Rezumat Elena Zamfirescu

21
UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTĂ TEATRALĂ ȘI CINEMATOGRAFICĂ „I.L.CARAGIALE” BUCUREȘTI REZUMAT TEZĂ DE DOCTORAT EXPRESIA CUVÂNTULUI PRIN MIȘCARE ÎN SPECTACOLUL CONTEMPORAN CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC PROF.UNIV.DR. ALEXA VISARION DOCTORAND ELENA ZAMFIRESCU -2012-

description

azx

Transcript of Rezumat Elena Zamfirescu

Page 1: Rezumat Elena Zamfirescu

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTĂ TEATRALĂ ȘI

CINEMATOGRAFICĂ „I.L.CARAGIALE” BUCUREȘTI

REZUMAT TEZĂ DE DOCTORAT

EXPRESIA CUVÂNTULUI PRIN MIȘCARE ÎN SPECTACOLUL CONTEMPORAN

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC PROF.UNIV.DR. ALEXA VISARION

DOCTORAND ELENA ZAMFIRESCU

-2012-

Page 2: Rezumat Elena Zamfirescu

2

Direcţia urmată de societatea contemporană impune oamenilor de artă

o putere creatoare adaptabilă la cerinţele radicale ale unui prezent

transformabil cu fiecare secundă şi consumat într-o viteză incredibilă. O

parte a artiştilor adoptă o direcţie de creaţie de tip novator în concordanţă cu

cerinţele prezentului. Cealaltă parte reuşeşte să prelungească în

contemporaneitate, stilul şi modalitatea de gândire artistică caracteristică

unui timp trecut. Abordarea artistică de tip novator este mult mai

spectaculoasă decât celălalt tip conservator, prin efervescenţa forţei

creatoare, a stilurilor şi formelor de manifestare artistică.

În secolul al-XX-lea, arta spectacolului se transformă printr-o

remodelare a tuturor ramificaţiilor sale ( text sau scenariu, scenografie, light

design, light sound, tehnici multimedia), şi aduce în prim plan interpretul.

Rezultatul noilor tipuri de interacţiune a artelor se concretizează în forme de

manifestare ca opera epică, cantata teatrală, dans – teatru, teatru – dans, dans

al imaginilor, dans virtual etc.

Datorită dorinţei creatorilor de a se manifesta într-un mod cât mai

inedit, scena tradiţională este înlocuită cu un spaţiu inedit, nou, care la

rândul său presupune noi tipuri de spectacole metisate. Apar noi tendințe

estetice în care artiştii „noii avangarde” dezaprobă virtuozitatea, legea

frontalității, grandoarea scenografiei, inducerea emoției de către muzică. De

asemenea, spațiile de joc neconvenționale forțează publicul să se raporteze la

artist diferit de până acum. Experimentul la care iau parte, atât artistul cât şi

publicul, obligă la o gândire personală, proprie asupra artei, iar creația este

percepută ca un proces colectiv. Personalități ca Vsevolod Meyerhold, Kurt

Joos, Bertolt Brecht, Merce Cunningham, Pina Bausch, Samuel Beckett,

Page 3: Rezumat Elena Zamfirescu

3

Robert Wilson sunt doar câțiva dintre inventatorii unor inedite forme

spectaculare. Interpreții din spectacole se folosesc de mijloace noi de

expresie, iar spectatorii sunt nevoiţi să privească creaţia diferit de până

acum. Atât spectatorii cât şi interpreții sunt direcționați către o gândire

proprie asupra artei spectacolului. Noțiunea de creație este percepută ca

proces colectiv.

Formulele noi de spectacol datorate tuturor evadărilor creatoare ale

secolului al-XX-lea, se dovedesc a fi doar redescoperiri, repetări ale lor,

fiind analizate şi dezbătute de criticii tuturor timpurilor. Pornind de la

primele manifestări artistice de tip laic, la spectacolele antice greceşti,

divertismentele de la curtea Regelui Soare, spectacolele lui Noverre de dans

cu teatru, precum şi baletele romantice, putem găsi o serie de similitudini

între aceste tipuri de reprezentații şi cele din secolele XX – XXI.

Varietatea spectacolelor contemporane este dată de dozajul limbajelor

de exprimare specifice (cuvânt, gest, mişcare, elemente de scenografie,

lumina, elemente multimedia), şi de cum reuseşc creatorii să-l controleze. Iar

creatorii se îndreaptă către un tip de exprimare pe care-l consideră a fi

purtător mai pregnant de mesaj. Unii cred că teatrul primează, alții că dansul,

iar alții muzica.

Limbajul corporal, luat ca punct de pornire încă de la primele

manifestări primitive şi plasat într-un context artistic, conţine o putere

expresivă a gestului incredibilă. Conform multor teorii, dansul este perceput

ca prim mijloc de exprimare a omului primitiv. Dansul ritual este o formă de

mişcare în care gesturile nu sunt întâmplătoare. Înlănțuirea gesturilor este

expresivă şi purtătoare de sens. Dansul este prezent de-alungul timpului în

Page 4: Rezumat Elena Zamfirescu

4

toate acțiunile importante ale omului: în vânătoare, în muncă, cât şi în

religie. Se dovedeşte a fi un bun transmiţător al trăirilor umane. Apoi,

datorită necesităţii unui principiu de ordonare, se transformă şi apare intriga

şi implicit pantomima. R. G. Collingwood emite teoria conform căreia,

dansul şi pantomima se află la baza apariţiei teatrului, fiind conţinătoare ale

gestului. Astfel, dansul poate fi considerat ca limbaj - originar al tuturor

celorlalte limbaje.

Conform teoriei lui Curt Sachs dansatorul se diferențiază de ceilalți

oameni prin capacitatea sa de a transmite idei şi stări, deşi ambele părți simt

acelaşi „impuls – motor”.1 În funcție de respectarea structurării după regulile

artei, mişcările se pot diferenția în mişcări artistice şi mişcări naturale.

Se poate observa în arta dansului prezența unui puternic element

dramatic. Creatorii apelează la pantomimă pentru ca spectacolul să capete

teatralitate. Iar pentru sublinierea firulului narativ apare în rețeta coregrafică

cuvântul rostit. Interpreții dansatori fac apel la calitățile actoriceşti de care

dispun, pentru că dansul nu presupune doar executarea unor mişcări, ci şi

expresivitatea dansatorului, atât la nivelul corpului, cât şi a privirii acestuia.

Arta actorului presupune urmărirea a două coordonate în procesul

construcţiei unui rol: verbală, prin existenţa textului, şi fizică, prin

acţiunile fizice ale personajului. Uneori, importanţa mişcării o depaşeşte

pe cea a dialogului. Teoreticieni şi artişti ai artelor interpretative, ca

Tadeusz Kantor, Jerzy Grotowski, pledează pentru o bună pregătire a

expresiei corporale, iar regizorul Giorgio Strehler chiar îşi convinge

actorii să interpreteze rolurile din perspectivă coregrafică, care presupune:

execuţia precisă a gesturilor, paşilor, mişcărilor, iar momentele

1 .Curt Sachs: ”The Commonwealth of Art”, new York, W.Norton&Co, 1946, pag225 

Page 5: Rezumat Elena Zamfirescu

5

non-verbale sunt transformate în dans.

Atât arta interpretativă a dansatorului cât şi cea a actorului par să se

anuleze în contextul spectacolelor de avangardă. Spectacolele de dans de

tip avangardist conţin tot mai multe elemente dramatice şi gestuale, prin

renunţarea treptată la mişcare şi chiar înlocuirea muzicii cu cuvântul rostit.

Dincolo de polemica primordialității elementelor specifice fiecărei

arte, este interesant felul în care acestea se întrepătrund, se amestecă, se

susțin mai departe în evoluția lor în interiorul artei spectacolului.

Cuvântul a însoțit dansul încă de la începutul apariției primelor forme

expresive de spectacol. Astfel, printr-o întoarcere în timp cu scopul definirii

artei dansului, se poate urmări atât relația cuvânt - mişcare de-alungul

timpului cât şi raportul evolutiv de la mişcare - cuvânt la dans - teatru sau

alte forme spectaculare ale contemporaneității.

Nu se poate vorbi de artă şi implicit de dans în ceea ce priveşte

activitatea magico-ritualică a omului primitiv, pentru că toate picturile

rupestre descoperite în care apar secvențe de mişcări ale corpului, nu au o

finalitate „artistică”. O abordare a „dansului” privit ca o simplă formă de

manifestare spontană presupune îmbinarea fondului, a motivației psihice a

actantului, cu forma, expresia corporală spontană a acestuia.

În dansurile ritualice ale omului primitiv cât şi cele ale şamanului de

mai târziu, corpul uman stabileşte o legătură între două lumi prin intermediul

călătoriei sufletului său.

Pentru antici, dansul este cel care îmbrățişează toate celelalte arte.

Lucian din Samosata, autorul unei lucrări dedicată integral dansului, susținea

că arta dansului adună şi activează toate simțurile umane prin modalitatea de

exprimare, pe când celelelte arte, prin specificitatea exprimării, luate separat,

Page 6: Rezumat Elena Zamfirescu

6

reuşesc să încânte fie doar vederea, fie auzul. Îmbrăcând diferite forme,

dansul a devenit

de-alungul timpului o artă desăvârşită tocmai pentru că a reuşit să unească

talentele celorlalte muze. Această teorie este enunțată în Antichitate însă

pare atât de contemporană…

În secolul al-XV-lea, formele de desfăşurare ale dansurilor de până

atunci, cu caracter popular, de grup sau perechi, pătrund la curte, se

emancipează, devin evenimente privilegiate în cadrul sărbătorilor princiare

şi aristocratice. În Franța, se înființează chiar şi „Academia de muzică şi

poezie” în cadrul căreia membrii susțineau că dansul, teatrul, muzica,

literatura, scenografia, declamația au un destin comun: trebuie să se unească

pentru a da naştere unei noi forme de reprezentație.

Însă, această formă de spectacol transformă mişcarea. Se pune accent

din ce în ce mai mult pe fizicalitate, pe executarea cât mai corectă a

secvențelor de paşi şi ele devenite complicate. Dansul se îndreptă spre

manierism şi prețiozitate, lipsit de simțul măsurii, înlesnind apariția dansului

baroc.

Sub domnia Regelui Soare este înființată „Academia de operă, cu

muzică şi texte franceze”, ce va fi condusă de Lully si echipa sa, care pune

bazele unei noi forme de spectacol: opera cu balet. Dansul, ca şi celelalte

elemente componente ale acestei apreciate formule de spectacol, nu ajunge

pe scenă ca artă de sine stătătoare, ci constituie doar un element de

„divertisment”.

La sfârşitul secolului al-XVIII-lea pot fi remarcate două existenţe

spectaculare: baletul clasic şi dansul teatral. Chiar şi Stephane Mallarme în

Page 7: Rezumat Elena Zamfirescu

7

lucrarea „Arta dansului” considera că baletul este rezultatul conjugării sale

cu teatrul. El există ca formă teatrală a poeziei.

Aflat într-un raport critic cu estetica „acceptată” a timpului său, Jean -

Georges Noverre militează pentru arta spectacolului de dans

într-un mod virulent, o revoluționează prin noi concepte artistice şi

propuneri de reformă ale dansului. Lucrarea sa, „Scrisori despre dans” se

constituie într-o poetică a artei dansului şi a spectacolului de dans.

Aflat sub influența Antichității şi din dorința de a da cursivitate

acțiunii scenice din spectacolele de balet, Noverre reintroduce pantomima,

un limbaj de tip narativ, uşor de înțeles. Astfel, în spectacolele sale,

momentele de acțiune sunt rezolvate prin mişcări fireşti. Dansul este prezent

doar în scenele ce reprezintă momente pasionale sau decisive. Noua formulă

de spectacol de dans inventată de Noverre, baletul de acțiune cu caracter

dramatic nu este agreată de contemporanii săi.

Considera că este absolut necesar ca un regizor coregraf să aibă

cunoştințe generale ale artelor (poezie, pictură, muzică) şi ştiințelor

(geometrie, anatomie), şi prin raportarea lor una la cealaltă, prin îmbinarea

lor în diverse forme, să poată contribui la îmbogățirea şi diversificarea

acestei arte. Coregrafului îi este suficientă cunoaşterea principiilor şi

practica acestor arte şi nu deținerea virtuozitãții din punct de vedere

interpretativ.

Aflat în căutarea unor surse de inspirație şi din necesitatea unui suflu

revigorator, dinamismul secolului al-XX-lea, în care evenimentele sociale şi

politice se succed cu o viteză acceleratoare, va obliga arta dansului să

părăsească baletul clasic.

La Paris, publicul îşi manifestă apetența către exotism, spre dansuri cu

influențe indiene sau cambogiene, aflate la modă. Apare o nouă formulă de

Page 8: Rezumat Elena Zamfirescu

8

spectacol, de teatru coregrafic, în care primează progresul civilizației, în

fața epocilor apuse într-o ceaţă densă a istoriei. Aceasta formă de spectacol

prefigurează spectacolul de music - hall de mai târziu.

Parisul pare să constituie locul în care domneşte o atmosferă de

emulație în dans. Dansul Isadorei Duncan constituie inspirație în

spectacolele lui Mihail Fokin la Baletele Ruse. Apoi, tot la Paris, Emile

Jacques - Dalcroze, compozitor şi teoretician al dansului modern se va

întâlni cu coregraful Rudolf von Laban. Această întâlnire îl va ajuta pe

Rudolf von Laban, mai târziu, să formuleze conceptul de operă polimorfă.

Pornind de la acesta, în urma înființării şcolii expresioniste de dans, Pina

Bausch va inventa teatrul - dans.

Se poate afirma că trăsătura de bază a artei moderne este contradicţia,

şi că întreaga artă modernă este plină de acestea. În fiecare „artă modernă”

care a străbătut şi caracterizat un anumit timp, contradicţiile care le definesc

au contribuit la exprimarea condiţiei dramatice a omului. În ultimele secole

asistăm la o amploare şi diversitate a dezbaterilor de idei, a reconsiderărilor

valorilor şi a formulelor de creaţie, a tensiunilor căutătorilor, care nu s-au

mai atins până în acel moment. Arta şi realitatea, constituie una dintre

aceste contradicţii. De asemenea, contradicţiile artă - societate, artă –

public.

Toate transformările artei au fost atât de novatoare, înnoitoare, încât

fiecare din momentele marcante ale ascensiunii artei moderne determinate

de acestea, au constituit, în parte, prilej de scandal şi de incomprehensiune

iar artiştii cei mai inovatori s-au dovedit a fi cei mai contestaţi de

contemporanii lor. Însă, odată cu trecerea timpului, societatea va înţelege

Page 9: Rezumat Elena Zamfirescu

9

necesitatea unei arte aflată într-o continuă inventică a formelor proprii de

exprimare.

În arta modernă, varietatea stilurilor și formulelor stilistice cu caracter

individual, determină tot atâtea opere artistice cu caracter exclusiv al

artistului. Fiecare operă cu care luăm contact reprezintă atât începutul cât și

sfârșitul ei. În acest sens, se poate afirma că fiecare operă constituie un gen

în parte și este suficentă. Această direcție de creație individuală nu poate

merge mai departe, nu mai poate evolua. Chiar și atunci când pare că ar

putea evolua, de fapt aceasta nu este decât o reeditare, o reluare monotonă

care nu poate oferi nimic în plus în aprofundarea și lărgirea posibilităților

creative descoperite.

În conceptul artei moderne se regăsește problematica realității, a

raportului dintre subiect și obiect, fără să fie percepută doar din punct de

vedere figurativ sau descriptiv. Prin dezvoltarea artei fotografice, instaurarea

unei civilizații supusă imaginilor vizuale, prin televiziune și cinematograf, se

relevă o problematică a realității în termeni noi. Noi zone ale realului sunt

investigate și tratate nu doar ca transcrieri simple ale unor impresii, sau ca

reproduceri exacte pe coordonate spațiale, temporale și psihice, instaurate de

legile limitatoare ale naturii, ci ca un tip de construcție, a cărei model și legi

care guvernează procesul de realizare se găsesc în noi înșine.

Astfel, se poate concluziona, fără nici o urmă de îndoială, că

elementele componente ale artei moderne, inovaţia, contradicţia, viteza,

diversitatea, imaginea, realitatea, ca rezultat al problemelor şi frământărilor

secolului au generat o înnoire continuuă a formelor de exprimare a artiştilor

indiferent de domeniul abordat.

Page 10: Rezumat Elena Zamfirescu

10

Teatrul şi arta dansului sunt poate domeniile cele mai spectaculoase în

diversitatea formelor de exprimare, pentru că ambele conţin elementul

interpretativ şi o infinitate de abordări ale limbajelor specifice supuse tuturor

„cerinţelor” artei moderne.

„Ce poate fi rostit poate fi cântat, ce poate fi cântat poate fi dansat.”

Acest proverb francez este valabil şi aplicabil musical-ului, formă complexă

de teatru, care reuneşte şi îmbină într-un mod aparte artele cuvântului,

sunetului, dansului şi scenografiei. În acelaşi timp, se poate observa că

interferenţa aceloraşi arte este aplicată şi în piesele de teatru „normale”. Însă,

există diferenţe între cele două genuri, date de raportul cuvânt – mişcare -

muzică, atât din punct de vedere al preponderenţei câte unui element

component artistic, cât şi a modului în care se îmbină, se suprapun, a

limbajului în care se exprimă fiecare din cele două genuri de spectacol.

Raportul cuvânt- mişcare este completat de muzică în această formă

de spectacol şi prezentat într-un mod diferit în consonanţă cu necesităţile

culturale, artistice ale timpului. Musical- ul este supus caracteristicilor

vremurilor moderne (contraste, tehnică de scenă, tehnici de construcţie,

viteză).

Cu scopul de a sparge graniţele dintre artă şi viaţa reală şi în urma

unei revolte împotriva vechiului, a sistemelor de funcţionare sociale şi

culturale ale timpului, se profilează în peisajul artistic al anilor ’60 mişcarea

performance art, cu artişti ca Allan Kaprow, Vito Acconci, Chris Burden,

Carolee Schneeman, creatori ai happening- urilor, evenimentelor şi

spectacolelor, întâmplate în acel moment şi nerepetabile, în care publicul

Page 11: Rezumat Elena Zamfirescu

11

este implicat în mod direct, cu rol de element component al manifestării,

precum şi rol participativ.

La mijlocul anilor 1960 apare noţiunea de conceptual art, lucrările

artiştilor adepţi ai acestei noi mişcări bazându-se pe idei. „One and Three

Chairs” (1970) a artistului american Joseph Kosuth, se constituie într-o

lucrare a ceea ce însuşi artistul a numit „Art as Idea as Idea”.

Apoi, mişcarea fotorealistă se constituie într-o reîntoarcere la

tehnicile tradiţionale şi la problema tratării unui subiect. Pictori ca Chuck

Close, Richard Estes, Audrey Flack şi Malcolm Morby, pictează lucrări ce

sunt bazate pe fotografii.

Mulţi artişti îşi îndreptă atenţia asupra propriei vieţi şi uzitând de noile

posibilităţi tehnice ale timpului, de film, video şi sunet, reuşesc să recreeze

episoade ale propriei lor existenţe prin manipularea şi chiar transformarea

materialului autobiografic în spectacole. Americanca Laurie Anderson, pe

baza materialului său autobiografic, în „For Instants” (1976), reuşeşte să

descrie procesul de creaţie pe care l-a parcurs, odată cu demararea

proiectului şi până la produsul artistic finit, în tot acest timp făcând distincţia

dintre realitate şi spectacol.

Melanjul armonios dintre dans, teatru şi muzică întâlnit la grecii

antici, îl putem recunoaşte în prezent ca parte compactă şi complexă în arta

spectacolului contemporan, fie de tip multimediatic sau nu, a cărei

specificitate constă în tendinţele de deplasare a centrului de greutate când

spre un gen când spre altul. Preponderenţa elementelor componente ale

fiecărei arte determină genul spectacolului. Astfel, dacă dansul se dovedeşte

a fi preponderent în ecuaţia spectacolului, atunci se poate admite că avem

de-a face cu formula dans-teatru. Formula de teatru - dans presupune

Page 12: Rezumat Elena Zamfirescu

12

preponderenţa elementelor teatrale. Întreaga problematică a raportului

cuvânt - mişcare este dezbătută în acest context al spectacolului de dans -

teatru sau teatru - dans, din punct de vedere al preponderenţei cantitative a

elementelor specifice, dar şi dintr-o abordare mai profundă a relaţiei cuvânt-

mişcare, din perspectiva morfologiei fiecărui tip de limbaj şi limbajelor

apărute din combinaţia celor două morfologii.

Fără îndoială astăzi tehnologiile digitale au un mare impact în viața

de zi cu zi a fiecăruia: există aplicații numeroase în toate domeniile. In

ultima decadă, tehnologiile virtuale interactive s-au infiltrat în domeniul

artei şi a dansului în particularşi a apărut forma de spectacol virtual

interactiv.

Dansul şi fenomenul de spectacol de dans contemporan nu constituie

doar o formă de artă aparte, ci mai degrabă o practică culturală aflată într-o

continuă transformare, în care corpul care dansează este afectat de către

toate schimbările culturale şi tehnologice.

Problematica raportului mișcare - cuvânt trebuie privită și din

perspectiva fenomenului literar, lucru ce dezvăluie un spațiu cu totul nou de

investigare. Literatura dezvăluie un spațiu în care cuvântul și mișcarea se

întâlnesc în mai multe modalități: din perspectiva formelor de manifestare, a

construcțiilor acestora și a organizărilor interioare a elementelor componente

acestora. Doar printr-o radiografiere a fenomenului literar în contextul artei

moderne, a formelor și resorturilor acestuia, se poate observa în ce fel

raportul cuvânt - mișcare se realizează: printr-o paralelă, prin conținerea

reciprocă sau singulară a celor două modalități de exprimare.

Page 13: Rezumat Elena Zamfirescu

13

Spectacolul de tip coregrafic presupune chiar prin definiție o artă

spectaculară de sinteză. Oricare ar fi formula de reprezentație adoptată,

structura coregrafică conține o disponibilitate remarcabilă de a se înnoi prin

tehnici ce încă nu au fost aplicate. Sunt vizate aspectele de formă și fond ale

structurii coregrafice, ale întregului discurs coregrafic.

La origine, poezia și drama sunt legate indestructibil. Se crede că

ambele genuri derivă dintr-un ritual, sau cel puțin dintr-un context solemn,

în care trebuiau povestite sau jucate anumite momente care marcau

evenimente importante din viața colectivității

Poezia se schimbă în momentul renunțării la transmiterea ei

nemijlocită doar pe cale orală. Poeții tuturor timpurilor și-au dorit și au

încercat să mai restabilească acea comuniune străveche perfectă dintre artist

și spectator. În acest fel, teatrul se dovedește a fi pentru poetul modern locul

ideal de întâlnire cu publicul său.

În urma apariției versului liber în poezia modernă se poate simți o

apropiere vizibilă a acestui gen de proză. Iar această apropiere se datorează

tipului de construcție a versului liber. El nu presupune o formulă metrică

fixată dinainte, și nici vreun element cu caracter de incantație căruia să i se

subordoneze celelalte elemente componente ale versului. Apoi, fără a urma

un model repetitiv, versul liber folosește o metrică care se supune cerințelor

sintactice și semantice, și care se apropie de proză.

Însă, în același timp, surprindem în poezia modernă și încercări de a

menține proza la distanță, prin mijloace noi:

1. Schimbare surprinzătoare a versului

2. Schimbare la nivelul sintaxei

Page 14: Rezumat Elena Zamfirescu

14

3. Utilizarea metaforei

Secolul al-XX-lea dezvăluie în zona literaturii o mare parte de drame

care nu își mai găsesc locul în zona teatrală asaltată de inovații, fenomen

care determină o separare a acestora. Această despărțire a prozei literare de

teatru s-a produs în mod spontan și cu acordul reciproc al lor. Într-un mod

exclusiv, teatrul modern își caută formele de expresie în posibilităţile oferite

de expresia scenică. Proza literară modernă se îndepărtează, de cele mai

multe ori, de formele și de procedeele specifice comunicării orale directe,

care, în acest context, sunt specifice teatrului.

În funcție de o serie de tipuri de discurs, preluate din literatură, unor

principii de compoziție literară și transpunerea lor în coregrafie, şi conform

teoriilor de împărţire a discursurilor coregrafice ale Ralucăi Ianegic în

lucrarea „Void and Plenitude”, se pot distinge trei tipuri de dramaturgie:

1.dramaturgia coregrafică continuă, de tip aristotelian

2.dramaturgia coregrafică discontinuă, de tip brechtian

3.dramaturgia coregrafică rizomatică, de tip deleuzian.

Discursul coregrafic de tip aristotelic se formează în urma existenţei unui

scop, scopul apare dintr-un model, care propune un tip de logos propriu. Se

folosește de metaforă care duce la metafizică. Se bazează pe binomul cauză -

efect. Propune trei factori de care trebuie să se țină cont în construcția

coregrafică de tip aristotelian: tema aleasă de coregraf, acțiunea, realizarea

temei.

Scenariul de tip brechtian se constituie din segmentări, iar din tipurile de

inserțiune diverse, într-o dramaturgie coregrafică de tip discontinuu.

Page 15: Rezumat Elena Zamfirescu

15

În coregrafie, prin aplicarea conceptului deleuzian, construcțiile sunt

acentrate și se folosesc de modalități prin care lucrurile sunt luate și

dezvoltate din anumite puncte ale parcursului lor. Conceptul rizomatic nu

urmărește neapărat absența construcției dar nici rigiditatea ei arhitecturală.

Acțiunea de transpunere a unui text din zona literară în zona dansului, în

mișcare, care, apoi, se trasformă într-un alt text, se constituie într-una dintre

cele mai incitante și mai complexe modalități de abordare a relației text -

dans, atât din punct de vedere al construcției, cât și al limbajului specific

fiecărei forme de spectacol. Tehnicile de construcție literară trecute și

adoptate în spectacolul coregrafic afectează atât sintaxa cât și morfologia

unei reprezentații.

Prin translarea genurilor literaturii în coregrafie, se constată că poezia,

romanul, piesa de teatru, nuvela etc, pot deveni tot atâtea modaliați de

structurarea a unui material de mișcare.

O reprezentație de factură coregrafică presupune urmărirea unei axe

cronologice. În funcție de timpul de desfaşurare a unei astfel de manifestații

artistice coregrafice, mai lung sau mai scurt, se delimitează zona fie de

spectacol, fie de performance.

De asemenea, în procesul de translare trebuie să se mai țină cont și de

calitățile pe care gestul și cuvântul le conțin. Gestul, caracterizat ca fiind un

element abstract, încifrat, tăcut, nu poate concura cuvântului scris sau rostit,

a cărui caracteristică este explicitatea.

O piesă de teatru ii poate conferi unei lucrări coregrafice o formă de

spectacol fie de teatru - dans, fie de dans - teatru, departajare realizată în

funcție de preponderenţa unui element în favoarea celuilalt în raportul

Page 16: Rezumat Elena Zamfirescu

16

cuvânt - gest, replici - fraze de mișcări de dans, ca rezultat al transformării

gestului în mișcare.

Se pot distinge mai multe posibilități de existenţă a gestului în funcție

de poziționarea cuvântului și de necesitățile acestuia:

1. Gestul care premerge cuvântul

2. Gestul care urmează cuvântului

3. Gestul care acompaniază cuvântul

În arta spectacolului contemporan apare şi este încercat un alt

procedeu. Este vorba de adaptarea scenică a unui roman sau a unei nuvele

care se va situa mult sub lucrarea de referinţă datorită imposibilităţii redării

conținutului întru totul. Iar acest lucru se datorează unei dirijări defectuoase

a relației cuvânt - mișcare, a acțiunilor cele mai semnificative, a selectării

optime a scenelor și a redării unor momente literare într-o manieră plastico -

gestuală încărcată emoțional, la același nivel cu textul scris.

Romanul experimental modern propune prin translarea

caracteristicilor sale componente, alte modalități de structurare a

spectacolelor coregrafice: combinarea aparte a elementelor reale cu cele

fantastice, evoluția nelineară a personajelor, decalarea temporală a

dialogului, intervenția unor goluri pe parcursul desfăşurării aşa zisei acțiuni

a romanului.

De asemenea o alta tehnică uzitată în literatură constă în introducerea

sub forma unor inserții în textul de bază, a unor scurte povestiri și parabole.

Acestea translate într-un spectacol coregrafic, pot apărea în mai multe

Page 17: Rezumat Elena Zamfirescu

17

modalitați: prin video proiecții, prin inserții ale textului în coloana sonoră și

prin momente de tip explicativ ale unor interpreți.

O lucrare coregrafică poate prelua însuși conținutul unui poem, iar

acest lucru se datorează posibilității imaginilor componente ale unui poem

de a fi trecute și traduse într-un tip de gestualitate specific unui spectacol

coregrafic.

În relația cu poemul, o lucrare coregrafică poate alege doar preluarea

formulei ritmice de construcție a acestuia, conținutul fiind cu totul diferit

decât cel literar. O altă tehnică este de a folosi conținutul fiecărui vers și de

a-l transforma într-o imagine sau în secvenţă componentă a unui spectacol

coregrafic.

Termenul de originalitate devine pe zi ce trece un termen comun iar

„originalii” se înmulțesc și bântuie spaţiul artistic contemporan

într-un număr din ce în ce mai mare. În toate artele s-a dovedit

de-alungul timpului că nu există incompatibilitate între tradiție și inovație.

Istoria tuturor artelor ne dovedește că această antinomie este doar aparentă.

Contemporaneitatea artistică este cuprinsă de psihoza originalității,

născocind diverse formule aberante, care desprinse de trecut își pierd

credibilitatea artistică. Artiștii care vor să fie cu orice preț originali pierd din

vedere sau nu percep faptul că în teatru orice creație este unică,

inconfundabilă.

Originalitatea este conţinută, organică și nu obținută prin căutări

forţate.

Page 18: Rezumat Elena Zamfirescu

18

Nenumarate sunt discuțiile și polemicile asupra statutului actorului în

rețeta spectacolului, și niciuna nu poate concluziona dacă acesta este

interpret sau creator. Într-o primă fază interpretarea presupune o traducere

dintr-o limbă în alta. În cazul actorului traducerea se realizează dintr-un

limbaj literar într-unul teatral specific. Apoi, a interpreta înseamnă a explica,

a limpezi, a da un sens unui text. Acțiunea de a crea, precum și produsul

rezultat, creația, presupun o construcție aflată sub semnul originalității,

inventivității și unicității.

Orice actor este considerat interpret în urma procesului de creație a

unui rol, dar nu întotdeauna acest lucru presupune că interpretul este creator.

El este doar un interpret al textului și un posibil creator de personaj. Actul

interpretării nu este un echivalent al actului de creație artistică și nici opus

acestuia. Se dovedește a fi doar condiție a creației.

Dansatorul se confruntă cu aceeași dilemă în stabilirea statutului de

interpret sau creator. Elementele de expresie, precum și trăsăturile artei

actorului pot fi translate la cea a dansatorului, iar acest lucru poate fi realizat

în primul rând prin valabilitatea și în această artă a definițiilor termenilor de

interpret și creator. Cu mijloacele specifice artei sale, dansatorul printr-un

act de creație traduce și dă un sens materialului coregrafic dat sau pe care-l

construiește pe baza unei idei, echivalentul textului în teatru.

Arta spectacolului contemporan operează cu mijloace de exprimare ce

cuprind limbajele specifice atât artei coregrafice cât și artei teatrale.

Limbajele se întrepătrund, funcționează în același timp, se completează unul

pe celălalt în încercarea găsirii unui limbaj comun și valabil din punct de

vedere artistic. Aceste combinații de limbaje determină dansatorii și actorii

să se muleze pe noile cerințe și să le stăpânească pe ambele dând naștere

Page 19: Rezumat Elena Zamfirescu

19

dansatorului total, actorului total, și implicit a interpretului total. Toate

componentele spectacolului contemporan cât și produsul artistic finit se află

sub semnul originalității.

La o primă vedere arta coregrafică și arta teatrului par să evolueze

independent una de cealaltă din punct de vedere al limbajului cu care

operează.

Atât arta coregrafică cât și arta teatrală se manifestă printr-un limbaj

specific de exprimare, rezultat dintr-o evoluție a celor mai mici unități de

manifestare umană (gest și sunet).

Gestul se naște dintr-un impuls interior al ființei noastre fie ca mișcare

a cărei existență este independentă de cuvânt, fie ca mișcare care înlocuiește

un cuvânt, completează un cuvânt sau îl amplifică. Intenționalitatea gestului

determină o clasificare a gesturilor: social, funcţional, ritual, emoţional.

„Sunetul este o vibrație”, o mișcare ocilatorie „a particulelor unui

mediu elastic care poate fi înregistrată de ureche”, un „element al vorbirii

rezultat din modificarea curentului de aer expirat prin articulație.”2

Dacă sunetul în esență înseamnă mișcare, se poate afirma că și textul

înseamnă mișcare prin însăși rostirea lui. Prin lipsa emiterii sonore, textul

scris nu provoacă mișcarea imediată. Însă, cuvintele așternute pe hârtie într-

o diversitate de forme și conținut, în acord sau nu cu timpurile în care au fost

concepute, trezesc prin lecturare imaginația care cu siguranță depașește orice

limite fizice și spirituale. Ideile, mesajele, emoțiile sunt trecute direct prin

propriul filtru și se depozitează în sertarele creierului unde începe

prelucrarea lor. Tot bagajul asimilat devine conținut și se exteriorizează prin

2 http://dexonline.ro/definitie/sunet DEX '98 (1998)

Page 20: Rezumat Elena Zamfirescu

20

diverse acțiuni sau rostiri. Această exteriorizare fizică și sonoră înseamnă

mișcare.

Unii artiști ai secolului al-XX-lea au găsit soluția prin renunțarea la

„carapacea fizică” a gândului, la cuvânt. Teatrul este astfel eliberat de rutină

și încercările experimentale și se redescoperă și circulă într-un vehicol

teatral cu totul nou. Este un teatru în care frontierele impuse de limbă sunt

șterse. Nu mai circulă teatrul cu specificul limbii vorbite a fiecărei ţări, ci

esența sa eliberată.

Printr-un act de creație și cercetare este nevoie de descoperirea unui

limbaj teatral care să vină în ajutorul omului contemporan printr-o

recuperare a identității acestuia în sensul major al spiritualității.

Se caută cu asiduitate un limbaj dramatic care să fie în acord cu

timpurile în care trăim. Experimentarea unor tehnici, modalități, procedee de

construcție a spectacolului, ieșind din sfera considerată „oficială”, relevă un

creator contemporan, fie el regizor de teatru sau coregraf, preocupat de

valorificarea simbolului, de descoperirea esenței personajelor.

În spectacolele contemporane asistăm la o renunțare a importanței

textului, creatorii punând accent pe interpretare. De fapt, asistăm la o

pendulare de la un text elaborat și o interpretare dinamică, la cuvânt și gest.

Cuvintele sunt percepute ca o chinteseță a textului iar gesturile ca infinite

modalități de exprimare scenică ale interpreților. Atât cuvintele cât și

gesturile capătă o forță sugestivă incredibilă, într-o formulă de spectacol

total care dezvăluie instincte, trăiri cenzurate ascunse adânc în inconștient.

Confruntă spectatorul cu zone extreme ale sensibilității, îl obligă să

Page 21: Rezumat Elena Zamfirescu

21

conștientizeze arhetipuri ale inconștientului colectiv și să se raporteze la

acestea fie prin abandonare, fie prin respingere.

În secolele XX și XXI se elaborează limbaje scenice inedite, fără

distrugerea formelor tradiționale, pentru că există în aceste epoci o varietate

a „materialului” de factură interpretativă; interpreții din spectacolele de

teatru - dans sau dans - teatru și nu numai, sunt dansatori sau actori cu o

bună pregătire corporală. Cercetările asupra expresivității mișcării sunt

aplicate atât de regizori cât și de coregrafi, scenografi, dramaturgi, interpreți.