EDUCAȚIA MORALĂ LA COPILUL DE VÂRSTĂ MICĂ 

Consilier școlar: Prof. Flanja Elena1

 Rezumat

         Educaţia morală este un proces continuu, toate disciplinele de învăţământ cu situaţiile educative specifice având o contribuţie în sfera morală. În funcţie de vârsta copiilor, de contextul general, de conţinutul utilizat drept suport pentru educaţia morală, cadrul didactic poate alege strategii analogice, inductive, deductive, algoritmice, euristice etc.          Există, pe lângă metodele şi situaţiile generale de predare-învăţare, metode specifice de educaţie morală, ele fiind utilizate pentru formarea conştiinţei morale (mai ales metodele expozitive) sau pentru formarea comportamentului moral al copiilor (metode acţionale).          Dimensiunea morală a educaţiei reprezintă o componentă esenţială atât a procesului instructiv-educativ cât şi a acţiunii exercitate de familie, mediul social, colectivul de copii, având ca scop formarea conştiinţei şi conduitei civilizate a preşcolarului în conformitate cu normele sociale şi cu particularităţile de vârstă. Toate activităţile din grădiniţă au influenţă şi în direcţia educării morale, dar acest aspect este urmărit cu preponderenţă în activităţile din domeniul educaţiei pentru societate.

Cuvinte cheie: educație morală, metode, procedee

Introducere

O nouă educaţie înseamnă o nouă politică a educaţiei. Noile forme de educaţie trebuie să fie anticipative, să prevadă ceea ce se va întâmpla în viitor şi să formeze acele personalităţi de care viitorul are nevoie. Viitorul nu trebuie doar aşteptat şi preîntâmpinat, ci proiectat şi construit. De aceea educatorul trebuie să fie un agent al schimbării, al viitorului.

Idealul educativ este o problemă de politică a educaţiei şi învăţământului, dar la el trebuie să participe şi subiecţii educaţiei, cu nevoile şi trebuinţele lor. Profesorul nu dă reţete de formare a personalităţilor, nu transcrie personalităţi ce trebuie urmate, ci îl creează pe om aşa cum este, îi modelează personalitatea, îl ajută să se creeze.

El poate oferi modele de comportare, fiind el însuşi un model, modele de la care fiecare educat preia ceea ce i se potriveşte, ceea ce îi convine, ceea ce place şi este în acord cu idealul societăţii din care face parte. Acest lucru nu înseamnă că cel care educă recurge la dresaj, la domesticire sau îndoctrinare, termeni care oarecum sunt corelativi educaţiei.

Educarea obişnuinţelor de conduită morală – baza dezvoltării trăsăturilor pozitive de caracter

Motto: “Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa.” (M. Golu).

Teoria și practica științifică au demonstrat că educația morală trebuie începută încă din primii ani de viață ai copilului și continuată apoi în mod sistematic în tot cursul vieții. Aceasta cu atât mai mult cu cât la vârsta copilăriei este mai receptiv la diversele influențe care se exercită asupra lui.

1 Școala Gimnazială nr. 1„ Gheorghe Crăciun„ Zărnești, str. Ciucaș nr.. 23, flanjaelena@yahoo.com

1

Vârsta preșcolară constituie etapa în care copilul începe să înțeleagă realitatea înconjurătoare, începe sa-si însușească părerile celor din jurul lui – și cu atât mai mult a celor care-i fac educația - , criteriile de apreciere a faptelor și, ca rezultat al procesului educativ, începe să devină conștient de greșelile sale.

Necesitatea de a începe educația morală cât mai timpuriu este justificată și de faptul că la vârsta preșcolară se formează cu cea mai mare ușurință automatismele ce stau la baza deprinderilor de comportament. Activitatea sistematică de educație morală din grădiniță contribuie la formarea acestor deprinderi elementare de comportare, la perfecționarea deprinderilor însușite și la transformarea lor în obișnuințe.

 Metodele şi procedeele educaţiei morale

          Între componentele educaţiei, cea morală ocupă un loc deosebit datorită rolului pe care-l joacă în afirmarea şi integrarea în societate a copilului. Comportamentul moral se bazează pe cunoştinţe, sentimente, convingeri, deprinderi şi obişnuinţe, o voinţă puternică, încât urmărirea şi formarea acestora pretinde nu numai un program bine articulat ci şi un sistem coerent de metode şi procedee prin care să putem preveni apariţia unor eventuale obstacole şi să asigurăm realizarea la nivel ridicat a tuturor obiectivelor urmărite.           Formarea unui comportament moral pretinde o metodologie şi o strategie complexă, variată, dinamică şi adecvată numeroaselor componente care trebuie formate şi dezvoltate. Nu atât numărul metodelor şi procedeelor utilizate în acest proces reprezintă o dificultate, cât integrarea lor într-un sistem, articularea lor într-o metodologie flexibilă, adaptabile diverselor situaţii în care se găseşte cadrul didactic şi preşcolarul.          Principalele metode care stau la dispoziţia oricărui cadru didactic sunt: povestirea, explicaţia morală, prelegerea morală, convorbirea morală, dezbaterile morale, problematizarea, studiul de caz, exemplul, exerciţiul moral, aprecierea şi sancţionarea sau aprobarea şi dezaprobarea. Abilitatea şi măiestria educatorului îl vor ajuta să adapteze fiecare procedeu sau metodă la specificul situaţiei pe care o are de rezolvat. Metodele verbale se îmbină cu cele practice. Aprobarea şi dezaprobarea se pot succeda uşor, după cum metoda explicaţiei poate urma un exerciţiu sau un exemplu, sau analiza unui caz.           Domeniul educaţiei morale este delicat şi de aceea cere competenţă şi artă pentru a soluţiona numeroasele probleme pe care le ridică formarea profilului moral al unui copil. Aceasta înseamnă că un cadru didactic trebuie să ştie să aleagă şi să folosească cu măiestrie metodele care-i pot oferi şansele cele mai mari de succes. De asemenea, nu trebuie să  uite nici un moment că această bogată metodologie va trebui să fie permanent însoţită de exemplul său personal, de atitudinea ireproşabilă din punct de vedere moral în toate împrejurările.          Cadrul organizatoric al educaţiei morale are valenţe formative importante în cazul utilizării metodelor cu abilitate. Se face necesară evaluarea nivelului educaţiei morale  a fiecărui elev, pentru a putea supraveghea şi dirija permanent acest proces cu privire specială la realizarea unităţii dintre conştiinţă şi conduită.          Acţiunile educative se desfăşoară în mod organizat şi sistematic şi au, totodată, rolul de a valorifica acele influenţe care se exercită în mod neorganizat asupra copilului. Folosind metodele cele mai adecvate se urmăreşte construirea conştientă a personalităţii morale a copilului în concordanţă cu imperativele moralei societăţi. (I.Nicola, D. Farcaş, anul 1990, p. 31).

2

1. Explicaţia morală

          Cu ajutorul ei, cadrul didactic dezvăluie copiilor conţinutul unei cerinţe, norme, reguli morale. Încă de la o vârstă timpurie, exerciţiile de comportament sunt precedate de scurte explicaţii: cum să-i respecte pe adulţi şi pe colegi, cum să salute, cum să se ajute reciproc, să respecte programul grădiniţei, etc. Iniţial accentul cade pe modul în care trebuie respectată o cerinţă morală, pentru ca pe parcurs să se extindă şi asupra respectării ei.           Pentru a avea nu doar funcţie informativă, ci şi stimulativă este nevoie ca explicaţia să fie însoţită de material şi fapte concrete. Acestea pot declanşa trăiri afective care determină o conduită corespunzătoare.

2. Convorbirea morală

          Este o discuţie sau un dialog între educator şi copii care are drept scop atât clarificarea unor cunoştinţe morale cât şi declanşarea unor trăiri afective prin valorificarea experienţei de viaţă a copiilor.          Convorbirile pot fi organizate sau ocazionale. Cele organizate se desfăşoară cu întreaga grupă, iar cele ocazionale se desfăşoară cu grupuri de copii sau individual, de câte ori este necesar. Pornind de la un substrat faptic, copiii pot sa-şi exprime liber opţiunile în legătură cu faptele sau cerinţele morale discutate şi să conştientizeze efectele eventualelor abateri sau încălcări ale cerinţelor morale sau, dimpotrivă, să-şi întărească un comportament pozitiv. Astfel se poate afirma că această metodă are funcţii de informare, sensibilizare, corectare, întărire privitoare la conştiinţa şi conduita morală a copilului.

3. Povestirea morală

          Constă în relatarea într-o formă accesibilă şi atractivă a unor întâmplări şi fapte reale sau imaginare cu semnificaţii morale. Prin folosirea unui limbaj plastic-intuitiv a unor procedee artistice sau dramatice, a unui material intuitiv adecvat, copilul este transpus într-un mod de viaţă care-l ajută să înţeleagă sensul unor norme sau reguli morale.

4. Exemplul moral

          Spre deosebire de celelalte metode care descriu modul în care să se comporte copiii, prin exemple, le sunt oferite modele concrete de comportare. Locul prescripţiilor verbale, care avea menirea de a descrie cum urmează să fie comportamentul, este preluat de un model concret ce ilustrează comportamentul în desfăşurarea sa (Ioan Nicola, 2000, p. 227). Efectul acestui model depinde atât de calitatea modelului cât şi de modul în care este perceput. Caracteristică vârstei preşcolare este o tendinţă de imitare deosebit de puternică ce măreşte foarte mult efectul sugestiv al comportării altora. Preşcolarul preia modelul fără niciun fel de prelucrare sau filtrare internă, încercând să se comporte identic cu modelul care devine pentru el un impuls spre acţiune.         Exemplele îşi pot exercita acţiunea direct sau indirect. Atunci când sunt oferite de persoanele aflate în anturajul copilului - părinţi, educatoare, colegi, adulţi - acţionează nemijlocit asupra copilului prin interrelaţionare. În acest sens, exemplul părinţilor şi al cadrului didactic este

3

de mare importanţă în influenţarea conştiinţei şi conduitei copilului (în măsura în care presupune o îmbinare armonioasă a autorităţii şi a afecţiunii).            Preocuparea acestora ar trebui să se îndrepte, în primul rând, asupra propriei atitudini şi comportări, deoarece exemplul lor devine un instrument ce acţionează asupra personalităţii copilului.         Exemplele indirecte constau în relatarea şi descrierea unor fapte şi acţiuni morale exercitate de o anumită persoană într-o anumită situaţie. Acestea se pot realiza cu ajutorul povestirii, textelor literare, filmelor, revistelor, etc.          Pentru ca efectul exemplului moral să fie cel dorit se impun anumite condiţii de ordin psihopedagogic:

- crearea unui climat psihosocial cu o puternică încărcătură afectivă care să fie favorabil unei relaţii bazate pe comuniune, ataşament, respect între cadru didactic şi copii;

- cadrul didactic să aibă calităţi şi conduite care să dovedească, în relaţiile cu copiii, că este un exemplu demn de urmat;

- să se evite decretarea unui copil ca exemplu integral pentru colegii săi. Exagerarea în acest sens poate avea efecte nedorite atât pentru cel în cauză care poate dezvolta trăsături ca individualism, aroganţă, cât şi pentru ceilalţi copii care pot simţi frustrare sau subapreciere.          Modelele negative pot fi utile doar în măsura în care copilul, raportându-se la ele, se detaşează, adoptând o conduită opusă.

5. Exerciţiul moral

          Pedagogia defineşte exerciţiul moral ca o repetare sistematică şi organizată a unor acţiuni, în condiţii relativ identice, cu scopul formării deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală, al elaborării şi stabilirii trăsăturilor de voinţă şi caracter implicate în atitudinea şi conduita morală a copilului.          În practica educativă se disting două momente principale ale exerciţiului moral: formularea cerinţelor şi exersarea propriu-zisă.Cerinţele exprimate pot să îmbrace diferite forme externe la care ne vom referi în continuare:

1   Ordinul -    Este o formă mai atenuată, care este însoţită de explicaţii şi argumente privitoare la necesitatea împlinirii obligaţiilor.

2   Dispoziţia-     Este o formă de ordin mai atenuată, care este însoţită de explicaţii şi argumente privitoare la necesitatea împlinirii obligaţiilor.

3    Îndemnul şi sugestia-  Sunt forme indirecte de formulare a cerinţelor prin care copiii pot fi stimulaţi să desfăşoare anumite acţiuni.

4    Rugămintea-  Este o metodă prin care se solicită îndeplinirea benevolă a unei sarcini, lăsând copilului libertatea de a decide în legătură cu momentul şi modul ei de îndeplinire. Este de dorit însă să nu ajungă la refuzul îndeplinirii ei şi aceasta poate fi posibilă prin tact, printr-un ton adecvat, care să declanşeze  mobiluri interioare ce se vor reflecta asupra conduitei.          În cazul acestei metode, relaţia autoritate - supunere este mijlocită de mobiluri interne ale conduitei. Dacă acestea sunt sesizate de cadrul didactic, se pot obţine rezultate foarte bune, chiar superioare celor obţinute prin constrângere.

5   Încrederea- Avansul de încredere se poate acorda în diferite situaţii unor copii care prezintă carenţe în anumite direcţii. De exemplu unor copii mai puţin disciplinaţi li se poate încredinţa sarcina de a urmări disciplina colegilor, copiilor egoişti li se poate încredinţa sarcina de a-şi ajuta colegii.

4

6  Utilizarea perspectivelor-  Presupune a le face cunoscute copiilor diferite obiective ce urmează să fie atinse în activitatea lor. Acestea pot avea un efect mobilizator prin aspiraţiile individuale şi colective pe care le declanşează în conştiinţa copiilor.       Primele vizează satisfacerea unor interese personale care necesită eforturi individuale, iar celelalte se referă la obiectivele unui grup, realizarea lor fiind posibilă prin cooperarea membrilor grupului.

7  Încurajarea-  Prin stimularea mobilurilor interne este antrenată, cu precădere, componenta afectiv-motivaţională. Prin expresii verbale apreciative sunt încurajate comportamentele pozitive de menţinere a angajării în respectarea regulilor şi cerinţelor morale.

8  Stimularea prin promiterea unei recompense-  Reprezintă o metodă de întărire pozitivă extrinsecă. Recompensa promisă, declanşează o gamă de trăiri afective ce-i determină pe copii să desfăşoare o anumită activitate. Se urmăreşte ca, treptat, să se facă trecerea de la motivarea extrinsecă la cea determinată de însuşi conţinutul activităţii.

6. Exersarea propriu-zisă

          Este un proces care presupune îndeplinirea consecventă şi sistematică a cerinţelor formulate în vederea întăririi componenţelor conştiinţei morale şi a formării conduitei morale. Exersarea este deosebit de importantă pentru interiorizarea cerinţelor cuprinse în normele moralei sociale care devin, astfel, elemente ale conduitei morale, reflectate în relaţiile copilului cu ceilalţi, cu societatea şi cu sine însuşi. Antrenarea copiilor în diferite activităţi şi acţiuni care presupun organizarea unor situaţii de relaţionare are drept rezultat formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare cât şi a trăsăturilor de voinţă şi caracter.

7. Metode de întărire a deprinderilor şi obişnuinţelor morale

          Aprobarea: reprezintă o modalitate de întărire pozitivă, întrucât constă în acceptarea, recunoaşterea şi confirmarea rezultatelor şi manifestărilor morale ale copiilor de către o autoritate externă. Mecanismul care stă la baza acestei întăriri este declanşarea unor trăiri afective pozitive care stimulează atitudinea şi comportamentul moral al subiectului în direcţiile în care s-au manifestat anterior. Aprobarea apare ca o confirmare a concordanţei între cerinţele moralei sociale şi materializarea lor în rezultatele şi faptele morale ale copiilor. Această modalitate de întărire oferă copilului posibilitatea de a deosebi binele de rău cât şi de a adera la prescripţiile normelor morale.

Aprobarea se poate manifesta în forme diverse, individuale sau colective:a. Acordul se constituie ca exprimarea mulţumirii faţă de respectarea sau împlinirea

cerinţelor adresate copiilor şi poate îmbrăca forma unor gesturi sau cuvinte apreciative.b. Lauda este o formă de apreciere verbală care poate fi confidenţială sau publică. Atunci

când este făcută în faţa colectivului poate consta în evidenţierea unor fapte care pot fi recomandate spre a fi urmate.

c. Recompensa este o formă premială folosită în cazul unor rezultate ce depăşesc nivelul de exigenţă impus, plasându-le peste valoarea medie de manifestare a unor fapte şi acţiuni morale (Ioan Nicola, 2000, p.236).

Recompensele pot fi de ordin material sau spiritual şi, dintre acestea, este indicat ca pe măsura dezvoltării copilului să fie utilizate, cu prioritate, cele spirituale.

Pentru ca recompensa să-şi atingă scopul de a întări un comportament pozitiv se impun câteva reguli:

- să fie raportată la fapte morale concrete şi pe măsura lor;

5

- argumentarea lor să fie făcută prin criterii precise şi fără subiectivism;- să se evite folosirea lor exagerată spre a evita devierea motivaţiei interne spre una centrată

pe obţinerea recompensei.   În ceea ce priveşte aprobarea, în general, se impun, de asemenea, câteva consideraţii de

ordin psihopedagogic:- evitarea aplicării stereotipe şi la intervale prea scurte care ar genera diminuarea valorii

sale afective;- diversificarea formelor de aprobare şi alegerea unui moment potrivit pentru aplicarea ei;- asigurarea unui consens între aprecierea educatorului şi opinia colectivului pentru a se

evita riscul izolării celui recompensat.

8. Metode de frânare şi eliminare a comportamentelor negative

         Dezaprobarea reprezintă forma negativă a întăririi, constând din respingerea unor fapte şi manifestări nedorite ale copilului. Prin transmiterea unor informaţii care induc stări afective neplăcute, are rolul de a-l determina pe copil să înceteze repetarea acţiunii respective. Stârnind sentimente de vinovăţie, ruşine, culpabilitate etc., această metodă aduce copilul într-o stare de disconfort moral determinându-l să părăsească manifestările negative şi să-şi sincronizeze comportamentul cu cerinţele formulate în prealabil.Dezaprobarea se poate manifesta în mai multe forme:

Dezacordul exprimă nemulţumirea faţă de modul în care au fost îndeplinite cerinţele, prin gesturi sau verbal.

Observaţia poate fi adresată individual sau în faţa colectivului şi vizează un aspect concret al comportamentului unui copil sau al unui grup, cu privire la îndeplinirea defectuoasă a unei sarcini.

Avertismentul constă în exprimarea indignării faţă de îndeplinirea deficitară a unor sarcini cu menţiunea că va fi urmată de o pedeapsă în cazul în care abaterea nu se remediază.

Pedeapsa este cea mai înaltă formă de dezaprobare care se aplică atunci când copilul refuză îndeplinirea sarcinii. Rezolvarea conflictului care apare între atitudinea copilului şi cerinţele cadrului didactic reclamă uneori aplicarea pedepsei. Aceasta are scopul de a declanşa o atitudine de regret faţă de faptele comise şi de a mobiliza copilul în direcţia evitării unei atitudini de împotrivire faţă de normele şi regulile date.

Ca modalităţi de pedepsire pot fi utilizate mai multe forme:- privarea de anumite privilegii sau confiscarea unor obiecte;- suportarea consecinţelor faptelor (de exemplu, nu-şi găseşte o jucărie pentru că nu a

aşezat-o în ordine la locul ei);- repararea unor daune produse de încălcarea regulilor;- izolarea copilului într-un loc, singur, pentru câteva minute, atunci când nu-şi mai poate

controla comportamentul.Se impun şi în cazul pedepsei, câteva condiţii a căror respectare îi conferă eficienţă:- să fie pe măsura faptei săvârşite;- să fie aplicată imediat pentru a face posibilă înţelegerea de către copil, a gravităţii faptei;- să fie individualizată, să ţină seama de particularităţile individuale şi de context;- să nu fie folosită prea des, pentru că astfel efectul ei scade;- cadrul didactic(părintele) să zică ce face şi să facă ce zice;- să nu fie însoţită de o atmosferă încordată, de privarea de afecţiune a copiilor. Concluzii

6

Privite în ansamblu, toate metodele educaţiei morale pot avea un aport important la formarea conştiinţei şi conduitei morale a copiilor dar, recomandabil este să fie utilizate metodele de întărire pozitivă concomitent cu restrângerea, pe cât posibil, a celor de întărire negativă.

  Îmbinarea lor armonioasă asigură concordanţa între trebuinţe, tendinţe şi cerinţe morale cât şi între libertate şi constrângere. Măiestria didactică se va concretiza în acele strategii care vor da copilului impresia libertăţii chiar în acţiunile şi cerinţele care îi sunt impuse.

 Bineînțeles ca aceste metode nu vor da rezultatele dorite fără colaborarea dintre școală, familie și consilierul școlar.

Cu ajutorul acestor metode și a colaborării susamintite se pot preveni sau măcar atenua, pe termen lung multe aspecte nedorite din învățământul românesc, cum ar fi: abandonul școlar, fapte antisociale, comportamente disruptive.

Bibliografie

1. Ambrus, Z. (2004). Programe educaţionale: Activităţi şi metode de grup pentru formarea moralităţii şi civismului elevilor. Cluj., Presa Universitară Clujeană;

2. Bilinschi R. (2009). Ce trebuie să știu despre personalitatea copilului meu. Brașov Editura Century Image;

3. Botiș A., (2011). Disciplinarea pozitivă, Cluj Napoca, Editura ASCR4. Nicola, I. (2000). Tratat de pedagogie şcolară. Ediţia a doua, revizuită. Bucureşti:

Editura Aramis.5. Nicola, I., Farcaş, D. (1990). Pedagogie generală. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.6. Nolte, D., (2008). Copii învață ceea ce trăiesc . București, Editura Humanitas7. Piget, J., (2012). Judecata morală la copil. București. Editura Cartier

7