua lege să retroactiveze.

c) Principiul extraactivităţii legii penaleExtraactivitatea legii penale este determinată de două situaţii:

retroactivitatea (la care ne-am referit mai sus) şi ultraactivitatea legii penale. 

În mod obişnuit o faptă penală care s-a săvârşit în perioada de activitate a unei legi penale, va fi urmărită penal, se va efectua judecarea făptuitorului şi apoi acesta va executa pedeapsa (dacă făptuitorul a fost găsit vinovat şi a fost condamnat la executarea unei pedepse), după prevederile legii aflată în vigoare şi la data săvârşirii faptei.

Când o faptă penală a fost săvârşită în perioada de activitate a unei legii şi până la finalizarea urmăririi penale, a judecăţii şi a executării pedepsei a intervenit o lege nouă cu privire la aceeaşi faptă, se pune problema de a se şti după care din cele două legi succesive va continua procesul penal şi executarea pedepsei. În situaţia în care procesul penal sau executarea pedepsei sunt continuate după legea veche vom spune că legea veche ultraactivează, adică se aplică după ce a ieşit din vigoare (de ex., când legea veche este mai favorabilă făptuitorului).

Dacă procesul penal sau executarea pedepsei începute după legea veche sunt continuate după legea nouă, vom spune că legea nouă retroactivează pentru că se aplică pentru o faptă săvârşită când nu se găsea în vigoare deoarece nu fusese adoptată.

Deci, extraactivitatea legii penale există fie când se aplică după ce a ieşit din vigoare (ultraactiveză), fie când se aplică unei fapte care a fost săvârşită când legea nu fusese adoptată (caz în care retroactivează). Acestea sunt situaţii de extindere a activităţii legii penale pentru fapte săvârşite înainte sau după ce a fost adoptată legea. Ambele situaţii reprezintă excepţii de la principiul activităţii legii penale.

d) Principiul ultraactivităţii legii penaleDupă cum am precizat mai sus, ultraactivitatea presupune aplicarea

legii penale pentru fapte urmărite sau judecate chiar după ce au ieşit din vigoare.

O astfel de ipoteză apare când o infracţiune este săvârşită sub imperiul unei legi penale, dar urmărirea penală sau judecata făptuitorului ori executarea pedepsei are loc în timpul în care o altă lege penală este în vigoare. Se va aplica una sau alta dintre legile penale succesive. Legea nouă va retroactiva iar legea veche va ultraactiva.

2. Trasaturile esentiale ale infractiuniiInfracţiunea este definită de Codul penal la art. 17 ca: ”fapta care prezintă pericol social,

săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Dacă nu sunt întrunite toate aceste trăsături esenţiale, respectiv vinovăţia, pericolul social şi ca fapta să fie prevăzută de legea penală, nu va putea fi considerată infracţiune şi nu va putea fi angajată răspunderea penală a făptuitorului.

TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNIIÎn situaţia în care s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală nu ne

găsim, în mod automat, în prezenţa unei infracţiuni. Pentru ca fapta respectivă să fie infracţiune este necesar să fie îndeplinite şi alte două

condiţii, considerate în doctrina penală ca fiind trăsături esenţiale ale infracţiunii, acestea fiind: fapta să fie săvârşită cu vinovăţie şi fapta să prezinte pericolul social al unei infracţiuni.

Analizată ca o manifestare social – umană, infracţiunea prezintă anumite trăsături care o individualizează de alte fapte umane. Aceste trăsături sunt:

a) pericolul social;b) vinovăţia făptuitorului;c) fapta săvârşită să fie prevăzută în legea penală .Între trăsăturile enumerate mai sus există o strânsă legătură. Fapta,

chiar prevăzută de legea penală, nu constituie infracţiune decât dacă prezintă pericol social şi a fost comisă cu vinovăţie.

3. Continutul infractiuniiReferindu-ne la analiza structurii oricărei infracţiuni, trebuie să începem cu

„conţinutul legal”, la care ne-am referit mai sus, adică să enunţăm cuprinsul textului de lege aşa cum este el prevăzut în norma de încriminare, apoi să avem în vedere: condiţiile preexistente, conţinutul constitutiv, forme, modalităţi, sancţiuni şi aspectele procesuale specifice fiecărei infracţiuni.

 Conţinutul legalCuprinde ansamblul de condiţii impuse în norma de încriminare pentru ca o

faptă umană să fie considerată infracţiune (obiect, subiecţi, acţiunea sau inacţiunea infracţională şi modalităţile acestora de săvârşire, urmarea periculoasă, sancţiunea penală. Uneori în conţinutul legal sunt cuprinse şi forma sub care poate să rămână infracţiunea – tentativă sau faptă consumată şi aspecte de natură procesuală).

 Continutul infractiunii este definit ca totalitatea conditiilor obiective si subiective, prevazute in norma de incriminare, necesare pentru existenta unei anumite infractiuni.Conditiile preexistente ale infractiunii le reprezinta obiectul infractiunii si subiectii.

Obiectul infractiunii reprezinta valorile sociale si relatiile sociale aparate de legea penala, impotriva carora sunt indreptate faptele penale si care sunt lezate sau puse in pericol prin savarsirea acestora.

Obiectul infractiunii cunoaste mai multe forme :

-obiectul juridic generic care reprezinta o grupa de valori sociale de aceeasi natura, vatamate de o grupa de infractiuni.-obiect juridic special care reprezinta o anumita valoare sociala si careia i se aduce atingere prin infractiune.In cazul anumitor infractiuni se intalneste si un obiect material care consta in lucrul corporal sau fiinta asupra careia se indreapta activitatea infractionala.

 Sunt denumiti subiecti ai infractiunii persoanele implicate in savarsirea unei infractiuni, deosebind doua categorii, respectiv, subiectul activ si subiectul pasiv.Subiectul activ al infractiunii poate fi o persoana fizica sau juridica, persoana care, indeplinind conditiile legii, savarseste fapta penala.

Subiectul activ al infractiunii cand este reprezentat de o persoana fizica trebuie sa indeplineasca cumulativ anumite conditii : limita de varsta, responasabilitate, libertate de hotarare si actiune.

 1.Limitele raspunderii penale : minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal, iar cel care are varsta intre 14 si 16 ani, raspunde penal doar daca se dovedeste ca a savarsit fapta prevazuta cu discernamant. Minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal potrivit legii.

2.Responsabilitatea nu este definita de legea penala care defineste insa iresponsabilitatea consacrata ca o cauza care inlatura caraterul penal al faptei. Prin responsabilitate –ca stare normala a persoanei care a implinit varsta de 16 ani-se intelege capacitatea acesteia de a-si da seama de actiunile sau inactiunile sale, precum si de a fi stapana pe ele.

3.Conditia libertatii de hotarare si actiune implica savarsirea faptei prevazute de legea penala ca infractiune, cu excluderea oricaror acte de constrangere fizica sau morala exercitate asupra persoanei.Exista infractiuni denumite infractiuni proprii in cazul carora legea impune conditii speciale, subiectul activ fiind un subiect special.

Conditia speciala priveste o anumita calitate pe care trebuie sa o intruneasca persoana ce va trece la executarea faptei, calitate speciala care trebuie sa existe la data comiterii acesteia.Ex. : in cazul infractiunii de delapidare subiectul activ este calificat prin calitatea de functionar public sau functionar care gestioneaza sau administreaza bunuri.

Persoanele juridice, cu exceptia statului, a autoritatilor publice si a institutiilor publice, raspund penal, in cazurile prevazute de lege, pentru infractiuni savarsite in numele sau in interesul persoanelor juridice de catre organele sau reprezentantii acestora.Este exclusa raspunderea penala a statului, autoritatilor publice si a institutiilor publice.

Subiect pasiv al infractiunii-poate fi o persoana fizica sau juridica, chiar si statul.Subiectului pasiv i se cere sa fie tutularul valorii sociale ocrotite penal, careia i se aduce atingere prin savarsirea infractiunii.

In cazul unor infractiuni, subiectul pasiv trebuie sa indeplineasca o anumita calitate : ex. : in cazul infractiunii de ultraj, subiectul pasiv poate fi numai un functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat.

4. Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei

În doctrina penaLA, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, au fost denumite ca fiind acele stări, împrejurări, situaţii prevăzute de lege, a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei fac, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă.

Aceste cauze sunt de natură să modifice aprecierea legii asupra caracterului penal al faptei, întrucât astfel de împrejurări survin întâmplător.

Răspundere penală, ca formă a răspunderii juridice, reprezintă ansamblul de norme juridice care consfinţesc drepturile şi obligaţiile ce revin subiecţilor raportului juridic penal de conflict, născut din săvârşirea unei infracţiuni.

1. Noţiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. Caracterizări

În doctrina penală[1], cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, au fost denumite ca fiind acele stări, împrejurări, situaţii prevăzute de lege, a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei fac, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă. Aceste cauze sunt de natură să modifice aprecierea legii asupra caracterului penal al faptei, întrucât astfel de împrejurări survin întâmplător.

În cauzele pe care le vom analiza, trăsătura esenţială a infracţiunii, care lipseşte, este vinovăţia, fără de care nu poate exista infracţiune şi deci nici răspundere penală.

Deşi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei există în timpul săvârşirii acesteia, ele îşi produc efectul după constatarea lor în urma cercetării efectuate de către organele judiciare.

Existenţa unor asemenea cauze, împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale şi poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării (amnistia, graţierea, prescripţia, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, reabilitarea), sau cu cauzele generale de nepedepsire (de ex., desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului) sau speciale (de ex., împăcarea părţilor).

 : modul şi mijloacele folosite la săvârşirea faptei; scopul urmărit de făptuitor; împrejurările în care a fost săvârşită fapta; urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce; persoana făptuitorului; conduita pe care acesta a avut-o înainte de săvârşirea faptei, în timpul săvârşirii sau după comiterea ei.

5.  Legitima aparare- - este o cauza care inlatura caracterul penal al

faptei. Este in stare de legitima aparare persoana care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, impotriva altuia sau impotriva unui interes public si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public, precum si cel care din cauza tulburarii sau temerii, a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si imprejurarile in care s-a produs atacul.

Legitima apărareCel care se apără este pus în situaţia de a nu-şi mai dirija liber voinţa,

motiv pentru care faptele săvârşite în apărare nu pot fi considerate antisociale, ilicite, ci săvârşite în legitimă apărare. Ceea ce lipseşte unei fapte săvârşite în legitimă apărare este voinţa liberă de acţiune a făptuitorului, elementul volitiv al laturii subiective, fără de care nici o faptă nu poate fi considerată infracţiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (1), Cod pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare. Alineatele (2), (21) şi (3) din conţinutul aceluiaşi articol, realizează o interpretare legală a expresiei „legitimă apărare”. Potrivit dispoziţiilor alin. (2), o faptă este considerată comisă în legitimă apărare atunci când săvârşirea ei a fost necesară pentru înlăturarea unui atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva făptuitorului, a altei persoane sau împotriva unui interes public, care pun în pericol persoana celui atacat sau interesul public. Este evident că într-un astfel de caz făptuitorul a acţionat fără vinovăţie penală, vinovăţia reprezentând una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

Potrivit dispoziţiilor alin. (21)[2] „Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea”, iar potrivit prevederilor alin. (3) „Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul”.

S-a susţinut, în mod întemeiat că fundamentul teoretic al legitimei apărări îl constituie constrângerea morală[3], presiunea psihică ce acţionează asupra victimei în momentul în care autorul urmăreşte să-i facă un rău sancţionat penal.

Pentru ca persoana care se apără să poată fi exonerată de răspundere penală, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:Condiţii privitoare la atacul exercitat asupra persoanei care se apără:

a) să se producă un atac, adică o acţiune infracţională de natura celor care constituie element material al laturii obiective al unei infracţiuni. În doctrina penală[4] a fost considerat „atac” şi o „atitudine pasivă agresivă”, fiind exemplificat cazul unei persoane care având în îngrijire un bolnav nu-i administrează medicamentele pentru a-i agrava boala sau pentru a o ucide.

b) atacul să fie material. Este material atacul care se exercită prin mijloace fizice de natură să pună în pericol, în mod fizic, valoarea socială împotriva căreia este îndreptat. De regulă, materialitatea atacului se caracterizează printr-o acţiune realizată cu sau fără folosirea de mijloace agresive (corpuri contondente, tăioase, arme de foc, substanţe inflamabile etc.).

c) să fie direct. Este direct când constituie, în mod nemijlocit, o sursă de pericol pentru persoana sau interesul public împotriva căruia se îndreaptă.

 d) să fie imediat sau iminent. Este imediat atacul când există certitudinea dezlănţuirii lui imediate ( de ex., agresorul îndreaptă o armă asupra persoanei pe care intenţionează s-o omoare).

e) să fie injust. Este injust când atacul nu este legitim sau întemeiat pe o dispoziţie a legii sau pe un drept, chiar dacă acesta nu este imputabil agresorului care este un alienat mintal[5]. În continuarea opiniei lor, autorii apreciază că apărarea împotriva unui asemenea atac este tot o apărare legitimă, dacă persoana atacată nu a avut cunoştinţă că agresorul este iresponsabil: însă, în cazul în care persoana atacată ştie că făptuitorul este un alienat mintal, temeiul ripostei pentru înlăturarea atacului nu îl constituie legitima apărare, ci starea de necesitate.

f) să fie îndreptat împotriva unei persoane a drepturilor sale ori împotriva unui interes public, pentru ca apărarea să fie legitimă (viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea, dreptul de proprietate, dreptul la inviolabilitate a locuinţei sau un interes public, siguranţa statului, capacitatea de apărare a ţării, bunul mers al instituţiilor publice sau alte persoane juridice de interes public, ori alte colective organizate potrivit legii).

g) să pună în pericol grav persoana atacată, drepturile acesteia ori interesul public.

Pericolul este grav când poate produce o vătămare ireparabilă sau greu de înlăturat (de ex., pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi, distrugerea unui bun de mare valoare, sustragerea unor documente secrete etc.).

Condiţii privitoare la apărarea) acţiunea de apărare împotriva unui atac să se materializeze într-o

faptă prevăzută de legea penală[6].b) să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului exercitat în mod

ilegal. Apărarea este necesară când a fost impusă de natura şi condiţiile agresiunii.

b) să fie proporţională cu gravitatea actului. Nu este proporţională apărarea când agresorul loveşte cu palma, iar cel lovit îl ucide.

6. MinoritateaACTUL SEXUAL CU UN MINOR(Art. 198 C. pen.) 1. Conţinutul legal al infracţiunii(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de

acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia.

(3)[2] Dacă actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 18 ani, a fost determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

(4) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)-(3) au fost săvârşite în scopul producerii de materiale pornografice, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă pentru realizarea acestui scop

s-a folosit constrângerea, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.

(5) Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită în împrejurările prevăzute în art. 197 alin. (2) lit. b) ori dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi (4) au avut urmările prevăzute în art. 197 alin. (2) lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.

(6) Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

2. Condiţii preexistenteA. Obiectul infracţiuniia) obiectul juridic specialObiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind libertatea

sexuală a minorului, indiferent de sex, până la vârsta de 15 ani, în condiţiile alin. (1) şi între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită în condiţiile prevăzute în alin (2).

La o vârstă mai mică de 15 ani, se apreciază că persoana nu are experienţa de viaţă necesară pentru a înţelege toate consecinţele ce le produce un raport sexual, chiar dacă minorul doreşte să realizeze un astfel de raport.

b) obiectul materialObiectul material îl constituie corpul minorului mai mic de 15 ani (alin.

(1) sau între 5-18 ani (alin. (2).B. Subiecţii infracţiunii a) subiectul activ Subiectul activ, în modalitatea simplă poate fi:– orice persoană fizică, indiferent de sex, dar care îndeplineşte

condiţiile generale de răspundere penală (alin. (1);– persoana care are calitatea de tutore sau curator, supraveghetor,

îngrijitor, medic curant, profesor sau educator al minorului (alin. (2), dacă făptuitorul s-a folosit de calitatea sa, ori dacă a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia.

b) subiectul pasivSubiectul pasiv poate fi:– un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani (alin. (1);– un minor cu vârsta între 15 şi 18 ani, aflat sub tutela, curatela,

supravegherea etc. a făptuitorului (alin. (2);– un minor care nu a împlinit 18 ani (alin. (3)-(6), dacă minorul a fost

determinat să săvârşească fapta prin oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect.

c) participaţia penalăParticipaţia penală este posibilă sub toate formele.În cazul variantei asimilate, coautorii trebuie să aibă calitatea cerută de

lege pentru autor (tutore sau curator, ori de supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator).

3. Conţinutul constitutivA. Latura obiectivăa) elementul material

Elementul material constă din acţiunea, de a realiza un act sexual, de orice natură, cu un minor (sunt cuprinse în acest alineat raporturile sexuale fireşti, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, cât şi orice acte de satisfacere sexuală, cu excepţia perversiunilor sexuale, care sunt incriminate distinct de legiuitor art. 201 C. pen.).

Spre deosebire de infracţiunea de „Viol”, în cazul infracţiunii de „Act sexual cu un minor”, actul sexual de orice natură se realizează cu consimţământul minorului.

b) urmarea periculoasăUrmarea periculoasă constă într-o vătămare efectivă a relaţiilor sociale

şi a valorilor ocrotite, întrucât participarea la acte sexuale a unui minor poate avea urmări nefaste asupra dezvoltării sale fizice şi psihice.

În cazul minorului care a împlinit 15 ani, pericolul social al faptei este determinat de faptul că, autorul abuzează de calitatea sa pentru a determina pe minor să participe la actul sexual, încălcând obligaţiile sale legale, profesionale şi morale faţă de acesta.

c) legătura de cauzalitateEste necesar să existe o legătură cauzală între acţiunea de a realiza un

act sexual, de orice natură, cu un minor şi vătămarea relaţiilor sociale ce au în vedere integritatea fizică şi psihică a minorului, care pot fi vătămate prin practicarea unor asemenea relaţii la o vârstă fragedă.

Stabilirea legăturii cauzale este cu atât mai necesară cu cât urmările vătămătoare sunt mai grave, şi avem în vedere modalităţile agravate în care se poate săvârşi infracţiunea analizată (alin. (2)-(6).

B. Latura subiectivăInfracţiunea analizată „Actul sexual cu un minor”, se săvârşeşte cu

intenţie directă. Se cere însă, indiferent de modalitatea în care se săvârşeşte infracţiunea, ca făptuitorul să cunoască că victimă a infracţiunii este un minor sau că are vârsta între 15-18 ani, pentru a se putea reţine infracţiunea săvârşită în condiţiile alin. (2). În situaţia în care făptuitorul nu a cunoscut vârsta reală a victimei sau a fost indus în eroare chiar de către acesta, iar dezvoltarea fizică a victimei nu i-a permis să aprecieze că este minoră, nu va exista răspundere penală pentru „actul sexual cu un minor”, în modalitatea simplă, dar va exista răspundere penală, în modalităţile agravate, dacă fapta s-a produs în acele modalităţi.

Dacă făptuitorul a săvârşit infracţiunea în condiţiile prevăzute în alin. (5) sau (6), i se va reţine ca formă de vinovăţie praeterintenţia.

C. Mobilul şi scopulPentru existenţa infracţiunii în modalitatea prevăzută în alin. (4), se

impune ca organul judiciar să dovedească că autorul a urmărit producerea de materiale pornografice.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.A. Formea) tentativaTentativa la infracţiunea de „Acte sexuale cu un minor” este posibilă şi

se pedepseşte, potrivit dispoziţiilor din art. 204 C. pen.b) consumarea infracţiuniiInfracţiunea se consumă în momentul în care are loc actul sexual, de

orice natură cu un minor.

Infracţiunea poate fi săvârşită şi în formă continuată dacă făptuitorul repetă cu minorul actul sexual de orice natură la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, şi se epuizează când se sfârşeşte ultimul act.

B. Modalităţia) modalităţi normative– actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de

acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani (alin. (1);– actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de

acelaşi sex între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia (alin. (2));

– dacă actul sexual a fost determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei;

– dacă actul sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani, a fost determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase;

– dacă actul sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 a fost săvârşit în scopul producerii de materiale pornografice, indiferent dacă s-a folosit sau nu constrângerea;

– dacă actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani a fost săvârşit de către două sau mai multe persoane (alin. (5) prima teză );

– dacă actul sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani a produs vătămarea corporală gravă a victimei (alin. (5) teza a doua);

– dacă actul sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 18ani a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (alin. (6).

C. SancţiuniInfracţiunea privind „Actul sexual cu un minor” se pedepseşte:– cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, pentru

fapta săvârşită în condiţiile alin. (1) şi alin. (2). Apreciem că pentru fapta săvârşită în condiţiile alin. (2) se impune o pedeapsă mai mare decât pentru fapta săvârşită în condiţiile alin. (1), întrucât făptuitorul abuzează de calitatea pe care o are şi nu-şi îndeplineşte obligaţiile morale pe care şi le-a asumat;

– cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi (alin. (3);– cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (alin. (4)

prima teză);– cu închisoare de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi (alin. (4)

teza a doua);– cu închisoare de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi (alin. (5);– cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi (alin.

(6).5. Aspecte procesuale– sesizarea organelor judiciare despre săvârşirea faptei se poate realiza

prin orice mijloc de sesizare (plângerea, denunţul, sesizarea din oficiu);– punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează din oficiu;– competenţa de efectuare a urmăririi penale aparţine organului de

cercetare al poliţiei judiciare, excepţie face situaţia în care fapta a avut ca

urmare moartea victimei, caz în care competenţa de efectuare a urmării penale aparţine procurorului;

– judecarea în primă instanţă se realizează de către judecătoria competentă teritorial.

Dacă fapta este săvârşită în condiţiile alin. (5) teza a II-a sau alin. (6), organul judiciar va dispune efectuarea unei constatări medico-legale pentru a se stabili dacă persoana vătămată a suferit o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care este numărul de zile de îngrijire medicală necesare pentru vindecare şi cauza leziunilor produse victimei, iar când s-a produs moartea sau sinuciderea, să se stabilească cauza medicală a morţii.

 

Cauza care inlatura caraterul penal al faptei, prevazuta in cap. V, t. II, art. 50, C. pen., partea generala. Potrivit dispozitiilor legale, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita de un minor care, la data comiterii acesteia, nu implineste conditiile legale pentru a raspunde penal. Astfel, nu raspunde penal minorul care nu a implinit varsta de 14 ani, precum si minorul intre 14 si 16 ani care, in momentul savarsirii faptei, a lucrat fara discernamant. Pana la 14 ani, lipsa discernamantului este o prezumtie absoluta, iar intre 14 si 16 ani, o prezumtie relativa, urmand a fi stabilita printr-o expertiza medicala. Minorul, care a implinit varsta de 16 ani, raspunde penal. Minorul beneficiaza de un regim special al sanctiunilor penale. Fata de minorul care raspunde penal, se poate lua o masura educativa prevazuta de lege ori i se poate aplica o pedeapsa cu inchisoare sau amenda.Limitele pedepselor se reduc la jumatate.Nu i se pot aplica pedepse complementare. Problemele referitoare la minoritate sunt cuprinse in art. 138-153 Cod penal de la 1936. Textul este inspirat din Codul transilvanean si din doctrina penala moderna. Legea stabileste principii generale cu privire la acesata materie. Epoca minoritatii era impartita in doua perioade : perioada copilariei, pana la 14 ani impliniti, in care nu exista raspundere penala;perioada adolescentei, de la 14 la 19 ani, perioada in care raspunderea penala opereaza numai daca adolescentul a lucrat cu discernamant.