Editorial - Scoala Gimnazială „Duiliu Zamfirescu” Focsani fileMuguri şi flori – revistă de...

Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani

1

Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011

Editorial

Cum se naște o revistă

Totul a început cu o întrebare pusă prin

ianuarie 2008 într-un cerc relativ restrâns:

Cum se poate ca școala noastră să nu aibă o

revistă?! Deși întrebarea era retorică, ambiția și

dorința de a testa propriile cunoștințe și capacități

de organizare m-au determinat să răspund prin

realizarea broșurii ce a purtat numele Dor de

Eminescu. Unii își mai amintesc, poate, de acea

culegere cuprinzând cele mai bune creații literare

ale elevilor, precum și de lansarea de care aceasta

a beneficiat, de frumoasele cuvinte ale invitaților

care ne-au onorat activitatea cu prezența lor

într-un număr neașteptat de mare.

Acesta a fost un început care a confirmat ( dacă

mai era nevoie) că în școala noastră există un

potențial creativ care abia așteaptă să fie

cunoscut, așa cum mugurii vestesc un anotimp

al florilor. Și pentru că totul s-a întâmplat într-o

primăvară, prof. Stelian Sebe a găsit și un nume

potrivit pentru acest proiect: Muguri și flori.

Ca orice început, a fost dificil, mai ales din

punct de vedere financiar. Lipsa sponsorilor ne-a

determinat să scoatem primul număr într-un tiraj

de 100 de exemplare care s-au epuizat, însă în

câteva ore. Am fost astfel nevoită să mai realizez

încă 100 de reviste care au fost primite de elevi

cu același entuziasm. Cererea a fost mai mare,

dar faptul că revistele erau realizate prin copiere

la xerox și legate manual m-a determinat să

renunț la a mai suplimenta numărul deja existent.

Privind retrospectiv, trebuie să recunoaștem că

publicația de care eram atunci foarte mândri era

doar o culegere de creații literare ale elevilor și

dascălilor acestora, oarecum ilustrată și fără să

aibă nicio caracteristică ce definește un serial,

conform normelor specifice jurnalismului.

În cel de-al doilea număr m-am gândit să

grupez creațiile literare după criteriul

debuturi/confirmări, dar și după autor –

elevi/cadre didactice/membri ai Cenaclului de

toate zilele. Așa s-a prefigurat o structură mai

bine organizată a conținutului, ilustrat acum prin

imagini mai sugestive și atractive. Aspectul

revistei s-a îmbunătățit simțitor și prin

colaborarea cu Tipografia Andrew, astfel încât

publicația școlii noastre a putut să se alinieze

celorlalte reviste din Vrancea; rezultatul a fost

obținerea premiului al II-lea la concursul

revistelor școlare organizat în 2009 de Casa

Corpului Didactic Focșani. De la an la an, revista

concepută cu o apariție semestrială și-a ameliorat

conținutul și grafica, ajungând să obțină în iunie

2011 premiul I la Concursul național al revistelor

școlare „Annelise” organizat la Iași. De la un

simplu buchet de muguri și flori literare,

publicația școlii noastre și-a diversificat

conținutul, incluzând și alte tipuri de materiale:

editorial, eseuri despre folclor, articole cu

caracter științific, pagini dedicate limbilor

moderne studiate, materiale ce promovează

rezultatele elevilor la diferite concursuri,

activitatea extrașcolară și, nu în ultimul rând,

divertismentul, toate acestea constituind rubrici

de sine stătătoare. Cert este că acele 250 de

exemplare din numărul 7/2011 au fost total

insuficiente pentru a satisface cererea tot mai

mare, răspunsul pozitiv al elevilor definind, în

ultimă instanță, caracterul reprezentativ al

revistei.

Totul este încă perfectibil, pornind de la lipsa

unui specialist în materie de tehnoredactare și

grafică, neimplicarea suficientă a elevilor în

redactarea revistei, absența sponsorilor și

resursele financiare reduse, iar lista ar putea

continua. Se spune că mai multe capete înseamnă

mai multe idei, iar distribuția sarcinilor (grafică,

domenii ale conținuturilor, selecția lucrărilor,

corectura etc.) s-ar materializa cu siguranță într-o

creștere calitativă a publicației școlii noastre. Ar

fi de dorit o mai mare implicare a elevilor și a

cadrelor didactice în munca deloc ușoară de

realizare a revistei; nu este suficient să se aducă

un material scris pe o coală de hârtie; acesta

trebuie selecționat dintr-o multitudine de lucrări,

corectat, transpus în format electronic, ilustrat

sugestiv, așezat la locul potrivit și la momentul

potrivit, iar ansamblul obținut trebuie analizat cu

ochi critic înainte de a se da comanda bun de

tipar.

Recunoașterea obținută la diferitele concursuri

ar trebui să ne impulsionze spre un lucru de o mai

bună calitate, nu să ne culcăm pe lauri, căci așa

cum totul este într-o continuă schimbare spre

perfecționare, așa și revista noastră trebuie să se

dezvolte și să devină cu adevărat o oglindă fidelă

a școlii noastre, după cum ne-o dorim cu toții.

Redactor coordonator al revistei Muguri și flori,

bibliotecar Gabriela Harea


2


Muguri – debuturi...

Mi-e dor de vară!

Mi-e dor de vară,

Să mă duc la țară,

Să mă joc cu fluturi

Care cer săruturi,

Să alerg din zori

Pe câmp, după flori

Pline de culoare

Ce zâmbesc în soare.

Vară minunată,

Te lași așteptată.

De ce nu vii, oare,

În iarnă, cu soare?

Andreea Stoica – cl. a III-a C

Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru

Toamna

Când zic octombrie, îmi vin în minte două

lucruri plăcute: plăcinta cu dovleac şi culesul

strugurilor rubinii din vie.

După terminarea muncilor de toamnă şi

strângerea recoltelor de pe câmp vine o perioadă

de relaxare, plimbare în parc şi culesul frunzelor

ruginii de pe aleele parcului şi a castanelor de

diferite mărimi şi forme.

Tu cum îţi înveseleşti zilele lunii octombrie?

Cum ţi se umple inima de bucurie în această lună

magică? Dacă ai măcar un răspuns afirmativ la

una dintre întrebările ce vor urma, înseamnă că

ştii să te bucuri de toamnă, de viaţă, de lucrurile

mărunte şi că poţi fi fericit!

Să începem deci! Îţi place dovleacul copt? Dar

gutuile pufoase? Iubeşti ploaia care bate în geam?

Te încântă covorul de frunze multicolore de pe

aleile parcurilor? Savurezi cu plăcere ceaiul

fierbinte? Admiri stolurile de păsări călătoare?

Colecţionezi castane, frunze, fructe de măceşe,

orice ar putea compune un peisaj de toamnă?

Stau în parcul nou renovat din centrul oraşului

alături de bunica mea şi mă bucur de frumuseţea

ultimelor zile de toamnă. Din când în când câte o

frunză ca o pasare de aur pluteşte în aerul cu

miros de fructe coapte. Trilurile păsărelelor sunt

mai puţin auzite, deoarece o parte din ele şi-au

luat zborul spre ţinuturi mai calde.

Razele soarelui sunt mai palide şi de abia se

zăresc pe după umerii copacilor. Globul aurit al

acestuia se întristează cu fiecare clipă ce trece şi

parcă şi-ar exprima părerea de râu pentru că în

curând nu va mai putea să ne bucure şi totodată

să ne aline sufletele. Covorul de frunze moale

foşneşte sub picioarele trecătorilor ce sunt din ce

în ce mai rari. Serenada greierilor din timpul verii

a amuţit. Ei se adăpostesc sub covorul multicolor

de frunze. La orizont un nor pufos încearcă să

acopere soarele, dar încă nu reuşeşte. Copacii,

dezgoliţi de frunze conferă întregii naturi o stare

tristă. Gândul că nu peste mult timp zilele

friguroase vor sosi mă nelinişteşte.

Încerc sa petrec cât mai multe clipe în mijlocul

acestui cadru natural deosebit de frumos şi

interesant.

Din cer încep să cadă picături ca nişte

mărgăritare străvezii din ce în ce mai mari, mai

reci şi mai grele. Nici un om nu îndrăzneşte a-şi

face apariţia pe o vreme ca asta.

Norii trişti îşi varsă lacrimile pe întreg oraşul,

acum pustiu. Merg grăbită cu paşi mărunţi spre

casă alături de minunata mea bunică, care îmi

şopteşte la ureche:

- Zâmbeşte, este o toamnă minunată!!! Carina Georgiana Şurubaru – cl. a III-a C

Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru Fluturașul

Într-o zi, Elena a ieșit să se joace în curtea din

spatele casei. Acolo ea a descoperit un fluture

trist, ce nu putea să zboare.

L-a luat în palma sa ușor și a privit gânditoare

în jurul său: ce era de făcut?

Fetița a adunat petale de toate culorile de la

florile din grădină și le-a suflat peste fluturaș. Ca

prin minune, acestea i s-au lipit de aripi și

fluturașul a început să zboare.

Elena a privit cu mândrie la cea mai frumoasă

făptură pe care a văzut-o vreodată și și-a dat

seama ce tristă ar fi lumea fără culori.

Estera Iancu – cl. a II-a C

Îndrumător prof. Pina Lazăr

Dor de soare

Mă uit prin geamul casei mele

Și ninge, ninge, ninge...

Privesc cu dor în depărtare

Și mă gândesc la bunul soare

Ce m-a-ncălzit mai ieri, la mare,

Apoi mă-ntreb:

Unde e, oare,

Acum, când gerul strânge?

Elena Spănțulescu – cl. a II-a C


http://www.referat.ro/referate/Aerul_3ed07.html


3


Natura

Soarele este stăpânitorul lumii,

Dar este şi rege al vremii…

El înconjoară lumea cu o sârmă de aur

Asemeni unui abajur…

Micuţa rândunică venită de departe

Are şi ea ceva aparte:

Taie albastrul cerului ca o săgeată,

Fiind şi foarte rafinată.

Se scaldă în albastrul văzduhului,

Are ea idee ce-i sentimentul chinului? Iată c-a trecut şi toamna,

Lăsând cerul ca de sticlă,

Cu nori grei de bumbac

Și culoare de amoniac…

Raluca Arginteanu- cl. a IV-a C

Îndrumător prof. Gabriela Oloeriu

Lumea copilăriei mele

N-aş putea spune că lumea copilăriei mele

este o lume obişnuită, dar nici o lume de basm.

Pentru mine este lumea pe care mi-o doresc şi în

care-mi place să trăiesc. N-aş schimba-o cu a

niciunui alt copil.

Aş putea nimeri o bunică urâcioasă şi care nu

face cozonaci aromaţi sau, poate, aş avea un tată

sever şi cu chelie, nu unul atât de bun şi cu părul

ondulat ca al meu. Sigur nu mi-ar plăcea nici o

altă mamă. Mama mea mă ajută, chiar dacă

trebuie să se dea peste cap să-mi îndeplinească

dorinţele. Singurul lucru care îmi dă bătăi de cap

sunt condiţiile pe care mi le repetă întruna: să

învăţ bine şi să fiu cuminte. Pe prima dintre ele o

onorez cu succes, dar pe cea de-a doua … jale

mare!

Nu mă pot abţine să nu alerg pe holurile şcolii,

să nu sar până-n tavan. Asta e! După faptă şi

răsplată! Și iar mă suie mama pe Calul Bălan, şi

iar mi-o iau zdravănă şi sănătoasă, că…de…unde

dă mama, creşte! Iar eu am crescut suficient,

chiar prea mult pentru vârsta mea!

În rest, sunt un copil normal, care merge la

şcoală de voie, de nevoie sau de dragul doamnei

învăţătoare. Norocul meu că doamna mă cunoaşte

foarte bine şi nu trebuie decât să spună pe un ton

serios: Anuţă! şi eu am înţeles că am supărat-o.

Nu vreau să supăr pe nimeni, nu vreau alţi

părinţi, nu vreau alţi colegi, nu vreau altă vârstă,

vreau doar să înţeleagă toţi că sunt un simplu

copil.

Ana-Maria Roşu- cl. a IV-a C

Îndrumător prof. Gabriela Oloeriu

Moș Crăciun vine în oraș

De când Zâna Iarnă și-a așternut mantia

argintie, orașul parcă a amorțit. Doar vântul cel

rece colindă necontenit străzile și poartă fulgii de

nea ca într-un dans doar de el știut.

În Grădina publică, un brad înalt și des

așteaptă să fie împodobit. Ca și cum i-ar fi auzit

dorința, oamenii s-au adunat cu mic, cu mare, și

mii de globuri colorate, beteală meșteșugit făurită

și o stea strălucitoare îl transformă în cel mai

frumos brad de Crăciun.

În seara Nașterii Domnului, unul căte unul,

mici și mari, se strâng în jurul pomului,

așteptând, parcă, să se întâmple ceva, o minune,

astfel ca dorințele lor să se împlinească.

Și iată că o stea străpunge norii și crește,

devenind din ce în ce mai strălucitoare. Din

lumina care se revarsă peste oraș se desprinde un

contur binecunoscut de copii: Moș Crăciun. Nu

este o părere, este adevărat, căci Moșul le

vorbește oamenilor care se dezmeticesc și capătă

încredere încetul cu încetul. Acesta le mulțumește

pentru scrisorile frumoase pe care le-a primit și,

deschizând sacul, presară deasupra tuturor un

praf strălucitor. Oamenii se simt deodată mai

apropiați, mai îngăduitori și se privesc cu o

căldură pe care nu au mai simțit-o până atunci.

Moș Crăciun se depărtează ușor, plecând spre

alte zări. Toți se simt mulțumiți, oameni care nu

și-au vorbit niciodată își zâmbesc și își strâng

mâinile, iar copii fac horă în jurul bradului și

dansează fericiți. Nu vor uita niciodată această

seară minunată în care au primit cel mai frumos

dar din lume. Iubirea, înțelegerea și pacea

domnesc peste întregul oraș.

Anna Iulia Grădinescu – cl. a IV-a A

Îndrumător prof. Vasilica Mircea

Toamnă

E toamnă. Soarele, din ce în ce mai palid,

mângâie pământul amorțit și împrăștie raze

sfioase printre norii cenușii. Marea de iarbă se

îngălbenește în bătaia vântului, iar crizantemele

se apleacă, sărutând pământul. Coroanele de

flăcări ale copacilor plâng îngânând cântecul

păsărilor plecate spre alte zări. Un greier pudrat

cu brumă pe aripi își încearcă norocul la vecina

furnică, dar efortul e în zadar.

Doar merele cele îmbujorate și gutuile pufoase

mai zâmbesc copiilor care merg spre școală cu

gândul spre vacanța viitoare.

Diana Bulmău – cl. a IV-a D

Îndrumător prof. Vasilica Moraru


4


Codrule, codruțule!

Frunzuliță, foi de nuc, Tare-mi vine să mă duc

Prin codrul cu frunza rară

Unde-am fost și astă-vară,

Să colind pădurile

Și toate poienile,

S-ascult glasul cucului

Și freamătul codrului,

Să beau apă de izvor,

să văd fluturii cum zbor,

Oile pe deal păscând

Și ciobanii fluierând.

Larisa Lăcanu – cl. a II-a E

Îndrumător prof. Petria Dolia

Iarna

Frumoși sunt brazii sub ninsoare

Și săniile de pe drumuri

Și casele sub nea ascunse

Ce-așteaptă marea sărbătoare.

Deși nu-i soare, ste bine.

Prin zăpadă noi zburdăm,

Cu săniuța de jucăm

Și iarna toți o înfruntăm.

Andreea Teișanu – cl. a II-a E


Săniuța mea

Săniuța mea cea mică

Prăfuită, doarme-n tindă.

-Haide, scoală, somnoroaso, Nu e timp pentru odihnă!

De pe deal se-aud copiii;

Am să-mi iau și eu paltonul

Și, cu învoirea mamei,

O să dau la joacă tonul.

Și, cu tălpile lucioase,

Sania mea mică zboară,

Lăsând urme prin zăpadă

De cu zori și până-n seară.

Rafaela Elena Mihăică – cl. a II-a E

Îndrumător prof. petria Dolia

Școala mea

Eu o treaptă am urcat,

Litere am învățat,

Pe caiet le-am înșirat,

Cuvinte noi am format.

Taine vom descoperi

Cărți multe de vom citi.

Probleme o să rezolvăm,

Dacă o să exersăm.

La școală mergem cu drag,

Căci avem de învățat.

Oameni mari noi o să fim,

Doamna noastră s-o cinstim.

Daniela Vasile – cl. a II-a E

Îndrumîtor prof. Petria Dolia

Fulgi de nea

Fulgi de nea ușor se-așează

La fereastra casei mele.

Îmi spun: „Bună dimineața!”,

Eu le zâmbesc cu plăcere.

Căci Crăiasa cea de gheață

Cu gând bun îi trimitea

Pentru a-mbrăca orașul

Într-o plapumă de nea.

Pe brăduțul din grădină Niște fulgi s-au așezat

Și-ntr-o zi foarte senină În gheață l-au îmbrăcat!

Toți pe-afară ne jucăm,

Vine lumea să ne vadă,

Cu săniuța ne dăm,

Facem oameni de zăpadă.

Suntem foarte fericiți

Căci a venit și vacanța

(Nu cu rapidul din Franța,

Ci cu iarna de aici!).

Dar când iarna va pleca,

Dac-o să ne fie dor,

Ne vom spune tot așa:

„Vine anul viitor!”

Anna Iulia Grădinescu – cl. a IV-a A



5


Comoara de mistere

A fost odată un copil care asculta în fiecare

seară o poveste citită de bunica dintr-o carte mare

pe care o numea Comoara de mistere.

Eu eram acel copil și se făcea în sufletul meu

atâta liniște, numai cu gândul mă plimbam pe

unde bunica mă îndemna cu cuvântul. Pe atunci

multe întrebări îmi puneam despre lumea celor

mari și nu înțelegeam de ce bunica nu putea citi

fără ochelari. Dar îmi aduc aminte de prima zi de

școală, când o doamnă ca o zână mi-a dat prima

carte în dar. Era comoara mea de mistere, era un

abecedar.

De mână cu zâna cea bună, drumul cunoașterii

s-a luminat încet-încet și așa am descoperit că

orice mister se lasă cucerit prin citit. Astfel, am

descoperit o călăuză în lumea mea confuză de

până atunci. Tezaurul nu se găsea sub stânci sau

peșteri ascunse, ci era așternut pe pagini albe, în

cuvinte scrise. Am dobândit libertatea să colind

când doresc prin alte lumi necunoscute, prin

ținuturi îndepărtate, oriunde. Mă simțeam ca un

împărat din basmele cu zmei și feți-frumoși.

Tot din cuvintele scrise am înțeles că pe

drumul cărții se intră cu multă luare-aminte; doar

așa vei avea calea limpede ca un izvor de munte.

Larisa Corneanu - cl. a IV-a D


Dorința Mihaelei

Mihaela este o fetiță de 11 ani care își

dorește să trăiască într-o lume pașnică.

Într-o seară, ea s-a gândit să-l roage pe Moș

Crăciun să-și îndeplinească dorința. A compus o

scrisoare pe care a trimis-o a doua zi.

În seara de Crăciun, sub bradul frumos

împodobit, fetița a găsit, pe lângă păpușa

așteptată, un săculeț în care se afla un praf auriu

și o hartă a lumii. Fără să stea prea mult pe

gânduri, Mihaela a presărat praful cel sclipitor

peste hartă, apoi a împăturit-o și a pus-o

deoparte.

A doua zi, la televizor, a auzit că de Crăciun,

toate conflictele, toate războaiele din lume s-au

stins. Prezentatorul spunea că acest lucru s-a

întâmplat pentru moment, fiind Crăciunul.

Mihaela a zâmbit misterios pentru că ea știa

mai bine; pacea și înțelegerea vor domni peste

lume mereu de acum înainte: era darul lui Moș

Crăciun.

Miruna Carp – cl. a IV-a A


Steluța fermecată

Într-o seară, o fetiță privea tristă pe fereastra

camerei sale. Celelalte colege de la cămin

dormeau de mult, dar ea nu reușea, căci

gândurile nu-i dădeau pace. Nu înțelegea de ce

ceilalți copii aveau o familie, o casă, iar ea nu. De

ce era ea altfel?

Deodată, privirea i se fixă pe o stea ce părea

mai mare, tot mai mare, apropiindu-se de ea. În

lumina albă ce se revărsa în noapte, un chip blând

se desluși clar și începu să-i vorbească:

- De ce ești așa de tristă? Fetița, mirată, o întrebă:

- Tu...vorbești?

- Da, am venit aici trimisă de Zâna Stelelor.

- Chiar există așa ceva? Înseamnă că visele mele

sunt adevărate!

- Desigur!

- Dar...am visat că ea este mama mea! Nu-mi

vine să cred!

- Vino cu mine și și o vei vedea cu ochii tăi.

- Bine, dar eu nu pot să zbor!

- Te voi ajuta eu. Prinde-mă de mână și într-o

clipă vom fi în tărâmul stelelor.

Fetița închise ochii, iar când îi deschise se trezi

într-o lume minunată cu mii de stele care îi

zâmbeau și îi făceau loc spre Zâna lor. Aceasta îi

vorbi cu blândețe:

- Copila mea, bine te-am regăsit!

- Ce frumoasă ești, mamă! Te iubesc!

- Și eu te iubesc, draga mea! Vino în brațele

mele, căci mi-a fost așa de dor de tine!

Copila puse ușor capul la pieptul Zânei care o

mângâie pe păr.

Somnul o cuprinse încet pe fetița cea fericită.

Acum nu mai era singură. Domea adânc și un

zâmbet îi împodobi fața luminată de steaua ce

strălucea parcă mai tare dintre miile de stele de

pe cerul întunecat al nopții.

Melek Erdogan – cl. a II-a C

Îndrumător prof. Pina Lazăr Pentru voi Pentru voi, părinții mei Simt c-aș face chiar orice

Căci voi singuri m-ați crescut

Într-o lume-n care greul

Nu-i cuvânt necunoscut.

Și pentru că sunt prea mică,

Din inima-mi de furnică,

Eu vă spun doar „Vă iubesc!”

Alexandra Chiriță – cl. a IV-a A



6


Fulgul de nea

Este iarnă. Fulgii se joacă prin aer ca un roi

de fluturi albi. Ninge des. Casele s-au acoperit

cu o pânză albă. Am ieșit în curte să admir dansul fulgilor de

nea. Întind mâna și, deodată, o mică steluță

lucitoare se oprește în palma mea. E un fulg de

zăpadă. Îi urez „bun venit” și încerc să-l acopăr

cu cealaltă mână pentru a-l proteja de frig.

Dar în căsuța făcută din mâinile mele e prea

cald pentru el și fulgul de nea s-a transformat

într-o lacrimă. Încerc să prind altul și altul, dar

toți au aceeași soartă.

Îmi pare rău acum că nu i-am lăsat să plece în

drumul lor spre mantia albă ce acoperea

pământul.

Intru în casă și privesc pe fereastra camerei

mele jocul fulgilor de nea. Sunt fericită căci iarna

este anotimpul meu preferat.

Bianca Butnariu – cl. a II-a D

Îndrumător prof. Daniela Gavrilă

În lumea cărților

Cartea, pentru mine înseamnă imaginație,

cunoaștere, ea mă duce pe cele mai înalte vise și

culmi, tot ea mă readuce cu picioarele pe pământ.

Prima carte pe care am parcurs-o cu ajutorul

doamnei învățătoare a fost Abecedarul. După

aceasta, lucrurile s-au întâmplat de la sine,

creându-mi o lume paralelă cu aceea a cărților. Pe

măsură ce am crescut, subiectele s-au dezvoltat,

iar faptul că imaginația se îmbogățește face ca

toate cărțile să devină mai fascinante.

Posibilitatea de a mă transpune în orice personaj

îmi doresc, pozitiv sau negativ, îmi dezvăluie o

libertate la care doar am visat.

Când citești o carte nouă, fără să îți dai seama,

înveți foarte multe lucruri și te descoperi și pe

tine ca persoană.

Tot dintr-o carte am aflat însăși povestea cărții,

de la începuturile ei, până când ajunge în mâinile

noastre. Mă întreb de atunci de ce unii copii se

poartă urât cu ele și le rup, le mâzgâlesc, în loc să

le respecte pentru că lor le datorează posibilitatea

de a-și croi drum în viață.

Chiar dacă o carte nu te va ajuta astăzi sau

mâine, poate te va ajuta peste ani.

Viața e o carte, iar noi o filă din ea.

Ștefania Scăunaș - cl. a IV-a D


Snow Land

Snow Land este un tărâm foarte depărtat de

Terra, mereu îngheţat, dar plin de viaţă. Se

trăieşte minunat în Snow Land şi mă bucur că am

avut şansa de a mă fi născut aici. Ca să trăiască,

oamenii nu trebuie să plătească facturi, să

cumpere mâncare de la magazin sau să-şi piardă

timpul dormind (cum am înţeles că s-ar întâmpla

la voi). Acestea toate sunt posibile datorită

tehnologiei foarte avansate din ţara mea.

Specializaţi în robotică şi automatică, toţi cei din

familia mea n-au pomenit vreodată despre un alt

loc de muncă, decât în uzinele unde se cultivă

inteligenţa artificială. Cu siguranţă acolo voi

lucra și eu când voi avea vârsta potrivită.

Dacă vreau să vorbesc cu unul dintre prietenii

mei (am renunţat demult la telefon), apăs un

buton şi mă teleportez fix în faţa lui – dacă

primesc acceptul! Ajungem instantaneu la sala de

sport, la cinema sau la piscină. Frigul de afară şi

zăpezile mari nu ne ţin pe loc!

Ajung în fiecare zi la şcoală, dar nu

de-adevăratelea: deschid programul la aceeaşi

oră şi o ascult pe doamna învăţătoare cum predă

lecţia printr-un videoclip.

Toate informaţiile le păstrez pe CD şi pot

reveni oricând la vreo lecţie, dacă nu-mi amintesc

ceva, fie la matematică, la istorie, geografie sau

engleză! Temele mi le scriu la calculator, iar un

robot mi le corectează şi trimite un raport la

şcoală. Mai puţine greşeli, înseamnă teme mai

puţine pentru următoarea zi. Chiar trebuie să fiu

atentă ce răspunsuri aleg… ! Însă o descoperire

în domeniu tehnologic mă ajută să trec mai

repede la următorul nivel.

Am să trimit aceste rânduri spre Terra într-o

capsulă autodirijabilă şi dacă mai doriţi să ştiţi

despre mine şi Snow Land, vă aştept răspunsul.

Doar înlocuiţi mesajul vechi cu cel nou.

În felul acesta verific dacă noua mea invenţie e

valabilă sau nu.

Patrice Sporea – cl. a IV A


În așteptarea lui Moș Crăciun

Dragă Moș Crăciun, eu mă numesc Indra și

te aștept încă de anul trecut să vii la noi.... Și ce

frumos este atunci când mă uit pe fereastră,

așteptându-te!

Moș Crăciun, nu știu cum faci, dar niciodată nu

știu când vii! Doar cadourile sunt dovada că ai


7


trecut pe la noi și întotdeauna îmi aduci ce îmi

doresc.

În casă este o atmosferă plăcută, de sărbătoare.

Bunicul mă ajută să împodobesc bradul,

ridicându-mă să pun steaua în vârf.

Ce frumos miroase în casă a cozonac proaspăt

scos din cuptor! Datoria mea este să așez masa

așa că eu trebuie să aduc farfuriile, tacâmurile și

să le rânduiesc așa cum m-a învățat mama,

fiecare la locul său. După ce mâncăm, eu cânt

colinde și, uneori, vin și alți copii să ureze.

Este o mare sărbătoare în toate casele și în

inimile noastre. Suntem mai buni, mai

înțelegători, mai curați.

Întotdeauna voi aștepta Nașterea Domnului și

sosirea lui Moș Crăciun cu aceeași bucurie pe

care o simt acum.

Indra Diaconu – cl. a II-a D


Noapte de iarnă

Astăzi ziua-ntreagă

A tot nins și nins;

Parcă mai aproape

Casele s-au strâns.

Dealul singuratic,

Deșteptat de ger,

Numără în șoaptă

Stelele din cer.

Afară este ceață,

Iar totul e pustiu.

Pe jos este doar gheață,

Geamul e argintiu.

Și ninge, ninge, ninge,

Zăpada se adună.

Gerul puternic strânge.

Afară e furtună.

Irina Agherghinei – cl. a IV-a A

Îndrumător prof. Vailica Mircea

Toamna în parc

E toamnă. Parcul freamătă din toată ființa sa. De dimineață până seara, frunzele cad, unele

mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în

aer ca o aripă de fluture. El cer, parcă, ajutor

fiecărui copac care le-a găzduit. Strânse în

grămezi galbene-ruginii, ele încep festivalul

dansului, îndemnate de vântul tomnatic.

Pe întinsul albastru al cerului, printre nori greoi

de bumbac, se ivesc stoluri de păsări. Împinse de

un dor tainic, ele se șterg din zarea plaiurilor

noastre, luând ceva din sufletul nostru și furând,

parcă, soarele.

Câteva raze se chinuie să străpungă pânza

norilor; ele știu că trebuie să încălzească covorul

de frunze multicolore din parc pe care sunt

presărate bobițe de brumă și păsările zgribulite

rămase la noi. Doar crizantemele își mai desfac

petalele aurii, chemând soarele la întrecere. Sunt

mândre că au fost alese de Regina Toamnă să dea

viață parcului și să aducă bucurie în sufletele

celor care îi străbat aleile.

Ați privit vreodată cu atenție parcul, toamna? E

un colț de rai, un tărâm de poveste în care

Toamna și-a revărsat întrega paletă, născând o

adevărată simfonie de culori.

George Bâtrânu – cl. a III-a D

Îndrumător înv. Eugenia Țigănuș

Vara

Este vară. Soarele auriu strălucște cu putere pe

bolta cerească. Glasuri dulci se se aud prin

pădurile de smarald.

O geană trandafirie de lmină mijește prin

umbra deasă a pădurii și încălzește gărgărițele

care se strecoară printre firele catifelate ale ierbii.

Florile colorate umplu poienile și se leagănă lin

în bătaia caldă a vântului de vară. Ici, colo, se

zăresc fluturi pictați, parcă, de un maestru

necunoscut. Simfonia de culori aprinse este

acompaniată de un concert al păsărilor care

începe la primul licăr de lumină, în zori, și

sfârșește când soarele obosit pleacă să se culce.

O căprioară gingașă se apropie sfioasă de

undele reci ale râului cristalin, umezindu-și

boticul cu apa proaspătă și dulce.

Toate minunile le datorăm ție, dragă vară! Bine

ai venit!

Gabriel ȘerbanTimofte – cl. a III-a C


Fulgul de nea

Este sfârșit de noiembrie. În casă miroase bine

căci mama coace o plăcintă cu mere.Afară, cerul

posomorât este cenușiu și vântul bate surd printre

ramurile golașe ale copacilor. Mă apropii de

fereastră și privesc lung, cu gândul la zilele de

vacanță însorite care s-au dus... Vântul se oprește ca și cum și-ar ține răsuflarea

și din cer încep să cadă steluțe de un alb

strălucitor. La fereastra mea se oprește un fulg

pufos de nea. Îl privesc și... oare mi se pare sau e


8


adevărat? Nu e un fulg, ci o zână cu aripi de

înger! Mă cheamă să o însoțesc în lumea ei.

Vrăjită, o urmez zburând spre cer și sunete

cristaline se aud pest tot. Mă cuprinde o amețeală

plăcută și tot universul se învârtește în jurul meu.

Dansez și inima îmi tresaltă de fericire.

Cineva mă strigă din depărtare, dar eu nu vreau

să răspund chemării. Mă simt bine alături de zâne

și nu vreau să pierd nici un pas din dansul lor.

Strigătul se aude din nou, mai tare și mai

aproape. E mama care îmi cere să-i aduc ceva.

Trebuie să-i răspund.

Mă întorc repede la fereastră, dar zâna care

dansează nu mai este nicăieri. Pe sticla geamului

văd doar o picătură de apă. Ce păcat! Privesc din

nou cerul, dar parcă s-a întunecat. Fulgii de nea

coboară tot mai mulți, ca o perdea deasă,

așternându-se covor pe jos.

Tristețea mi se cuibărește în suflet. A venit

iarna Diana Calița – cl. a III-a A

Îndrumător prof. Anișoara Vasile

A venit iarna

Din nou sosește iarna

Cu nea strălucitoare, Gătită-n a sa haină

Cu fulgi de sărbătoare.

Ajunul naște vise.

Copiii sunt cuminți;

Pe Moșul îl așteaptă

Alături de părinți.

Plugușorul e-nvățat

De copiii mari și mici

Și-i pe cale de urat

La vecini și la bunici.

Albert Danielescu – cl. a IV-a A


Bunicul meu

Cincisprezece trepte.Le număr așa,ca să știu... Plecam de la școală și mereu le urcam. Intram

în casă și spuneam: „Sărut mâna, bunicule!”. Dar

acum, cine să îmi mai răspundă?

Mereu mă chema, pe ascuns, în camera lui, și

îmi dădea tot felul de bomboane, fără să știe

mama. Adevărul este că bunic ca al meu nu mai

există. A fost un om deosebit care a lăsat un gol

imens în inimile celor care l-au cunoscut. Dacă aș

scrie mai mult, poate că v-aș plictisi. Aș putea să

aștern șaizeci și șase de pagini despre el....

Privesc spre cerul înstelat și văd o stea care

strălucește mai tare decât toate. E bunicul meu,

care mă veghează de acolo, de sus.

Nu te voi uita niciodată!

Denisa David – cl. a IV-a A


Pățania Un cățel cam rotofei,

Clăpăug și mărunțel, A pornit-o la plimbarea

Prin grădina ce-i în floare.

Și, cum mergea pe cărare,

Se-apleacă peste o floare

Mândră și mirositoare,

Cu petale gălbioare.

Numai că, dintre petale,

O dungată maronie

Ce purta fotă și ie

Drept pe nasul lui se suie!

Și-l înțeapă, nemiloasa

Și o ia la sănătoasa!

Plânge, bietul cățeluș,

Și se freacă cu lăbuța

Peste nara cea umflată

Și strănută ca de gripă.

Andreea Stoica – cl. a III-a C


De vorbă cu Moş Crăciun

Afară ninge rar. Moş Crăciun se apropie. A

ajuns şi la ultimă căsuţă unde copilul îşi aştepta

darurile. Convins că e prea târziu să-l mai

găsească treaz, dar şi obosit din cale-afară, moşul

intră, se aşază lângă bradul luminat, când se

trezeşte faţă-n faţă cu o fetiţă în pijamale, fără

somn, care-l ia la întrebări:

- Moşule, da` mata de unde vii? Ţi-am pregătit

biscuiţi şi lapte proaspăt!

- Am făcut un drum lung, din Laponia până la

tine. Cred că puţină mâncare îmi prinde bine.

- Dar cine te ajută să ajungi la toţi copiii?

- Cine, doară, renii mei.

- De ce te iubesc toţi copiii?

- Pentru că le aduc jucării şi le uit greşelile.

- O să mai vii şi la anul, chiar dacă nu sunt mereu

cuminte?

- O să vin câtă vreme mă vei aştepta şi voi primi

scrisorile tale.

- Dar părinţii îţi trimit scrisori?

- Hm…, mai puţine.

- Păi, de ce, doar ei au mai multe nevoi decât

copiii!


9


- Draga moşului, şi ei au scris cândva scrisori,

doar între timp au învățat bucuria de a dărui şi nu

mai au nevoie de mine. Aşa o să faceţi şi voi mai

târziu.

Fetiţa a căzut pe gânduri, iar când a ridicat din

nou ochii, Moşul nu mai era.

Ce-o fi vrut să spună? O să-l întreb la anul!

Diana Sporea – cl. a II-a C


Pe cer...

Soarele, la geam, zâmbește

Să te scoli voios din pat

Și, încet, el îți șoptește:

Bună dimineața! Ai o zi de onorat!

Soarele încet adoarme

Peste munții de mătasă

Și pe cer iute-i ia locul

Sora Lună cea frumoasă.

Stelele apoi se-adună

Să formeze Carul Mic

Dar mai cade câte una:

Pune-ți o dorință! îți zic.

Gabriela Porumb – cl. a II-a D


Kiki

Era o zi minunată de vară. Soarele strălucea

pe cerul de azur.

Bibi, cățelușa mea, avea chef de joacă. I-am

privit ochii blânzi și i-am spus:

-Hai în parc!

A început să dea din coadă, semn că a înțeles ce

i-am spus.

În parc era liniște. Pe bănci, câțiva bătrâni

citeau ziarele. M-am așezat și eu, iar Bibița cea

năzdrăvană a început să caute prin tufele din

spatele băncii.

Am privit-o cu atenție și, ce să vezi? Un pisoi

micuț, cu blana tărcată, privea speriat spre

cățelușa care o cerceta cu multă curiozitate.Am

luat pisicuțul în brațe, mângâindu-l cu drag, iar el

torcea fercit că și-a găsit un stăpân. L-am dus la

bunicii mei, care s-au bucurat și l-au îngrijit cu

drag.

Acum, Kiki este un motan mare și frumos și

este cel mai bun prieten al cățelușei Bibi. Cine

spunea că pisicile nu se înțeleg cu câinii?!!

Alexandru Bârlă – cl. a II-a C


Moș Crăciun

Este iarnă. și ninge ca-n povești. Se apropie

sărbătorile și bucuria copiilor crește pe zi ce

trece.

Într-o seară, mult după ora de culcare, am auzit

niște zgomote în curte, chiar lângă geamul meu.

M-am dat jos din pat și m-am apropiat ușor de

fereastră. Nu se vedea nimic, dar am auzit din

nou un zgomot dinspre horn. M-am ascuns după

masă și am văzut cum un moșneag rotofei scotea

din sacul ce-l purtase în spinare, niște jucării.

- Bună seara, Moș Crăciun!

- Bună, fetița moșului, dar tu de ce nu dormi la

ora aceasta?

- Te așteptam să vii; acum sunt mare și vreau să-l

cunosc pe cel care mi-a adus jucării atâția ani. De

unde vii?

- Vin tocmai din Laponia!

- Dar este un drum lung și greu! Cum reușești să

ajungi într- singură noapte la toți copiii?

- Am o sanie fermecată trasă de niște reni care

zboară ca vântul și ca gândul.

- Dar de unde ai jucării pentru toți copiii?

- Tot anul, spiridușii mei pregătesc mii și mii de

jucării pentru copiii cuminți.

- Dacă ai venit și la mine, înseamnă că și eu am

fost cuminte!

- Sigur că da, eu știu totul pentru că am pentru

fiecare copil câte o carte în care scrie cum s-a

purtat un an întreg, dacă și-a ascultat părinții, pe

doamna învățătoare, dacă a învățat bine...

- Moșule, eu am numai Foarte bine în catalog!

- Mă bucur și vreau să văd aceleași rezultate și la

anul.

- Îți promit că anul viitor voi fi și mai cuminte și

voi învăța și mai bine!

Moșul, obosit de drum, s-a făcut deodată

nevăzut. Afară se auzeau în depărtare niște

zurgălăi care m-au făcut să cred că nu am visat și

că totul a fost real.

Am adormit fericită țănând în brațe păpușa cea

nouă și frumoasă adusă de Moș Crăciun.

Melek Erdogan – cl. a II-a C


Ninge!

Mă uit spre cer cum ninge,

Văd fulgii albi cum zboară,

Plutesc pe la ferestre,

Pe palmă îmi coboară.

.

Vanessa Costea – cl. a II-a E



10


Scrisoare către Moș Crăciun

Este seară. Flori sclipitoare de argint s-au

așternut pe geamuri. Luna zâmbește printre miile

de stele ce au invadat cerul. Totul este acoperit cu

o manta albă de nea.

Se apropie Crăciunul și odată cu el vacanța și

mult iubitele jocuri de iarnă. În casă lemnele

trosnesc în sobă. Este liniște. Privesc pe geam

dansul fulgilor de nea și, deodată, o idee îmi vine

în minte: trebuie să vină Moș Crăciun! Oare îmi

va aduce un cadou? Poate că da, poate că nu...

Am fost destul de cuminte? Dar cu școala?

Hmmm, la asta nu m-am gândit! Trebuie să-i

scriu o scrisoare Moșului! Încep chiar acum: Dragă Moșule,

Mă numesc Mihai, sunt un copil cuminte și am note

destul de bune.

Mi-aș dori din tot sufletul să te văd măcar o singură

dată. A multe lucruri să îți spun! Ce păcat că trebuie

să colinzi toată lumea într-o singură noapte... Poate

că o să ne întâlnim vreodată.

Cu drag,

Mihăiță

Sunt foarte bucuros că am scris această

scrisoare și o voi pune chiar mâine la poștă. Îmi

așez ușor capul pe pernă și-mi imaginez ce daruri

frumoase îmi va aduce Moșul...

Mihail Munteanu – cl.a II-a E


Iarna

Ninge, ninge mereu. Fulgi mari plutesc în

văzduh și se aștern într-un covor din ce în ce mai

pufos. Zăpada scânteietoare împodobește copacii

cu ghirlande și par ca niște figurine de zahăr.

Deși iarna este cumplită și viscolul frământă

lumea, derdelușul este plin de copii veseli cu

obrajii aprinși. Casele pitite sub căciuli mari și

albe sunt înconjurate de un câmp de cristal.

Este un peisaj mirific: covorul moale de zăpadă

domină pământul care pare adormit. Singurele

urme de viață sunt copii cei zglobii, funul care se

ridică deasupra caselor din sat.

Iarna este ca o zână ce sosește pe meleagurile

noastre în sania ei de argint. Ca o regină absolută,

ea pune stăpânire pe pământ. Cerul devine

posomorât și cenușiu, iar soarele este prizonier în

spatele draperiilor de nori amenințători.

Acest tablou de iarnă pare desprins dintr-un

basm pe care toți copiii îl trăiesc în fiecare an.

Irina Agherghinei – cl. a IV-a A


Iarna

Uite, iarna a venit!

Pomii de nea au albit.

Străzile sunt luminate

Cu steluțe colorate.

Pe la case se aud

Copii colinde cântând,

Seara, așteaptă cu nerăbdare

Moș Crăciun ca să coboare.

Bianca Neagu – cl. a II-a E


Dragă Moș Crăciun Dragă Moș Crăciun,

Tu ești darnic și ești bun.

Aș dori ca tu să vii

Cu sacul plin de jucării

Pentru mine și-al meu frate,

Care ne dorim de toate...

Pentru mine, dacă poți,

O poșetă colorată.

Pentru fratele cel mic,

O mașină cu lumini.

Pentru mama, pentru tata,

Mult noroc și sănătate!

Rebeca Tofan – cl. a II-a A

Îndrumător înv. Giorgeta Rădulescu

Dragă Moș Crăciun,

Încă de anul trecut, de când ai plecat de pe

meleagurile noastre, am început să mă gândesc

la tine. Tot anul mi-am imaginat cum ai să vii, de

Crăciun, cu sania trasă de reni.

Țin să-ți spun că în acest an am fost foarte

cuminte, i-am ascultat pe părinți și pe bunici, pe

doamna învățătoare și m-am străduit să învăț cât

mai bine. Dacă vrei, poți să te uiți în caietele

mele, să vezi ce frumos și ce corect scriu.

Știu că ești tare ocupat în această perioadă a

anului, dar poți să faci o vrajă și și să mă vizitezi

într-o noapte?

Dacă nu poți, mi-aș dori ca măcar de Crăciun,

să treci și pe la mine și, dacă ai în sacul tău, să-mi

aduci un laptop.

Îți mulțumesc și îți promit că voi fi și în

continuare ascultătoare și silitoare.

Cu drag,

Bianca

Bianca Nicolau – cl. a II-a A



11


Marea călătorie a micului

şoricel

Odată, un şoricel s-a gândit să plece în călătorie.

Bunică-sa i-a copt nişte lipii şi l-a petrecut până în

pragul casei. A ieşit şoricelul pe la vremea zorilor din

casă şi s-a întors câtre seară.

- Vai, bunicuţă ! strigă el. Eu sunt cel mai puternic, cel

mai ager, cel mai curajos locuitor din tundră. Până azi

n-am ştiut asta.

- Şi cum de-ai aflat, puiule ? se miră bunicuţa.

- Păi, iată cum. Azi am ieşit din casă şi am mers, am

tot mers, până când am ajuns la mare. Marea e mare-

mare, valurile aleargă pe ea de acolo-acolo. Da eu nu

m-am speriat, ci m-am aruncat în mare şi am trecut-o

înot! Chiar m-am mirat, când mi-am dat seama cât de

bine e să poţi înota.

- Da` pe unde o fi marea aceea? îl ispiti bunicuţa.

- La răsărit de căsuţa noastră, răspunse şoricelul.

- Cunosc eu marea despre care-mi vorbeşti, se pricepu

bunicuţa. Renul a trecut pe acolo şi urma lăsată de

copită s-a umplut cu apă.

- Bine, ascultă mai departe, se ţinea scai şoricelul. M-

am uscat la soare şi mi-am continuat drumul. Când

acolo, răsări înainte un munte înalt, înalt. Copacii de

pe culmea lui atingeau cerul cu vârfurile. N-am cum

să-l înconjor, așa că îmi fac vânt şi l-am sărit! Chiar şi

meu m-am mirat.

- Şi muntele tău îl ştiu, zise bunicuţa zâmbind. După

urma cu apă, se află o moviliţă, iar pe ea creşte nişte

iarbă. Şoricelul a oftat din greu, dar nu s-a lăsat de

povestit.

- Merg şi eu mai departe şi când îmi arunc ochii,

zăresc doi urşi care s-au încăierat la bătaie. Unul alb şi

altul brun. Urşii urlă şi îşi frâng unul altuia coatele. Da

eu nu-s dintre cei fricoşi. Mă arunc între ei şi-i

despart. Chiar m-am mirat, când mi-am dat seama că

am isprăvit cu urşii.

Bunicuţa căzu pe gânduri, dar se dumeri, şi zise:

- Aha, molia albă şi musca – ăştia erau urşii tăi.

Şoricelul nu s-a putu stăpâni şi a izbucnit în plâns.

- Va să zică, eu nu-s puternic, nici ager, nici curajos ?

Am trecut înot o urmă de copită, am sărit o moviliţă,

am despărţit o molie albă de-o muscă şi-atât ?

Bunicuţa zâmbi înveselită peste măsură şi zise:

- Dragul bunicii, pentru un şoricel prostuţ şi mic ca

tine urma de copită e marea în valuri, moviliţa e

munte,iar molia şi musca sunt urşi. Dacă nu te-ai

speriat de toate astea, înseamnă că într-adevăr eşti cel

mai puternic …

Răzvan Coarcă – cl. a IV-a C

Îndrumător prof. Gabriela OLoeriu

Hoața

Vulpea cea șireată mereu fură păsări de prin

ogrăzile oamenilor din sat, iar acum s-a gândit să

facă o vizită bunicilor mei...

Într-o noapte a furat două găini moțate.

Vâzând una ca asta, bunicii s-au gândit să o

prindă; au dezlegat câinele și au pus și o cratiță

cu sarmale lângă ușa cotețului găinilor. Numai că

Nero s-a ospătat bine, apoi s-a dus să facă o

vizită cățelușei vecinilor, iar vulpea, după ce a

mâncat resturile de sarmale, a mai furat o găină...

Bunicii mei l-au certat pe Nero și au mai adus un

ajutor, pe Grivei, câinele lup.

În noaptea următoare, cumătra a venit din nou.

De data aceasta, Nero și Grivei și-au făcut

datoria. Ham! Ham! Ham! s-a auzit, iar roșcata a

fugit cu coada între picioare.

De atunci, vulpea nu a mai venit la găinile

bunicilor, iar Nero a învățat să fie mai vigilent.

Așa am scăpat noi de cumătra cea hoață. Sara Necula – cl. a II-a E


Sărăcuțul

Între ghimpi de mărăcine,

În poiana de arin,

Pe un fir de trandafir,

Stă un gândăcel timid.

A ieșit de dimineață

Să se joace cu-n scaiete,

Dar s-a înțepat cu-n spin

Și se-aud doar vaiete.

I-a intrat în picioruș

Țeapa lungă de la spini

Și nu poate să o scoată.

Vai, săracul, ce mai chin! Florinel Mihalcea – cl. a II-a D



Mă numesc Marius și sunt elev în clasa a II-a.

Nu sunt cel mai silitor elev din clasă, dar nici

codaș nu sunt. Cu toate că doamna învățătoare

îmi este ca o mamă, eu o mai mint uneori și nu

îmi fac întotdeauna temele, lucru care o supără.

Tatăl meu a murit, iar mama muncește de

dimineață până seara pentru ca eu să nu duc lipsă

de nimic. Recunosc că nu sunt mereu cuminte și

ascultător, și mai iau și câte un Bine. Dar să știi,

Moșule, că nu sunt un copil rău; chiar dacă mai

greșesc uneori, îmi iubesc foarte mult mama și

încerc s-o ajut cât pot.

Promit să fiu mai cuminte, să nu mai mint, să

îmi fac mereu temele, pentru ca toată lumea să fie

mândră de mine. Și îndrăznesc să te rog să mă

ierți și să treci și pe la mine în seara de Crăciun.

Sărbători cu bine și multă sănătate! Marius Cernei – cl. a II-a A



12



Mi-a spus doamna învățătoare

Să fiu fată silitoare

Și să-ți scriu acum scrisoare,

C-o să vii la noi pe seară,

Coborând din sănioară.

Eu, la pozne, n-am bucluc,

Temele mi le descurc,

Pe mămica o ajut.

Gându-mi stă la jucării,

La rochițe diafane,

Cum au zânele codane.

Deși am o bicicletă,

Îmi doresc și-o trotinetă...

Nu uita de surioare

Care vor jucărioare,

Iar pentru ai mei bunici,

Adu plicuri cu pupici.

Mama vrea o ciocolată

Și tăticul, înghețată.

Te aștept cu nerăbdare!

La mulți ani cu sărbătoare!

Andreea Voitețchi – cl. a II-a A


Pregătirea pntru iarnă

Mai este o lună până să vină iarna.

Animalele nu au terminat încă pregătirile și toate

se grăbesc.

Veverița adună ghinde, conuri și alune și le

îngrămădește în scorbura ei. Ciocănitoarea a

terminat de „doctoricit” copacii și acum se

îngrijește și de cuibul ei, lipindu-l cu paie și

nămol. Ursul fură ultimele picături de miere din

stupul albinelor, căci la iarnă el va hiberna și are

nevoie de rezerve de grăsime. Mistrețul nu-și

face prea multe griji; el știe că va găsi sub stratul

de zăpadă destule rădăcini cu care să se

hrănească. Iepurașul și căprioara sunt mai

neliniștiți căci iarba se va usca în curând și ei o

vor duce greu; noroc cu pădurarul care nu îi uită

și sigur le va aduce fân, așa cum a făcut și iarna

trecută. Lupii și vulpile vor trebui să colide peste

întinderea de zăpadă ca să caute animale bătrăne

sau bolnave pe care să le vâneze.

Toate animalele forfotesc în pădurea colindată

de vântul de noiembrie. Natura va avea grijă ca

toate vietățile să treacă cu bine și de această

iarnă.

Serafimovici Octavian cl. a III-a A


Mărțișorul fermecat

A fost odată o fetiță care primise un mărțișor

de 1 Martie. Pentru că era un coșar foarte frumos,

ea l-a purtat toată ziua, iar seara l-a așezat cu

grijă printre celelalte jucării.

Cum a adormit fetița, mărțișorul a sărit jos de

pe raft până la păpușa Barbie și a întrebat-o:

- De ce plângi? Ești așa de frumoasă!

- Sunt supărată pentru că nu-mi mai găsesc

pieptănul! Sunt sigură că ursulețul Winnie mi l-a

ascuns, de necaz că el nu are coadă ...

Ursulețul a sărit ca ars:

- Nu ți l-am ascuns, plângăcioaso, deși ai merita

pentru că m-ai înțepat cu el. Uite, și acum mă

doare lăbuța!

- Nu-i adevărat, spuse Pluto, am văzut eu ce s-a

întâmplat. Fetița a pus din greșeală acul

mărțișorului între jucării și Winnie a călcat pe el.

Iar pieptănul este în sertarul măsuței de toaletă,

nasul meu cel fin l-a mirosit imediat.

Mărțișorul a scos cu grijă acul din lăbuța

ursulețului, și l-a pus la cheiță, apoi a ținut

oglinda pentru ca Barbie să își șteargă lacrimile și

să se facă iar frumoasă...

Cănd zorii au început să se arate, coșarul s-a

agățat singur în pieptul păpușii, pentru că așa se

cade să stea un mărțișor.

Simona Toea – cl. a II-a C


În Deltă

Era o zi călduroasă de vară când bunicii mei

m-au invitat să merg împerună cu ei câteva zile în

Deltă.

Drumul a fost destul de obositor, dar am putut

vedea multe lucruri interesante. Când am trecut

cu bacul la Galați am văzut cât de mare și

impresionantă este Dunărea.

La Mahmudia ne-am plimbat cu barca și am

admirat nuferii albi și galbeni care alcătuiau un

covor de flori străpuns de baletul lebedelor

grațioase. Pelicanii, rațele sălbatice, pescărușii,

egretele se aflau pretutindeni și își căutau hrana:

peștișori, broscuțe, scoici, raci, tot felul de plante.

Seara am mâncat cu poftă din vestitele bucate

lipovenești: borș și saramură din peștele pe care

l-a prins bunicul în acea zi.

Delta este un colț minunat de țară, iar bunicul

mi-a spus că trebuie să o ocrotim pentru ca și

copii noștri să se bucure de frumusețea și

bogățiile ei.

Ștefan Pușcașu – cl. a II-a C



13


...și flori – confirmări

Două destine

Pe aleea rătăcită

Trec, pentru a câta oară, Un bătrân uitat de lume

Și-un pisoi, la subsuoară.

Și împart un colț de pâine

Și-o privire, uneori,

Împletind două destine:

Un bătrân și un pisoi.

Parcă nevăzuți de lume,

Doar de vânt luați în seamă,

Cu o haină ponosită –

Altă viață, altă dramă.

Renata Flavia Nica – cl. a V-a C

Îndrumător prof. Daniela Sporea

Amorul de vară

Vântul cu alai de bucurii se indreaptă spre

fortificaţiile sufletului meu.

Fobia mi se adeverea cu cât fluxul de răcoare

îmi invada mai mult viaţa. Mă simţeam aşa de

neajutorată, încât imploram ca Ea să se întoarcă.

Filigranul zăcea trist şi obosit pe birou. Părea că

zilele lui s-au scurs, puţin câte puţin...

Parcă eram la cursele de Formula 1, când sunt

aproape să câştig, adrenalina e la maximum, dar

într-o fracţiune de secundă se năruie totul ... un

adevărat fiasco.

Ştiam că ferocitatea de care dă dovadă era doar

în imaginaţia mea. Dar unde este? De ce m-a

părăsit sau mai bine spus, de ce ne-a părăsit? Nu

ştia cât de mult o iubim?

Parfumuri feerice ale nopţilor acelea, uitate în

jurnalul de lângă veioză...Paşii lor grei, pătează

fără ruşine, amintirea demnă a zilelor de vară ...

Ce amare le resimt!

Mirajul verii mă doboară. De ce a trebuit să

plece aşa de repede? Nu şi-a luat nici ”Rămas

bun!”... În schimb, ne-a lăsat să ne delectăm cu

savoarea acră a toamnei reci şi umede...

Aşa se încheie Vara sufletului meu, urmând un

capitol aspru şi asiduu...

Ramona Mălureanu - cl. a VIII-a B

Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu

Răsăritul soarelui, poţiunea

fericirii

Pe o întindere pustie, unde doar o chitară

cântă în liniştea mării amortite, stau doi

adolescenţi care îşi aruncă privirile spre azuriul

cenuşiu. Le simt gândurile, speranţele deşarte şi

visurile neîmplinite, dar promise în faţa

debandadei furtunoase a naturii. Îi simt în

armonie cu valurile nebune care se izbesc

asurzitor de ţărmul ca o poartă ploioasă şi

gălăgioasă spre cimitirul biciuit de singurătate.

Poate la o asemenea oră ar fi înfricoşător în

mirosul dezgustător de peşte îmbinat cu algele

cleioase depuse pe faleză, mărturie a tuturor

veacurilor ce au vizitat acest loc mirific.

Pe pietrele pustii se zăresc spumele tumultoase

mări care cerne toate secretele depuse aici de

tineri care şi-au jurat iubire pură şi credintă. Pe

dunele de nisip se văd tot felul de deformări

înalte ca o lume minusculă cu prinţese, castele,

peştişori aurii, sirene ce zboară nestingherite prin

vapoarele ancorate în viaţa marină plină de noi

descoperiri, rechinii din plastilină cu dinti fioroși

din bucăţi mici din scoici, bariere de corali ce

dansează în serenada basmului povestit de

valurile bătrâne şi căluţii multicolori de mare ce

duc toate aceste minunăţii, iar pe spatele lor scrie

cu majuscule: LUMEA COPILĂRIEI

Ei bine, povestind toate acestea am uitat să vă

spun ce s-a petrecut cu cei doi tineri care... Au

plecat?! Nu, cum să plece, când ei au venit aici

pentru un scop bine planificat şi anume: aşteptau

minunea vieţii, focul ce arde în nucleul existenţei

umane ce însufleţeşte şi reânsufleţeşte natura şi

toate ramurile ei: pământeşti şi omeneşti.

Aşteptau cu nerăbdare cum aştept şi eu în fiecare

zi Răsăritul Soarelui. Încetul cu încetul, ziua şi-a

recăpătat puterea după micul dejun îndelungat,

văzduhul a căpătat o culoare pictată doar de

acuarelele soarelui. Din rozul ce sfâşiase la

început tot cerul cu nuanţe violete, până la urma a

ieşit un oranj strălucitor învelit în roşul aprins al

curcubeului. Cei doi tineri zâmbesc emotionati cu

o oarecare teamă în ochii albaştri şi căprui.

Chiar dacă soarele străluceşte ca o stea în

noaptea lină de vară, cei doi tineri nu se îndură să

plece, uitând de tot şi toate, limpezindu-şi

privirile în adâncul mării. Nu ştiu nici eu, cum nu

stie nimeni, poate doar ei ştiu dacă sunt prieteni,

tineri îndrăgostiţi sau necunoscuţi ce s-au întâlnit

întâmplător în roua dimineţii.

Bianca Golea – cl. a VII-a A



14


,,Călcâiul” unui cyborg

Epuizată după lungi cursuri de prezentare a

funcţionalităţii aparatelor de extirpare a tumorilor

în faţa unui auditoriu înflăcărat de rezidenţi din

anul III, mă decisesem să îmi anesteziez neuronii

într-un somn adânc. În aceste vremuri, somnul

este un lux, dar în acelaşi timp şi o pierdere

pentru fiinţele umane rămase pe Terra. Cyborgii

erau deja majoritari şi dominaţia lor nu era

departe.

Savanţii au fost conduşi dincolo de porţile

fanteziei benefice şi au negat aceste simptome

care le măcelăreau raţiunea insidios.

În timp ce emigram în spaţiul nemetamorfozat

de tehnologie, în apartamentul meu, am fost

răpită de un cyborg. Dar nu avea înfăţişarea unuia

obişnuit. Corpul nu era rigid, ţesuturile epiteliale

imitau perfect structura celulelor umane. Era

înfăţişarea a unui om robot care şi-a

metamorfozat trupul într-o maşinărie care i-a pus

capăt legăturii dintre cei doi parametrii

configurativi : trupul şi sufletul. Era un savant

care îşi pierduse mentalitatea contemporană în

vederea faimei de a realiza naţia perfectă.

Singurul organ nefragmentat cibernetic era inima,

care era singura parte dintr-un complex imens de

suturi metalice. Aceasta îmi semnaliza cu o

frecvenţă hotărâtoare unde înspre iphone-ul meu

şi-mi transmitea propunerea de a-l învăţa

anatomia şi de-a contribui la revendicarea şi

anihilarea tuturor factorilor biotici.

Mi-am dat seama că la cea mai delicată

respingere a ofertei puteam fi vaporizată de

razele laser din umărul stâng al acestuia.

Devenisem, chiar dacă invonluntar, omul de care

depindea destinul Terrei. I-am afirmat făţarnic

bucuria şi am stabilit ca în amurg să ne întâlnim

în robotul de tip păianjen trepied în care locuia.

Fiecare oră ce apropia momentul decisiv îmi

străpungea mintea ca un glonţ lăsând virusul

fricii să mă învăluie. Ajunsă la faţa locului,

înarmată discret cu un acid puternic mă

îndreptam, păşind cu grijă spre laboratorul

omului robot. Camera acestuia era îngustă,

împânzită de oxizi care te făceau să-ţi doreşti

ştirbirea simţurilor olfactive.

M-am apropiat de savant, ocupat fiind să-şi

exerseze râsul malefic şi exaltat de bucuria de a-

şi palpa realizarea visului, i- am turnat acidul în

coşul de reglare a temperaturii inimii.

În câteva secunde acesta a căzut lat pe podeaua

de un luciu metalic orbitor şi sfârşi urmărindu-mi

pentru ultima dată lacrimile calde cauzate de

moartea prietenului drag, diagnosticat cu o gravă

boală mintală.

Astfel, fără să declanşez urmări tragice pentru

planetă, mi-am salvat semenii.

Andreea Grigorică - cl. a VIII-a B

Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu Tărâmul nemuririi

Cu pensula ta de mister pictezi, cu

sentimente, pânza de catifea a inimii mele.

În felinarul prăfuit al sufletului, abia acum, o

scânteie a aprins focul iubirii. A fost ceva

neprăvăzut, dar firesc, aşa cum după noapte

urmează zi, după un tunel plin de întuneric,

urmează un ocean de lumină vibrantă.

Viaţa înseamnă iubire, iar iubirea înseamnă o

continuă renaştere şi maturizare. Pe peretele vieţii

tale am zărit înrămat curcubeul speranţelor şi al

viselor celor mai adânci, aflat pe pânza mea, iar

în colţ scria cu litere aurite: „ De dragul iubirii

tale nepreţuite!”

Unul fără altul suntem fără rost, dar împreună,

doi hoinari prin univers, vom da sens şi valoare

cu vântului” dragoste”. Te iubesc..

Ramona Mălureanu - cl. a VIII-a B


Visul

Miroase a tei și a regina nopții în liniștea

grădinii mele. Stau fermecată pe un pled

recitind o carte cu povești. Când vântul se stârnește încetișor

amestecându-mi paginile cărții, trăiesc miracolul

ce transformă dovleacul în caleașca trasă de cai,

iar casa, într-un castel auriu. Cu pași mărunți

înaintam încet privind cu încântare în jurul meu;

bluza sport pe care o purtam era acum o rochie de

bal, cireșele aninate de urechi sunt boabe grele de

rubin, iar cartea din mâna-mi era evantai

multicolor. Iarba înmuiată în roua dimineții este

acum un covor de smarald pe care picioarele

înnobilate de conduri argintii înaintează

temătoare. Paji înveșmântați în petal de crin se

apleacă în fața mea, deschizându-mi drumul către

tron. Eram o mândră prințesă din poveste și

doream ca toată lumea să o știe și să mă admire.

Dar dorința nu mi s-a împlinit, căci picături

grele de ploaie au inundat gradina casei mele

dintr-o dată, iar visul meu măreț s-a topit.

Ținând în mână cartea cu povești și lăsându-mi

lacrimile să curgă, mi-am spus că și cerul îmi

înțelege tristețea și plânge alături de mine.




15


Lumina dintr-o garsonieră

Îmi sprijin trupul slăbit de singurul perete

sacru din odaia arhiplină de vise mucegăite, iar

degetele albe de la mâinile încă needucate de

stilou se înfig în varul sacrificat. Unghiile roase

ori de câte ori vechile obiceiuri din copilărie

aveau de gând să se întoarcă, zgârie brutal

pleoapele gălbui. De jumătate de deceniu, de

când îmi petrec şi îmi manipulez existenţa în

apropierea gării teatrale, nu am văruit niciodată.

De fiecare dată albul mi se părea un pui de hoţ

ascuns în aripi crăpate de îngeri. „Cu alb nu se

purifică pereţii”, mi-am zis. Albul a fost

dintotdeauna pretextul inocenţei mele, dar eu, de

fapt, am visat dintotdeauna la albastrul ceresc.

Albastrul de cerneală. Când eram de-o şchioapă,

îmi mânjeam degetele, băgându-le zilnic în

călimara de deasupra biroului acum moşneag. În jurul meu, zeci de călimări desfăcute şi

jertfite nu stiloului, ci degetelor avide, zac pe

duşumeaua rece, nefamiliarizată cu noile mele

raţiuni de educare a fiinţei. Degetele pătrund în

sticluţele translucide, aproape ovale. Picioarele

desculţe se murdăresc cu albastrul vărsat pe

parchetul vechi, atât de prăfuit – cine mai are

timp de curăţenie? Irelevantă necesitate

lumească. Culoarea alienării mele se răspândeşte

la poalele peretelui ridat, ce savurează zâmbetele

opace pe care le creez pe el de o săptămână. De şapte zile nu mai dispun de coli de hârtie pe

care să le purific. De şapte zile, stiloul îmbătrânit

n-a mai fost în război cu foile goale, nude de

mine însămi. Acum s-au schimbat adversarii.

Doar frontul e acelaşi. Lupta sufletească continuă

între degetele cernelii şi pereţi. M-am apucat de o

nuvelă – prima, de altfel. Ceva cu un oraş de

mimi şi aripi de fluturi. Iar metafore de-ale mele.

Însă, dacă dezumanizaţii aceia de-afară mi-au

otrăvit sufletul cu minciuni iraţionale, care le-au

manipulat minţile aglomerate în necunoscutul

ideilor sumbre, eu n-am să le răspund cu aceeaşi

monedă. Nu. Eu vreau să mă purific, iar

purificarea mea să fie renaşterea decorului pe

care-l remodelez. Cu mâinile şi cu jumătatea de

suflet; cealaltă e pe peronul numărul trei, fiind

călcată de ei în picioare.

Din cauza sau datorită scopurilor mele

spirituale, m-am mutat acum cinci ani în

apropierea unei gări abandonate de suflete curate.

Cele care aleargă acum înlăuntrul unor corpuri ce

numai de oameni sau învătăcei nu pot fi numite,

se aruncă în păcatul neştiinţei. Deşi zgomotele

haotice mi-au spart fereastra sacrificată ploii

autumnale, iar auzul meu întâlneşte, involuntar,

zi de zi, înjurături citadin parfumate, aici am

reuşit să-mi renovez lăcaşul. O garsonieră

bătrânească la etajul al treilea, singura visătoare

de pe un palier de mult nestrăbătut. Bucătăria

zace în prăpastia singurătăţii. De vreo câteva zile

nu i-am mai făcut vizite mesei din lemn cu care

stăteam la taifas. Cu ea şi cu o cană de ceai. Cu

siguranţă chiuveta s-a lipit tot mai mult de

peretele sobru, căutând oblăduire. Perdelele

probabil au fost legănate de loviturile brutale ale

vântului pe care l-am uitat – şi pe el – în gara de

jos. De dedesubtul picioarelor mele, de

dedesubtul standardelor mele.

Când m-am mutat în locuinţa aceasta recent

adoptată, trenurile soseau cu luminile aprinse

acasă, la mama gară care le alinta vagoanele

îmbâcsite de zăpăceala umanităţii. Acum, însă,

farurile abia mai stau aţipite, iar locomotivele

alergice la banala destinaţie scuipă fum,

nemotivat. Au îmbătrânit. Sau e doar o aparenţă.

Oamenii le-au îmbătrânit, povestind iar şi iar

despre aceleaşi rătăciri nemotivate ale sufletelor.

Ei încă pretind că mai cunosc spiritualitatea. Câtă

ipocrizie!

Se aud ciocănituri în uşa bolnavă, cu balamale

învechite şi plictisite de mine. Ciudat, n-am mai

primit vizite de vreo trei ani. Mereu mi-a fost

teamă de rânjetele străine ale singurătăţii, dar am

conştientizat că ea mă creşte. M-a crescut

dintotdeauna, doar că uneori i-am respins

îmbrăţişările, gândindu-mă că voi găsi alinare în

cele umane. Mintea conturează din nou cuvinte în

aer, iar musafirii neinvitaţi nu aşteaptă. Insistă

succesiv, iar auzul meu e destul de stresat de

zgomotele infernale ale celor de afară, aşa că mă

ridic şi mă îndrept spre holul îngust, mucegăit.

Obosită de excese de cuvinte, mă clatin.

Adevărul este că nu am învăţat decat târâtul

pruncilor, nu şi pe cel juvenil, pe care ar fi trebuit

să-l cizelez. Ar fi trebuit. Dar, într-o odaie aşa

scundă şi nespaţioasă ca a mea, mai bine nu te

mai străduieşti să te ridici şi să mergi firesc, în

picioare, tot timpul.

Încerc să descui uşa de la intrare, dar se pare că,

ultima dată, când am fost la librărie să

achiziţionez foi, adica victime de război, am

uitat-o deschisă. Şi-aşa nu mai bagă nimeni de

seamă.

Răspund violent, parcă înşfăcând clanţa în

mână. Două perechi de ochi, zâmbind prea tipic

şi nenatural, mă privesc cu duioşie – acesta îmi

pare sentimentul pe care vor să-l schiţeze. O fi

milă – n-am nevoie să primesc aşa ceva la uşa


16


mea. Sentimente din astea trebuie returnate

sufletelor care atârnă în faţa mea.

- Maya, putem intra? mă-ntreabă sec Rareş,

încercând să pară binevoitor, analizându-mi însă,

în mod obişnuit celor convenţionali ca el, ţinuta

de casă: un tricou bărbătesc larg, până la

genunchi, împrumutat probabil de la bunicu’, în

cel mai plauzibil caz, o pereche de pantaloni de-

un verde murdar; şi desculţă, cu pete de cerneală

pe glezne şi pe degetele atât de la membrele

superioare, cât şi de la cele inferioare.

- Intră, răspund succint, oftând a nepăsare.

- Şi eu? întreabă celălalt fost coleg de liceu,

aruncându-mi o privire cu un fel de nevinovăţie

retorică, dar searbădă.

- Sunt obosită, încurc numărul persoanelor. Şi tu,

adaug, încercând să-i tai schiţele zâmbetului ce se

vrea perfect.

Aştept să intre mai repede, căci timpul a rămas

şi aici călăul aşa-zisei mele literaturi. Şi aşa e

pură pierdere de vreme să stau cu doi foşti

prieteni din liceu – într-adevăr, au fost cei mai

apropiaţi. Ne croiam zboruri împreună, dar, în

prezent, realizez că erau decolorate şi nemotivate.

Îi conduc în bucătărie. Îi invit plictisit să se

aşeze pe cele două scaune rămase amintire din

copilăria liceală pe care am gustat-o împreună.

Dar e mult de atunci.

Ce vreţi? Ceai, cafea sau conversaţii lumeşti?

întreb rece, studiindu-mi mâinile.

Cei doi mă privesc întrebător. Jalnici. Tipici.

Prea reali, dar inumani. De fapt, realitatea de azi

e o formulă precisă, care rezultă inumanitate –

dezumanizare, mai bine spus. Rareş şi Andrei

încearcă, presupun, să formuleze un răspuns mai

puţin tăios decât întrebarea adresată.

- Maya, am venit doar să te vedem. Ne-am făcut

griji pentru existenţa ta, mai ales când am auzit

că ai renunţat în anul trei de facultate. Medicina

era raţiunea ta fundamentală. Ce s-a întâmplat?

- Da, m-am mutat la etajul trei, în schimb,

ironizez subtil.

- Încetează, Maya. Te-ai rătăcit înlăuntrul

singurătăţii tale. Erai cea mai bună studentă, erai

cea mai vie şi cea mai umană dintre noi toţi! În

liceu voiai să ajuţi oamenii să renască – îţi plăcea

ţie tare mult sa filosofezi, surâde Andrei, dar

gestul mi se pare mai mult decât absurd.

- Cum să învăţ oamenii să renască sufleteşte

dacă nici cei mai buni prieteni nu îmi acceptau

motivele existenţei? Cum să fac aşa ceva dacă

nici măcar tu nu mă înţelegeai? Mi-a fost tăiat

zborul. Chiar şi-n facultate. Iubeam să învăţ, să

mă dedic studiului, dar, când au – pardon, aţi

aflat ca literele sunt parte din mine, m-aţi respins.

Din cauza voastră m-am afundat în nebunia

umană pentru voi, atât de ridicolă! Uitaţi-vă pe

fereastră şi spuneţi ce vedeţi: zevzeci cu măşti

angelice care caută trenuri ce-i vor conduce spre

destinaţii apuse. Toţi pleacă, eu rămân.

Pieptul mi se zbate haotic, iar Rareş, văzând că

din mine izbucneşte adevărul, încearcă să mă

liniştească. Mă îndepărtez, apoi îi iau pe amândoi

de mână, şi-i duc pe frontul de luptă. Îngroziţi, se

uită înspre peretele arhiplin de naşteri de cuvinte.

Adidaşii li se afundă în foi scrise, altele

mototolite. Rareş se îndreaptă spre fereastră,

trage draperiile la o parte şi strigă ca un nebun

înspre mine:

- Ai orbit! Mediul ăsta te-a înnebunit.

Singurătatea dintr-o garsonieră şi-o jumătate de

gară moartă ţi-au ucis fericirea. Pe noi ne

consideri inumani, dar tu te-neci în demonism!

- Nu, Rareş, aici greşeşti! Mă răzvrătesc

împotriva măştilor negre pe care le purtaţi pe

chipurile înstrăinate de voi înşivă!

- Rareş…!, intervine, la un moment dat, Andrei,

vorbind însă în şoaptă.

- Lasă-mă, mă! O să se distrugă aşa!

- Rareş! Priveşte-o pe Maya… Aripi de litere îi

cresc în spate, nu vezi?

Şi ei îmi spuneau că eu sunt cea care

halucinează. Mă întorc cu spatele. Nu văd. Nu

simt. Inuman.

Însă, cei doi insistă succesiv şi-mi spun că, pe

pereţii cu nuvela dedicată mimilor străini, lumina

îmi creşte aripi de cerneală, pe care le dăruieşte

sufletului…

Nu înţeleg, dar aud bătăi de ore angelice, cinci

amurguri la număr, iar în gara de dedesubtul meu

trenurile sosesc în goană…

Adelina Bălan – cl. a VII-a A


Anotimpul tristeții

Toamna rece a venit,

Peste noi a năvălit

Vântul suflă și doboară

Visele de astă vară.

Frunza plină de rugină

De pe creangă cade lină,

Alături de-ale ei surate,

Acum, triste și uitate.

Toamna stă încoronată,

O regina neîndurată

Peste noi, trei luni domnește

Pân`ce iarna o gonește.

Cristian Sandu – cl. a V-a C



17


Amintirea nepreţuită

Veselia predomină în amintirile mele ca un

zbor de rândunele, ca o lună sclipitoare. Bunicul

meu, o fiinţă veselă şi plină de viaţă, îndulcea

visele copilăriei mele prin poveştile lui. Reda o

lume în miniatură. Avea darul de a da viaţă

oricărei amintiri. Ce frumoase erau acele istorisiri

pe care le spunea seara la culcare!

Mi-a povestit despre copilăria lui. Despre

jocurile minunate de pe uliţe, despre stelele ca

nişte felinare, despre apusul ca o bucurie

nesfârşită şi despre multe altele.

Dar odată totul s-a schimbat: uliţele se sfădeau

între ele cât le lăsa gura căruţelor şi se hărţuiau,

smulgându-şi smocuri de colb cărunt. Copii de

altădată nu mai erau. Erau plecaţi. Dar unde? Toţi

erau acum cuprinşi de negura necunoscutului.

Numai bunciul rămasese singur ca Luna cea

singuratică. Se simţea părăsit, părăsit de prietenii

lui care plecaseră în lumea largă. Atunci trebuia

să-şi ia si el zborul. Dar nu-l lăsase sufletul. Se

simţea înţepenit asemeni unui zmeu în

necuprinsul văzduh. Îl legau atâtea amintiri încât

nu putea să se desprindă de casa părintească şi de

uliţele satului. Amintirea profund rămasă este o

dovadă de prietenie.

Bunicul povestea că într-o zi mergea pe uliţă,

la scăldat, şi a întâlnit un băiat blond, cu ochii ca

marea. Aceştia s-au prezentat, s-au cunoscut şi

mai târziu au devenit cei mai buni prieteni.

Bunicul îşi dorea foarte mult o prietenie

adevărată şi aceasta s-a şi împlinit. S-au ajutat în

periada şcolii, au învăţat împreună, dar anii au

trecut... Prietenul său a plecat la liceu în alt oraş

si bunicul s-a simţit trsist si abandonat. Astfel

trebuia să plece si el.

După douăzeci de ani, când s-au întâlnit şi-au

dat seama că chiar dacă nu şi-au fost alături, au

rămas cei mai buni prieteni.

De aceea eu cred că niciodată nu eşti singur

dacă ai prieteni.

Bianca Rusu - cl. a VI-a D

Îndrumător prf. Anișoara Pițu

Singurătate...

Singurătatea este întotdeauna persoana cu care

vrei să fii. Eşti în centrul atenţiei, fără a fi nevoit

să îţi pui masca şi să faci tot posibilul să fii ca un

licurici în ochii lumii. Eşti plin de adrenalină,

poţi vorbi cu voce tare, poţi sta cum vrei,

mănânci atât cât vrei.

Viaţa e frumoasă. Depinde dacă o priveşti seara,

noaptea sau dimineaţa.

Seara eşti ca un vampir ce trăieşte în lumină:

turbat, disperat, însetat de...somn. Eşti fericit că

eşti în elementul tău, dar ştii că nu durează mult

până ce migrena, stresul şi nebunia te

încătuşează. Îţi spui în gând: în noaptea asta

evadez, trebuie să las mintea dincolo de gratii.

Dar nu poţi... Te zbaţi şi finalmente...adormi.

Noaptea e plină de fantezii periculoase: eşti

regele în jungla oraşului în care te afli! Ea te

ajută să te detaşezi de tarele traiului citadin, să te

dezlipeşti de etichetele cu care ai fost înzestrat

din ziua în care ţi-ai afirmat prima părere.

Coşmarurile nu te ocolesc pentru că ai suferit în

timpul zilei: cu cât suferi mai mult, cu atât te

chinuie. Unii tânjesc după durere pentru că astfel

se întăresc, alţii fug ca să aibă gingășia din

copilărie.

Dimineața eşti înconjurat de propriul spaţiu

cosmic. În el îţi clădeşti refugiul și îţi droghezi

astfel adevăratul “Tu”. Drogul îţi poate invada

mintea catalizând starea de vinovăţie şi ruşine,

destabilizând logica.

Iubirea este inutilă, acum, pentru cicatricile

mele. Faptul că nu-ţi doreşti singurătate nu-ţi dă

dreptul de-aţi asocia sufletul cu o marionetă,

pentru că, dacă ai fi iubit, sforile ar juca liber.

Dar mă simt ca o piesă în plus a colecţiei care

este distrusă.

Gândul acesta mă arde ... Singurătate...

Libertate... Eu... Tu.... Spațiul cosmic...

Andreea Grigorică - cl. a VIII-a B


Acasă – fereastra în care

soarele răsare

Am lăsat din nou pisica și câinele la intrarea

în casă. Pisicii albe îi strălucesc ochii asemeni unor

smaralde în lumina astrului ce își desface aripile

placate cu argint deasupra acoperișurilor de

lumină. Câinele încearcă să mă muște, să îmi

sfâșie carnea cu dinții murdari de minciună. Nu

vrea să îmi dea drumul, să mă lase din

strânsoarea ce mă sfârșește. Însă îl conving, ca

întotdeauna, spunându-i că mâine voi ieși pe

aceași ușă, iar ele, animalele mele, Naivitatea și

Teama, mă vor aștepta, urmându-mi mereu pașii,

oriunde m-aș duce.

Îmi fac curaj și intru în casă. Mama mă

așteaptă cu o tavă de prăjituri ce mă îmbie într-un

dans al aromelor. Vorbele ei îmi îndulcesc rănile


18


sufletului de peste zi. Începem să brodăm o eșarfă

a amintirilor, timpul, colecționarul clasic de ore

fiind asemenea unei melodii de fundal ce se aude

cu atât mai departe, cu cât orele trec. În camera

obscură suntem doar noi, cerul a luat foc și

lumina camerelor a fost oprită...Ușor, focul din

șemineu se stinge și el.

Totul e sub stăpânirea înturnericului, dar mai

avem licurici în ochi și chiar dacă iarna a acoperit

cu mantia sa rece tot catul fereastra bucătăriei e

plină de lumină. Și toți vecinii spun că soarele s-a

coborât în casa noastră...

....și refuz să mă gândesc deocamdată că mâine

dimineață voi păși peste prag, iar cu mine vor

păși alături Pisica albă cu ochi de smarald și

Cânele cu dinții murdari de minciună.

Andreea Pătrunjel – cl. a VIII-a E


Grivei

Cerul cerne ne-ncetat

Fulgi mari de zăpadă.

Pe pământ s-a așezat

Alba pătura bogată.

Este un ger năpraznic.

Grivei se zgribulește,

Ar vrea la căldurică,

Dar nimeni nu-l primește!

De-acum se lasă seara.

Grivei e-ngrijorat

Căci nu-și găsește osul.

Unde l-o fi lăsat?

Își cheamă și amicii

Să caute-mpreună

Și când scurmară groapa,

Mai mulți căței se-adună.

Atunci, Grivei le spune:

-Lăsați, dragi frații mei,

Osul s-a dus... Nu este...

L-o fi mâncat Ciumpei!

Să mergem, dar, la ușă,

Cu toții să facem gură...

S-o îndura mătușa

Să... mirosim friptura!

Alexandra Țopâra – cl. a V-a D


Iarna

Afară ninge maiestuos, Totul este luminos.

A sosit iarna la noi,

Cu zăpadă și fulgi moi.

La fereastra din camera mea

Privirea îmi alunecă ușor

La dansul fulgilor de nea,

Român uimit de jocul lor.

Cum temele mi-am terminat,

Afară iute am plecat

Căci au ieșit copii pe stradă

Să facă oameni de zăpadă.

Cristina Manta – cl. a V-a C


Evadarea

Într-o seară, după închiderea bibliotecii, din

câteva cărți uitate pe masă au sărit diminutivele și

augmentativele. Fiecare începu să se prezinte

politicos:

- Bună seara, dragele mele! Eu mă numesc

Augmentativ și am rolul de a „mări” obiectele.

- Bună seara! Eu sunt Diminutivul. Eu

„micșorez” obiectele și încerc să le fac mai

frumoase, mai drăgălașe.

- Îmi pare bine de cunoștință. Dar, știi, eu fac

parte din familia sufixelor.

- Ce coincidență! Și eu! Înseamnă că suntem

rude!

Toată noaptea, diminutivele și augmentativele

au vorbit încât, dacă ar fi stat cineva să asculte,

ar fi crezut că e o clasă întreagă de copii.

Dimineață se auzi cheia răsucindu-se în ușă,

iar neastâmpăratele sufixe abia au avut timpul să

se strecoare la loc în cărțile de unde ieșiseră

seara. Bibliotecara intră și le așeză la locul lor, în

raft. Auzi un chicotit, se uită spre ușă, apoi ridică

din umeri nedumerită și-și văzu mai departe de

treabă. De unde să știe ea ce discuții interesante

se purtaseră acolo toată noaptea...

Vanessa Tudoroiu – cl. a VI-a A

Îndrumător prof. Lazăr Fănuță


19


Apolodor

1.

Într-o zi, întâmplător,

Pe arena de la circ,

Apăru din Labrador

Un pinguin foarte mic.

Apolodor l-au botezat

Și-n cor, la circ, l-au instalat.

Era tenor, cânta în cor,

Spre fericirea tuturor.

2.

Așa trecut-au câțiva ani,

Cântând cu voioșie,

Până-ntr-o zi, când, întristat,

Apolodor a suspinat și-a zis:

„Eu trebuie să plec

Spre frații mei, în Labrador,

Căci mi s-a făcut foarte dor.

Regret nespus,dar n-am ce face,

Dorul nu-mi dă deloc pace.

La circ îmi place foarte tare,

Dar inima mă doare tare.

Dacă nu v-ați supăra,

În Labrador aș pleca.”

Văzându-l domnul dresor

Cât de tare-i este dor,

I-a spus astfel: „Poți să pleci

De e ceea ce-ți dorești.

Deci, tu poți, Apolodor,

Să-ți vezi frații din Labrador.

4.

Apolodor, vesel tare,

Este gata de plecare.

Ce bucurie, ce fală,

Își va vedea țara natală!

5.

A plecat Apolodor

Spre înghețatul Labrador

Prin Spania, Germania,

Grecia, Italia,

Și a mers cât mai departe

Pe cărările înalte

Să-și găsească frățiorii

În oceanele-nghețate.

6.

Un mic popas întâmplător

Sau poate că a fost un vis,

Atunci când ușa a deschis

Și cu glas stins s-a prezentat:

„-Scuzați, eu sunt Apolodor.

M-am rătăcit și-mi este dor

De frații mei din Labrador.

-Poți visa la Labrador,

Dar să știi că nu-i ușor

Să privești spre viitor,

Fără zilnic să citești

Zece pagini de povești.

Și fiindcă ai cutezt

Ora de mi-ai deranjat,

Douăzeci tu vei citi

Până eu mă voi gândi

Cum să nu-ți mai fie dor.”

(N-a visat Apolodor,

E coșmarul tuturor!)

7.

S-a gândit ce s-a gândit,

Și spre zoo s-a grăbit,

Lumea necuvântătoare

S-o pună la încercare:

Ar vrea să-l ajute, oare,

Pe frații săi să-i întâlnească,

Dorul să-i mai potolească?

8.

Aici, când el a ajuns,

Repede a fost strigat:

„-Cine ești, măi, pinguine,

De te plimbi nestingherit

Printre cuștile cu fiare?

-Eu? întreabă el, timid,

Păi, eu sunt Apolodor!

Vreau să merg în Labrador,

Frații să mi-i întâlnec,

Căci de dor mă prăpădesc.

-Oare ești acel tenor

Ce cântă frumos în cor?

-Eu sunt, însă am plecat

De la circ, spre Labrador

Fiindcă o să mor de dor

De frații mei. Dar cine ești?

-Eu sunt cangurul Ilie,

De tine am auzit.

Acum sunt captiv la zoo

Fiindcă un om rău m-a prins.

De m-ajuți să scap de-aici,

Te voi ajuta și eu

Să scapi de dor, și-ți promit

Că ajungi în Labrador.

9.

Apolodor s-a străduit

Și lacătul a desfăcut,

Iar Ilie, țopăind,

Iute l-a îmbrățișat.

„-Acum, hai la Amadeu,

Că-i cel mai fioros leu

Și sigur te va ajuta

Să ajungi în Labrador

La frații de care-ți-e dor.”

Și au plecat toți trei la drum

Peste mări și peste țări,

Până ce ei au ajuns

În frumosul Labrador.

După multe căutări,

Frații el și-a întâlnit.

A fost foarte bucuros

Și s-a prezentat frumos:

„- Voi știți, eu sunt Apolodor,

Fratele vostru, al tututror.

La cor, la circ, au am cântat,

Tenor am fost, dar am plecat

Pe voi să vă-ntâlnesc cu drag

Căci nu mai puteam să rezist

Chiar dacă viața de corist

E-un lucru minunat...”

10.

Pe toți i-a îmbrățișat

Apoi, însă, i-a întrebat:

„-Dragii mei, voi stați aici

Unde noi toți n-am născut

Însă celelalte rude

La Polul Sud acum sunt.

N-ar fi bine-o aventură,

Să plecăm spre ei, în Sud,

Să fim mai mulți și să formăm

Un cor, ca și cl de la circ

Și unde eu voi fi tenor...”

Alex Iordăchescu – cl. a V-a B

Îndrumător prof. Anișoara Pițu


20


Ochiul unui alt ochi

Degete calde făcute din sticla ce a fost

spartă de gândul închis și îmbâcsit retează

aripile unui gând precum lumina ce disperă

un corp, făcându-l să sufere, nesuportându-și

ochii. Pustiuri mari aruncă cu nisipuri

momotone într-un ocean gol, ocean a cărui

apă s-a transformat într-o gaură în geamul

iernii.

Se apropie usor gene mari și negre, păduri

întunecoase, ude și pline de mister ce ascund

în ele lumina ce spune mereu: “nu înțeleg”

atunci cand pipăie o pagină albă și nescrisă.

Un cadavru lungit cu tot corpul său pe

realitate stă pe patul mort ce se împrăștie la

orice suflu. Oasele sale împing apa creând

valuri ușoare și slabe, începând să ardă

fierband oceanul, făcând să danseze doar pe

unul din cei doi parteneri veșnic linistiti.

Oasele ard și scot fum de sânge, fum ce

împarte apa în fâșii, lăsându-l să vadă cerul

negru și lăsându-l să strângă întunericul.

Gheața oceanului se sparge repede,

inundând pustiul atunci cand limba gustă din

aroma sa, iar ochiul orb și curios își rupe

genele, scufundându-se la rându-i în puritatea

albastrului.

Valurile aleargă neîncetat cu cadavrul

sfâșiat, rupt și mutilat, ascunzându-l și

protejându-l mereu. Brusc craniul de sticlă,

însângerat își deschide gura și se scurg ușor

pe obrajii tari serpi și viermi lungi ce fug să

adune toate părțile corpului său, făcându-l

din nou ca la început.

Omul se ridică în picioarele sale lungi și

rigide, călcând apa cu ură,făcând-o să

sângereze și să urle la fiecare pas. După ce

marea nu-l mai încăpea și-l scuipa afară,

întunericul îl strânge din toată forța, zgâriindu-l cu gheare negre și ude,

sfărâmându-l ca pe un biscuite fraged și cald

în mâna unui bebeluș curios. Toate

rămășițele lui sunt purtare pe umerii adierii și

ale pustiului până în cel mai adânc și rece

mormânt.

Andreea Grigorică – cl. a VIII-a B


Epitaf

Zbor spre stele ude,

Ca un fluture, spre soare,

Cu teama de a se arde

Când îl atinge...

Cade...

Piere sub glastra de argint

Și își închide ochii sufletului

Visând a neputință...

Alexandra Herghelegiu – cl. a VI-a C


Câte întrebări nepuse

Câte mâini țes nemurirea?

În ce lume sunt aici?

Câte întrebări nepuse...!

Dar răspunsuri, câte nu-s?

Ce vreau eu? Și... ce vrea lumea?

Ce așteaptă ca să spun?

Unde se-odihnește moartea?

Când termină jocul ei?

Îngerii se tem vreodată?

Demonii au mama lor

Să-i dezmierde, să-i alinte?

De ce sunt așa de răi?



Suflet străin

Diferit ca vântul ce trece și vine,

Ca soarele șoptindu-mi „e bine”,

Diferit ca ploile de vară cu cer senin,

Diferit de acestea mi-e sufletul străin.

Asemeni picăturilor de ploaie reci

Și amintirilor reținute pe veci,

Asemeni cântecului divin,

Mi-e sufletul de tot străin.

Și indiferent că-i foc sau că-s ploi,

Sufletu-mi străin privește înapoi.

Roxana Rogoz – cl. a VI-a D



21


Două rățuște

Două rățuște

Cât două găluște

Stau la sfat,

Înotând pe lac:

-Uite, surată,

Spune cea moțată,

Zice-o cloșcă

De la poartă

C-am primit un plic ciudat,

Foarte, foarte colorat!

-Ce era în plic

Vreau acum să zic,

Spune rața bearcă

Ce-nota pe baltă.

-Era o scrisoare

Taman din depărtare

De la o amică,

O rață pitică.

Ne cheamă să zburăm,

Să cutreierăm,

Să vedem și noi

Rațe și rățoi altfel ca la noi.

-Drept să-ți zic, surată,

M-am cam săturat de baltă.

Hai și noi într-o vacanță,

Că suntem cu importanță,

Nu suntem chiar orișicine

Și tu, ca și mine.

Suntem rațe românști

Cum niciunde nu găsești.

Cum stau ele, așa,

Vine cineva,

Și le ia subsuoară,

Și le-aruncă-n oală!

În bucătărie,

Mare nebunie:

Stau două rățuște,

Cât două găluște,

Pe-n platou cu prune-n gură,

Transformate în friptură!

Morala:

Nu te lăsa dus de val,

Că poți să n-ajungi la mal.

Mara Stamatin – cl. a VII-a B


Maimuțoiul și

babuina

Roberto, maimuțoi de soi,

Se bălăcea într-un butoi

Și se credea de sânge-albastru,

Plutind pe apă ca un astru...

El își vorbea mereu, în sine,

Despre iubire, cu microfonie:

„Iubirea mea-i nemăsurată

Pentru-o babuină din Izmir,

De-a lui Abdul cel mare și hain.

Un drog ușor mi-ar da avânt

Iubirea să i-o tot cuvânt,

Să ne-nrudim, neamuri alese,

Eu, mire, cu multe mirese...”

Iubirea astfel declarată

Fu grabnic și recepționată

De trepăduși și coțofene,

Chiar la Abdul, cuprins de lene. Atunci, temutul babuin

A dat o lege, din senin,

Ca maimuțoiul din butoi

Să se însoare până joi.

Să se însoare de îndată

Cu fiica sa cea nepătată!

Adus în fapt, surprins și amețit,

Roberto a încremenit

Cu gândul dus la vestea care

L-a năucit în graba mare!

Morala:

Iubirea trebuie simțită

Chiar înainte de-a fi definită!

Monica Mocanu – cl. a VII-a B


Iarna Ca să vezi! Ce-i oare afară?

E iarnă sau primăvară?

Mii de stele argintii

Au acoperit câmpii.

Totu-i alb și luminos

Precum chipul lui Hristos.

Moșul este așteptat

De toți copiii, cu drag,

Dar și cei mai mari așteaptă

Pe Moșul cu barba albă,

Căci și ei au fost cuminți,

Chiar de sunt acum părinți...

Și cum să nu spunem, oare,

Că iarna-i fermecătoare?

Elisa Lazăr-Mușat – cl. a V-a D

Îndrumător prof. Pompilia

Bărbosu

Porcul și purcelul

Un porc ce mereu în nămol a

stat

S-a mutat, mai nou, într-un

palat.

Și-a cumpărat și spații, și argați,

Trecând în rândul celor mai

bogați.

Un purceluș sărac s-a tot gândit

La un loc de muncă bine plătit.

Sperând, și-a zis în gândul lui:

Să-ncerc să merg la mama

porcului!

-Te rog frumos, mamă de porc,

Să mă ajuți să am un job

La fiul tău cel mult iubit

Ce porc măreț a devenit.

Porcul, aflând de ruga lui,

S-a făcut al dracului,

Nu loc de muncă vrând să-i

dea,

Ci sclav la el în cocină să stea!

Noi nu dorim salariați,

Noi vrem argați!

Morala:

Când porc ai fost, porc ai

rămas,

Și nu le da altora peste nas!

Laura Dragnia – cl. a VII-a B



22


Muntele

După drumuri lungi, asemenea zilelor de

iarnă, prin văi, păduri, cărări întortocheate, pe

șosele lungi, asfaltate, am ajuns, în sfârșit, la

munte.

Priveam în gol. Departe, pe ici, pe colo, se mai

zărea câte o pată de zăpadă din care un ghiocel

îndrăzneț își înălța căpșorul. Albul micuței flori

părea un dar lăsat amintire de Regina Gheții.

Timid, pădurea începea să prindă culoare, iar o

mireasmă adusă de vânt îmi alinta nările.

Cerul azuriu se întindea nețărmurit; în mijlocul

lui, soarele trona victorios și își trimitea razele

strălucitoare, încălzind natura cu generozitate.

Brazii nemuritori se înălțau mândri, știind prea

bine că ei sunt singurii care au învins iarna cu

verdele lor veșnic. Ca din jobenul unui magician

au apărut vietăți minuscule care salutau

primăvara mult așteptată. Prin copacii treziți de

vreme, păsări de tot felul cântau triumful vieții.

Un peisaj mirific se întindea în fața ochilor

mei, iar eu mă simțeam mic și copleșit de

frumusețea, armonia și forța muntelui.

George Tudorache – cl. a VI-a D

Îndrumătr prof. Anișoara Pițu

Clopoțelul

Ding, dong!

În dimineața răcoroasă

Clopoțelul îi cheamă

Pe cei mici în clasă.

Ding, dong!

Se aude soneria.

Ies piticii de la ore Arătându-și bucuria.

Ding, dong!

Întrăm acum și noi

Toți, în pas vioi:

Suntem schimbul doi1

Ding, dong!

Cei mai mari elevi

Intră chiar acum

Toți la schimbul trei.

Ding, dong!

Dup-o zi obositoare

Clopoțelul merge

Și el la culcare.

Ioana Galea – cl. a V-a C


Început de toamnă

Calendaristic, fiica cea roditoare a anului a

sosit. Nu pot să cred că s-a terminat vacanța!

Nicio frunză n-a căzut, ca și cum vara va rămâne

mereu aici, dar cu toții știm că acest lucru nu este

posibil.

Pentru a-mi lua rămas bun de la anotimpul

vacanței mari, am hotărât să îmi îndrept pașii spre

pădure, să-i admir verdele intens și să-i simt

miresmele pentru ultima oară în acest an.

Ce aer curat, ce loc frumos, mă simt ca într-un

tărâm de poveste! Rătăcesc pe cărările pădurii,

iar vântul îmi răscolește rebel părul și gândurile.

Valsul lin al unei frunze îmi atrage privirile și

abia atunci realizez că norii au acoperit cerul iar

lacrimile cerului mi se preling pe față. Ploaia care

a început brusc pare că nu se mai termină.

Un sentiment de tristețe îmi inundă sufletul.

Acum sunt sigură că toamna a venit... Oana Negrea – cl. a V-a C


Poveste de iarnă

La munte, iarna vnise de mult cu mantia-i albă

de zăpadă; brazii semeți își clătinau încet

podoabele de nea.

Și peste oraș începu să sufle vântul înghețat.

Norii plumburii și semeți acoperiseră cerul.

Fetița, privind pe fereastră, se gândi că i-ar plăcea

să ningă acum, în ajun de Crăciun. Își lipi năsucul

de geamul rece și, ca la o comandă, fulgi mici

începură să danseze, plutind ușor către pământ.

Din ce în ce mai mulți așterneau un covor pufos

de zăpadă. Aproape că nu se mai zăreau crengile

nucului din curte, atât de des ningea.

Un fulg năzdrăvan, mai mare decât toți ceilalți

se lipi de geam. Nu se zărea prea bine printre

ramurile pline de flori ale mușcatelor. Alunecă

puțin mai jos și de aici desluși sufrageria

învăluită în lumină. Bradul de Crăciun se înălța

maiestuos în mijlocul încăperii, strălucind de

frumusețea podoabelor. O față de masă roșie cu

broderii aurii învăluia o masă veche de lemn; pe

ea trona un sfeșnic de argint învăluit în aromele

turtelor cu miere și scorțișoară. Totul era

pregătit. Doar Moșul mai urma să coboare pe

horn, dar numai după ce fetița adormea.

Copila înțelese mesajul fulgului de nea (precis

fusese trimis de Moș Crăciun!) și, zâmbind, se

îndreptă spre camera sa știind cu siguranță că a

doua zi dimineață va gasi sub brad păpușa dorită.

Bianca Vasile – cl. a VI-a D



23


Culorile ploii

De pe cerul azuriu de vară a dispărut brusc

soarele. Norii se adună a ploaie, iar vântul

pătrunde orice suflare, purtând cu sine mirosul si

freamătul cald al verii.

Arborii își înfioară frunzele foșnind amețitor

și furtuna cucerește pământul însetat. Imaginile

posomorâte se amestecă în vâltoarea furtunii

amenințătoare. Din cerul fumuriu și sumbru cad

picături mari și reci de ploaie, atât de curate și

străvezii ca lacrima unui izvor.

Ploaia sărută pământul cuprinzându-l în brațele

sale cu șuvoaiele îndrăznețe . Vântul și ploaia se

întețesc sugrumând zăpușeala acestei zile de vară.

Natura suspină prin fulgere, fulgere lungi ce

străbat norii . Doar frunzele se mai mișcă amețite

în pustietatea ploii. Străzile împărtășesc gustul

liniștii fiind spălate de picaturile acestei ploi.

Cuprinsă de vraja ploii, mi-am luat umbrela

cea veche și am plecat la plimbare. Pas cu pas

mergând pe strazi, curcubeul mă întâmpină, iar

ploaia se îndepărtează de pe meleagurile noastre.

Natura se bucură, dându-ne mirosul de aer

proaspăt cu amprente dulci de miresme, de

capsuni, de cireșe și de flori de soc. Nimic nu se

compară cu imaginea naturii de după ploaie, iar

totul capătă viață.

Ploaia pentru mine a prins culoare!

Mădălina Cîmpeanu - cl a VII-a A

Îndrumător prof.Daniela Sporea

Alb, portocaliu, albastru

E galben în albul zileai. Pur, curat, luminos,

perfect. Florile-s albe, albă-i iarba, albă-i viața.

Alb în casă și în suflete. Alb pe fețe arse de soare,

alb în inimi puerile, alb în ochii stinși...

Alb peste tot. Lumina pe ferestre. Puritate în

aer. Apoi, portocaliu: viața, simplitate, iubire,

despărțire. Portocaliu se colorează inimile,

portocalii sunt momentele apuse, portocalii sunt

amintirile vii, portocaliu e abstractul. Apoi

albastr... Noapte, melancolie, strălucire. Luna

lucește. Albastru-i pe hârtie, în fiecare cuvânt, în

fiecare sentiment... cerul zâmbește aburit în fața

albastrului. Albastru îl cuprinde. Îl inundă, îi dă

frumusețea. Doar albastru nestins, aprins, fioros...

... Doar alb, portocaliu, albastru...

Cristina Enoiu – cl. a VI-a D


Spectacol

Totul începe lin, clar, curat. Se ridică cortina.

E primăvară.

O respirație de suflet. Așa începe. Găndurile se

așează uniform, chinuit, cuvintele nu stau pe

hârtie. Un pas în doi. Plutire de parfum îi

înconjoară. Le dă aripi. Luna și soarele le

păstrează parfumul. ... Apoi, gânduri...

Și vine toamna. Aleargă frunzele și în aer, și în

suflete. Și se desprind, și zâmbetele mor. În ochii

celor doi dăinuie o iubire moartă, uitată singură

în primăvară. Liniștea intră ca un îngheț peste

suflete. Luna se înalță înclinând argintiu zările.

Parfumul rece de toamnă îi ia culoarea, îi ia

strălucirea. În întâlnirea a două priviri se

oglindește cerul, și viața, și iubirea uitată.

Zâmbesc amintirile din îndepărtarea înduioșată a

anilor.

La fiecare pas li se deschide o ușă prin

întuneric. Sufletele lor, roase de iubire, se topesc

în negru, ca o scrisoare arsă. La fiecare pas calcă

pe cioburile inimilor lor. Și închid ochii. Iubirea

lor sună vechi și istovit, nimic nu o învie. Poate

spectacolul...

Se trage cortina. Nici n-ai timp să visezi și

spectacolul s-a terminat. Nimic nu-l poate învia.

Cortina desparte trecutul mort de farmecul ațipit

undeva, departe, între două suflete moarte...

....dar e iarnă și tăcerea se limpezște, purtând în

ea suflarea dragostei uitate și a spectacolului

mort.



Iarna

Este o zi geroasă de iarnă. Întreaga natură pare

îmbătrânită de povara zăpezii.

O liniște apăsătoare s-a întins pe întreg

cuprinsul. Doar o cioară întunecată ca un cioclu

croncăne, încercând parcă să spună că nu a

încremenit chiar totul.

Soarele își arată dinții și se bucură acum, căci

astă vară ne ascundeam de el la umbră...

Un stol de vrăbii au început să se certe pe o

fărâmă de măncare, dar gâlceava lor nu

încetează; e semn că în curând va ninge.

Și iată că un fulg răzleț coboară ușor, și încă

unul, și încă unul... Cerul a devenit fumuriu și

cerne norii de zăpadă.

Ninge...

Mihai Manta – cl. a V-a C



24


Noutăți de la

Cenaclul de toate zilele

Povestea Martei

Era o zi de toamnă. În trei odăi, trei tăceri

priveau viaţa.

Marta primeşte o veste îngrozitoare; singurul

om pe care-l avea alături de ea trebuia să plece

pentru totdeauna dincolo de lume. Fata cu bucle

cu miros de castane coapte va rămâne singură,

fără Clara, iubita ei mătuşa care era grav bolnavă.

Marta era distrusă. Se gândea la prezent. Se

gândea la viitor – se gândea la ce se va mai

petrece de acum înainte. Cu lacrimi în ochi, fata

palidă ca parfumul violetelor merge în odaia

mătuşii unde aceasta o aştepta nerăbdătoare.

Avea de împărtăşit lucruri ce nu mai fuseseră

spuse niciodată. Dar acum nu avea de ales şi

adevărul năvălea aprins pe obrajii îmbujorați de

suferință.

Mătuşa, sfâşiată de boală şi emoţie, începea

să-şi descarce inima grea ca o lacătă de biserică

pustie.

Cu ceva vreme în urmă, pe când Marta vedea

pentru prima dată lumina zilei, mama sa o

părăsea răpusă de chinurile nașterii. Cu ultimele

puteri i-a împărtăşit Clarei că această fetiţa este

un dar de la Dumnezeu de care ea va trebui să

aibă grija ca de lumina ochilor. Această păpuşă

vie avea să fie crescută de mătuşa ei până la

optsprezece ani când trebuia sa afle adevărul

despre trecutul mamei ei şi când va trebui să

plece pe calea hotărâtă de mama ei cu multă

vreme în urmă.

Marta află atunci că tatăl său, un magnat

foarte cunoscut, o va recunoaşte ca fiică la

împlinirea vârstei majoratului şi că îi va lăsa

acesteia toată averea sa cu condiţia ca ea să se

despartă de persoanele dragi, de numele purtat

până atunci. Aceasta fusese si dorinţa mamei

sale, lăsată cu limbă de moarte.

Marta, răvăşită de cele auzite, se aplecă asupra

mătuşii muribunde, o sărută şi cu vocea sfâşiată,

îi promise acesteia că va face ce-i ceruse mama

sa, închizând astfel tristul cufăr al despărţirilor.

Viitorul, departe de a fi unul luminos, i se

părea Martei un vis urât ce va trebui să o treacă

într-o lume necunoscută de care ea se temea

foarte mult.

Diana Nichitoiu – cl. a VI-a D

Îndrumător prof. Anişoara Piţu

Zâmbet

Motto:

Învață să trăiești prin ceea ce ai iubit,

dar ai pierdut.

La răscruce de drumuri se afla sufletul ei.

I se împletesc în minte amintirile, iar chipul,

odinioară vesel, se frânge în lacrimi. Momentele

frumoase i se sting în minte și nu le poate

aprinde. Își dorește ca amintirile s-o însoțească

necontenit, dincolo de singurătate. Prezentul nu îi

poate șterge lacrimile, trecutul îi zânmbește

vechi, viitorul i se înfățișează în față sumbru...

Singură în camera răcoroasă, Irina își privește

viața amar, în tăcere, sughițând. Fata era un artist

„în floare”, care știa să se resemneze, care era

educat de destin... Care învață în fiecare zi să

zâmbească.

Mama ei, o mare scriitoare, îi lăsase ascuns

într-un dulap un manuscris dedicat ei. Dând cu

ochii de el, Irina începu, trist:

„Aveam 13 ani când tatăl meu a murit. A fost

o lovitură destul de grea pentru sufletul meu încă

frăgezit de zâmbetul copilăriei.

Am cunoscut apoi dragostea adevărată...”

Tăcere de șoapte. Irina se oprește. Apoi

continuă: „L-am iubit mult, printre zâmbete ... și am

suferit, printre lacrimi. Am continuat, însă, să

zâmbesc. Amintirile mele au fost întotdeauna vii

în sufletul meu, pentru că le-am păzit cu grijă.”

Lumina soarlui se topește în ficare cuvânt din

manuscrisul mamei. Zarea asfințitului arde

portocaliu și-afară, și-n filele prăfuite.

„Apunea soarele. Priveam cum geamuril se

albăstresc de noapte. În sufletul meu zăceau

nedumerirea, neștiința, necunoscutul. Am învățat

să renunț, să trăiesc prin ceea ce am pierdut...

Am învățat să iubesc trecutul, să îmi trăiesc

zâmbind prezentul și să îmi visez viitorul.”

Stelele se aprind în cer. Pe chipul plâns al Irinei

apare resemnarea zâmbitoare a unui artist.

Zâmbetul ei, ca zâmbetul mamei, păstrează

amintirile nemuritoare. Acum, pe fața Irinei, la

fel ca pe hârtie, mijește aurul vechi al amintirilor.

Cristina Enoiu – cl. A VI-a D



25


A fost odata…

Se aprindea clipa de argint a cerului de seară.

Pe la geamurile albăstrii de noapte râdeau merii

îmbrăcați în straiele toamnei. Câte o frunză se

desprindea și cădea legănându-se ca-ntr-un vals.

În casa părintească, fetița cu ochi negri ca pana

corbului și-a culcat coroana de cosițe blonde pe

pernă, așteptând ca ușa camerei să se deschidă.

Așteptarea nu a fost prea lungă, silueta mamei

apărând în pragul visului, iar povestea a început

să curgă lin…

- A fost odată un împarat care stăpânea peste

trei mari și trei țări, a cărui putere nu putea fi

măsurată cu nimeni și care era atât de crud încât

toți se temeau de el. Avea însă o fată care era mai

frumoasă chiar și decât luna de pe cer și căreia ii

oferea orice își dorea.

În timp ce mama, cu voce lină și dulce ducea

mai departe firul poveștii, fetița încerca să nu fie

furată de somn sub mângâierile calde.

- Intr-o zi, însă, copila regelui a început să

tânjeasca după o miere nemaivăzută, făcută din

toate florile de pe pământ. Mulți au fost cei care

au încercat să i-o aducă, până când un fecior de

împărat a reușit să-i îndeplinească dorința. Drept

rasplată, ei s-au căsătorit, iar de nunta lor s-a

auzit peste tot în lume, chiar și pe meleagurile

noastre îndepărtate.

Asa își termina în fiecare seara mama basmul

lângă fetița care adormise și care își mai

amintește și astăzi povestea rostită de glasul

care-i care va rămâne pe vecie în suflet.

Nicoleta Palade - cl. a VI-a D


Apus de soare în casa bunicilor

Era toamnă. Nici vânt, nici murmur de

frunze nu era. Soarele apunea dincolo de lume,

ducând cu el condurul delicat pierdut de vară.

Bunica cu faţa de pansea albă şi ochi de

chihlimbar privea curtea unde stăteau

abandonate de vara trecută jucăriile nepoţilor

care au plecat la oraş, la şcoală.

Îi era dor. Îi era dor să dezmierde cu degetele

răsfirate ca o frunză desprinsă de pe o creangă,

buclele copiilor cu suflete frăgezite de zâmbete.

Deasupra sa, nucul cu frunze suflate în lumini de

soare şi robit de rod părea la fel de trist.

Noaptea s-a lăsat și, ostenită și tristă de dorul

nepoţilor, se retrage în căsuţa sa, trezită din

melancolie de răcoarea crudă ce-i săruta nările.


Îndrumător prof. Anişoara Piţu

Amintiri

Când și când, geamul vreunei camere se

deschide cu o încetineală leșinată și se închide

patetic. Ușa pocni, pălmuind tăcerea. Noaptea

aștepat albastră, inutilă.

Tremurători și luminoși ca stelele de noiembrie,

ochii copilei urmăresc luna, ca și cum albul ei ar

fi o pulbere desprinsă din caietul de versuri.

Iar își aude gândurile vorbind singure, într-o

tăcere superstițioasă. Lumânarea stinsă fumegă

înecăcios și o blândețe vastă lminează ca un

trecut. Sătulă de sentimente și moții, zâmbește

trist și își ține mâinile să nu plângă peste ochi, dar

ochii plâng. Lumini de lună năvălesc peste obrajii

aplecați asupra sufletului.

Își aduce aminte de un cântc vechi, cântat de

buze care au fost, și-un papagal îl cânta mecanic,

cu lgănări de val și amintire. Râsul renaște așa

firesc din lacrimi... Își amintește de clipele când,

din marele belșug ceresc cădeau stele și luceferi

prin veacuri. Când furnzele galbene cădeau,

pluteau și se așezau lin pe pământ. Sau când

ploaia sură era peste tot, în văzduhul toamnei și

în eclipsele vremii.

Toate acestea formeză parfumul ce se duce cu

trecutul. Și rămâne tot o noapte unde nu este

decât singurătate. Fata își mai aduce aminte de

ceva: un „el”. Un anumit „el” vare nu mai avea

nici trup, nici nume. Era privirea din ea, lumina

ei de lună, singurătatea ei înduioșată...

Se sprijină pe același umăr al uitării și adorme

cu lacrimi în ochi și cu vorble lui întipărite în

memorie: „Sufletul tău vorbște cu glas tare; îl

aude oricine...”.

Roxana Rogoz – cl. a VI-a D



Într-o zi frumoasă de vară în care soarele

zâmbea pe cerul ca o floare de nu-mă-uita, citind

,,Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu, îmi

aduceam aminte de vremurile când mergeam la

bunicii mei, petrecând acolo toate vacanţele.

Mi-aduceam aminte de casa buniclior.

Era o casă de lut acoperită, ici colo, cu drăniţă

de brad, cu livadă şi o grădiniţă plină cu flori

înmiresmate. În dosul casei, cam pe deal, se

întindea livada cu prunii si vişinii care coboară

primăvara din cerul albastru în straie mirositoare;

devale se lărgea ogorul în care iese grâul verii ca

o înviere în biserică.


26


Bunica mea era o femeie bătrână, harnică si

foarte isteaţă. Pe obrajii ei vechi izvorau râuleţe

de lacrimi care pentru mine însemnau totul. Era

atâta povară în falnica-i bucurie care-i umplea

sufletul, de-i părea că palmele ei sprijineau un

soare asfinţit.

Chipul bunicului meu era cald si surâsul lui se

ascundea sub buzele mici şi trandafirii. Părul lui

cărunt parcă era o grădină cu crizanteme de un

alb imacualt.

Şi îmi mai aduc aminte de primul apus pe care

l-am văzut în curtea bunicilor mei. Razele de

soare aurii dispăreau încet, încet, aducând lunii

stăpânire peste cer. Acel apus era ca o copilărie

nesfârşită. Nu vroiam să se termine niciodată...

Şi acum, când sunt mare, de fiecare dată când

merg la casa bunicilor mei, retrăiesc momentele

cele mai frumoase din copilăria care a trecut.

Bianca Rusu - cl. a VI-a D


Apus de soare în casa bunicilor Motto:

Pe catifeaua nopții sunt dantelă vie

Sau în casa bunicilor, șuvița argintie,

Balet improvizat de lună,

Un foșnitor balet de spumă.

În loc să-ți pierzi copilăria, mai bine

întinerești cu copilăria în tine, mai bine păstrezi

casa bunicilor în sufletul tău. Amintirea

„vechiului nostalgic” din casa bunicilor este una

de neprețuit, îmbătrânită în sufletul tânăr, pueril,

al nepotului.

În casa bunicilor se croiesc amintirile. Ea

adăpostește liniștea, pacea, bunicii și nepoții. În

fiecare zi din casa bunicilor, aurul mijește

vechi în umbra verandei. La apus, lumina

trandafirie a înserării lucește roz pe ferestrele

vechi.

Noaptea fură soarele pe nesimțite, lăsând în

fiecare rază pirdută un surâs de bunic și un chiot

de nepot. Ziua se stinge încet, sub ochii

bătrânilor. Umbrele lăsate de soare se odihnesc

sub coroana bogată a cireșului din curte. Rozul

dispare, însă, repede, lumina se stinge și se

instalează suveran albastrul nestins al nopții.

Culoarea se închide, lumina se stinge, bunicii

îmbătrânesc... Vorbele albe ca barba bunicului se

topesc în negrul nopții. Stelele, argintate de

suflarea lunii, rămân să vegheze casa bunicilor,

somnul nepoților și copilăria.




Soarele pleacă la culcare dincolo de lume,

ducând cu el condurul delicat pierdut al verii.

Norii lungi și subțiri se aștern din înaltul cerului

până în zarea apusului.

Pe prispă se deslușește chipul de pansea albă al

fetiței îmbracată în rochița nouă ce se scutură

precum o tufă de măceși suprem înfloriți în poala

bunicii cu pletele ninse. De pe buzele arse de

vreme ale bătrânii firul poveștii curge lin, ca un

firicel firav de apă.

Greierii își acordează scripca, îmbătați de

aromele dulci-amărui ale toamnei.

Frunzele nu scot nici un murmur, parcă ar vrea

și ele să asculte basmul care niciodată nu se

isprăvește.

Sub clar de lună, glasul fermecat al bunicii

învăluie totul în mister, până când toată suflarea

adoarme fericită.

Nicoleta Palade - cl. a VI-a D



Ca un tărâm arămiu s-au așternut frunze

galbene, roșii, portocalii.

Negurile se lasă, perdeluind zările. Vântul adie

din ce în ce mai tare pe miriști și în grădini.

Merele pline încovoaie crenguțele delicate ca

niște cercei cu rubine uriașe. Toamna împrăștie

arome dulci-amărui, miresme stinse.

Privesc pe fereastra scundă din casa bunicilor

picăturile de ploaie ce se ivesc ca niște stele

căzătoare, vestind apusul verii.

Stolul de rândunele s-a înălțat și a pornit spre

alte zări, spre alte lumi, mai calde. Vrăbiile

gălăgioase le petrec și se întrec în a le ura zbor

liniștit.

Nucul din curte s-a grăbit să-și lepede haina,

iar acum tremură în bătaia vântului aspru care

anunță vremuri grele.

Încetul cu încetul, soarele apune obosit și se

lasă noaptea albastră luminată de stăpâna lună.

Ploaia se oprește la fel de brusc cum a început.

Stelele se împrăștie fără număr pe cerul

nețărmurit.

În casa bunicilor mei este cald și bine. Miroase

a mere coapte, a copilărie și a sfârșit de vacanță.

Cătălina Cioară – cl. a VI-a D



27


Interviul ediției

Un învăţăcel al timpului - Adelina Bălan

Reporter: Bună, îmi acorzi câteva minute din timpul tău liber

pentru a răspunde la întrebările unui foarte scurt interviu?

Adelina: Sigur, mi-ar face mare plăcere.

R: Se tot vorbeşte prin clasă în ultima vreme cum că ai fi

publicat un prim volum literar. Cum se intitulează acesta şi ce

te-a determinat să lansezi o carte?

A: În primul rând, trebuie să menţionez că sunt abia la început

de drum, sunt doar un simplu învăţăcel care încearcă să nască

zboruri de cerneală cu ajutorul cuvintelor primite de la fiecare

mentor, în parte. Cât despre prima carte… este un volum

colectiv, intitulat „Din cele patru zări” (titlul se datorează

faptului că este o creaţie la care am contribuit patru autoare).

Ar fi o poveste lungă… m-am încăpăţânat să scriu de prin

clasa a doua, de-abia când ştiam să mâzgălesc încercări puerile

ce se voiau adevărate opere de artă. Cu timpul am conştientizat

că iubesc cu adevărat literele, cuvintele, şi am încercat să învăţ

să cresc scriitoriceşte ca, la rândul meu, în viitor, să-i ajut şi pe alţii să crească. Literatura mă defineşte.

R: Să înţeleg că literatura este pasiunea ta principală. Ce alte hobby-uri mai ai?

A: De fapt, literatura e ca o a doua mamă, care mă creşte spiritual. Îmi mai place să ascult muzică, să

îmi petrec timpul pe internet, să citesc, să mă umanizez şi să învăţ să-i iubesc pe cei ce merită cu

adevărat, în afară de persoanele din cadrul familial.

R: Înseamnă că ai o mulţime de prieteni. Sunt şi ei învăţăcei care vor să cunoască literatura?

A: De fapt, grupul meu de prieteni e unul destul de restrâns – ca să fiu sinceră, e format din patru

persoane, dar sunt adevăraţi oameni pe care mă pot baza atunci când simt că mi-am frânt zborurile,

într-o formă metaforică vorbind, desigur. Eu şi amicii mei suntem total opuşi sau, cel puţin,

conştientizăm diferenţele sesizabile care apar între pasiunile şi opiniile noastre. Nu sunt pasionaţi de

literatură, deşi ar avea inteligenţa şi sensibilitatea (să nu uităm şi de sarcasm, că ar fi şi acesta o

aptitudine scriitoricească) necesare unor mici literaţi.

R: De buni prieteni se pare că te bucuri. Cum sunt relaţiile cu colegii tăi de clasă?

A: Mă înţeleg destul de bine cu cei din clasa mea, deşi pot spune că suntem, într-un fel sau altul,

antitetici. Desigur, nu toată lumea mă acceptă, fiindcă sunt într-adevăr o fire dificilă, dar încercăm să

colaborăm şi să ne bucurăm împreună de cei doi ani rămaşi din şcoala generală.

R: Care sunt ambiţiile care îţi doreşti să se împlinească anul acesta?

A: Pe plan sentimental, ar fi foarte multe, majoritatea personale. Pe plan şcolar… ei bine, îmi doresc

să ajung şi anul acesta la Olimpiada naţională de limba şi literatura română, să învăţ şi mai mult, şi să

contribui la împlinirile succesive ale prieteniilor pe care le-am legat în cadrul şcolii.

R: Ai amintit mai sus de cei doi ani rămaşi din şcoala generală. Ce gând îţi trece prin minte când spui

sfârşitul clasei a VIII-a?

A: Mă apucă nostalgia. Serios vorbind, orice început are un sfârşit. Deocamdată nu conştientizez că o

să se termine visele crescute de şcoala generală, de Școala 10, însă este un ciclu firesc al vieţii, care

trebuie încheiat. Sper doar să nu regret nimic şi să construiesc cât mai multe.

R: Şi o ultimă întrebare: care ar fi sfatul sau cuvintele pe care le-ai adresa celor care citesc acest

interviu?

A: Să se caute între ei, să fie Oameni şi să-şi crească toate ambiţiile, chiar dacă le sângerează sufletul.

Într-o zi, astfel, o să ajungă sus.

R: Îţi mulţumesc pentru timpul acordat.

Interviu realizat de Roxana Duca – cl. a VII –a A


28


Recenzie Din cele patru zări

Contrar opiniei curente - în fond, o prejudecată - nu-ţi poţi

întâlni numele pe coperta unei cărţi decât la o vârstă magnifică,

respectabilă, adultă. Ne contrazic însă elevele Adelina Cristiana

Bălan (clasa a VII –a A) şi Alexandra Herghelegiu (clasa a VI –a

C) care au debutat în această toamnă alături de colegele ei de

cenaclu Marina Raluca Baciu şi Raluca Dumitrache.

Din cele patru zări, volum susţinut şi crescut în spaţiul

cenaclier Duiliu Zamfirescu al revistei Oglinda literară, condus

de Gh. A. Neagu, a apărut la Editura Premier, de la Ploieşti, în

luna octombrie a acestui an.

În ce o priveşte pe Adelina Cristiana Bălan, câteva date biografice sunt

necesare pentru a-i înţelege personalitatea. Pasionată de pagina tipărită încă din fragedă copilărie, mai

mult decât jocurile şi jucăriile ei, Adelina s-a aplecat spre scris încă din clasele primare, primele ei

publicaţii găsindu-şi liman în chiar paginile revistei Muguri şi flori. Intrată în competiţia naţională a

Olimpiadei de limbă şi literatură română Ionel Teodoreanu, şi-a exersat cu dăruire condeiul pe sute de

pagini „pictate cu cerneală”. Au fost de fapt pagini vii, în care a vorbit cu sinceritate despre sine prin

alegorii de o neaşteptată vigoare. Scenariile îndrăzneţe, amestec inspirat de liric şi epic, susţinute de un

lexic proaspăt şi fluent, au impresionat doi ani la rând comisiile de la Iaşi, care i-au acordat o menţiune

(în martie 2010) şi un bine-meritat loc II (în aprilie 2011).

În toate cele şase proze publicate în prezentul volum, autoarea sintetizează un dramatism tipic

vârstei căutărilor interioare, dar şi (auto)analize psihologice, creionând portrete extrem de reuşite,

surprinse în dilemele lor existenţiale – de fapt ipostaze ale aceluiaşi eu. Construcţiile epice se deschid

cu o coborâre în abisul neîmplinirilor, al neputinţei şi al angoasei, pentru ca la un moment dat,

inevitabil, să apară o rază de lumină salvatoare. Trandafirul albastru concentrează cel mai bine

viziunea optimistă, în care salvarea vine prin iubire: „un trandafir albastru se ridică, născându-se

adolescentin, din pământul în care inexistase parcă.” Textele au ritm, muzicalitate, într-o curgere

firească a stărilor, de la eros la accente sociale, rezonând la ceea ce i-a oferit, dar mai ales ce nu i-a

oferit viaţa: „Am rămas un pian statornic, îmbătrânit, dar om n-am mai vrut să fiu. Iar lacrimile din

mine au amuţit.” (DoReMi).Confesivă, proza dă adesea dimensiunea labirintică a autobiograficului,

surprinzând şi mişcările delicate ale unui trup fragilizat: „Mă uit în oglinda scundă care aţipeşte lângă

mine. Chip brăzdat de cearcăne.. Alb total. Negrul irişilor mânjeşte reflecţia[…] Pieptul se mişcă

neregulat. Îmi ating inima aceea mofturoasă…” (Muzeul oboseşte).

Prezenţă singulară ca valoare literară printre cei de aceeaşi vârstă, Adelina Cristiana Bălan scrie cu

o uşurinţă specifică doar celor cu mult har, extrăgând din propriul orizont stilistic acele acorduri care

să sune cât mai personal.

Versurile şi proza Alexandrei Herghelegiu reprezintă un pretext pentru a porni o călătorie în lumea

unei adolescente simpatice, îndrăgostită de lumină şi armonie: „Doar o privire de oglindă/ Cu ochii săi

verzi o colindă/ Şi nu putea să se desprindă/ De ochii ei căprui de ghindă.”(Despărţire) Atentă

ascultătoare de suflete, autoarea sintetizează drama unei generaţii care se regăseşte tot mai greu printre

ideile veacului prezent: „Oraşul plânge sub lună,/ Inima-i scrum de ţigară, / Toţi licuricii s-adună/

Acolo, undeva, la ţară.” (Amor citadin) Scene memorabile se derulează aproape filmic în mintea

cititorului, care, cu graţie, este plimbat prin locuri fascinante – la o margine de lume, într-un peisaj

sumbru, unde Poezia nu-şi mai găseşte loc: „Părăsită în ceaţa unei dimineţi răcoroase, poezia pare să

nu fi existat vreodată. Îngerul rămas singur pe stânca rece…pare a fi cenuşa zeilor de odinioară…”

(Aripi plouate de îngeri)

Puterea de observaţie a celor două autoare, dar şi de selecţie a celor observate, filtrul intelectual şi

sensibil prin care ele trec aceste observaţii, ancorarea lor deplină în spaţiul adolescentin, fac din

paginile publicate un imens prilej de admiraţie. E admiraţia pentru curajul de a reflecta la o vârstă atât

de fragedă prin metaforă.

Prof. Daniela Sporea


29


Câte ceva despre... altceva

Să ne cunoaștem țara –

Județul Timiș

„Ţara noastră este un rai pe pământ. Avem ca

bogăţii câmpii mănoase, munţi, ape, mare, codri

şi păduri seculare, subsol bogat în tot ce vrei: aur,

uraniu, petrol, gaze, ape minerale etc., dar ele nu

constituie avuţia noastră cea mai mare, ci poporul

minunat al acestei ţări. Toate acestea reprezintă

motivul pentru care mulţi o doresc şi râvnesc la

ea de două mii de ani” – cuvintele domnului Ioan

Pop de Popa, o importantă personalitate a

medicinii româneşti, prezintă însăşi bogăţia ţării

pe care o avem şi pe care trebuie să o creştem aşa

cum se cuvine. România nu este un simplu stat în

care trăim doar cu prezenţă fizică, România este

ţara care, într-adevăr, reprezintă un colţ de rai pe

Pământ.

Una dintre bogăţiile administrative cu care

poporul român se mândreşte cu desăvârşire este

chiar Timişul, judeţ situat în sud-vest, la graniţa

dintre România şi Serbia, respectiv Ungaria. De

asemenea, se invecinează cu judeţul Hunedoara

la est, cu judeţul Caraş-Severin la sud-est şi, la

nord, cu judeţul Arad. Principala caracteristică a

judeţului sud-vestic este faptul că deţine o

relevantă întindere pe teritorul românesc (3,6%),

clasându-se chiar pe primul loc.

Şi relieful este un aspect relevant al judeţului de

faţă, câmpia fiind predominantă (ocupă, în

principal, partea vestică şi centrală şi pătrunde în

zona dealurilor sub forma unor golfuri în zonele

deluroase, pe văile râurilor Bega şi Timiş). În est,

se întind dealurile premontane ale Pogănişului şi

partea sudică a podişului Lipovei. Din punct de

vedere montan, cel mai înalt punct al judeţului

este reprezentat de Vârful Padeu (1.374 m) al

munţilor Poiana Ruscă, importantă unitate de

relief prin faptul că este unica de origine montană

la nivel judeţean. Cei din urmă sunt formaţi din

şisturi cristaline şi petice de calcare, care au

determinat formarea unor peşteri, – cu

dimensiuni relativ reduse – cea mai

impresionantă fiind chiar Peştera Româneşti,

unde au loc an de an diverse spectacole care atrag

pasionaţii de arta muzicală. Încă din anul 1984,

se organizează în Sala Concertelor o multitudine

de evenimente care atrag diverşi turişti. Într-o

altă secţiune a peşterii se întâlneşte Sala liliecilor,

impresionând prin colonia permanentă de lilieci.

Prin urmare, Peştera Româneşti este o adevărată

atracţie turistică a judeţului Timiş, reprezentând o

veritabilă comoară cu care România se

mândreşte.

Dealurile, spre deosebire de celelalte forme de

relief, nu prezintă o mare importanţă la nivel

teritorial, culmea principală, Vf. Cugla, neavând

mai mult de 311 m. Alte unităţi de relief

reprezentative mai sunt Dealurile Surducului,

care flanchează Poiana Ruscă, dar şi Dealurile

Pogănişului, toate acestea fiind suprafeţe

neîmpădurite.

Judeţul Timiş aproape se suprapune pe câmpia

Banatului; câmpiile, fiind predominante şi

caracteristice acestui judeţ, sunt numeroase şi

prezintă trăsături particulare: se întâlnesc Câmpia

Vingai, Câmpia Jimboliei (înregistrează altitudini

reduse şi este acoperită cu depozite loessoide),

Câmpia Timişului (aici sunt prezente lucrări de

canalizare, îndiguire şi desecare chiar din secolul

al XVIII-lea), Câmpia Birzavei, dar şi Câmpia

Lugojului, care reprezintă însuşi golful prin

intermediul căruia Câmpia Timişului se

prelungeşte spre est.

Clima este de tranziţie, dar prezintă şi influenţe

submediteraneene, temperatura medie fiind de

10,7°C, maxima neavând mai puţin de 41°C, iar

minima, -35,3 °C, înregistrată în 29 ianuarie

1963. Din punct de vedere pluvial, cantitatea

medie anuală de precipitaţii înregistrează la 609,4

mm între anii 1901-1990.

Din punct de vedere hidrografic, judeţul este

traversat de râurile Mureş, Bega şi Timiş.

Piața Unirii din Timișoara

Nici din punctul de vedere al bogăţiilor

subterestre, naturale, judeţul nu se lasă mai

prejos, în subsol găsindu-se zăcăminte de lignit,

bazalt, mangan, argila, ţiţei şi gaze care, fiind

râvnite, se exploatează permanent pentru

diversitatea şi importanţa lor.

Flora şi fauna reprezintă, şi ele, două

caracteristici principale ale judeţului,

impresionând prin biodiversitate; se întâlnesc aici

cerbul carpatin, cerbul lopătar, căpriorul,

mistreţul, fazanul, potârnichea, nevăstuica, iar in

mediul acvatic apar diferite specii de peşti –


30


crapul, carasul, cleanul, mreana, şalăul, iar

păstrăvul se găseşte în cantităţi aproape infime în

apele de munte.

Judeţul Timiş se remarcă, la nivel naţional,

prin numeroase parcuri şi rezervaţii naturale, care

găzduiesc plante şi animale protejate de lege.

Numai Parcul Natural Lunca Mureşului cuprinde

4 rezervaţii naturale: Pădurea Cenad, Insula Mare

Cenad, Insulele Igriş, dar şi Prundul Mare.

Şi transporturile reprezintă o arie importantă a

judeţului, fiind prezente toate tipurile: feroviar,

aerian, rutier şi naval. Aeroportul Internaţional

Traian Vuia Timişoara este pe locul trei la nivel

naţional; în Timişoara mai există şi un aeroport

“auxiliar”, Aeroportul Utilitar, care urmează să

fie modernizat şi să preia unele curse ale

aeroportului principal. Astfel, şi Timişoara va

deveni o unitate teriotorial-administrativă ce se

va bucura, precum Bucureştiul, de prezenţa a

doua aeroporturi. Transporturile navale sunt

reprezentate de Canalul Bega, navigaţia pe acesta

fiind atestată chiar din anii 1700. În anul 2008, au

început lucrările de ecologizare şi modernizare a

Canalului Bega, astfel încât să fie posibilă

navigaţia Timişoara-Serbia.

Râul Bega

După cum reiese şi din rândurile de mai sus,

Timişoara este oraşul principal al judeţului Timiş,

având o mare importanţă şi prin dimensiunile

sale. Aceasta a avut mari puteri economice în

secolul al XVIII-lea, o dată cu instalarea administraţiei habsburgice, dar a suferit un

relevant declin de-a lungul timpului. De

asemenea, este şi un important oraş multicultural,

clasându-se, şi la această categorie, pe locul 3.

Patrimoniul cultural timişorean, Muzeul de Artă,

de Etnografie, Muzeului Satului Bănăţean,

Teatrul de Păpuşi, Casa de Cultură sunt doar

câteva contexte care asigură un deosebit prilej de

a învăţa şi de a cunoaşte diversitatea culturală.

Timişul este doar unul dintre zecile de dovezi

ale faptului că România, ţara care ne creşte şi pe

care trebuie să o creştem, este, într-adevăr, un

colţ de rai.

Adelina Bălan, Andreea Florea - cl. a VII-a A

Îndrumător prof. Octavian Dragomir

Pasărea

Dodo

Pasarea

Dodo a trăit

de-a lungul

mileniilor pe

insula Mauritius din Oceanul Indian. La numai

două sute de ani la venirea omului în aceasta

regiune, păsările au dispărut, porumbelul fiind

ruda ei de astăzi. Pasărea Dodo cu aspectul său

neobisnuit, este una din cele mai cunoscute specii

dispărute. Engleza uzuală a preluat numele

acestui animal în expresia: “mort, ca o pasăre

Dodo”.

La venirea omului pe insula Mauritius, păsările

erau în număr mare. Cu toate acestea, știm foarte

puțin despre ele.

Picioarele mari, aripile butucănoase, gâtul

scurt și ciocul incredibil de gros și curbat îi

confereau un aspect comic păsării Dodo. Corpul

greoi și dolofan era completat de o coadă scurtă,

formată dintr-un smoc de pene. Deoarece nu mai

avea inamici de care să se ferească, și-a pierdut

capacitatea de zbor. Acesta este un fenomen

frecvent la păsările insulare. In timp ce celalalte

păsări incapabile să zboare erau alergătoare

neobosite, pasărea Dodo se mișca legănat, ca o

rață.

Alimentația era vegetariană, mâncau și semințe

dure. Pentru ușurarea digestiei înghițeau

pietricele. Conform scrierilor, aceste păsări aveau

un dans de curtare acompaniat de mișcari din

aripi, iar perechile petreceau perioade lungi de

timp împreună. Depuneau un singur ou în cuibul

pregătit din iarba, în pădure. Pasărea Dodo a

ajutat la răspândirea unui copac deoarece acesata

se hrănea cu fructul. În stomacul muscular se

spărgea stratul protector, astfel fiind eliberată

sămânța.

A dispărut în anul 1680, la numai două sute

de ani dupa descoperirea ei de către om. Pasărea

Dodo a fost nu numai victima vânătorilor, dar și a

animalelor domestice aduse de om pe insulă.

Deși pasărea Dodo este ruda îndepărtată a

porumbelului de astăzi, primii oameni ce au pășit

pe insulă nu mai văzuseră nimic asemănător. Au

denumit-o “lebăda cu moț” sau “curcan sălbatic”.

Deoarece nu aveau inamici se apropiau fără

teamă de așezările umane, devenind astfel prăzi

ușoare. Păsările au fost ucise cu miile, mai ales

pentru carnea lor.

Florina Drăstaru – cl. a VI-a D

Îndrumător prof. Adriana Călin


31


Genghis Han

Genghis Han (Ginghis Han, Temüügin,

„Întemeietorul“) a fost unul dintre cei mai mari

cuceritori din toate timpurile: a cucerit o mare

parte din Asia, punând temeliile Imperiului

Mongol, personalitatea lui fiind asemănătoare cu

aceea a lui Alexandru cel Mare. În apropierea actualei capitale a Mongoliei,

Ulaan Bator, se năştea, la jumătatea secolului al

XII-lea, în familia lui Yesughei, conducătorul

subclanului kyiat, Temugin, cel care avea să fie

cunoscut lumii întregi sub denumirea de Genghis

Han. Născut cu un cheag de sânge în mână, semn

al predestinării sale de mare conducător,

Temugin vine dintr-o familie ale cărei începuturi

sunt învăluite în legendă. Se spune că străbuna lui

Temugin mărturiseşte soţului său că dintr-o rază

de soare s-a întrupat un tânăr blond, cu ochii

deschişi la culoare, care i-a atins sânul, lăsând-o

imediat însărcinată (este greu de evitat o

comparaţie cu relatarea biblică a Bunei Vestiri).

Într-o altă variantă, Genghis Han s-a născut

dintr-un lup azuriu si o căprioară neagră. O a

treia legendă limitează originile şi legăturile cu

divinitatea ale lui Temugin la un strămoş mongol

luptător în solda împăratului Chinei şi care, în

timpul unui ospăţ, beat fiind, a încălcat cele mai

elementare reguli de etichetă ale Curţii imperiale,

trăgându-l de barbă pe Fiul Cerului. Cu o tinerete foarte agitată, crescând printre

străini, luptând pentru viata sa mereu, fiind luat

prizonier si ducând o viata foarte dură si-a ucis

propriul frate, pe Djamuga, într-o dispută de

vânătoare și a fost nevoit să-și părăseasca soția. În acel moment, nici una dintre confederatiile

tribale din Mongolia nu erau unite din punct de

vedere politic, și căsătoriile aranjate au fost

deseori folosite pentru a consolida alianțe

temporare. Temujin a crescut cu respectarea

climatului politic dur din Mongolia, care includea

războaie tribale, hotie, raiduri, coruptie și

continuă răzbunare între diferitele confederații,

toate impuse și de interferența forțelor străine,

cum ar fi dinastiile chineze la sud.

Religia atribuită hanului era Shamanismul sau

Tengriism, care a fost foarte probabil printre

popoarele nomade mongol–turcice din Asia

Centrala. Dar el a fost foarte tolerant si interesat

de morala și filozofia altor religii. Pentru aceasta,

el a consultat călugări budisti, misionari creștini,

negustori, musulmani și călugari taoiști.

În anul 1206, la 42 ani și după o campanie

militară împotriva unor triburi din estul

Mongoliei, șeful militar Temüügin devine „mare

conducător” (1206-1227), sub numele de

Genghis, al unei populații vorbitoare de dialecte

mongole și turcești. Ginghis a unit triburile

mongole și a reușit să ocupe cu oștile sale teritorii

vaste, spre est, până la Marea Chinei, și spre vest

până la Marea Caspică. Pentru administrarea

acestui imperiu uriaș, Genghis han a emis

decretele necesare sub formă de texte de lege..

Succesorilor săi le-a rămas datoria de a-i

continua opera si încercarea de a cuceri lumea

întreagă, pentru ca pământul să aibă un singur

stăpân, după cum cerul are un singur Dumnezeu.

Condusi de printi geniali, ei se vor război în

China, în Correa, în Asia de sud-est, în Iran și în

India, în Orientul Apropiat, în Rusia și Europa

Orientală suținând o intensa activitate

diplomatică. Timp de mai mult de jumătate de

veac, au facut să tremure Orientul si Occidentul.

Imperiul acoperea mai mult de treizeci de

milioane de kilometri pătrati, de cinzeci de ori

mai mult decat Franta, de trei ori mai mare decat

Statele unite. Impărtirea sa in patru domenii

(tulusuri), consecinta loviturii de stat a lui

Kubilai in 1260 transformă unitatea sa politică

intr-o iluzie, dar aceeasi idelogie si cultura vor

continua sa inspire pe fiecare dintre conducatori

mult timp.

Succesul lui Genghis Han s-a datorat calităţilor

sale de militar, dar şi înţelepciunii sale politice.

Sunt bine cunoscute atrocităţile sale faţă de unele

popoare (spre exemplu, exterminarea tătarilor),

dar nu aceasta a fost constanta acţiunilor sale.

Genghis Han a consolidat armata, a organizat-o

în formaţiuni şi a promovat, la fel ca în toate

celelalte domenii, meritocraţia. A fost cel ce a

trecut societatea mongolă de la stadiul organizării

gentilice la feudalism, cu evidente particularităţi

determinate de specificul societăţii mongole. A

alcătuit primul cod de legi al Mongoliei, „Yasa“.

Genghis Han este din nou considerat părintele

naţiunii mongole, după ce perioada comunistă îl

plasase într-un con de umbră.

Ciprian Tutui, Claudiu Iovu- cl.a VII-a B

Îndrumător prof. Nicoleta Căinap

http://ro.wikipedia.org/wiki/Asia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Mongol

http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Mongol

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_cel_Mare

http://ro.wikipedia.org/wiki/1206

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mongolia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Chinei

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Caspic%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiu


32


De la Tulnici la Ojdula

Munții Vrancei, numiți după unii cercetători

și Munții Lăcăuțului, străbătuți de la vest la est de

văile Putnei, Zăbalei și Șușiței, poartă multe

contraste generate de relief și vegetație. Platourile

largi, cu pășuni bogate, l-au atras pe om, l-au

apărat și l-au determinat să rămână stăpânul

acestor locuri din timpuri îndepărtate. Nodurile

orografice prcum Lăcăuț, Goru, Giurgiu, cu largi

„goluri de munte”, te fac să nu le deosebești de

regiunea muntoasă a Tarcăului din nord. În

rupturile de pantă se văd acleași gresii de Tarcău

– marne oligocene - și unele formațiuni cretacice

dezgolite.

În liniștea pădurilor de pe aceste meleaguri s-a

îmbinat istoria cu legenda și poezia. Acesată

cetate de piatră a fost sălaș pentru ca omul „pe-un

picor de plai, pe-o gură de rai” să se înfrățească

cu natura. Astfel a luat ființă cea mai frumoasă

„epopee pastorală din lume”, după expresia lui

Alecu Russo – Miorița.

Farmecul Munților Vranceai îl dau și

împrejurimile. De la Tulnici, localitate situată la

contactul munților cu Țara Vrancei, șoseaua urcă

în serpentine largi Valea Putnei, străjuită la sud

de Masivul Coza, iar spre nord de Munții Zboina

Neagră. Măreția stâncilor ieșite din desișul

codrilor, adâncimea Văii Putnei, ca și a

afluenților, podoaba pajiștilor care apar din loc în

loc îți dau impresia unui parc bine amenajat.

De pe înălțimea șoselei surprinzi la un moment

dat în vale, sub cetinile de brad, zgomotul unei

ape. Cu spumă și stropi argintii aruncați în toat

părțile, Putna se zbate învolburată în albie sub

malurile înalte. Apa își dă drumul de la peste 12

m înălțime, formând „Săritoarea Putnei”, o

spectaculoasă cascadă datorată unei rupturi de

pantă între Masivul Coza, în dreapta, și culmea

Țiua Golașă, în stânga. Întreaga zonă a Cascadei

Putnei, cu poienile însorite și pâraie repezi, este

cuprinsă într-o rezervație peisagistico-floristică

de peste 10 ha.

Mai departe, priveliștea se deschide larg, iar

șoseaua șerpuiește printre molidișurile Munților

Tisaru și Piciorul Greșului.La poiana Lepșii,

Putna primește afluenții, Lepșa unită cu Clăbucul

și Lepșulețul, pe stânga, iar pe dreapta, cele două

Tișițe unite, Tișița Mare și Tișița Mică. Aici s-a

dezvoltat un bazinet depresionar, ocupat în

întregime de localitatea Lepșa. Aici se poate

vizita Păstrăvăria, amenajată pe Putna în scopul

populării apelor de munte cu păstrăv; tot aici este

și rezervația forestieră Lepșa-Zboina.

Din localitatea Lepșa se desprinde către nors-

est o șosea care trece prin pădurile Zboinii Negre

spre Soveja. Mergând în sus, întâlnim o mică

depresiune – Greșu - sat transformat datorită

acțiunii antropice, într-un sat de vacanță.

Mai departe, șoseaua părăsește valea Putnei,

trece peste Lepșa – Potac, ocolește pe la nord

Vârful Mușat, trece cumpăna de ape dintre

afluenții Putnei și Râului Negru. Sus, pe

cumpănă, șoseaua este intersectată de o potecă

de munt care leagă Trecătoarea Oituz de munții

Penteleu, trecând prin „golurile” ori prin pâlcurile

de păduri ale celor mai înalte culmi. De aici, de

sus, se văd Vârfurile Lăcăuțului, la sud, cu un

observator meteorologic, și Stânișoarei, la nord.

Spre vest, latura Munților Vrancei este

completată de munții mărunți ai Brețcului și

Depresunea Târgu–Secuiesc.

La finalul traseului propus, șoseaua coboară pe

valea îngustă a Ojdulei, iar la Tinoasa ajunge în

Depresiunea Ojdula.

Ana Maria Apostu – cl. a VIII-a E

Îndrumător prof. Marelena Soare

Aplicații ale chimiei în medicină

Din cel mai vechi

timpuri, omul este legat

în mod chimic de

cunoaștere, de dorința

de a afla mai mult, de

capacitatea de a

revoluționa lumea în domeniul medicinei,

chimiei, fizicii: de la cele mai uzitate invenții din

1813 precum stetoscopul, cel mai important

instrument în examinarea medicală, ajungem

până la structura ADN-ului, vaccinurile,

anestezia, ș.a.

Cercetătorii încearcă să pună la punct un

produs injectabil refrigerent care să scadă

temperatura corpului în câteva secunde, crescând

astfel șansele de suparviețuire a creierului în

condițiile opririi bătăilor inimii. Criogenia poate

aduce noi speranțe în medicină dacă se va găsi

modul în care, după înghețarea corpului uman,

celulele nu vor mai fi distruse datorită apei ce își

își mărește volumul odată cu schimbarea formei

de agregare.

Așa cum spunea Dimitri Mendeleev, „munca

este marca fericirii de durată”, iar efortul

cercetătorilor în domeniul chimiei și al medicinei

nu face decât să confirme aceasta.

Andreea Pătrunjel – cl. a VIII-a E

Îndrumător prof. Ana Cismaș


33


Un fragment de istorie a

modei... 1.Costumul Burghez Olandez Tipul de frumuseţe preferat era cel al femeii

voinice, pline. Costumul punea în valoare

virtuţile gospodinei prin atributele caracteristice:

boneta strângând părul, eşarfa-pelerină acoperind

decolteul, şorţul indicând activitatea domestică.

Pe cap, părul de culoare întunecată era tras spre

spate, aplatizat pe creştet, lăsând fruntea degajată

şi adunat la spate în coc ridicat, căzând liber doar

pe lateral.

Cămaşa era vizibilă la guler şi manşete, gulerul

era fie bărbătesc, cu sau din dantelă, fie ca o

pelerină plată din pânză transparentă.

Rochia avea mânecile importante, umflate, cu

umărul căzut, cu şliţuri, deseori strânse la cot cu

două panglici, formând două baloane şi cu

manşete expunând încheietura mâinii. Fusta cade

liber pe mai multe jupoane dispărând scheletul de

sârma. Peste fusta de dedesubt era îmbracată o a

doua cu poale deschise ca o tunică. Olanda a

lansat moda jachetei scurte pentru purtat în casă,

de dimineaţă, la lucru, din catifea sau mătase

marginită cu blană.

În picioare se purtau pantofi în genul celor

bărbăteşti.

Bijuteriile erau mari, de forme regulate, de

preferinţă şiruri de perle la gât şi în păr.

2.Costumul în stil clasic francez Supradimensionarea volumelor, pentru a face

persoana vizibilă în spaţiile imense ale sălilor,

era obţinută prin perucă, leonine, tocurile

pantofilor, manşetele voluminoase marcând

gesturi largi - cu mâna eventual sprijinită de

baston. Eleganţa liniilor uşor curbate ale

siluetei era realizată prin croială. Culorile

dominante erau roşul si auriul, veşmintele

dobândind strălucire prin ţesăturile lucioase,

mătase şi fir. Materialele folosite erau

catifeaua şi dantela în mop special.

Pe cap, pe când faţa era rasă, abundenţa

părului era sugerată la bărbaţi de peruca enormă,

leonine, din păr de om sau de cal, uneori mai

lungă pe umărul stâng. În casă era înlocuită cu un

turban sau cu o bonetă de noapte. Pălăria tare

avea borul îndoit, formând tricorn şi era

împodobită cu pană mică de struţ.

Cămaşa era vizibilă la guler şi la manşete, cu

dantelă. Spre a nu fi acoperit de perucă, gulerul a

fost adunat spre faţă, devenind jabou, încreţit

vertical şi prins cu o fundă şi o bijuterie. Cravata

a apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea.

În ceea ce priveşte costumul de damă,

caracteristica era silueta alungita data de coafura

montantă, tocuri, trenă, talia susţinută de corsetul

rigid, mânecile trei sferturi. Atitudinea obişnuită

era uşor aplecată înainte, ca într-un început de

plecăciune.

Pe cap, părul era ondulat în bucle, unele

ridicate pe creştet, altele, lăsate să atârne.

Caracteristic era un plişeu din pânză şi dantelă

apretată aşezat vertical pe creştet, prins de

bonetă. Camaşa se vedea mărginind decolteul.

Corsetul strângea doar talia, decolteul era oval,

mânecile trei sferturi, fusta în două straturi,

deseori cu volane orizontale deschise în faţă,

lasând să se vadă fusta de dedesubt sau ridicate

bufant accentuând şoldurile.

Pantofii aveau tocul ceva mai înalt decât al

celor bărbăteşti. Accesoriile erau aceleaşi: gulerul

şi manşonul de blană, mănuşile şi bastonul pentru

plimbare, bijuteriile masive.

3. Îmbrăcămintea şi încălţămintea celor

bogaţi Aici, omenirea cunoaşte unul dintre marile

momente propulsoare de cultură şi civilizaţie,

datorat Renaşterii italiene. Renaşterea va fi

momentul, iar Italia va fi locul unde vor apărea

primele manifestări ale modei. Acest privilegiu

este revendicat în acelaşi timp de Franţa, Spania

şi Anglia, fiecare pretinzându-şi întâietatea.

Unii autori consideră că momentul apariţiei

modei a fost

declanşat de prima

diferenţiere a

veşmântului

bărbaţilor faţă de cel

al femeilor. Este

vorba de secolul al

XIV-lea, când

costumul bărbaţilor a

devenit mai scurt

decât cel al femeilor.

În Europa Evului

Mediu au fost la

modă tot felul de

podoabe pentru cap, ciudate şi minunate.Femeile

începuseră să poarte nişte pălării înalte, numite

"hennin", care semănau cu turlele de biserică.

Probabil că era destul de greu să intre pe uşi,

deoarece unele pălării aveau aproape un metru

înalţime. Alte pălării aveau forma de coarne de

animale. Altele erau ca nişte aripi de fluture. Se

purtau nişte pantofi cu vârfuri atât de lungi că

trebuia să fie legate de picioarele purtătorului.

Aşa era moda pentru bărbaţi acum vreo 600 de

ani.


34


Unii cavaleri francezi ce

încercau să fugă de armata

inamică erau nevoiţi să taie

vârfurile pantofilor ca să

poată alerga.

Străzile arau atât de

noroioase încât doamnele de

viţă nobilă au început să

poarte pantofi cu tălpi foarte

înalte. Servitoarele erau

adesea nevoite să le sprijine

pe doamne în timpul

mersului.

În jurul anului 1700

erau la modă perucile

pudrate, aluniţele false şi

rochiile cu crinolină,

acestea din urmă uneori incredibil de largi.

Talia Empire, o linie ce demarca talia pornind

de sub bust, a fost făcută cunoscută de către

Josephine, soţia lui Napoleon Bonaparte, care, în

timpul cât soţul ei a fost împărat, începând cu

anul 1804, a favorizat impunerea stilului "clasic"

grecesc şi a făcut să revină rochiile stil toga pe

care le purtau persoanele pictate pe vasele

provenind din perioada

respectivă.

Rochiile Empire

purtate de femei - la

începutul secolului al

XIX-lea - erau adesea

la fel de diafane ca

toaletele de seară de

acum, iar femeile le

purtau cu un fel de

pantalon din ceva

asemănător cu bumbacul care ajungea până la

gambe sau ceva mai jos de genunchi.

La începutul anului 1800, femeile nu erau

singurele interesate să arate bine. În aceeaşi

perioadă a aparut dandy-ul, construit dupa

modelul lui George 'Beau' Brummell, un domn

care insista ca pantalonii să i se potrivească la fel

de bine ca un al doilea rând de piele şi care nu

suporta ca vesta să facă nici măcar o cută.

Gulerul unui dandy era aşa de înalt şi de ţeapăn,

că nu-şi putea mişca nici gâtul.

Anul 1848, supranumit şi anul Revoluţiei,

"forţează" femeile să se acopere cât mai mult cu

putinţă, astfel must have-urile epocii fiind

bonetele şi fustele lungi, mereu murdare de la

târâtul de podele.

Pe la jumătatea anilor 1850 apare crinolina sau

juponul pe cercuri, care dă femeilor o mai mare

libertate de mişcare.

Mijlocul

anului 1870 a

adus cu sine o

revoluţie în

modă, date

fiind apariţia

maşinii de

cusut şi a materialelor sintetice, iar crinolina a

fost înlocuită cu "rochia pe corp".

Sfârşitul anilor 1800 a văzut luând amploare

fenomenul rochiilor cloş. Rochiile erau mai lungi

ca oricând, trebuind să fie ţinute în momentul în

care se traversa strada, spre exemplu, iar acele

robe din dantelă brodată erau acum disponibile

tuturor, nu numai celor bogaţi, datorită producţiei

de masă. Nu existau magazine de confecţii.

Oamenii bogaţi plăteau croitori ca să le facă

haine. Cei săraci le coseau singuri. Oamenii îşi

etalau bogaţia purtând haine scumpe. Cele mai

fine materiale erau produse în Italia, în Spania şi

în Orient. Laura Dragnia - cl. a VII-a B


Amprenta lui Ludovic al XIV-lea

în domeniul modei

Începutul modei franceze ca ideal

pentru întreaga Europă

Hainele au fost dintotdeauna imortante în

viața omului. Începând din

timpurile străvechi când

aceștia doreau doar să se

protejeze de frigurul iernii,

până în zilelel noastre când

primul lucru după care ești

judecat este înfățișarea. Se

presupune, că urmărirea

continuă a prefecțiunii, prin

modelarea propriului aspect

fizic, cu scopul de a imita

un ideal de frumusețe, unilateral acceptat de noi

și de cei din jurul nostru, a dus la nașterea

fenomenului de modă.

Astfel, moda era și este un limbaj universal, o

formă de liberatate a cuvântului. Această

liberatate se exprimă prin : îmbrăcăminte,

încălțăminte, accesorii, stilul coafurilor și

machiaj.

Franța este cunoscută ca fiind faimoasă în

industria modei. V-ați îmtrebat vreaodată când și

cum a început istoria modei? Când au avut loc

primele defilări de modă, de ce îmbrăcămintea

creată de designeri este atât de căutată și atât de


35


scumpă? Sau de ce Parisul este epicentrul modei,

în loc de, să zicem Madrid?

Totul a început acum ceva timp în urmă, în

secolul al XVIII-lea. Motivul pentru care astăzi

apar tendințe noi în fiecare sezon este și motivul

pentru care Parisul a fost considerat epicentrul

modei de mai biine de 300 de ani: flamboaiantul

și împopoțănatul rege Ludovic al XIV-lea al

Franței, Regele – Soare.

Ludovic al XIV–lea avea buzunare adânci,

putere de concentrare scăzută și un ochi educat

pentru estetică. În același timp, avea la dispoziție

sute de artizani talentați și cu un simț înnăscut

pentru stil. Lider indiscutabil al modei europene,

Regelel-Soare a schimbat multe în ceea ce privea

vestimentația.

Din toate timpurile , femeia a fost privită ca cea

mai frumoasă creație a lui Dumnezeu. Femeia a

fost întotdeauna “înrobită” de propria ei

îmbrăcăminte. În zilele noastre, recunoscută ca

un ideal al

frumuseții feminine

este femeia franceză.

Femei ca doamna

Popmpadur și Maria

Antoaneta încheiaie

era vechiului regim,

una din ele în mod

tragic, dar amândouă

afirmându-se până și

în memoria noastră.

În secolul al XVIII-

lea, Secolul

Luminilor, femeia

trăiește o epocă a galanteririe, a înnoirilor care se

constată în domeniul modei. Același secol a adus

cu sine extravaganța modei specifice perioadei

Rococo.

Rococo – sau așa-numita epocă galantă – s-a

caracterizat prin lipsa totală a moderației. Absolut

totul a fost exagerat în această perioadă – realism

exagerat, absolutism exagerat, un cult exagerat al

aristocrației. De asemenea, moda din această

perioadă era rigidă, împodobită și formală, iar

materialelel textile erau grele și etalau designul

curbiliniu, tipic artelor decorative din acea

perioadă. Domnia lui Ludovic al XIV –lea a

dominat epoca, iar alegerile sale în materie de

îmbrăcăminte au stabilit moda.

Moda Rococo este deosebită prin accesoriile

detașabile prin ornarea elaborată și utilizarea

culorilor îndrăznețe, a brocarturilor și suitașelor

din mătase și dantelă.

Îmbrăcămintea de damă era mai stilizată; partea

din față a fustei lungi era despicată, lăsând să se

vadă un jupon. Pe șolduri

fusta era strânsă în cute și

ridicată cu ajutorul unor

benzi de fier. Cele maoi

semnifiative părți ale

rochiei Rococo sunt

crinolina și corsetul.

Crinolina ajunge în

această perioadă la o

asemenea lățime încât face

imposibil mersul, în timp ce, corsetele se purtau

foarte strânse, folosite pentru a conferi siluietei

feminine aspectul de clepsidră. El punea toate

trăsăturile torsului feminin în cea mai bună

lumină. Corsetele fabricate în această perioadă

erau foarte sofisticate și erau considerate

capodopere ale croitoriei. În această perioadă,

corsetele erau împodobite cu multe fundițe și

detalii prețioase.

Pentru prima dată în istoria modei europene sunt

acceptate ornamentele asimetrice. Rococo a

evitat cît a putu de mult liniile și unghiurile

drepte. După o lungă perioadă în care au fost

abandonate, ghirlandele florale sunt din nou la

modă – ba chiat folosite mai mult ca niciodată.

Rochiile și părul sunt împodobite în această

perioadă cu flori, atât naturale cât și artificiale.

Rochia Rococo, în formă de cupolă era mult

mai lată decât cea gen con purtată până în secolul

al XVII – lea,

prima de acest

gen fiind văzută

în anul 1718, la

Opera din Paris.

Modelul acesta

de rochie a fost

acceptat aproape

instantaneu și a

fost purtat pentru

aproape 70 de

ani.

Ideea unei

rochii de acest

gen plecase de la

dorința de

amplificare a contrastului dintre partea inferioară

și talie. Fusta de protecție era adeseori prevăzută

cu o crăpătură pentru a se vedea materialul

somptuos de dedesupt. Materialele cele mai

folosite erau mătasea sau brocartul.

La mijlocul secolului al XVIII – lea fusta este

împodobită cu flori artificiale, panglici și mătase,

încercând să imite decorațiuni de stucco de pe

pereții saloanelor.


36


Pantofii din mătase, cu toc înalt și coafurile

pudrate întregesc portretul femeii Rococo.

Odată

cu secolul al

XVIII–lea și cu

apariția stilului

Rococo, se dă

tonul la

extravaganța în

coafură. Părul se

ridica precum

un adevărat

edificiu fin fixat

cu dispozitive metalice, stratificat, conținând o

meșă de păr și colorat cu pudră pentru păr; era o

coafură a proporțiilor care provoca numeroase

neplăceri doamnelor. Coafurile femeiești erau

exagerat de mari și de grele. Se spune chiar că

gura era situată la distanță egală de păr și de tălpi.

Femeile purtau coșuri cu frute pe cap sau chiar

scene pastorale cu pajiște, fântână, ciobănițe,

chiar corăbii întregi.

În privința stilului vestimentar al bărbatului din

acea vreme nu se

pot spune prea

multe, însă, putem

spune că haina

bărbătească devine

sinonimul

masculin al

crinolinei. Chiar

dacă mânecile și

buzunarele sunt

mai mici, haina

bărbătească este împodobită și brodată din

belșug. Pantalonii sunt mai strâmți decât până

acum, ajungând până sun genunchi, ciorapii sunt

în culori mai cuminți iar tocurile pantofilor mai

joase. De asemenea, și coafurile bărbătești sunt

supuse unor schimbări majore în comparație cu

perioada barocă. Părul e pieptănat pe spate și

prins cu o panglică din mătase, formând așa-

numita “coadă prusacă”. Acest tip de coafură

fusese ordonat de Frederick William I al Prusiei

soldaților săi. Moda aceasta a fost preluată de

către ofițeri, apoi de burghezie iar mai târziu a

trecut granițele către celelalte țări europene. Părul

mai era purtat și creț, cu un tricorn.

Moda Rococo se întinde astfel în toată Europa.

Moda franceză este atât de puternică încât peste

tot, la toate balurile sau manifestările europene, la

Veneția, Roma, Viena sau Berlin, toate lumea e

îmbrăcată la fel.

Miruna Anton – cl. a VIII-a A


Vâscul

Vâscul este o plantă

semi-parazită ce crește

pe ramurile sau tulpina

gazdei. Aceasta este o

plantă fără rădăcină,

fixată cu ajutorul unor

ventuze vegetale numite

haustori, luând în mare

parte tot ce îi trebuie de

la arborele pe care îl parazitează. Fructele micuțe,

ca niște perle albe, sunt înconjurate de frunzele

lucioase. Vâscul este o plantă ușor adaptabilă,

rămânând mereu verde. Pentru a se înmulți, este

neapărat ca semințele să ajungă pe crengile

arborilor. Păsările sunt cel mai accesibil mod al

vâscului de a se înmulți. Mierla, una dintre cele

mai mari consumatoare de semințe de vâsc, face

o favoare imensă plantei. Frunctele, acoperite de

o substanță lipicioasă, rămân adesea pe ciocul

păsărilor, care obișnuiesc să își frece ciocul de

ramuri pentru a scăpa de ele. De asemenea,

sămânța nu poate fi digerată de organismul

animalului, fiind eliminată întreagă.

În functie de gazdă, vâscul are diferite calități

curative. Substantele ce se găsesc în vâsc sunt

folosite în prepararea unor remedii, cele mai

cunoscute fiind folosite pentru tratarea

cancerului, a unor boli cardiologice, reumatice.

În folclor, vâscul este considerat o plantă care

aduce noroc și fericire. În trecut, unele popoare

aveau sărbători în care se aduceau și sacrificii în

onoarea sa. Și azi se crede că aceia care se sărută

în noaptea Anului Nou sub o ramură de vâsc vor

avea parte de un an bogat, fericire și bunăstare. Acest obicei își are originea în mitologia

scandinavă. Se spune ca frumosul zeu Balder a

fost avertizat să se păzească deoarece zeul Loki

vrea să-l omoare. Mama lui, zeita Frogg, a

obținut promisiunea tuturor viețuitoarelor că nu

vor atenta la viața fiului sau, dar a scăpat din

vedere modestul vâsc. Loki și-a dat seama de

neatenția lui Frogg și a folosit vâscul pentru

scopurile lui asasine. El a tras asupra lui Balder

cu o săgeată din vâsc și l-a omorât. Zeii s-au

supărat pe vâsc și i-au dat permisiunea lui Frogg

să facă cu planta ce vrea. Dar Frogg, care era

zeița dragostei, nu a vrut să-i facă rău. Ea a

transformat vâscul în simbolul iubirii și a cerut ca

aceia ce se opresc sub o crenguța din această

plantă să se sărute în semn de dragoste și iertare.

Monica David – cl. a VII-a A

Îndrumător prof. Adriana Călin


37


Vulcanii

Vulcanul este o formă de relief geologică (de

obicei, un munte) unde magma (roca din

interiorul Pământului, topită sau transformată în

stare lichidă de către presiune și temperatura

ridicată) erupe la suprafață.

Cel mai înalt vulcan din lume este Mauna Kea

din Hawaii. El se ridică la 10 000 m pornind de la

bază și are 4205 m de la nivelul mării.

Magma este roca lichidă din interiorul

vulcanului. Lava este roca vulcanică care se

curge în afara vulcanului. Lava proaspătă are o

temperatură foarte ridicată, ajungând până la

1200 C°. În timp ce se scurge pe versanți, ea își

schimbă culoarea, din roșie devenind albă, apoi,

răcindu-se, capătă culoarea cenușie.

O serie de vulcani și-au încetat activitatea de

mult, alții, însă, „dorm” o perioadă mai mare de

timp, erupând apoi cu o forță nebănuită.

Bianca Popescu – cl. a III-a C


My best summer camp!

This year’s English camp was so much fun! It

was a little bit tiring at the beginning, because we

had to wake up very early in the morning, and a

five- hour journey to Cheile Gradistei was a bit

too long! Still, all these were compensated by the

seven days of

the camp.

We had a

lot of

activities, like

horse riding,

swimmig,

paintball,

football and

more, and the most interesting activity for me

was the „ Treasure Hunt”, where we had to find

different hidden things in a large field. Some of

the hidden objects were even lost!

The landscape was gorgeous, a mountain

landscape surrounded by trees and plants, and

also a lot of grass.

We also had Disco from the evening until late

night. But there was an advantage: we could rent

bikes from the reception of the hotel, so our

“journey” became easier.

There were kids from other counties, except

ours, but there was no misunderstanding: only

after two days we were already friends! Our

“teachers” were real British people, each one

having his/ her own group of students with a

certain level of knowledge. I made some good

friends out

there, from

many schools

in our town,

younger or

elder than

me.

So, in

conclusion,

this was the best English camp of all the camps

I’ve been in!

Alexandru Moraru - cl. a VI-a D

Îndrumător prof. Iulia Prescornițoiu

Știința în jurul nostru

De-a lungul secolelor, învățații au găsit

răspunsuri la multe dintre marile întrebări ale

omenirii, făcând experimente pentru a-și

demonstra ideile referitoare la modul cum

funcționează lumea. Iată câteva dintre acestea:

Vântul se naște datorită mișcării aerului, care

are temperaturi diferite. Când aerul rece, care este

mai greu, întâlnește aerul cald, ușor, are loc un

schimb de poziție: aerul rece coboară pe

suprafața pământului, iar cel cald urcă. Vechii

greci credeau că Eol, zeul vânturilor, le ținea

ascunse într-o peșteră a cărei intrare era blocată

de bolovani. Primul care a încercat să dea o

explicație științifică a fost Aristotel în lucrarea

sa, Meteorologia. Pentru el, vântul era un fum

ieșit din pământ, iar mișcarea sa era dată de

schimbul de aer între nordul rece și sudul cald,

urmărind astfel să lămurească alternanța frigului

și căldurii pe glob.

În trecut, nimeni nu știa cui i se datorează

curcubeul. Unii spuneau că ar fi un semn ceresc,

alții că la capătul fiecărui curcubeu se găsește o

comoară. Primul care a cercetat curcubeul a fost

învățatul ceh Marc Marci care a lăsat să pătrundă

în camera sa un fascicul de lumină printr-o

prismă de sticlă și a observat pe peretele opus o

bandă alcătuită din aceleași culori ca ale

curcubeului, dispuse în aceeași ordine: roșu,

oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet.

Grecii antici foloseau oglinzi mari pentru a

reflecta lumina soarelui pe navele inamice,

încălzindu-le astfel până luau foc.

Călătoria lui Magellan, un mare explorator din

Evul mediu, a confirmat pentru prima dată că

Pământul este rotund, fiindcă pornind într-o

direcție anumită, străbătând mări și oceane, ne

întoarcem de unde am plecat.

David Cosma – cl. a III-a C



38


Astronomia

Imaginea cerului, noaptea, este una dintre cele mai

frumoase priveliști. Stele nenumărate sclipesc pe

fundalul negru ca de catifea, cometele cu coada lungă

călătoresc printre ele.

Astronomia, știința care se ocupă cu studiul stelelor,

este una dintre cele mai vechi din lume. În Britania, în

jurul anilor 2 800 î. Hr., a fost construit ansambul

Stonehenge, n posibil observator. Pietrele de la

Stonehenge au fost aliniate pentru a marca pozițiile

Soarelui și ale Lunii în diferite anotimpuri.

Deși vedem destul de multe stele cu ochiul liber,

putem vedea mult mai multe cu ajutorul telescopului.

De exemplu, Luna, privită cu ochiul liber, pare mică și

acoperită de câteva umbre. În realitate, acestea sunt

niște cratere și sunt vizibile doar cu un instrument

performant. Ana Preda – cl. a III-a A


„Oamenii se urăsc pentru că se tem,

se tem pentru că nu se cunosc, nu se

cunosc pentru că nu comunică”

(M.L.King) Într-o lume ca a noastră, în care, din cauza

serviciului sau a diferitelor alte lucruri importante sau

nu, noi nu mai comunicăm. Într-o societate a

rapidității, comunicarea este aproape inexistentă.

Părinții nu mai au timp să le acorde copiilor, aceștia,

la rândul lor, au alte priorități, cum ar fi internetul. Ne

întrebăm mereu de ce nu mai avem prieteni sau de ce

ne împrietenim doar pe rețelele de socializare...

Răspunsul este evident: nu se comunică destul de

mult.

Și totuși, de ce nu se comunicăm destul de mult??

Pentru că ne temem. Dar de ce anume ne este frică?

Poate că ne temem de fizicul unei persoane sau de

reacțiile acesteia, sau de felul cum vorbește. Toate

acestea sunt, însă, aparențe. Nu putem ști cum sunt

oamenii decât dacă vorbim cu ei. De ce în zilele

noastre este atât de dificil să ne facem prieteni noi?

Pentru că, probabil, ne este greu sau teamă să

comunicăm.

Și totuși, de ce ne este teamă? Poate din cauza a

ceea ce auzim în mass-media: lumea este aprigă, rea,

avară... Dar nu trebuie să generalizăm.

Trebuie să începem să comunicăm mai întâi cu cei

apropiați – familia, cu colegii apoi să ne lărgim cercul

de cunoștințe, și, prin activități desfășurate împreună,

să ne cunoaștem și să ne împrietenim.

Pentru a nu deveni sclavii computerului, ai

internetului, al mediului virtual, în general, trebuie să

ieșim din rutina zilnică, să luăm o „gură” de aer

proaspăt, să ne zămbim și să ne întindem mâinile.

Este primul pas spre încredere și o comunicare

eficientă.



Comunicarea în viața oamenilor

„Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru

că nu se cunosc, nu se cunosc pentru că nu comunică”

(M.L.King) Și de ce, oare, comunicarea este atât de

importantă pentru oameni? De ce poate ea să creeze o

barieră între aceștia? De ce oamenilor le este atât de

frică să comunice între ei?

Răspunsul la toate aceste întrebări se află în fiecare

dintre noi și totuși iese cu dificultate la iveală din

cufărul ferecat, inima noatră, pentru a ne dezvălui

adevaratul rol al comunicării.

Cu toții știu că dacă se închid în adâncul sufletului

lor nu e de nici un folos, ba chiar aceasta îi izolează de

lumea reală și îi face să se simtă din ce în ce mai rău

în prezența celorlalți...și totuși fac această greșeală.

De aceea, atunci când suntem deprimați trebuie să

împărtășim problema celor apropiați, să ne deschidem

sufletul, creând astfel un lanț al comunicării.Ssă ne

întoarcem în trecut, când copiii se întâlneau în parc

pentru a se juca și astfel promovau comunicarea

liberă, nu prin telefon sau calculator. Cu cât citim mai

multe cărți , cu atât ne va fi mai ușor să vorbim unii cu

alții pentru că vocabularul va fi mai dezvoltat și nu ne

va mai fi frică de faptul că vom spune ceva greșit.

Prin acste mijloace, noi, copiii de pretutindeni

trebuie să ajutăm comunicarea să reînvie pentru ca

apoi și ea să ne susțină în munca noastră. Nicoleta Palade – cl. a VI-a D


Cât a citit joi? Ana-i mică, dar citește

Tot mereu, fiindcă dorește

Lucruri multe ca să știe

Despre lumea noastră vie.

Marți, opt pagini a citit

Și deloc n-a obosit.

Mirecuri, de cinci ori mai mult

A citit într-un timp scurt,

Iar joi a citit sub pin

De patru ori mai puțin

Decât miercuri, fiindcă ea

Mai are și a-nvăța.

O întreabă un rățoi:

Ana, cât ai citit joi?

Câte flori are Tomiță? Treizeci și șase de flori

Se-mpart la șase surori.

Florinda, bună fetiță,

Îi dă fratelui, Tomiță,

Jumătate din cât are,

Cu toate că ea-i mai mare.

Tomiță îi mulțumește

Și apoi le socotește,

Dar nu știe înmulțirea,

Nu știe nici împărțirea.

În a treia voi sunteți:

Ajutați-l, că puteți! Florinda Hanu – cl. a III-a A



39


Ce scriu dascălii noștri Duiliu Zamfirescu

Motto:

“Nici nu e pustiu mai mare

decât al lumii locuite de

oameni, în care nu-ţi găseşti

loc.”

„Abia aşteptăm să mergem

la balul de Hallowen, să rostim

roluri în limba engleză, să

participăm la concursul de

dovleci şi măşti...”

Treceam pe holul şcolii şi nu înţelegeam de ce

nu simţeam acelaşi fior, aceeaşi plăcere. Poate

vârsta, copilăria petrecută în preajma curţii

bisericii satului, legătura „vulgata”pe care o am

cu limba engleză şi cultura altor popoare, poate

gândul că pe 30 octombrie, acum 153 de ani s-a

născut patronul spiritual al şcolii noastre,

scriitorul Duiliu Zamfirescu, vrâncean ca şi noi;

sigur gândul la activitatea pe care încercam să o

realizez cu această ocazie, împreună cu elevii, la

sediul Secţiei pentru Copii şi Tineret Oana-

Diana Renea” al Bibliotecii Judeţene „Duiliu

Zamfirescu” din Focşani.

Mă străduiam să realizez o prezentare atractivă

a acestui eveniment, dar am realizat că nimeni nu

dorea să participe la o astfel de activitate pentru

simplul motiv că nu era distactiv şi pentru că era

Hallowen-ul. Totuşi, am găsit câteva suflete

pătrunse de importanţa scriitorului şi mai ales de

farmecul operei sale (pentru realizarea activităţii

ar fi trebuit măcar să răsfoiască un roman scris de

Duiliu Zamfirescu şi să extragă câteva citate

reprezentative care să fie grăitoare şi pentru

timpul în care trăim).

Împreună am descoperit personalitatea

fascinantă a acestui om de cultură, atât de

controversat în epoca sa şi care a avut o viziune

politică extraordinară. Am descoperit o

personalitate de tranziţie, un om care a avut

curajul să spună adevărul crud în cele mai înalte

cercuri politice şi culturale ale vremii. A pierdut

faima, dar afirmaţiile sale, descoperite peste timp,

ne înfioară şi ne determină să credem că şi atunci

ca şi acum adevărul deranja:

“Ţara noastră este ţara contrastelor, prin urmare,

pentru scriitori, pământul făgăduinţei. Ea cheamă

pe romancieri.”

“Tipul care încă n-a evoluat se întâlneşte alături

cu tipul care a evoluat atât de mult încât e

decadent.” „Cea mai odioasă dintre toate este

tirania literară. Este odioasă şi depravată,

odioasă fiindcă, încătuşând avântul cugetării,

omoară originalitatea; depravată fiindcă încearcă

să răsplătească platitudinea cu onoruri şi cu

bani.”

Nepotul scriitorului, Lascăr Zamfirescu,

afirma:“Ceea ce m-a frapat pe mine din opera şi

activitatea bunicului meu sunt momentele când el

a fost acuzat de către critica vremii despre

discursurile sale la Academie. Se ştie foarte bine

în ce relaţii se afla el cu Titu Maiorescu şi de

aceea îl admir pentru faptul că atunci când

susţinea un lucru, îl susţinea foarte bine.”

“Cu trecerea timpului, au fost (re)aduse în

discuţie documente care pun în lumină un alt

personaj Duiliu Zamfirescu. Mult diferit de

"aristocratul" şi de "impopularul" Duiliu

Zamfirescu”, precizează jurnalistul Şerban

Cionoff care continuă:

„Acest personaj dovedeşte o judecată politică şi

o fineţe a viziunii diplomatice cu totul alături de

prejudecăţile bine pecetluite în conştiinţa

publică.”:

"La graniţele noastre, cataclismul bântuie cu

furie. Două din împărăţiile ce ţin sub jugul lor

provincii româneşti s-au încăierat şi, în războiul

acesta pe moarte sau pe viaţă, fiecare din ele ne

cheamă în ajutor, făgăduindu-ne fiecare

provincie românească pe care o ţine împărăţia

cealaltă".

O tulburătoare premoniţie aflăm în aceste

gânduri care pot reprezenta şi un crez al lui

Duiliu Zamfirescu:

“Bogăţiile noastre sunt urmărite de lumea

civilizată cu un interes mereu crescând şi depinde

de noi ca acest interes să nu ia alt caracter decât

acela al unei colaborări echilibrate între capitalul

străin şi produsele naţionale din care

suveranitatea statului să nu iasă ştirbită.”

“Vă conjur să vă strângeţi în jurul codrilor noştri,

nu numai pentru a-i exploata, ci şi pentru a-i

păstra generaţiilor viitoare, iar solul şi subsolul să

vă fie sfânt pentru că acolo, deasupra straturilor

de petrol, zac osemintele de două mii de ani ale

unui popor care a ştiut să moară, apărându-l...”.

Este necesar să ne cunoaştem înaintaşii pentru

a ne defini, pentru a deveni mai înţelepţi. Orice

cucerire oricât de mică, în timp are consecinţe

deosebite. Avem onoarea de a fi patronaţi, ca

instituţie de învăţământ, de o deosebită

personalitate a literaturii române, scriitorul şi

diplomatul Duiliu Zamfirescu. Observând

părerile exegeţilor, care sunt variate, am


40


identificat o definiţie a acestui literat:

„personalitate de tranziţie.”

Astăzi, noi, persoane în plină formare, într-o

perioadă de tranziţie, încercăm să identificăm

detaliile acestei etichete, pentru a ne dezvolta o

personalitate complexă şi fundamentată pe valori

imuabile. În această nesfârşită perioadă de

tranziţie în care pare că trăieşte toată lumea,

şcoala românească are o misiune foarte grea, iar

Şcoala „Duiliu Zamfirescu” din Focşani încearcă

să-şi păstreze raţiunea: notele trebuie să reflecte

calitatea competenţelor elevilor şi nu să devină

un ambalaj la modă care ascunde un produs de

calitate îndoielnică.

În loc de încheiere, prefer să citez din poezia

„Glossă”, scrisă de poetul nostru naţional, Mihai

Eminescu:

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.”

Prof. Pompilia Bărbosu

Postul –semnificaţie religioasă

şi medicală

Postul are atât o semnificaţie religioasă, dar

mai ales un rol medical şi anume acela de a

curăţa organismul uman de toxine şi otrăvuri.

Dacă din punct de vedere religios postul

reprezintă un mijloc de pocăinţă şi mântuire, din

punct de vedere fiziologic este un exerciţiu nu

numai de înfrânare a poftelor trupului ci şi de

întărire a voinţei şi vitalizare a organismului

uman.

Postul indicat de diverse religii este o

înfometare organizată şi practicată după diverse

canoane, care s-au dovedit a avea la bază studii

medicale foarte avansate şi care duc la rezultate

remarcabile.

Sensul laic al postului este abţinerea periodică

de la consumul unor alimente, în scop strict

terapeutic de a păstra sănătatea sau de a trata

unele afecţiuni.

Posturile pot fi mai simple sau mai aspre, şi

trebuie raportate atât la starea sănătăţii

individuale cât şi la necesităţile terapeutice ale

fiecăruia. Astfel, în religia creştină sunt adoptate

mai multe tipuri de post:

-ajunarea desăvârşită, când nu se mănâncă şi nu

se bea nimic, cel puţin o zi întreagă;

- postul aspru sau uscat sau ajunarea propriu-zisă,

cand se mănâncă spre seară, mâncăruri uscate,

pâine şi apă, fructe şi seminţe;

- postul obişnuit sau comun, în care la orele

programate se mănâncă alimente de post;

- postul uşor (dezlegarea), când putem mânca

peşte, icre, putem bea vin, etc.

În religia ortodoxă, dacă adunăm toate zilele

posturilor rânduite de peste an, ele totalizează

aproximativ jumătate din zilele unui an. Posturile

religiei ortodoxe cer un regim alimentar exclusiv

vegetal, singura excepţie constituind-o mierea.

Indiferent ce tip de post este adoptat, postul

bine aplicat aduce fiinţei umane sănătate, minte

limpede şi energie debordantă. În postul prin

înfometare, cele mai importante procese chimice

care apar în organism sunt legate de cantitatea şi

calitatea masei proteice. Proteinele corpului

suferă un proces de autoînnoire, asigurând

organismului un plus de vitalitate. Tot în post,

organismul se debarasează de impurităţi, toxine

ce s-au acumulat prin rinichi sau intestine. De

exemplu în 24 h rinichii purifică 1500 litri de

sânge, eliminând 1,5 litri sub formă de toxine.

S-a constatat creşterea longevităţii oamenilor ce

au o raţie alimentară redusă cantitativ şi

hipocalorică. În postul alimentar total se produce

o autoliză a ţesuturilor proprii şi acest lucru are

următoarele efecte:

- neutralizarea sau oprirea proceselor patologice;

- intensificarea sintezei de compuşi proprii

organismului; - întinerirea organismului, combaterea

îmbătrânirii.

O astfel de alimentaţie cu efecte terapeutice

benefice are şi o serie de reguli care trebuie

ţinute:

- un consum de apă sau alte lichide de minim

2l/zi;

- se interzic absolut cafeaua, alcoolul şi ţigările;

- excluderea alimentelor rafinate;

- consumul pe cât posibil de alimente în stare

proaspătă;

- excluderea sau reducerea consumului de carne;

- evitarea, pe cât posibil, a alimentelor ce necesită

prelucrare termică.

În post ar trebui să ne ghidăm, ca şi în restul

timpului, după proverbele „Mănânc pentru a trăi

şi nu trăiesc pentru a mânca”, „De două lucruri

îşi bate joc omul când le are: tinereţea şi

sănătatea”, „Viciile sunt călăii care te omoară

încet, ca o sabie neascuţită”.

Prof. Adriana Călin


41


Aplicaţia de teren - metodă

eficientă de lucru în geografie

Geografia este interesantă şi eficientă dacă

se învaţă şi pe teren, având în vedere că cea mai

mare parte din informaţia pe care o obţinem în

viaţă este vizuală. S-ar putea spune că o oră de

geografie are eficienţa maximă, dacă se încheie

cu o aplicaţie de teren. Din păcate, de multe ori,

din comoditate, lipsa fondurilor sau a timpului

necesar, distanţelor mari care trebuie parcurse,

această metodă de lucru foarte utilă în geografia

şcolară, este puţin utilizată. Rămâne, aşadar, ca

profesorul de geografie, în funcţie de pasiunea şi

vocaţia acestuia, să hotărască momentele optime

pentru a utiliza această metodă. Astfel, în ultimii ani, la nivelul şcolii, are loc

aplicaţia practică cu tema „Relieful – suportul

activităţilor antropice”, cu elevii claselor a VIII a

. Activitatea se desfăşoară pe Valea Putnei şi

vizează identificarea unor elemente ale cadrului

natural (unităţi de relief, hidrografie, vegetaţie,

faună, soluri), dar şi influenţele elementului

antropic asupra acestora.

Punctul de plecare în această aplicaţie este

oraşul Focşani, situat la 55 m altitudine, în

marginea estică a câmpiei piemontane de la

Curbură, aceasta fiind şi prima unitate de relief

traversată, până la intrarea în localitatea

Boloteşti. S-a mers pe drumul naţional 2D, prima

oprire fiind intrarea în localitatea amintită mai

sus, unde a fost observat contactul dintre câmpie

şi regiunea subcarpatică. Au fost prezentate

principalele caracteristici ale câmpiei piemontane

care urcă uşor spre vest, este netedă, slab

fragmentată şi alcătuită predominant din nisipuri,

pietrişuri şi materiale mai fine spre est,

transportate de Putna, Milcov şi celelalte râuri de

la curbură. A fost analizată rama exterioară a

Subcarpaţilor de Curbură, fiind amintite cele mai

importante dealuri exterioare între care şi Măgura

Odobeşti, cel mai înalt deal de la curbură (996

m). Am subliniat că, deşi Subcarpaţii au, în

general, structură cutată, dealurile externe sunt pe

monoclin (stratele sedimentare sunt necutate şi

uşor înclinate vest-est), Măgura Odobeşti fiind un

hogback. Spre nord-vest s-a putut observa şi

marginea sudică a Platformei Zăbrăuţ, iar spre

nord-est, sudul extrem al Colinelor Tutovei.

Următoarea oprire este în Depresiunea Vidra,

depresiune intracolinară situată pe Valea Putnei,

unde au fost analizate caracteristicile

depresiunilor situate între cele două şiruri de

dealuri subcarpatice şi observate dealurile externe

spre est şi dealurile interne spre vest. Au fost

analizate caracteristicile satului Vidra (structură,

mărime, formă, activităţi economice) şi modul de

utilizare a terenurilor.

La intrarea în satul Colacu, se analizează

elementele Văii Putnei (anvergură, dimensiunile

luncii, terase, meandre, versanţi) şi este

evidenţiată schimbarea structurii stratelor

sedimentare, care devine cutată. Se observă o

modificare a elementelor vegetale (păduri de

amestec) şi a modului de utilizare a terenurilor.

La intrarea în localitatea Bârseşti, sunt observate

terasele Putnei şi este analizat modul de utilizare

a terenului, în zonă cultivându-se cu

preponderenţă porumbul şi speciile pomicole,

mai ales prunul.

Următorul punct de oprire este Depresiunea

Vrancei (localitatea Tulnici), cu aspectul unui

uluc depresionar pus în evidenţă de

particularităţile tectonice majore, pe o structură

cutată, uneori în solzi, aspect ce se întâlneşte şi în

dealurile interne, dezvoltate pe gresii,

conglomerate, marne, etc. Deşi aflat în zona

subcarpatică internă, datorită aşezării în

depresiune, satul Tulnici este după structură sat

adunat, înşirat în mare parte în lungul drumului

naţional. Cultura plantelor este prezentă, dar

activitatea de bază este totuşi creşterea

animalelor. Gospodăriile, bine închegate, au

casele construite din lemn şi acoperite cu şindrilă

(cele tradiţionale), nu au horn (podul este folosit

ca afumătoare); cele mai noi împrumută stilul

greoi al celor din zonele mai joase, fiind ridicate

din bolţari sau cărămidă şi acoperite cu tablă.

Dependinţele sunt numeroase (grajduri,

fânare,bucătării de vară).

Este vizitată şi aria protejată „Cascada Putnei”,

ce cuprinde zona în care Putna traversează

structurile geologice variate şi intens tectonizate,

de la limita bordurii montane. La ieşirea din

spaţiul montan, râul Putna traversează faciesuri

structurale diferite în care a sculptat un sector de

defileu, o cascadă pe care a părăsit-o în urma

mişcărilor tectonice şi o succesiune de trepte şi

marmite ce se desfăşoară pe 76 metri lungime şi

pe o diferenţă de nivel de 14 metri. Aria protejată

Cascada Putnei, ocupă o suprafaţă de 10 ha, fiind

localizată în apropierea localităţii Lepşa, areal

unde râul Putna traversează bordura externă a

Munţilor Vrancei. Din punct de vedere botanic,

pe versanţii stâncoşi se întâlnesc numeroase

specii de plante saxicole, de exemplu: Saxifraga

aizoon, Alyssum saxatile.

Punctul cel mai important al aplicaţiei este aria

protejată „Cheile Tişiţei”, situată în bazinul


42


hidrografic mijlociu şi inferior al pârâurilor Tişiţa

Mică şi Tişiţa Mare, respectiv Tişiţa după

confluenţa acestora. Limitele acestei rezervaţii

sunt realizate după limitele naturale formate de

cumpenele de apă, pâraie şi culmi: Vf. Condratu

(1493 m), Dealul Crucilor (1039 m), Vf. Tisarul

Mic (1246 m) şi Tisarul Mare (1267 m),

Căciulata (722 m) până la Gura Tişiţei, se

urmează drumul forestier pe malul drept al Putnei

pe o distanţă de 800 m până la viaductul peste

Putna, de unde urcă pe Culmea Vascan, Culmea

Porcului, Stânca Gurguiata (1438 m), Golul

Roibului (1460 m), Culmea Coza cu Vf. Coza

(1628 m). Din acest punct merge pe o culme

secundară până în pârâul Tişiţa Mare, până la

Pârâul Cristianul, apoi urcă din nou pe Tişiţa

Mare până la culmea secundară marcată de borna

175, spre Plaiul între Tişiţe, de unde se îndreaptă

spre vârful Condratu.

Alcătuirea petrografică este variată, fiind

prezente gresii calcaroase, marno-calcare si

conglomerate verzi, şisturi disodilice, marne

bituminoase, conglomerate, calcare, gresii

silicioase, etc. Din punct de vedere tectonic, cel

mai spectaculos punct este „acordeonul”, cum îl

numeşte F. Roman, unde stratele sedimentare

sunt puternic contorsionate, aduse la verticală,

răsturnate, subliniind profundele prefaceri

tectonice din cretacic şi paleogen.

Zona este foarte spectaculoasă datorită

alternanţei de sectoare foarte înguste şi sectoare

mai largi, dar şi datorită peisajului sălbatic şi bine

conservat (în urma inundaţiilor din 2005, drumul

forestier a fost rupt, iar accesul cu maşina nu mai

este posibil). Vegetaţia este abundentă,

cuprinzând specii precum fagul,carpenul,

paltinul, alunul, molidul, bradul. Fauna cuprinde

ursul brun, jderul, cerbul carpatin, dar şi capra

neagră, adusă în anii `80 din Carpaţii

Meridionali, climatul mai rece din zonă

permiţând aclimatizarea acesteia.

Punctul final al deplasării este Depresiunea

Lepşa, aflată la punctul de confluenţă a râului

Putna cu pârâul Lepşa. Ea este rezultatul

eroziunii laterale intense a Putnei si a pârâului

Lepşa, atât în stadiul actual cât şi în stadiile

anterioare. Spre vest se află Depresiunea Greşu,

care s-a format în urma declanşării a două porniri

de teren: una pe versantul drept al Putnei, alta pe

cel stâng, pe povârnişurile Petrei Albe și Piscul

Greşului.

În localitatea Lepşa sunt analizate structura

aşezării (răsfirată), modul de utilizare a

terenurilor, dar mai ales a fost evidenţiată

dezvoltarea turistică a regiunii, în ultimii 20 de

ani, datorată condiţiilor naturale extrem de

favorabile (relief, climă, hidrografie, înveliş

biopedogeografic).

Prof. Octavian Dragomir

Facts about Hallowen !

Halloween is always celebrated on 31 October.

Halloween is one of the oldest celebrations in

the world, dating back over 2000 years to the

time of the Celts who lived in Britain.

Halloween is also known by other names:

All Hallows Eve

Samhain

All Hallowtide

The Feast of the Dead

The Day of the Dead

Halloween is correctly

spelt as Hallowe’en

When Christianity came to England and the

rest of Europe, 1 November became All Saints

Day - a day dedicated to all those saints who

didn't have a special day of their own. They

performed a mass called 'All hallows mass' and

the night before became known as All Hallows

E'en and eventually Hallowe’en or Halloween

It is thought that the colours orange and

black became Halloween colours because orange

is associated with harvests (Halloween marks the

end of harvest) and black is associated with

death.

Black cats were originally believed to protect

witches' powers from negative forces.

The biggest pumpkin in the world tipped the

scales at a whopping 1,446 pounds. This gigantic

gourd was weighed in October 2004 at a

pumpkin festival in Port Elgin, Ontario, Canada.

The record for the fastest pumpkin carver in

the world is Jerry Ayers of Baltimore, Ohio. He

carved a pumpkin in just 37 seconds!

Ringing a bell scares evil spirits away.

To meet a witch, put your clothes on inside

out and walk backwards on Halloween night.

Prof. Iulia Prescornițoiu


43


Sfântul Andrei apostolul

românilor

Sfântul Apostol Andrei a fost din Betsaida,

orăşel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona,

din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre

ucenicii Domnului Hristos. Înainte de a fi

Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost

ucenic al Sfântului Ioan Botezatorul. Dar, dacă a

auzit, a doua zi dupa Botezul lui Iisus în Iordan,

pe dascălul său Ioan, arătand cu degetul către

Iisus si zicând: "Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce

ridică păcatul lumii" (Ioan, 1, 29), Sfântul

Andrei, lăsându-l pe Ioan, a urmat dupa Hristos,

zicând fratelui său Petru: "Am găsit pe Mesia,

care se tâlcuieste Hristos" (Ioan, 1, 41). Şi astfel,

l-a tras şi pe Petru spre dragostea lui Hristos.

Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune şi

Apostolul cel dintâi chemat al Domnului.

Din zilele acelea, ca şi ceilaiţi Apostoli, Sfântul

Andrei a urmat Mântuitorului, însoţindu-L pe

drumurile Ţării Sfinte, adăpându-se din izvorul

nesecat al dumnezeieştilor descoperiri pe care le

aducea Mântuitorul. A fost martorul faptelor

minunate săvârşite de Domnul, s-a împărtăşit din

cuvântul dumnezeiesc, dătător de viaţă, al

credinţei celei noi întemeiată de Hristos, şi, mai

presus de toate, a văzut Patimile Domnului, a

plâns moartea Lui pentru noi şi s-a întărit în

credinţă, în ziua Învierii.

La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne spune că,

după Înălţarea Domnului la cer şi după

Cincizecime, Apostolii au tras la sorţi şi au mers

în toată lumea, pentru propovăduire. Atunci,

acestui întâi chemat, i-a căzut sorţul să meargă în

Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu

ţinuturile din jurul Mării Negre, pâna la Dunăre şi

Sciţia (adică Dobrogea noastră) şi până în

Crimeia. Însă, a umblat în aceste locuri nu în

grabă, ci, în fiecare, zăbovind şi răbdând multe

împotriviri şi nevoi, pe toate biruindu-le cu

ajutorul lui Hristos.Tot din Tradiţie, mai ştim că

Sfântul Andrei a avut şi un sfârşit de mucenic,

fiind răstignit, la Patras, lângă Corint, pe o cruce

în formă de X, căreia i s-a spus "Crucea Sfântului

Andrei".

Tradiții de Sfântul Andrei În tradiţia populară, această noapte este cea în

care duhurile malefice - în special strigoii, moroii

şi pricolicii - primesc puteri mai mari decât în

restul anului şi vin printre oameni să le facă rău.

Este un fel de răsturnare a sărbatorii creştine a

Rusaliilor, când prin pogorârea Sfântului Duh

întreaga natură este binecuvântată, iar plantele de

leac îşi măresc puterea.

Este o noapte potrivită pentru vrăji şi farmece,

fetele superstiţioase crezând că acum au şansa să

îşi cunoască viitorul soţ. Tot acum este şi

momentul să se ia măsuri de precauţie pentru a

preîntimpina răul provocat de duhurile necurate

care vin spre a-i speria pe cei vii. Demonii şi

spiritele ce nu şi-au găsit odihna (strigoii) vin cu

puteri sporite şi fac necazuri oamenilor, afectează

fertilitatea pământului şi a animalelor. În noaptea

de “sântandrei”,

oamenii evită să

iasă pe uliţele

satelor, iar băieţii

şi fetele se strâng

şi “păzesc

usturoiul”.

Strigoiul Cel mai temut în noaptea de Sfântul Andrei

este strigoiul. Acesta e un mort ce nu şi-a găsit

odihna, şi care este condamnat să rătăcească

noaptea prin lume. Aceşti morţi fie n-au ajuns în

lumea de dincolo, fie refuză să se mai întoarcă,

dupa ce îşi vizitează rudele de aici, la sărbatori.

Aceştia din urmă sunt “strigoii morţi”, foarte

temuţi pentru că ei pot lua viaţa rudelor apropiate

şi aduce boli şi suferinţe.

Pe lângă aceştia, există şi “strigoii vii”, în

special femei bătrâne care, în noaptea de Sfântul

Andrei, se ung cu untură pe tălpi şi ies prin horn,

pentru a se lupta cu strigoii morţi. Oameni îi pot

recunoaşte a doua zi, după urmele şi zgârieturile

de gheare de pe fată. Dar şi aceştia au puteri

malefice: dacă nu găsesc cu cine să se războiască,

merg pe la casele oamenilor să-i sperie. Oamenii

freacă uşile şi zăvoarele cu usturoi şi îşi înfundă

hornurile, pentru a-i împiedica pe strigoi să intre

în casă.


44


Moroiul

Moroii fie se nasc cu puteri rele, fie sînt oameni

morţi care, pentru păcatele lor, sunt condamnaţi

să devină după moarte suflete rătăcitoare. Unii

spun că moroii ar proveni dintr-un copil mort

nebotezat, ucis sau înmormântat de viu, ori

dintr-un mort neputrezit, căruia nu i s-a făcut

slujba religioasă la îngropare.

Moroii sunt foarte temuţi şi sunt asimilaţi în

unele regiuni vampirilor, pentru că se spune că

sug sângele şi laptele vitelor. În alte părţi ale ţării,

oamenii cred că ei au puteri malefice mai mici şi

nu pot decât să sperie.

Ziua lupului

Conform unor ritualuri străvechi, de ziua

Sfântului Andrei era celebrat Anul Nou al

dacilor, motiv din care această zi mai este numită

şi “Ziua lupului” (dupa simbolul dacic al

lupului). În unele regiuni ale ţarii sărbătoarea se

numeşte “Luparia”. În această zi, lupul devine

mai sprinten şi poate să întoarca gâtul care îi e

ţeapăn în

restul

anului. El

devine astfel

primejdios

nu doar

pentru vite,

dar şi pentru

oamenii care

ies pe uliţă.

În noaptea de 30 noiembrie, lupii se adună, iar

Sfântul Andrei - supranumit “patronul lupilor”,

împarte prada pentru iarna care vine.

Pricoliciul

Un animal mitologic ce se înrudeşte strans în

credinţa populară cu lupul este pricoliciul. El este

un om cu coadă, născut dintr-un incest, strâmb,

pipernicit dar vioi, având mai ales apariţii

nocturne. Pricolicii se pot metamorfoza în lup sau

în câine, dându-se de trei ori peste cap. Ei fac

mult rău: au puterea de a trece prin orice

obstacol, se hrănesc cu vite sau chiar cu copii, şi

vin noaptea să se aşeze pe pieptul oamenilor ce

dorm, îmbolnăvindu-i. Spre deosebire de strigoi

şi moroi însa, ei sunt muritori şi nu se pot

înmulţi.

Colindul Sfântului Andrei

Colo pe grindei,

Crâng de alunei,

Sfântă mănăstire,

Loc de tăinuire,

Şi tămăduire,

Se piteşte-n tei,

Casa lui Andrei,

De la schit la cruce,

Scară care duce,

Din cruce la schit,

Scări de coborât ...

De la schit în sus,

Crucea lui Iisus,

De la cruce-n tei,

Casa lui Andrei,

Cine că-mi venea,

Şi descăleca?

Venea Decebal

Călare pe-un cal,

Sfinţii că-i găsea,

Cu ei că vorbea,

Dar nu se-nchina,

Nici cruce-şi făcea.

La schitul din tei,

Crucea lui Andrei,

Traian că venea,

La slujbă şedea,

Slujba asculta,

Şi îngenunchia,

Şi nu se-nchina ...

Pe murg călărea

Şi calea-şi lua,

La cetatea lui,

A Trofeului ...

Andrei col-la schit,

Uite c-a ieşit

Cu papucii lui,

Talpa Raiului,

Şi potcapu' lui,

Arca cerului,

Cu veşminte sfinte,

Fraţii înainte,

Cu toiag şi cruce,

Candele-n răscruce,

Lumânări aprinse,

Vâlvătăi cuprinse ...

Iară Sânt Andrei

Sub crucea din tei,

Schitul din grindei,

Se roagă mereu

La bun Dumnezeu ...

Prof. Costina Calița

http://www.crestinortodox.ro/colinde-audio-colinde-craciun/corala-armonia-miracol-pentru-suflet/colindul-sfantului-andrei-1562.html


45


Vivat la Muzica!

Animați de dorința de manifestare și afirmare,

elevii talentați și iubitori de muzică au participat,

în luna mai, la cea de-a doua ediție a concursului

de interpretare ”Vivat la muzica!”. La cele două

secțiuni: interpretare vocala și instrumentală, s-

au înscris atât elevi din ciclul primar cât și din cel

gimnazial. Doamna prof. Emilia Nestor

împreună cu d-na prof. Pompilia Bărbosu,

responsabil cu activitățile educative, au jurizat

întrecerea. Elevii premiați au fost răsplătiți cu

diplome și medalii. Cu această activitate a

debutat seria de manifestări din săptămâna 23- 28

mai , dedicată Zilelor școlii.

Iată-i pe câștigători!

Locul I

Fratii Emery clasa a VI-a- piesa „De ce?”

Adreea Gatej clasa a VII-piesa „Salcia”

Florina Drastaru clasa a V-a- Chitara

Adrian Harea clasa I- pian

Locul al II-lea

Bianca Manole- clasa a VII-a- piesa

„Use somebody”

Ramona Tilvar si Cristina Andronache, clasa

a VIII-a – piesa ”Wherewer I go”

Laura Dragnia, clasa a VI-a-piesa „Gradina

mea”

Daniela Costache, clasa a VI-a – chitara

Mihai Sandovici, clasa a VIII-a- pian

Locul al III-lea

Vlad Bibire, clasa a VI-a- piesele ”Mi-o zis

mama” si ”Trandafir de la Moldova”

Sebastian Stefan, clasa a VI-a, piesa ”Plec in

vacanta”

Anca Suliman, clasa a VII-a- pian

Cristina Tutos, clasa a III-a- pian

Felicitări tuturor participanților, colaboratorilor și

vă invităm să vă înscrieți la a III-a ediție care va

avea loc în săptămâna Școala altfel (2-6 aprilie).

Coordonator concurs,

prof. Mitrița Dumitrache

2011 – Anul Internațional al

Chimiei

Organizația Națiunilor Unite, la inițiativa

IUPAC (Uniunea Internațională de Chimie Pură

și Aplicată) și UNESCO, a declarat anul 2011

drept Anul Internațional al Chiniei.

Scopul acestei inițiative este de a trage tinerii

către această știință și de a conștientiza omenirea

cu privire la rolul pe care îl joacă chimia în viața

noastră.

Chimia este una dintre științele naturale

fundamentale care stau la baza tuturor

fenomenelor. Chimia este pretutindeni în jurul

nostru; iată un motiv pentru care este nevoie să

înveți ca să o stăpânești.

Această disciplină a deschis multor elevi ai

Școlii „Duiliu Zamfirescu” calea spre

cunoașterea universului ce ne înconjoară,

constituind „catalizatorul” ascensiunii lor pe plan

profesional. Concursurile și olimpiadele de chinie

constituie experiențe formatoare în dezvoltarea

intelectuală și profesională de mai târziu.

Iată câteva rezulatate obținute de elevii noștri:

2008, Satu Mare, Premiul I Excelență I –

Concursul Național Chimexpert – Vlad Tălmaciu

2008, Botoșani, Mențiune și Mențiune specială –

clasează județul Vrancea pe locul I pe țară la

concursul „Raluca Râpan”

2009, Premiul I – Olimpiada Națională de

Chimie – Vad Tălmaciu

2009 – Focșani – premiul I – Concursul național

„Raluca Râpan” – Cătălin Lazăr

2009 – Iași – Mențiune- Olimpiada de Științe

pentru Juniori – Cătălin Lazăr

2010 – Pitești – Mențiune – Olimpiada Națională

de Chimie – Cătălin Lazăr

2010 – Pitești – Mnțiune specială – Olimpiada

Națională de Chimie – Paul Gafton

2010 – Oradea - Mențiune – Olimpiada

Națională de Științe pentru juniori – Paul Gafton

2011 – Timișoara – Mențiune specială –

Olimpiada Națională de chimie–Andrei Cașu-Pop

Fiecare elev este o individualitate irepetabilă, de

aceea este necesară dimensionarea atentă a

conținuturilor învățării. Aplicând cea mai

potrivită metodă, se poate ajunge la ceea ce orice

profesor își dorește: elevii vor învăța chimia de

plăcere și vor avea și performanțe notabile.

Prof. Ana Cismaș


46


Parteneriat cu familia

Expresia „parteneriat cu familia” nu înseamnă doar

o altă denumire dată unei relații mai vechi, în care

familia era informată, periodic, asupra evoluției

copilului în activitatea școlară, ci este vorba despre o

schimbare de statut al familiei în raport cu școala.

Familiei îi revin acum mai multe drepturi, dar și

sarcini sporite. Nu este însă o descărcare de atribuții

de pe umerii școlii pe cei ai familiei, ci această

sintagmă exprimă necesitatea reală a colaborării între

școală și familie atât în rezolvarea unor sarcini de

susținere materială, cât și în cooperarea în alegerea

unor programe de instruire și educare, pentru

cunoașterea personalității copiilor, pentru orientarea

lor în școală și profesională.

Parteneriatul cu familia înseamnă însă o

reconsiderare a atitudinii învățătorului față de aceasta.

Mai multă transparență, acceptarea observațiilor

pertinente și promovarea sugestiilor privind

obiectivele și prioritățile educaționale, informarea

corectă și operativă sunt îndatotori de seamă ale

învățătorului față de familie. Cadrul didactic este

conșțtient că, sub aspect afectiv, familia are cea mai

mare influență asupra copilului, iar trăirile afective

reprezintă suportul absolut necesar susținerii efortului

de învățare.

Concepția nouă despre învățarea formativă plasează

elevul în centrul acțiunii educaționale și întreaga

activitate la care este solicitat trebuie concepută și

dirijată astfel încât el să poată demonstra că poate

îndeplini programul învățării, educându-se pe sine.

Din această perspectivă se schimbă rolul părinților

față de copilul devenit elev. Așa se face că părinții

înșiși au uneori nevoie de îndrumare în ceea ce

privește modul de urmăriere a îndeplinirii sarcinilor

școlare și, mai ales, a controlului conduitei copilului.

Sunt părinți care au tendința de a se substitui

copilului în efectuarea unor teme prin alte metode

decât cele indicate de învățător și sunt părinți care

manifestă exigențe, pretenții nerealiste, față de copiii

lor, această atitudine reprezentând un puternic factor

perturbator în formarea copilului.

Sunt părinți care știu cum să ajute copiii și, implicit,

școala. Aceștia știu că activitatea de acasă a copilului

trebuie să fie o continuare a celei de la școală.

Climatul de acasă este diferit față de cel de la școală,

dar controlul sistematic și îndrumarea permanentă a

părinților îi responsabilizează pe copii și le dă

încredere în forțele lor.

Sunt și părinți care, conform concepției „l-am dat la

școală, învețe-l dascălul”, consideră că rolul lor în

educația copilului a încetat. Școala și dascălul nu pot

suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte.

Integrarea copiilor în procesul de învățământ este

rodul colaborării apropiate și bogate în conținut între

părinți și învățător.

Parteneriatul școlii cu familia implică o bună

cunoaștere a activității permanente a copilului, căci

acest parteneriat pe copil îl are la mijloc. Atunci când

copilul știe că părinții îi cumosc rezultatele școlare,

programul zilnic, manualele, rechizitele, precum și

schimbările survenite în evoluția sa, atunci când

copilul știe că poate să-și exprime părerile, și

nemulțumirile, el simte că lucrează în echipă atât la

școală, cât și acasă și este capabil de performanțele

atât de dorite de dascăl și de părinți.

Cunoscând cât mai bine fiecare elev, urmărind

îndeaproape evoluția fiecăruia, reflectând cu dragoste

asupra viitorului lor, apelând în permanență la

sprijinul familiei, învățătorul va reuși să asigure

condiții pentru un stra bun, pentru o viitoare implicare

socială.

Înv. Giorgeta Rădulescu

Tehnici de lucru pentru formarea

atitudinilor pozitive ale colectivului

școlar

Există o serie de tehnici utilizate în scopul întăririi

relațiilor în cadrul colectivului de elevi, tehnici ce

reprezintă elemente de apropiere a copiilor, de

cunoaștere și apreciere, și sunt utilizate independent

de activitățile clasei, desfășurându-se pe perioada unei

zile sau a unei săptămâni. Contractul clasei reprezintă un set de reguli

stabilite de comun acord cu clasa întreagă, elevii fiind

propunătorii, dar și cei care trebuie să respecte

regulile. Înaintea unui eveniment (excursie, serbare,

participare la un spectacol, etc.) fiecare elev propune o

regulă (ex.: „ în autocar păstrăm curățenia” sau „pe

pajiștea unde servim masa lăsăm curat”). Numărul

regulilor propuse poate fi mare, dar în final se aleg

câteva mai cuprinzătoare care vor fi scrise sau

desenate pe un afiș. Cel mai important lucru este ca

formularea regulilor să fie întotdeauna pozitivă și să

nu conțină nicio interdicție („nimeni”, „niciodată”, nu

este voie”).

Colegul bun este o tehnică mascată sub forma unui

joc ce constă în alegerea de către cadrul didactic a

unui copil (ceilalți elevi nu vor ști cine este acesta)

care pe perioada unei zile întregi va încerca să facă

doar fapte bune și să-și ajute colegii. În acest timp,

elevii vor încerca să depisteze cine este „colegul bun”,

fiecare aducând argumente în acest sens. Faptele bune

constau în: moduri de adresare respectuoasă, ajutarea

colegilor la îmbrăcat, menținerea curățeniei în clasă,

ștergerea tablei de câte ori est nvoie, ajutarea cadrlui

didactic la împărțirea anumitor materiale ș.a.

Colegul săptămânii – constă în numirea unui elev

care pe parcursul unei săptămâni să prezinte colegilor

hobby-urile sale, obiectele sale preferate, creații

personale, etc. În clasă se realizază o expoziție cu

obictele prezentate de elev. Colegii pot pune întrebări,

urmărindu-se astfel cunoașterea copilului prin

intermediul pasiunilor și preocupărilor sale. Tehnica

se inițiază numai după ce au fost informați și părinții

elevilor, explicându-li-se scopul și derularea acesteia.

Prof. Anișoara Vasile


47


Să ne destindem puțin...

Elevii sunt înțeleși greșit...

Elevul nu copiază, el se documentează.

Elevul nu citește bilete, se informează.

Elevul nu este neatent la ore, ci studiază

mediul înconjurător.

Elevul nu greșește, el își încercă profesorul.

Elevul nu chiulește, e nevoie de el în altă

parte.

Elevul nu doarme, ci reflectează.

Elevul nu vorbește, el gândește cu voce tare.

Elevul iubește școala, dar în timpul vacanței.

Viața școlarului ...ca-n filme

Biblioteca – Pe aici nu se trece!

Biletul dirigintelui către părinți – O scrisoare

pierdută

Catalogul - Dosarele X

Chiulul – Sport la minut

Colegii care nu suflă - Mizerabilii

Corectarea tezelor – Verdict : Crimă!

Dirigintele și elevii - Ali Baba și cei 40 de

hoți

Directorul - Inamicul public nr.1

Dupa sedință, acasă - O noapte furtunoasă

Elevii promovați - Am întâlnit și români

fericiți

Elevul la tabla – În lumea tăcerii

Elevul întors de la tabla - Omul care a văzut

moartea

Elevul silitor - Specie rară

Examenul de corigență – Marile speranțe

Examenul supravegheat video - Și atunci

i-am condamnat pe toți la moarte

Extemporal – Lovitură fulgerătoare

Fițuica - Te uiți și câștigi

Foaia de teză - Albă-ca-Zapada

Încheirea mediilor – Memorialul durerii

Lipsa profesorului - O întâmplare

extraordinară

Nota 10 – O dată în viață

Nota 5 – Atingerea îngerilor Nota 4 – Chestiunea zilei

Olimpiada – Războiul stelelor

Ora de 45 de minute – Salvați de clopoțel

Ora de teză – Spionaj contra spionaj

Profesorul și elevul – Tom și Jerry

Sala de clasă – Locul unde nu s-a întâmplat

nimic

Ședința cu părinții - Stirile ProTv

Vacanța trecută – Pe aripile vântului

TONGUE TWISTERS

I wish you were a fish in my dish.

I scream, you scream.

We all scream for ice-cream!

She sees cheese.

My mom makes me muffins on Mondays.

Cheap sheep soup.

Purple paper pepper.

Chicken in the car and the car can go.

That is the way we spell Chicago.

Sam’s sandwich’s in the sand.

Purple paper pepper.

Picky people pick Peter Pan Peanut butter.

It is the peanut butter picky people pick.

JOKES 1. What sort of dog doesn’t have a tail? a) A blackboard.

2. Why do birds fly to south in autumn? b) Wet.

3. What time is it when an elephant sits on your bed? c) A stamp.

4. Why does a stork stand on one leg? d) Because it’s too far to walk.

5. Which animal can jump higher than a house? e) Five days old, of course!

6. What travels around the world and stays in a f) It’s time to buy a new bed.

corner?

7. What is white when it’s dirty and black when g) All animals. A house can’t

it’s clean? jump.

8. What have zebras got that no other animals have? h) A hot dog.

9. What is a bird after it is four days old? i) Because it falls if it lifts both legs.

10. If you drop a white hat into the Red Sea j) Baby zebras.

what does it come?

Pagină realizată de bibl. Gabriela Harea și prof. Iulia Prescornițoiu


48


TOAMNA (6 LITERE)

umbrelă foc roade porumb brumă iarbă frunză vânt nor fruct pom ocol

A sosit … !

13

11

10 1

2

3 8

4 9

5

6

7

12

1. Anul scolar incepe in luna … 2. A zecea luna a anului 3. “Val argintiu” asternut toamna peste pamant 4. In termeni populari i se spune brumar 5. Produs obtinut din struguri 6. Una din culorile toamnei 7. Sirop de … struguri! 8. Culoarea cerului de toamna 9. Se aduna toamna din livada 10. Ciorchine sau … 11. Se strang toamna din gradina de zarzavat 12. Are loc pe 21 septembrie cand ziua este egala cu noaptea 13. Ploaie rece si deasa Prof. Gheorghe Airini

U M B R E L A V L M F M O P A M U R B E I N F R U N Z A T F O C O L R G U P T R M B R O A D E E A


49


Editorial - Scoala Gimnazială „Duiliu Zamfirescu” Focsani fileMuguri şi flori – revistă de...

Documents

Transcript of Editorial - Scoala Gimnazială „Duiliu Zamfirescu” Focsani fileMuguri şi flori – revistă de...