Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi SportuluiInspectoratul colar Jude ean IalomiţaȘ ț

Liceul Pedagogic „Matei Basarab” Slobozia

VEŞNICIA S-A NĂSCUT LA SAT

- Eseuri -

Ediţia a II-a

Ediţie coordonată de:Prof. Maria Ionaşcu

Prof. Silvia-Ioana SofinetiProf. Elvira Vlad

Editura STAR TIPP

Coperta: Mircea Gabriel NistorescuRedactor: Silvia-Ioana SofinetiLector: Elvira Vlad

2

Argument

Volumul de fa ă s-a născut la finalul celei de-a doua edi ii aț țproiectului ”Ve nicia s-a născut la sat”, lansat de Liceul Pedagogicș”Matei Basarab” în anul 2010, în parteneriat cu coli din mediul ruralșdin jude ul Ialomi a i sub patronajul Inspectoratului colar Jude eanț ț ș Ș țIalomi a.ț

La apelul Liceului Pedagogic ”Matei Basarab” au răspuns ișacum multe coli, considerând că este foarte important să ne aducemșaminte constant de unde venim i încotro ne îndreptăm, că rădăcinileșnoastre nu pot fi negate, în ciuda avalan ei de elemente moderniste iș șpostmoderniste care ne asaltă via a.ț

De data aceasta, volumul este închinat Fiilor Satului, aceloroameni care, prin faptele lor sau felul lor de a fi, au contribuitsim itor la păstrarea spiritului românesc. Preo i, învă ători, profesori,ț ț țcântăre i, oameni politici sau simpli săteni se regăsesc în acestețpagini necuprinzătoare pentru sufletul lor. Contemporani sau nu, FiiiSatului de Azi îi omagiază pe Fiii Satului de Ieri, încercând sătrezească sentimentul de apartenen ă la ceva esen ial. Nu putemț țevolua dacă ne ignorăm rădăcinile, nu putem fi oameni adevăra ițdacă uităm că ancora spiritului nostru se află în folclor, în ceea cegenera iile actuale iau în derâdere sau nu cunosc.ț

Acest volum este i un semnal de alarmă: fuga la oraș șdistruge satul, mai ales spiritual. Împrumutăm sărbători de la al ii, nețmândrim cu personalită i străine, dar îi uităm pe cei de lângă noi, pețromânii care nu au făcut umbră pământului degeaba, ci au vrut sălase ceva în urma lor, ceva care să păstreze intact spiritul românesc.

Mul umim, a adar, celor care au făcut posibil acest volumț șde eseuri, profesorilor i elevilor din colile înscrise în concurs i, înș ș șegală măsură, colegilor de la Liceul Pedagogic: prof. Elvira Vlad,prof. Silvia Sofineti, prof. Maria Petrescu, prof. Mircea Nistorescu,prof. Nelu Polizu.

3

Prof. Maria Iona cu,ș director al Liceului Pedagogic ”Matei Basarab”

Slobozia

CRUCILE CÂMPIEI

Se spune că omul este făcut să strângă în pumni granit şi săsimtă cum îi curge printre degete nisipul, şi această dramă îl facemăreţ, căci efortul său uriaş pentru a dăinui o clipă mai mult în lume,înseamnă chiar jocul spiritului, când omul are impresia fulgurantă căposedă universul. De unde să luăm lecţia biruirii zădărniciei, dacă nudin jocul spiritului? Căci numai jocul îl defineşte şi îl întăreşte pe om

4

în faţa privirilor morţii. Căutarea egoistă a voluptăţilor spirituluisporeşte clipa, o umple cu pasiuni şi o epuizează în braţele divinităţii.

Moş Luca era pietrarul satului, care făcea cruci din bucăţi depiatră. Moş Luca Pietrarul, aşa îl numeau oamenii din sat şi deprimprejur. Dis-de-dimineaţă dalta pietrarului săpa cu sunet de clopotmistic în calupul de piatră. Zi după zi. El era filosoful de care arenevoie ritmul simplu al vieţii ţărăneşti, iar opera sa era o adâncăzguduire sufletească, era emoţie mistică, umilă, care nu se ivea dinpiatră, ci de sub pleoapa eternităţii.

Aşa l-am cunoscut eu pe bătrânul pietrar: filosoful careînchidea în piatră clipa, mânuia piatra ca pe o melodramă mângâiatăde lumina spiritului, o scobea, o convulsiona, o calma, făcând-o să senască şi să moară după bunul plac al pasiunii sale, al tristeţii sale, alaspiraţiei uneori deznădăjduite către eternitate şi absolut. Căci ce estecrucea, dacă nu semnul absolutului? Meşterul pietrar, legănândmeditaţia, descoperise poate că drama acestei lumi trecătoare se aflăîn adâncul păcii din calupul de piatră, iar armoniile mute zăvorâte înea se transformau în flacără sub loviturile sale de daltă. Bătrânul eralegat cu lăcomie de unica formă pe care o meşterea şi care îl chinuiaprin faptul că nu-i putea poseda niciodată pe deplin ideea.

El, moş Luca, mi-a dezvăluit-o şi mie într-una din acele zileale copilăriei mele cu simfonii autumnale, cu parfum de lacrimă şiculori tandre. Mi-a vorbit despre meseria lui, dar nu numai atât: mi-aspus cu vorbe simple toată splendoarea crucilor cioplite de-a lungulvremii de mâinile sale noduroase şi de sufletul său ostenit. O povestesimplă în dezmăţul acelei toamne. A desenat pe pământ cu degetuldouă linii intersectate la mijloc şi mi-a spus cum că una dintre linii oîmparte în două părţi egale pe cealaltă: o parte raţiunea – DumnezeuTatăl –, cealaltă parte iubirea – Dumnezeu Fiul – iar punctul de unire,Sfântul Duh. Mi-a luat mâna şi mi-a făcut pe chip semnul crucii:„Vezi, aici pe frunte arătăm pe Dumnezeu Tatăl, adică raţiunea, aicipe piept în dreptul inimii Îl arătăm pe Dumnezeu Fiul, adică iubirea,şi împărţim pe jumătate distanţa dintre Tatăl şi Fiul printr-o linie dela un umăr la celălalt.” Am înţeles de la bătrânul meşter căasemănarea dintre chipul lui Dumnezeu şi chipul omului este cruceacu care este binecuvântat întregul univers. Dumnezeu, stăpânulcerului şi al pământului, are înfăţişarea crucii şi, asemenea Lui, omulrătăcitor poartă în propria-i înfăţişare tot crucea, căci echilibrul fără

5

greşeală al Marelui Stăpân este dăruit şi omului umil sub formacrucii. Raţiunea şi iubirea sunt puse în balanţa din cruce şi în om.

Crucea sălăşluia în rugăciunea câmpiei, dar răsuna însufletul meu deschis de copil, şi o înţelegeam aşa cum înţelegeamadâncul haotic al stelelor în întunericul tainic al nopţii. Iar moş Lucaspunea cuvinte ca nişte lovituri de daltă peste sentimentul neantului.Ştia bătrânul cioplitor în piatră că îmi dăduse prin cuvintele luiîndrăzneala de a întinde mâna spre Dumnezeu, că îmi descoperisemdivinul din inimă şi trup, că descoperisem poezia rănilor luiChristos?...

Crucea… Refuzăm să interogăm această formă austeră,păstrându-i spiritul nedivulgat, acoperindu-l de vălul greu al taineidivine. Crucea, cea mai consolatoare imagine a sentimentului religiosîi conferă omului chipul cel mai emoţionant… iar piatra… careînchide în sine o imensitate ameţitoare a dramelor pe care Dumnezeule hărăzeşte omului… Ţăranul, cu firea lui simplă şi precisă, n-a avutforţă să înalţe catedrale, dar a păstrat în memoria inimii saleesenţialul: crucea de pe turle şi din altare.

Mă fascina la pietrarul bătrân din satul copilăriei mele nuatât cum cioplea piatra, cât cum o aşeza după ce o meşterea, nu încimitire, ci pe margini de drumuri ori la întretăierea lor, ori lângăfântânile singuratice din mijlocul câmpurilor. Oamenii comandaubătrânului meşter crucile sculptate şi apoi le aşezau câte două, câtetrei şi rareori una singură pe întinderea câmpiei. Meşterul însuşi leplanta acolo unde-i spuneau oamenii. Silueta crucii de piatră peorizontul câmpurilor dezlega intuiţia, tainele şi izvoarele lirismului,beţia libertăţii de a-ţi imagina. Astfel că nu ştia nimeni sigur de ceacele cruci existau acolo, dar ştiau toţi că erau nişte repere: alesufletului, ale mişcării omului pe drumurile de ţară, ale timpului, alemisterelor metafizice. Sau poate erau doar nişte locuri de restaurare asufletelor duse din această lume când vreun descântec le chema pe larăspântiile drumurilor în miez de noapte… sau poate – cine ştie? –numai desfăşurarea moralei divine pe întinderea câmpiei…

Crucile de pe marginea drumurilor sau de la intersecţii auperpetuat biografii şi obiceiuri vechi şi, sub lipsă de armonie formală,ele seduc pe trecător, îi spun povestea unor câmpuri întinse, a unordrumuri bătătorite de mii de paşi, a unor oameni şi evenimente, sau aunui meşter care şi-a încredinţat sufletul consumat de pasiune unuisimbol al perfecţiunii. Sufletele se bulucesc ostenite de vremuri sub

6

bolta bisericii căutând mângâiere metafizică ori taine ale existenţeicare să le redea vigoarea, dar pe la răscruci de drumuri ne aşteaptăcea mai înaltă eleganţă spirituală – Dumnezeu. Iisus Christos seamestecă printre oameni.

Fiecare intersecţie de drumuri era pe vremuri un punct deplecare. Drumeţii se întâlneau la cruci, se odihneau la umbra lor sauîşi făceau planuri, porneau apoi pe drumurile promise de ele. Cruciledin marginile drumurilor de ţară nu erau monumente, erau prezenţadivină care te călăuzeşte, erau… câte alte înţelesuri… Acolo, pecâmpurile cu muzici austere unde cuvântul îngheaţă pe buzelepoeziei, acolo erau şi mai sunt încă poemele acumulate în tăcereastrăbunilor, tainice, singuratice: crucile Bărăganului.

L-am preţuit pe moş Luca, cum de altfel l-au preţuit toţioamenii din sat pentru neoboseala muncii sale, pentru poezia pietreipe care a scris-o cu dalta şi a dedicat-o nesfârşitului câmpiei şidrumurilor noastre prin această lume.

Astăzi, când trec peste câmpurile copilăriei mele, vădcrucile de piatră presărate prin anume locuri, pe unde odinioară eraudrumuri sau încrucişări de drumuri, ori fântâni semeţe. Astăzi estedoar câmp, unde se întretaie destinele şi hazardul, ori încă se maiadapă sufletele din bucuria trecerii spre Dumnezeu. Le văd şi tac.Cuvintele ar sfărâma tainele câmpiei. Crucile albe de piatră de larăspântiile drumurilor nasc mistere…

Într-o zi, moş Luca a plecat pe un drum de ţară la capătulcăruia era o cruce măiestrită în piatră de un poet… sau de un om.

Prof. Cociorva IonŞcoala cu clasele I-VIII Grindu

7

CĂMAŞA DE IN

Era toamnă. Soarele nu mai zâmbea la fel că odinioară.Frunzele dansau un dans ameţitor, îmbrăcate în veşminte cărămizii.Era dansul lor de adio. După ce îşi încheiau reprezentaţia, cădeau pepământ şi lăsau apoi vântul să le împrăştie trupurile şi să le jeleascăcu un şuierat rece. Picături de ploaie începuseră să cadă. Zgomotul pecare îl făceau atunci când cădeau pe acoperişul casei semăna curopotul făcut de caii haiducilor care, odinioară, cutreierau codrii. Înaer plutea un miros de tristeţe şi melancolie. Eu rămăsesem cu gura

8

căscată, privind acest dans vegetal, de la fereastra casei şi măîntrebam: oare câţi dintre noi ştiu să aprecieze frumuseţea lucrurilorsimple, aparent banale? Se pare că acel iz de melancolie şi tristeţefusese atât de puternic, încât ochii au început să-mi lăcrimeze. Olacrimă curse lin de pe obrazul meu şi atinse podeaua.

Totul îmi părea un déjà vu. În urmă cu câţiva ani, vremeaera la fel de tristă că şi azi. Atunci, bunicul meu s-a alăturat frunzelorşi şi-a lăsat sufletul purtat de vânt. În acea zi se stinse. Era ca şi cumaş fi fost un glob de cristal spart în bucăţi. Atunci, o bucată din minea fost pierdută pentru totdeauna. Era un om extraordinar. De la el amînvăţat foarte multe lucruri. Am învăţat că, atunci când îmi este bine,să mă bucur şi să ajut pe alţii. Am învăţat că, dacă viaţa m-a trântit lapământ, nu trebuie să rămân acolo, trebuie să mă ridic în picioare, săridic capul sus, să o privesc în ochi şi să îi râd în faţă. Tot el m-ainiţiat în tainele şahului şi m-a învăţat că un rege adevărat rămâne pecâmpul de bătălie până la capăt. I-am revăzut în memorie imagineade bătrân înţelept.

Tot ceea ce mi-a rămas de la bunicul meu sunt nenumărateleamintiri şi învăţături pe care mi le-a dat de-a lungul timpului şi ocămaşa de in, care, dacă ar putea vorbi, ar spune poveşti atrăgătoare,mai vesele sau mai triste. El o avea de când era flăcău. Aveacincisprezece ani când mama lui, străbunica mea, i-a dăruit-o. Atuncierau alte vremuri. Oamenii erau toţi veseli, puternici, sănătoşi şifrumoşi. Ca şi mine, bunicul meu a copilărit într-un sat, departe deagitaţia urbană. În acel sat, oamenii se hrăneau cu produse făcute demâinile lor: legume cultivate în grădina din faţă casei, brânză şi laptedate de văcuţa din grajd, carne şi ouă, toate din gospodărie. Sătenii secunoşteau între ei, iar dacă un copil nu saluta pe stradă, afla imediattot satul. Era decenţă, bună creştere şi spirit de obşte.

Cămaşa de in a bunicului a văzut toate aceste lucruri şimulte altele. A avut suficient timp. Deoarece familia noastră nu eraatunci una înstărită, cămaşa era mai mare, nefiind pe măsurabunicului meu. Astfel, bunicul a purtat-o de la cincisprezece ani pânăla două zeci şi opt de ani. Peste cămaşa de in a bunicului a alunecatuşor, precum apa unui pârâiaş de munte, firul anilor. Ea i-a fostîntotdeauna alături şi niciodată nu l-a dezamăgit. A fost alături şi înziua în care a întâlnit-o pe cea care avea să îi fie alături mai bine depatru decenii... Atunci era o frumoasă duminică de vară. Duminicaera pe atunci zi sfântă, nu aveai voie să munceşti, ar fi fost mare

9

blasfemie. Fiecare om mergea de dimineaţă la biserică pentru a-şipurifica sufletul, după care, cu mic cu mare, toţi se strângeau încentrul satului pentru a cânta şi pentru a juca în horă. În timp cecopiii stăteau cuminţi pe margine şi încercau şi ei să înveţe paşii,ţinerii jucau şi se veseleau. Astfel, fetele tinere şi băieţii tineri veneauaici pentru a-şi găsi perechea. Cămăşi de in ca a bunicului erau pefiecare fecior, la zi de sărbătoare. Bătrânii priveau de pe margine, iarcând băiatul lui cutare punea ochii pe o fată, începeau să vorbeascăîntre ei, spunând atât vorbe bune, cât şi vorbe rele pentru viitorii miri.

Aşa, bunicul meu, un june cu ochii negri ca noaptea şi părulca abanosul, îmbrăcat în cămaşa lui de in albă pe care niciodată nuputeai observa nici cel mai mic fir de praf, a început să danseze cubunica mea, o tânără subţirică, cu ochii albaştri precum marea.Atunci când dansau, se priveau în ochi, iar obrajii li se îmbujorau caun trandafir care vara înfloreşte. Sudoarea muncii n-a trecut vreodatăprin cămaşa de sărbătoare a bunicului. Parfumul fetei pe care el oînvârtea la horă, îl făcea să o îmbrace cu şi mai multă plăcere.

Astfel, după un an în care, în fiecare duminică dansau şi seveseleau, cei doi au hotărât să îşi unească destinele. Aveaunouăsprezece ani atunci. A fost, după cum spunea bunicul, ziua încare el a început să vadă totul într-un alt mod. Cerul plin de noriînfricoşători ca balaurii îl vedea albastru şi pur precum ochii bunicii.Câmpul aspru şi uscat era acum neted şi catifelat precum obrajiibunicii, pe care i-a sărutat de atâtea ori. După un an, iubirea lor a fostpusă pentru prima oară la încercare.

La douăzeci de ani, băieţii plecau în armată, de unde seîntorceau bărbaţi, căliţi pentru greutăţile vieţii. La fel şi bunicul meu,care a lăsat în urmă pe bunica şi pe mama mea, care în vremea aceeaîncă era purtată de bunica în pântec, şi a plecat şi el să înveţe cum săîşi servească scumpa lui patrie. Atunci, o lacrimă a udat pânza de in.Plecase de acasă un bărbat firav, iar peste doi ani se întoarse unadevărat bărbat; puternic, atât la trup, cât şi la minte. Avea douăzecişi doi de ani când s-a întors. Atunci a strâns-o prima oară pe mama lapiept şi a sărutat-o pe frunte.

Din păcate, n-a stat multă vreme, căci a venit războiul.Îmbrăcat în cămaşa lui de in, a plecat să îşi apere ţara pe care el oiubea la fel de mult că pe bunica: cu sinceritate şi pasiune. Încă doiani petrecuţi departe de familie. Singurul mod în care putea vorbi cu

10

bunica erau scrisorile scrise cu litere de sânge, pe care bunicul meu ile trimitea.

Bunica aştepta întotdeauna cu nerăbdare veşti de la cel pecare îl alese să îi fie alături la bine şi la rău. Când deschideascrisoarea şi citea: „sunt bine şi mă voi întoarce curând acasă”, inimaîi tresărea de bucurie.

După doi ani, bunicul apăru din nou în pragul casei. Totulera la fel. Doar că acum mama era o fetiţă frumoasă, iar bunica era şimai fermecătoare decât o lăsase bunicul atunci când a plecat. Întorsde pe front, cu cicatrice trupeşti şi sufleteşti, singura care rămăseseneschimbată era cămaşa de in pe care o avuse ca scut şi mângâiere.Venise vremea să pună deoparte cămaşa de in care începuse să îşipiardă din strălucirea pe care o avea altădată. Dar n-a pus-o.

Împreună au trăit un an de vis. Când nu muncea, bunicul eramereu prin grădină cu fetiţa lui şi o învăţa tainele naturii. Bunicastătea pe prispă, tricotând ba un pulover, ba o căciulă şi zâmbea.Aceasta era însă liniştea dinaintea furtunii. Peste ţară s-a lăsatnegura neagră a persecuţiilor. Îmbrăcat în cămaşa sa albă, a plecat deacasă fără să ştie încotro. A sfârşit aruncat într-o celulă rece. Acolosimţea pecetea timpului, cu parfumul bunicii, cu sudoarea jocului dela horă, cu praful de puşcă din tranşee, cu lacrima caldă a feţeiblajine, cu scâncetul pruncului strâns la piept, cu greutăţi, bucurii,dezamăgiri şi împliniri.

A stat 3 ani, în aceeaşi temniţă rece şi sumbră, după carepaşii lui au călcat din nou pe drumul libertăţii. De data aceasta eradefinitiv. Acum era liber să se îngrijească şi să trăiască alături defamilia sa. Astfel, a pus cămaşa împachetată frumos într-un cufăr şi aurcat-o în pod, însă toată viaţă s-a gândit la ea. Se gândea mereu laea, atunci când a început să îmbătrânească alături de soţia sa, şi cândvedea cum fetiţa sa se transformă într-o fată frumoasă exact aşa cuma fost şi bunica în tinereţea ei. Înainte să moară, a apucat să îmispună toate aceste poveşti şi să îmi dăruiască cufărul în care era celmai bun prieten pe care l-a avut vreodată.

M-am trezit brusc la realitate; eram în faţa aceleaşi ferestre,privind acelaşi spectacol uimitor de toamnă târzie şi având acel cufărîn faţă.

Mă simt mândru că am avut un asemenea bunic şi realizezbrusc că mângâi cu palma un lucru foarte drag. Am în faţa ochilor unlucru care poate aduce oamenilor aminte de vremurile de altădată:

11

hora, portul popular, războiul, lupta dură cu viaţa. Dar cine să îşi maiaducă aminte de aceste lucruri? Cine să îşi mai aducă aminte cărădăcinile poporului nostru au fost plantate în zona rurală? Noi? Noi,nişte oameni simpli ce zilnic ne lăsăm influenţaţi de drogurileinjectate prin timpan şi retină? Privind în urmă, în învălmăşealaanilor, la ce era atunci şi ce este astăzi, constat că suntem nişteneajutoraţi plutind în derivă în valurile mării, fără cea mai mică şansăde a ancora vreodată.

Noroc cu povestirile bunicului meu, pe care mi le-a zis pecând eram la o vârstă fragedă şi din care de abia acum am reuşit sătrag concluziile. Ne-ar trebui tuturor pânza vrăjită de in care să ducăcorabia la liman, să ne apere de răutăţile lumii şi să ne ofere fericireavremurilor de odinioară.

Nu ştiu unde este acum bunicul, dar sunt sigur că încă esteîmbrăcat cu cămaşa de in, mângâiat de bunătatea divină. El este unrege. Chiar dacă a fost învins de puterea timpului, a rămas în inimamea. Numele lui nu este scris pe nici un monument, dar ştiu că viaţacare l-a apăsat greu pe umeri nu i-a îndoit genunchii, nu l-aîncovoiat, nu l-a doborât. Ca mulţi alţi bărbaţi ai neamului nostruromânesc, şi-a dus cu demnitate destinul pe propriile picioare

Barbu Dorel, clasa aVIII-a, Scoala cu clasele I-VIII Grindu

12

RECUNOŞTINŢĂ ŞI DRAGOSTE

13

,,Culege toată viaţa ca să ajungi bogat, dar nu uita, copile, de unde ai

plecat!’’ Mi-am pus întrebarea: ce înseamnă să fii <<fiu al satului>>

şi explicaţia cea mai simpă am gândit că este: cetăţean, membru alunei comunităţi de care te simţi ataşat. Modul în care îmi iubescsatul, şcoala şi colegii îmi dă dreptul să mă numesc şi eu ,,fiu alsatului “!?

Deşi părinţii mei nu s-au născut şi nici nu au crescut înMovila, tatăl meu se consideră de-al locului de când ,,s-a născutpentru Dumnezeu’’ şi a devenit ,,părinţelul’’ tuturor creştinilormovileni. Eu sunt movileancă! Am venit de la trei săptămâni înaceastă localitate, împreună cu părinţii mei, la o săptămână dupăhirotonia tatălui meu şi pot spune că am început să văd, să simt, sădescopăr lumea în acest sat.

Venind într-o comunitate nouă, în care nu aveau nicio rudă,nicio cunoştinţă, părinţii mei a trebuit să se obişnuiască cu noulstatut. Viaţa de la Movila şi-au călăuzit-o identificându-se cu fiecaredintre membrii comunităţii şi răspunsul nu a întârziat să vină. Astfel,nu după mult timp, au devenit respectaţi şi iubiţi. Tata obişnuia săspună la predică: ,,Am fost copilul vostru şi v-am devenit părinte.’’

Părinţii mei au meserii nobile. Amândoi ,,lucrează’’ cuoamenii, cu sufletul lor.

Păşind cu bucurie în viaţa pe pământ, tatăl meu a simţitdorinţa de a se uni cu cerul din fragedă pruncie (de la 9 ani) şi, ajutatşi înţeles de bunica din partea mamei (ea s-a mutat dintre noi înaintesă-l vadă preot, însă îi împărtăşeşte bucuria în mod tainic din ceruri),care i-a arătat „calea”, şi-a împlinit dorul – slujirea în SfântaBiserică. Astfel, el le este aproape oamenilor la bucurii şi necazuri, îiîntâmpină şi îi ajută să pătrundă în adevărata viată de creştin prinSfântul Botez, le uneşte iubirea prin Sfânta Taină a Nunţii, le ştergelacrimile la înmormântări şi parastase. Le ştie necazurile şi bucuriile,le cunoaşte şi le potoleşte furtunile din suflet prin sfaturi bune şivorbe blânde la Spovedanie şi îi uneşte cu Hristos în Sfânta Taină aEuharistiei. Vreme de 12 ani şi-a îndeplinit misiunea în aceastăcomunitate de care nu s-a putut rupe nici după ce Dumnezeu a voit capropovăduirea lui să se îndrepte şi către alte suflete – oamenii dinoraşul Feteşti. Tinereţea, dorinţa de împărtăşire cu cei care i-au fostîncredinţaţi ca fii duhovniceşti au făcut posibilă capacitarea într-un

14

mod unic şi miraculos a unei comunităţi cu un specific aparteconfesional. Movila este aşezarea din Câmpia Bărăganului, aşa cumîi spune şi numele „cea mai înaltă” – 83 m altitudine deasupranivelului mării. Tatăl meu mărturiseşte adesea că după aflarea acestuilucru în suflet i s-a născut primul sentiment de responsabilitate, dar şide mândrie gândind: „M-a aşezat Dumnezeu pe scaunul cel mai înaltdin această zonă înaltă”.

Căutarea în sine l-a făcut să înţeleagă că lucrul care poatesă-i fie cel mai folositor în integrarea în noua comunitate estesmerenia din care izvorăşte iubirea, iar din faţa Sfântului Altar aînţeles cel mai bine raportul şi modul în care poţi face ca „toţi să fimuna”, cum se grăieşte în Sfânta Liturghie. Răspunsul la întrebareacum să reuşeşti să duci la îndeplinire această chemare a găsit-o încuvintele Mântuitorului „să te faci tuturor toate”. Cu firea luideschisă, binevoitor şi blând din fire, nu i-a fost greu să-icucerească definitiv pe oameni.

Când a venit în Movila, avea 21 de ani, o soţie tânără şi uncopil de trei săptămâni. Oamenii l-au primit cu braţele deschise, maiales că de mulţi ani nu mai aveau preot. La hirotonia din 11 august1996 a venit tot satul să-l vadă pe preotul cel nou. Mulţi dincuriozitate să-l vadă cum arată, unii cum cântă, alţii ce preoteasă are.Din spusele „băbuţei” noastre, tanti Marioara, căreia noi, copiii, îispunem ,,mamaie”, am aflat că majoritatea curioşilor au fostmulţumiţi de „părinţelul cel tânăr”.

Pe preoteasă au văzut-o mai târziu, la botezul meu,eveniment important în viaţa creştinilor care s-au strâns în numărmare la sărbătoarea familiei, să-l felicite pe părinte, dar şi curioşi să ovadă pe cea care-i stă alături. Cunoscându-l pe părintele „înalt ca unbrad”, preoteasa li s-a părut „o copilă cu copil”. Părerile s-au maischimbat acum. Tata este tot ,,un brad de om’’, însă mama a devenit„doamna”: Doamna „preoteasă”, „profesoară” sau, mai nou,„directoare”. Dintre toate adresările, mama o preferă pe cea maiveche „doamna preoteasă”, pentru că, spune ea: „din <<funcţia>>aceasta nu voi ieşi niciodată la pensie”.

Citind şi studiind la literatură cu „doamna profesoară-mamă” opera literară „Popa Tanda”, de Ioan Slavici, nu pot să nugăsesc similitudini între părintele Trandafir şi tatăl meu –părintele.Aceeaşi curiozitate a oamenilor din prima zi de slujire, înţelegerea,dragostea şi realizările părinţilor mei în propria curte şi familie,

15

alcătuită acum din doi părinţi şi trei copii: Teodora – „darul luiDumnezeu”, Anastasia – „Înviere” şi Rafael – „Dumnezeu m-avindecat”.

Tatăl meu, după 12 ani de slujire la Movila şi aproape trei laFeteşti, a rămas precum a fost: „verde, vesel şi harnic”. Doar muncacu oamenii i-a fost mai uşoară, pentru că movilenii sunt opusulsărăcenilor. Ei sunt oameni harnici, gospodari şi mândri de realizărilelor.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dragostea este bucuriade a face altora bucurie” şi TATĂL meu a ştiut mereu să-şi aratedragostea faţă de familie şi faţă de enoriaşi. Deşi nu mai slujeşte deaproape 3 ani la Movila, sunt oameni care, dacă nu-l întâlnesc prinsat să-l salute, mă întreabă cu respect ce mai face „părintele” sau măroagă să-i transmit „sănătate”, umplându-mi ochii de lacrimi şisufletul de bucurie, pentru că nu l-au uitat.

Mama este sprijinul moral cel mai bun al familiei noaste,îndeplinind şi ea o misiune grea şi nobilă, aceea de profesor. „Nuexistă artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorulfac doar figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu” (Sf. Ioan Gurăde Aur); aşa şi mama, alături de colegii săi, sădeşte în ogorulsufletelor copiilor sămânţa dragostei de carte şi ştiinţă. Aşează ocărămidă la zidul personalităţii şi formării ca oameni a generaţiilor deelevi care se perindă, dinspre copilărie spre adolescenţă, prin băncileŞcolii Movila şi sub ochii ei atenţi şi blânzi, frumoşi ca şi sufletul alecărui ferestre sunt.

Mama este o femeie nu prea înaltă, dar bine făcută, cu ochiicăprui catifelaţi, în care se răsfrânge lumina castanie a părului bogat,în care au început să strălucească câteva izvoraşe argintii, gurafrumos arcuită este foarte expresivă, însă ceea ce impresionează celmai mult în chipul ei sunt ochii. Ochii, de cele mai multe ori calzi,uneori aprigi, exprimă cel mai bine starea de spirit. Prin atitudineacorectă, prin dragostea şi responsabilitatea cu care îşi îndeplineştemisiunea, a dobândit respectul tuturor. Fiindu-mi profesoară şidirigintă, sunt foarte mândră când îmi aud colegii vorbind frumosdespre ea, sunt emoţionată când primeşte dovezi de dragoste de laactualii elevi sau de la cei care au trecut prin şcoală. Sunt însă foartefericită că, spre deosebire de toţi ceilalţi, eu o pot numi MAMĂ.

16

Sunt un copil fericit, recunoscător şi mândru că amasemenea părinţi care se ghidează după cuvintele „Învăţătura fapteloreste mult mai vrednică decât cea a cuvintelor” şi ne îndeamnă şi penoi să le urmăm. Aşa cum îi cunosc eu şi cum îi cunosc şi alţii, credcă părinţii mei fac cinste numelui de „FIU AL SATULUI”.

Argatu-Zaharia Anca TeodoraClasa a VIII-a A, Şcoala cu clasele I-VIII, Movila

SATUL CU FIII LUI

Astăzi, mediul rural s-a schimbat foarte mult. Din poveştilespuse de bunici, ne dăm seama că viaţa noastră se învârte în jurulinternetului, al telefonului sau al televizorului. Imaginea satului dedemult, lumea satului pură, neatinsă de mass-media, de ciocnireatuturor genurilor muzicale, a modei, nu mai cuprinde doar oameni cufrica lui Dumnezeu, care trăiau cu credinţa pură. Deşi viaţa de demultera mai grea, mai împovărată de capriciile timpului, aceasta era trăită

17

la intensitate maximă, fără griji. Aceste aspecte le putem regăsi într-un roman care apare ca o monografie a satului, Amintiri dincopilărie, de Ion Creangă.

Casele ţărăneşti, simple din tulă, chirpici şi paie, învelite cupapură, stuf, coceni sau nuiele ascundeau în interiorul lor o comoară,o zestre a timpului. În zilele când claca încă se mai practica, fiiisatului, împreună cu bătrânii, se adunau şi fusele se învârteau, iar dinustensilele acestea miraculoase ieşeau fire de lână. Aceste obiceiurierau însoţite de asemenea de notele melodioase ale cânteculuipopular.

Junii satului se întreceau la sfârşitul săptămânii la horasatului. Se prindeau în joc cu mândrele roşii în obraji şi parcăpământul se rotea în jurul lor.

Fiecare anotimp în splendoarea lui aducea bucuriinenumărate. Primăvara, când totul revenea la viaţă şi satul se trezeaşi forfotea precum furnicile. Vara, ţăranii erau prinşi cu lucrulcâmpului. Îşi creşteau şi îşi educau copiii sub raza credinţei şi abunului simţ. Toamna, la culesul viilor, recoltatul roadelor şi multealte treburi ale câmpului, copiii erau şi ei implicaţi pentru căreprezentau sprijinul părinţilor. Iarna, la gură sobei, fiii satului seadunau în jurul bătrânilor pentru a le asculta trăirile şi povestirile. Deasemenea, prin jocurile lor înţelegem că ei chiar îşi trăiau copilăria.

Învăţătura nu era că acum, însă copiii erau dornici săcunoască şi îşi respectau dascălii.

Joaca... era un moment important pe care copilul îl savuracu plăcere şi cu inocenţă. Dacă ar fi putut, s-ar fi jucat până târziu înseară, printre şirele de fân, la scăldat, prin livezi, prin toate locuriledin sat care îi stârneau interesul. Nu avea cum să stea în casă, ci întoate ziua râdea la soare şi era mai sănătos. Pe când acum, copiii staumai mult în casă, în întuneric, la calculator, la televizor sau vorbescla telefon, mulţi dintre ei nici nu mai ştiu cum arată soarele şi nicimirosul florilor nu îl mai apreciază.

În opinia mea, copiii de acum sunt mult mai trişti decât ceicare au fost. Fiii satului de acum au înlocuit costumul popular custraie chinezeşti, opincile cu pantofi fără valoare. Cozile împletite aufost înlocuite cu părul vopsit în toate culorile posibile şi tunsoribăieţeşti.

Dacă întrebi în ziua de azi un tânăr ce muzica preferă, nu varăspunde că i-ar plăcea muzica populară, ci muzica de club. Rar mai

18

întâlneşti un tânăr care să admire cântecul şi dansul popular. Chiar lamine în clasă am o colegă care cânta foarte frumos melodii populareşi, de asemenea, dansează în ansamblul şcolii. La noi în şcoala chiarexistă un grup de dans popular care a câştigat foarte multe concursuride gen.

Tradiţiile, obiceiurile şi sărbătorile erau respectate şipetrecute cu multă plăcere şi entuziasm. Mersul la biserică saucolindatul erau evenimente care se respectau, însă acum sunt luate înderâdere. Cum să meargă la colindat sau la biserică un copil cu cerceiîn nas, în buză, sau cu frizuri excentrice?

Oricum, şi dacă merg la colindat, nu urmăresc decât săprimească bani şi nu se duc din plăcere şi cu gând bun, ba chiar uniidistrug gardurile sau porţile oamenilor.

Un lucru totuşi e sigur, satul de azi nu mai este acelaşi cucel de atunci şi, în acelaşi timp, şi tinerii satului s-au schimbat dincauza influentelor urbane.

Satul nu a murit, dar poţi descoperi toate misterele lui prinîntoarcerea în timp cu ajutorul cărţilor, al bătrânilor satului şi prinreînvierea tradiţiilor.

Mirea Claudia AdinaClasa a VIII-a B, Făcăeni

19

”Caloianul”, Copăceanu Petru Daniel, clasa I, Milo e tiț ș ș

ÎNTOARCERE LA RĂDĂCINI

,,Doar viaţa pecare o trăim pentru alţii

este o viaţă ce merită să fietrăită.”( Albert Einstein)

Aniversările sunt faze marcante ale ciclului existenţei, luateîn sens propriu ca momente de cotitură. O astfel de aniversare poatesă fie întâlnirea cu fiii satului sau ,,Zilele comunei”. Mărturisescsincer că tema propusă spre a fi dezbătută este o temă dificilă,deoarece rar se întâmplă ca noi, românii, să ştim să apreciem meritele

20

cuiva. Mai repede criticăm şi vedem numai neîmpliniri, numainerealizări. Suntem veşnic nemulţumiţi de toată lumea, veşnicsupăraţi, mai puţin pe noi înşine. De aceea, unii s-au înstrăinatdefinitiv, au părăsit total trecutul, au renegat tot ce reprezintă patrie,familie, prieteni. S-au dezrădăcinat, şi-au făcut bagajele, s-au mutatcu chirie, în apartamente care nu sunt ale lor. Au fost în stare să semute la capătul pământului pentru un serviciu mai bun, dar suferă dedor de sat, de ţară, pentru că acest sentiment, îmi place să cred, maieste încă specific românesc. De ce nu mai vrem să ne regăsim? De cesunt românii dezbinaţi? De ce nu ştim să ne preţuim valorile atât câtsunt lângă noi, sunt în viaţă ? „Se ştie că invidia şi orgoliul îl înjosescpe om. Nimic nu este mai frumos decât să recunoşti, să apreciezideschis şi să foloseşti cinstit calităţile şi cunoştinţele altora”, spuneamarele scriitor român Marin Preda. Ce bine ar fi dacă ne-am schimbaaceastă atitudine! Ar fi o dovadă că suntem mai buni, că ştim să neiubim aproapele.

Apropiindu-mă de finalul carierei mele didactice, măîndrept cu nostalgie spre vest – tărâmul oamenilor de la soare-apune,lăcaş al datinilor, al lucrurilor bune şi frumoase, tărâmul înserării şial odihnei bine-meritate după 37 de ani de carieră. Deja mă cuprindenostalgia când mă gândesc la clinchetul argintiu al clopoţelului careva anunţa începerea unui nou an şcolar, iar eu nu voi mai trăiemoţiile alături de copii, de părinţi, nu voi mai fi întâmpinată cu atâtadragoste şi bucurie de aceştia, aşa cum am fost întotdeauna şi cumsunt acum. Mă tem de zicala românească, plină de înţelepciune şiadevăr, care spune: ,,Cât eşti în treabă, toţi te întreabă”. Deja m-amîntristat. Ar fi bine să încerc să visez mai frumos, mai cu optimism.

Se făcea că într-o zi am fost invitaţi de autorităţile locale, înfrunte cu inimosul şi destoinicul gospodar, primarul comunei,domnul Mihai Valeriu, la întâlnirea cu fiii satului: cadre didactice,preoţi, judecători, ingineri, medici, asistenţi medicali, contabili,tehnicieni, marinari, meseriaşi, agricultori, cântăreţi, sportivi, eleviolimpici, toţi cei născuţi în sat, dar şi cei ale căror rădăcini nu suntaici, nu sunt de-ai locului, ci s-au stabilit aici prin căsătorie cu fii aisatului, au devenit cetăţeni ai comunei şi au dus numele şi faimaMovilei în ţară şi în străinătate. Reîntoarcerea la rădăcini, acest spaţiusacru, leagănul strămoşilor noştri, este un prilej de mare bucurie.Localnicii ne-au primit cu pâine şi sare ca pe nişte oaspeţi de seamă.Cu acest prilej, s-au evocat pagini de istorie a comunei. Din ce în ce

21

mai puţini sunt cei care pot povesti despre începuturileînvăţământului în Movila. Ei s-au stins unul câte unul şi au plecatdeparte , departe, lăsând amintirile despre anii de şcoală fiilor,nepoţilor, sau strănepoţilor lor. Aşa au aflat, cei care nu ştiau, că pemeleagurile de astăzi ale comunei, exista pe vremuri un boier Pană,pe moşia căruia au lucrat primii locuitori ai satului. Aceştia locuiauîn bordeie de pământ şi au colonizat cel mai înalt loc din Bărăgan,astăzi comuna Movila. Erau oameni harnici şi viteji, veniţi de laMâneciu Ungureni, Ceraşu, Drajna, Vulcana Băi, Chiojd, muntenidin Prahova, Dâmboviţa şi Buzău. Povesteau cum copilaşii de-oşchioapă, erau treziţi dimineaţa devreme şi plecau moţăind în căruţă,să muncească împreună pe moşie. Umblau desculţi prin ţărânafierbinte, vara la prăşitul porumbului şi la seceratul grâului sau lângăbatoză la treierat, plini de praf şi sudoare. Uneori duceau mâncarepărinţilor care trudeau de dimineaţa până seara la strânsul paielorprin arşiţa soarelui . Alţii aveau grijă de animale sub acelaşi soarenemilos. Iarna, aveau îndeletniciri în casă, ajutau la prelucrareabumbacului, a lânii din care mamele ţeseau la război ,,postav” dincare făceau haine pentru toţi membrii familiei. De sub căciulile demiel nu li se vedea decât nasul. Cu obrajii roşii de sănătate, îşiduceau existenţa de zi cu zi fără să observe că timpul trece, iar eirămân neştiutori de carte. Sprijiniţi material şi îndrumaţi de boierulPană, despre care oamenii din sat vorbesc cu respect şi recunoştinţă,s-a înfiinţat prima şcoală din sat. Până a fost şcoala construită, cuparticiparea întregii suflări a satului, copiii au învăţat prin caseparticulare. Primii învăţători ai satului au fost soţii Sârbu Maria şiSârbu Alexandru, directorul şcolii. Le-a urmat familia Mihai Raduşi Mihai Georgeta care au fost şi directori. Apoi, în funcţia dedirector a fost învăţătorul Stan Florin. S-a pomenit şi de doamnaînvăţătoare Dănăilă Marieta, fiică a satului, trecută şi ea în nefiinţă .Aceşti oameni au fost eroii comunei şi au constituit temelia şcoliiMovila. Se spune în popor că dacă temelia unei construcţii nu estesolidă, construcţia se va ruina. Aici, în şcoala noastră, datorităacestor oameni, generaţii de dascăli care le-au urmat, au reuşit săconstruiască o şcoală europeană, demnă de mileniul în care trăim.Movilenii şi-au respectat şi preţuit dascălii şi doreau ca vlăstarele lorsă înveţe carte, să scape de munca istovitoare a câmpului, să câştigeo pâine mai uşor. Ei mulţumesc celor care i-au învăţat şi nutrescsentimente de recunoştinţă pentru strădania, onestitatea şi

22

comportamentul dascălului de ieri şi de azi. S-a amintit şi de doamnaeducator Băjenaru Elena, dispărută prea din vreme, răpusă de oboală nemiloasă, fiică a satului şi ea, care a fost pentru GrădiniţaMovila, director zeci de ani, a fost un om demn şi un cadru didacticdevotat trup şi suflet meseriei alese, a iubit copiii şi satul în care s-anăscut. Să nu-i uităm şi să le aprindem ,,lumină” ori de câte oritrecem pragul Sfintei Biserici, tuturor fiilor satului care şi-au aduscontribuţia la dezvoltarea, emanciparea şi sporirea prestigiuluicomunei. În cuvinte simple, movilenii arată că ,,nu există o altămisiune mai nobilă sub soare decât cea de educator”.

Iată ce povestea un fost elev al şcolii despre profesorul lui :,,În anul 1968, eram elev în clasa a VI-a . Nu am fost

niciodată premiant. Învăţam cu frică şi respect faţă de părinţi. În acelan, a sosit în şcoala noastră un profesor nou, proaspăt absolvent alFacultăţii de matematică şi care făcea naveta între Movila şidomiciliul dânsului din Feteşti. Se numea Teodor Popescu. Amînvăţat cu dânsul până în clasa a VIII-a. Toţi elevii trăiau febraexamenelor ce ne aşteptau. Trenul cu care pleca domnul profesoracasă, după o zi de muncă, era la ora 19.05. Până la ora la care veneatrenul, clasa noastră rămânea cu domnul profesor la şcoală, să nejucăm ,,de-a matematica”. Jocul consta în modul cum putem verificaun sistem de trei ecuaţii cu trei necunoscute, după ce l-am rezolvatprin metoda substituţiei sau a reducerii. Era metoda determinanţilorde mai târziu, pe care nouă ne-a arătat-o domnul profesor ca pe unjoc. Mare mi-a fost mirarea când la examenul de admitere la Liceulde Metrologie din Bucureşti am avut printre alte subiecte, derezolvat şi un sistem de trei ecuaţii, cu trei necunoscute. După ce l-am rezolvat, am încercat să mă verific într-un colţ al tablei prinmetoda învăţată de la domnul profesor Popescu. Am vrut să ştergtabla unde mă verificasem, numai că un membru al comisiei deexaminare m-a oprit şi m-a întrebat ce am scris acolo.

- Mi-am verificat sistemul, i-am zis.- Cum?- Prin joc matematic.- De unde ştii aşa ceva? >>I-am explicat că m-a învăţat la şcoală, domnul profesor

Popescu. Ce bucuros am fost să-i transmit felicitări domnuluiPopescu din partea profesorului examinator, felicitări pe care cu

23

mândrie şi respect le adresez şi astăzi domnului profesor şi tuturorcadrelor didactice din şcoala Movila.”

Puţini ştiu însă câte greutăţi a întâmpinat domnul profesorPopescu pentru a-şi continua studiile. La terminarea clasei a IV- a, nua avut voie să se înscrie în clasa a V-a, pentru că părinţii nu vroiau săse înscrie în ,,colectiv”. A pierdut astfel un an şi a fost nevoit să steaacasă. Tatăl dânsului, care fusese în şcoală ,,monitor general”, dar,din cauza lipsurilor materiale, nu a fost dat mai departe la şcoală, aînţeles că mai important era viitorul copilului, aşa că s-a sacrificat şinu s-a mai împotrivit colectivizării. Nu s-a împăcat însă niciodată curegimul comunist. Domnul Popescu a fost bursier, s-a întreţinutsingur în facultate, a mers în tabere şi excursii gratuit pentru meritelepe care le-a avut în conducerea vieţii studenţeşti şi a rezultatelor bunede la examene . În 1972, la vârsta de 27 de ani, a fost numit directoral şcolii Movila şi s-a căsătorit cu doamna Coman Valeria, profesorde biologie , fiică a satului. S-a întors, astfel, în satul natal al mamei,şi pentru că trei sferturi din sat îi sunt rude, poate fi considerat fiu alsatului.

În 1984, domnul profesor Popescu Teodor a devenitinspector şcolar de matematică, funcţie în care a reprezentat cu cinstejudeţul Ialomiţa la nivelul ţării, timp de 14 ani. Cineva povesteşte oîntâmplare petrecută imediat după revoluţia din 1989, în sala mare aCasei de Cultură a Sindicatelor Ialomiţa, când într-o şedinţă aInspectoratului Şcolar Judeţean la care au participat toate cadreledidactice din judeţ, au fost înlocuiţi toţi inspectorii de la toatespecialităţile. Când a venit vorba de inspectorul Popescu, toţi cei dinsală s-au ridicat în picioare şi l-au ovaţionat minute în şir, l-auaplaudat şi a fost rugat să rămână în continuare în funcţie. Încă o datăs-a demonstrat că matematica nu are nimic în comun cu politica. Adat dovadă de cinste şi corectitudine în tot ce a întreprins, de aceeaprofesorii de matematică din tot judeţul, şi nu numai, îl respectă şi îlstimează. Chiar dacă a fost inspector şcolar şi mai apoi profesor laliceu în Feteşti, el a rămas legat sufleteşte de Movila, unde a revenitîn funcţia de director în 2003, pentru alţi trei ani.

Movilenii au cuvinte de laudă şi pentru familia MilitaruGheorghe, profesor de limba şi literatura română de excepţie, şidoamna Florica, învăţătoare pensionară, ca şi doamnele ComanLucreţia şi Mioara Fotă, care au călăuzit paşii multor generaţii deelevi, au împărtăşit din experienţa lor şi altor cadre didactice mai

24

tinere şi au făcut cinste şcolii, respectând cu sfinţenie meseria dedascăl .

Cineva a evocat personalitatea doamnei profesor de istorie-geografie, Stroe Ana, acum pensionară, care a îndeplinit ani la rândfuncţia de director educativ, director de şcoală, om de o ţinută moralădeosebită. Şi dânsa şi-a iubit meseria, elevii şi a făcut cinstecolectivului didactic al şcolii.

Movilenii îi respectă şi pe actualii educatori, învăţători şiprofesori din Movila, colaborând cu aceştia şi ajutând la bunul mersal procesului instructiv-educativ din şcoală, astfel încât şcoalanoastră să fie cotată printre cele mai bune şcoli din judeţ.

Mult se bucură un dascăl atunci când vede că este iubit şirespectat, că şi-a adus şi el o contribuţie cât de mică la reuşita unorcopii în viaţă. Iată câteva rânduri dintr-o scrisoare adresată de ungrup de eleve, unui alt dascăl care şi-a pus în slujba meseriei deprofesor toate energiile creatoare şi tot devotamentul. Erau trei elevecare reuşiseră la Liceul Sanitar din Brăila, acum asistente medicale laspitale importante din ţară.

„După atâta timp de când nu ne-am mai văzut satul, dorulde casă a crescut şi simţim nevoia să stăm de vorbă cudumneavoastră (...) Nu este zi în care să nu ne gândim la frumuseţeaorelor de matematică pe care le desfăşuram împreună cudumneavoastră. După cum ştiţi, materia nu este prea grea, darsimţim nevoia să ni se explice, mai ales că noi am fost învăţate săplecăm cu lecţia înţeleasă din clasă (...). Ne este dor dedumneavoastră. Tare am mai vrea să ne întâlnim cu clipele pe carele-am petrecut la noi în şcoală . Ne e dor şi de clădirea şcolii, deorice lucru care îi aparţine şi de care noi am fost legate opt ani dezile. Ne dăm seama că aveţi un program aglomerat, ca de obicei, oactivitate neîntreruptă şi de aceea suntem sigure că vă bazaţi tot pevechiul cros, de acasă la şcoală şi tot aşa mereu. Vă urăm sănătateşi succes în activitatea importantă pe care o desfăşuraţi .

Cu mult respect, Movilencele”Cei veniţi de departe au evocat locul natal pe care îl poartă

în suflet toată viaţa şi care pentru ei înseamnă ,,acasă”, întoarcerea larădăcini, acolo unde cu toţii ne aflăm odihna. Ne întoarcem laizvoare, ne întoarcem la rude, la prieteni, la vecini, pe care îi găsimdin ce în ce mai bătrâni, mai neputincioşi şi la care venim cu drag decâte ori avem prilejul. Au povestit, s-au întrebat de sănătate, de

25

realizări, s-au bucurat de revederea locului natal, de ,,uliţacopilăriei”. Cu toţii au devenit copii pentru o zi , pentru că imagineacopilului este o izbândă a simplităţii naturale, a spontaneităţii fărăpremeditare şi gânduri ascunse. Copilăria înseamnă dobândirealiniştii sufleteşti şi a încrederii în sine, concentrarea sentimentelor debucurie, de preaplin sufletesc .

Au fost prezente la întâlnire şi doamnele Coman Corneliaşi Mica Datcu, fiice ale satului, medici de excepţie, mulţi ani,directori ai Spitalului Orăşenesc Ţăndărei şi ai Casei Judeţene deSănătate, ajutorul şi speranţa cetăţenilor din Movila. Au fost prezenţizeci şi zeci de asistenţi medicali, de ingineri, profesori, agronomi,cetăţeni ai comunei de ieri şi de azi. Oare cei care s-au înstrăinat şinu mai vor să aibă nici o legătură cu trecutul, ce satisfacţii au? Cineîşi va mai aminti de ei ? Când mai au prilejul să se bucure? De aceea,concluzionez cu câteva reflecţii :

„Unii trăiesc fără nici un ideal, fără nici o ţintă, trec prinlume ca nişte fire de paie pe un râu. Nu merg ei, îi duce curentul.”(Seneca)

„Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal rideazăsufletul.” (George Enescu).

Nu devii bătrân pentru că ai trăit un număr de ani, deviibătrân pentru că ai dezertat de la idealul tău. M-aş bucura nespusdacă aş fi considerată şi eu fiică a satului acesta, pe care l-am slujittimp de 37 de ani, unde am venit împreună cu soţul în 1974, doar cuun geamantan şi acela cu cărţi: eu, profesor de matematică, el,inginer agronom. Am crescut trei copii, trei ingineri, care nu uităsatul în care s-au născut. Ca dovadă, băiatul meu, inginer de profesie,are formaţie fiind şi solist de muzică populară şi-a luat numele descenă ,,Cătălin Ialomiţeanul” şi nu uită niciodată să amintească, înemisiunile de televiziune unde este invitat, de meleagurile natale, să-isalute pe toţi movilenii şi să mulţumească tuturor celor care aucontribuit la formarea şi educarea lui. El a cântat împreună cu alţiartişti invitaţi la sărbătoare.

Ce bine ar fi să avem şi la noi în Movila o sărbătoare asatului, ori de ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, la hramulbisericii din sat, pe 8 noiembrie, ori de Sfânta Maria, pe 15 august,aşa cum au propus o parte din fiii satului la o întâlnire, când auaniversat 35 de ani de la absolvirea a opt clase. Aş vrea ca aceastăsărbătoare să aibă loc atâta vreme cât mă mai pot bucura, să văd cum

26

personalităţi ale satului sunt răsplătite cu ,,Titlu de cetăţean de onoareal comunei”, cum se prezintă realizările tuturor cetăţenilor comunei,pentru că avem ce să spunem. Tare mult mi-aş dori să nu seîmplinească ,,profeţia” unui coleg , student la medicină pe vremeaaceea, pe care l-am cunoscut într-o tabără studenţească şi care ,,m-aîncurajat” cu privire la profesia mea, zicând: ,,O să ajungeţi şi voi,fetele de la Institutul Pedagogic, nişte amărâte de dăscăliţe de ţară...”Oare aşa să fi fost ?

Ştiu atât, că, indiferent de ce se spune, mi-am iubit meseriaşi, dacă s-ar întoarce timpul şi aş fi pusă din nou să aleg, n-aş ezita oclipă: aş alege tot munca cu copiii. Ei mi-au dat putere şi optimism şimi-au ţinut veşnic tinereţea sufletească, încrederea în oameni şioptimismul.

Prof. Dăscăliţa Elena, Şcoala cu clasele I-VIII MovilaIalomiţa

27

FIII SATULUI DE IERI I DE AZI ȘDIN COMUNA OGRADA

Printre fiii satului de ieri se numără şi bine-cunoscutuldirijor şi compozitor de talie internaţională, Ionel Perlea, născut la13 decembrie 1900 în Ograda - Ialomiţa şi decedat la 29 iulie 1970 laNew York. A trăit într-o familie numeroasă, în care părinţii erau denaţionalităţi diferite, tatăl sau, Victor Perlea – român şi mama sa,Margaretten Haberlein – de origine germană. Copilăria şi-a petrecut-o alături de fraţii săi pe malurile Ialomiţei, printre copiii ţăranilor dinsat. Printre primele sale compoziţii muzicale se numără şi valsul“Plimbarea la câmp”, intitulat mai târziu „Ograda vals”. Devinedirijor al Operei Române şi al Orchestrei Radio, între anii 1929-1932şi 1934-1936, directorul Operei Române. În anul 1983, casa dinOgrada devine casa memorială organizată şi administrată de MuzeulJudeţean Ialomiţa, fiind inclusă pe lista „Monumentelor Istorice alejudeţului Ialomiţa”.

Ocupa iile oamenilor din Comuna Ograda s-au schimbat cuțtrecerea timpului. Dacă, în trecut, oamenii se ocupau cu agricultura iș

28

cu cre terea animalelor, acum ace tia lucrează în diferite domenii peș șbaza studiilor. Tradi iile au fost păstrate cu sfin enie de către cre tini.ț ț șUna dintre personalită ile comunei Ograda, Ionel Perlea, nu a fostțuitată. Acestuia i s-a păstrat casa, care mai târziu s-a transformat în„Casa Memorială Ionel Perlea”. Aceasta a devenit un muzeuimportant al Jude ului Ialomi a. Prin operele sale, Ionel Perleaț țdovede te că a fost, este i va fi un compozitor i totodată un dirijorș ș șimportant pentru oamenii de aici, de la noi din ară, precum i pesteț șhotare.

Astăzi, în comuna Ograda există personalităţi deosebite,unele care s-au născut aici şi care, încă mai locuiesc, dar şi persoanecare s-au integrat aici. Printre acestea se numără: preoţi, profesori,medici.

Unul dintre fiii satului de azi al comunei Ograda esteLauren iu Rotaruț , bass-baritonul de talie interna ională, născut pețdata de 25 octombrie 1978 în comuna Ograda, jude ul Ialomi a. Aț țabsolvit cursurile claselor I-VIII la coala din comuna Ograda. Așurmat cursurile Seminarului Teologic Bucure ti, apoi cele aleșUniversită ii de Muzică Bucure ti – sec ia canto clasic. Domnulț ș țRotaru are multe premii i burse în SUA. Începând cu aprilie 2004, așdevenit solist al operei din Connecticut. În prezent, locuie te înșHartford. Comuna Ograda se mândre te cu „fiul satului”, Lauren iuș țRotaru, deoarece a luat pe urmele sale i numele comunei Ograda cușcare se mândre te că este „ ăran”.ș ț

29

Oricâtă vreme ar trece i oricât s-ar moderniza lumea, timș șcă locuitorii satului Ograda vor rămâne ni te oameni gospodari,șharnici, muncitori, buni i one ti. Fa ă de trecut, localitatea a avut oș ș țînflorire a popula iei cât i a teritoriului intravilan. Via a din satulț ș țnostru se apropie din ce în ce mai mult de cea de la ora , având înșvedere că se află între două ora e. Fiii satului de ieri împreună cușpărin ii lor î i aveau hrana din curtea lor, produsă de ei, prin cre tereaț ș șanimalelor i nu existau produse comerciale din magazine ca acum.șFiii satului de azi sunt mai moderni, au haine „de firmă”, a a cumșspun ei, pe când fiii satului de ieri aveau un port specific. Fiii satuluide ieri nu aveau multe studii, deoarece ei se ocupau mai mult cumunca din agricultură, dar fiii satului de azi fac coli, facultă i numaiș țpentru a deveni ceva important. Fiii satului de azi nu î i mai aducșaminte de satul în care s-au născut, de ograda în care s-au jucat i deșplaiurile verzi i frumoase ale Bărăganului. Fiii satului de azi nu seșmai ocupă de pământurile bunicilor, de care ace tia au avut grijă deșmici copii. Fiii satului de azi merg la ora pentru a- i face studiile, seș șmută la ora i uită de meleagurile natale.ș ș

Toate aceste schimbări s-au datorat în elegerii gre ite aț șdemocra iei care a schimbat totul, inclusiv atitudinea oamenilor.ț

Eseu alcătuit de: Dănescu Luciana, Mihai Daiana,

Mladin Alina i Zaharescu Elena, eleve la coala cu clasele I-VIIIș Ș„Ionel Perlea” Ograda din jude ul Ialomi a. ț ț

Coordonator, Profesor Petre Mariana

30

MONOGRAFIE SENTIMENTALĂ

Mulţi spun: Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi tâmpla destele”. Puţini spun: „E cu neputinţă să iubeşti şi să fii înţelept”. Şifoarte puţini spun: „Pentru a iubi pe cineva trebuie ca din când încând să-l părăsim”. Cine are dreptatea cea mai mare?... Niciodată nuvom şti cu adevărat. Ne bucurăm adesea de prezenţa sau existenţacuiva; ne mirăm rareori sau cel puţin o dată-n viaţă că cineva ni sepotriveşte şi este ceea ce îndelung am căutat şi am aşteptat. A fiblând, a zâmbi şi a iubi te pot face veşnic îndrăgit. Dacă din toatedarurile vieţii nu dăruieşti iubire şi bunătate, toată bucuria vieţii taledispare, fără să vrei, fără să ştii. Şi niciodată nu poţi fi melancolicdacă nu ai iubit; oamenii superiori în filozofie, în poezie sau artă suntsclavii melancoliei. Spiritul şi iubirea lor au picurat şi s-au condensatîn gânduri şi trăiri alese, în opere de artă născute pentru eternitate.Unora le place atmosfera de grup; alţii trăiesc singuri pe lume, fie

31

pentru că aşa le place, fie că sunt „singuri în doi”… Şi unii, şi alţiitrăiesc clipe de rătăcire şi de iubire şi de uimire şi de mirare şi dedisperare. Toţi gândim uneori: cum trec anii peste noi şi noi cumtrecem prin ei… Şi-n fiecare an trăim emoţii de primăvară, emoţii devară, emoţii de toamnă, emoţii de iarnă; şi-n fiecare an numărămbucurii şi tristeţi, atâtea câte au fost… Iar când afară plouă, o ploaiede gânduri ne cuprinde şi încercăm să aducem pentru fiecare din ceidragi o bucurie cât de mică, dar bucurie să fie.

În general, avem timp toată viaţa pentru a dărui şi a ne dăruibucurii. Şi niciodată nu putem fi atât de egoişti şi insensibili încât săne iubim cel mai mult pe noi; şi fiecare pe el însuşi. Fiecare arelibertatea de a căuta fericirea oriunde; uităm adesea că ea se găseşteatât de aproape de noi, în lucrurile fireşti şi mărunte. Să ne facemtimp să le vedem!

De-a lungul vieţii ne stabilim şi restabilim obiective şipriorităţi; stăpânim arta de a ierta; iubim noutăţile; încercăm să fimoriginali, plăcuţi, generoşi; ne înconjurăm de culori calde,sentimentale. Ar fi ideal, plăcut, drept şi frumos să ne întristăm câtmai puţin, să ne bucurăm cât mai mult, să fim optimişti, să avemputerea şi curiozitatea de a ne redescoperi şi recreea propria căldurăsufletească. Atunci când vine primăvara şi salcâmii „înnebunesc” de-atâta albă floare, să „înmugurim” şi noi, să „luminăm” în jur, dăruind„raze” de iubire şi de înţelegere. Să fim spirite libere, energice şiîncrezătoare; să gândim pozitiv, să ne „colorăm” viaţa cu bucuriiprimite sau dăruite; să adunăm gânduri bune în prag de sărbători, săînşirăm frumoase amintiri, ca mărgelele pe aţă; să păcălim tristeţile şideznădejdile, dintr-o simplă motivaţie: viaţa este unică şi irepetabilă!(să ne reamintim mai des acest teribil adevăr). Să schimbăm idei şisentimente, căci suntem simpli pământeni, trecători prin această viaţăcare, dacă-ţi faci timp să vezi şi să-nţelegi, este mult prea frumoasă!Să ne acceptăm mai uşor unii pe alţii, cu defecte şi calităţi, cusperanţe şi dezamăgiri; a greşi e omenesc, a ierta e dumnezeiesc. Şidiferenţa, singura care poate face diferenţa, să fie doar frumuseţeainimii. Oricând, oriunde să fim mai buni, să dăruim mici şi maribucurii, de la un gând bun şi-o dulce mângâiere, până la eternul „Teiubesc!”. Să nu fim obligaţi la sinceritate, să ne dorim sinceritateachiar dacă uneori ne urcă sau ne coboară. Şi-n inima noastră, de celemai multe ori, să fie mai mult ca perfectul, deşi trăim într-o lumenebună, nebună, frumos de nebună! Şi când ni se întâmplă minunea

32

de a ne fi dor de cineva, să-l căutăm şi-n acea clipă de iluminaresufletească să nu ne sfiim a-i spune: „Te iubesc!” Nu se ştie dacă adoua şansă va mai exista… Timiditatea poate ucide cele maifrumoase sentimente şi amintiri…

Am scris toate acestea când era linişte printre amintiri… N-am scris din rătăcire, ci din iubire şi eternă amintire… pentru cine?Pentru prietena mea de suflet, doamna Garbacia Elena, referentmuzical la Centrul Judeţean de Promovare şi Conservare a TradiţieiIalomiţene, solist de muzică populară, membru în AnsamblulFolcloric „Doina Bărăganului”, consăteancă cu care eu mă mândresc.Am petrecut împreună clipe frumoase care m-au maturizat spiritual şiîmbogăţit moral. Nimeni până acum nu a aşternut pe hârtie gânduri şisentimente despre această doamnă a cântecului popular ialomiţean.Poate şi pentru că noi, românii, greşim de veacuri, uitând a iubi şiaprecia valorile spiritualităţii româneşti, cât sunt încă pe pământ, nuîn gând, cât sunt încă în lumea cu dor, nu în cea fără de dor.

Doamna Elena, acest eseu este o declaraţie de dragoste,scrisă cu drag şi cu gândul la folclorul românesc pe care-l îndrăgiţi şicăruia cu sufletul vă dăruiţi.

Mi-aduc aminte de zilele de primăvară sau de vară, detoamnă sau de iarnă, când, dintr-un sincer respect şi o veşnicăadmiraţie, vă căutam… Pe scenă sau acasă, la birou sau la colindat,aproape întotdeauna vă găseam şi regăseam cu zâmbetul pe buze şicu braţele deschise. De multe ori mi-am spus că, alături de prietenamea din Italia, sunteţi „sora” mai mare, de care am nevoie, pe caremereu mi-am dorit-o şi pe care viaţa cu drag mi-a dăruit-o. De câteori, după ce ne despărţeam, îmi spuneam: „Ce bine că eşti, ce mirarecă ne-nţelegem şi ne potrivim atât de bine”. Eu, care, atunci cânderam eleva Liceului Pedagogic Slobozia, îmi doream să devin solistde muzică populară; poate şi pentru că doamna Elena mi-a fostprofesoară în gimnaziu, la Şcoala Griviţa. Eram tare mândră peatunci pentru că, alături de dumneaei şi de alte profesoare, eramsingura elevă membră a unui grup vocal folcloric, cu multe ieşiri pescenă, în afara satului. Nu mai ştiu ce cântece interpretam, dar ştiucă-mi plăcea foarte mult de doamna Elena; era plăcută, se făceaplăcută şi cânta frumos.

Anii au trecut şi azi, acum, cu maturitate şi înţelepciuneculeasă din lume şi din cărţi, pot spune că doamna Elena este un ombun, bun de pus pe rană; un om frumos, cu suflet duios şi voios.

33

Stăpâneşte o profesiune care luminează, o profesiune-vocaţie şidăruire, pentru că ea răspunde unor nevoi adânci ale sufletuluiromânesc. Căci ce sunt oare folclorul românesc, muzica populară,datinile şi obiceiurile strămoşeşti?... „Pâinea” sufletului românesc.Prin tot ceea ce face şi-a câştigat paşaportul pentru eternitate. Dacăm-ar auzi, ar spune că sunt vorbe mult prea mari… Da, vorbe mari,sincere şi adevărate, aşa cum sunt cântecele, şi gândurile, şimângâierile, şi sfaturile dumneaei. La începuturi, când ne întâlneam,trăiam emoţii greu de stăpânit; cu timpul, cunoscându-ne reciproc,ajutându-ne, sfătuindu-ne… recunosc, cu mare bucurie, ce ne leagă:o divină reciprocitate afectivă.

Dau dreptate marilor gânditori care cred în filozofiaunificatoare a vieţii. Îmi dau dreptate mie însămi, căci ştiu că acolo,la Griviţa, la intrarea în sat, pe strada principală, într-o căsuţă mică şiplăcută, a copilărit şi mai trăieşte încă, un om bun, cu suflet deschis,cu o nobilă capacitate de a iubi. Cine o cunoaşte cu adevărat, ştie căîn preajma sa te bucuri de securitate emoţională, de viaţă, de reuşiteşi-mpliniri. Se spune că „în mintea omului întotdeauna va exista unaltul ca reper, ca model”; reperul meu în arta de a iubi şi a ierta estedoamna Elena.

Sufletul poporului român se manifestă prin limbă, prinmituri şi obiceiuri. De la mine, gânduri „flori” şi flori în prag pentrucei care stau de veghe la nemurirea românismului şi adună, dăruindapoi, gânduri bune şi nestemate de cântec românesc. Cât de mult s-arînălţa spiritual, doamna Elena rămâne totuşi un om obişnuit, de o rarăsimplitate, care ştie să prezinte un festival de folclor pe marile scene,dar şi să-ngrijească florile-n grădină. Oricât de mult ar colindadepărtările cu minunatele-i cântece, îşi găseşte timp, în fiecareanotimp, să meargă la biserică, să cate calea spre cimitirulpreabunilor săi, să stea la sfat cu lumea satului, să-i înveţe pe copiiCaloienii, Caloiţa, Paparudele şi-atâtea, şi-atâtea perle de folclorautentic românesc. A fost oaspete drag al marilor zone folcloriceromâneşti, dar şi al multor concursuri şi festivaluri internaţionale defolclor. Este sociabilă din fire, manifestă grijă şi afecţiune faţă de ceinevoiaşi, impresionează prin capacitatea de a face faţă emoţiilor, de aiubi, de a se adapta lumii şi vremurilor noi cu mulţumire. Sensulpersonal al vieţii sale pare a fi împlinirea şi iubirea. Pentru mine, ceamai dreaptă clasificare a oamenilor este după darurile lor naturale.Este doamna Elena un „ghid” pentru carieră şi succes, pentru

34

împliniri personale şi profesionale, pentru verticalitate şi bun-simt,pentru iubire, simplitate şi patriotism. Ca să-mi dai dreptate, atât îţitrebuie: să-ţi faci timp, să ai răbdare să o cunoşti, să-i fii alături. Şifără a vorbi în termeni mult prea academici şi totuşi realişti, aş spunecă se bucură de „job performance” (performanţa muncii), datoratmultiplelor aptitudini şi atitudini pozitive, unor valoroase iniţiativesociale şi culturale, unui nivel de aspiraţie ridicat, unor contribuţiiculturale de mare profesionalism, unor alese abilităţi de comunicare,unei ambiţii şi dăruiri molipsitoare. Are un fel de a fi care elibereazăenergii pozitive şi dinamizează cele mai pesimiste stări de spirit.

Fiecare dintre noi vede în copilărie o „poveste” a proprieivieţi, o poveste pe care o scrie numai pentru el însuşi. Când era copil,doamna Elena şi-a scris o poveste simplă: să fie om bun şi să ducămai departe cântecul moştenit de la tatăl său. I-a reuşit… Mai târziu,în tinereţe, a adăugat detalii la poveste, iar la maturitate a făcut micischimbări. Mă bucur că sunt un mic „detaliu” din povestea vieţii sale,o viaţă cu un scenariu de învingător. „Învinşii lasă lucrurile să seîntâmple, învingătorii fac lucrurile să se întâmple”. Şi-a împlinitaproape toate visele adunate peste ani pentru că şi-a păstrat starea debine fizică şi psihică. Este mai tot timpul bine dispusă să repetesentimente şi atitudini pozitive. În lumea spiritului său, folclorul estepe primul loc; cu el îşi decorează şi ne decorează viaţa. În lumeacopiilor se bucură de atracţie pentru că este caldă şi plăcută, pentrucă picură în urma sa încredere şi optimism, pentru că-şi respectăpropria viaţă şi pe-a celorlalţi. Şi eu învăţ de la doamna Elena: cumsă mă menţin un adult generos, cum să caut şi să practic idei de-nţelepciune, cum să găsesc drumul cel mai scurt de la opinii laatitudini. Şi cum toată viaţa noastră este o oscilaţie între douăextreme, Bine-Rău, mă încăpăţânez să-ndrăgesc întâia extremă. A nuse-nţelege că doamna Elena este mult prea perfectă; nici eu nu sunt;şi care dintre noi poate spune că este…? Acum doamna este la vârstamaximei inspiraţii şi înţelepciuni, la vârsta când şi-a transformatmeseria în măiestrie şi pasiune, la vârsta când îşi poate face timppentru „lectura” amintirilor de peste ani. Căci doamna este un omnormal, care ştie că numai normalitatea asigură armonia şifrumuseţea vieţii. A trecut prin experienţe de viaţă de neuitat, a trăitevenimente de viaţă care au dat sens şi valoare devenirii sale ca om ţirapsod popular. Şi tocmai de aceea poate da sfaturi. Un om ţi se

35

arată mai bine aşa cum este el de fapt şi după sfaturile pe care ţi ledă.

Recunosc că trăirile mele pentru doamna Elena suntsubiective şi personalizate cu gânduri şi sentimente mult prea sincereca să fie de crezut. Cum am ajuns să gândesc ceea ce gândesc, săsimt ceea ce simt…? Simplu: trăind alături alese clipe cărora demulte ori am vrut sa le spun – „Stai”! Doamna are o toleranţă divinăla răutăţi; pentru aceasta şi pentru multe altele pot spune că esteconsilierul meu personal, a cărui empatie s-a transformat în simpatiereciprocă. M-a învăţat că fiecare dintre noi are dreptul la propriilesentimente, că putem prelungi copilăria spre viitor, că fericirea esteîn lucrurile mărunte, că este bine să stăpâneşti simţul măsurii şi alarmoniei dacă vrei să fii fericit. De fapt, eu cred că doamna adescoperit forţa care îndeamnă să te alături celor buni: starea de binepersonală.

De obicei, dacă zâmbeşti unui copil, îţi zâmbeşte şi el; dacăzâmbeşti unui adult, acesta se întreabă de ce îi zâmbeşti. Doamna nuface parte din categoria celor din urmă. Zâmbeşte des şi îi placzâmbetele celor din jur, fără să se întrebe de ce zâmbesc. Deseori am“filozofat” împreună pe diverse teme; şi deseori am concis că noi,românii, astăzi şi acum, avem nevoie de o “primăvară” nouă, o“primăvară” a sufletului şi a spiritului; un spirit nou şi o inimă nouă,plină de înţelegere şi de speranţă. „Un om nu poate trăi pe pământdacă nu are o bucată de cer în sufletul său” pe care o putem numiinstinct al binelui sau perseverenţă în bine sau solidaritate trainică.Numai astfel poţi fi maestru în „arta citirii sufletului”. Doamnastăpâneşte o uimitoare intuiţie de a şti foarte multe despre cinevaîntr-un timp scurt, uneori chiar dintr-o privire; nu-i plac oameniinesinceri sau teatrali, care vor să pară ceea ce nu sunt în fapt. „Lumemultă, oameni puţini”, afirmă deseori şi niciodată nu se lasă păcălităde aparenţele pe care le trece prin filtrul propriilor convingeri.Deşi a trăit şi triste evenimente (pierderea soţului şi a dragilorpărinţi), are o atitudine pozitivă faţă de viaţă, scrie şi rescrie exerciţiide admiraţie pentru unica noastră viaţă trecătoare. Şansa sa în viaţă afost optimizată şi de propria sa dimensiune afectivă, şi de credinţa căunicul timp care poate fi experimentat este cel prezent. Îi place săfacă fapte bune, este deschisă şi onestă, trăieşte cu emoţie sărbătorilede peste an, a căror semnificaţie şi rezonanţă o sensibilizează uneoripână la lacrimi.

36

Voltaire spunea cândva: „Adevărata frumuseţe izvorăşte dinsimplu şi simplitate”. Acesta ar putea fi unul dintre mottourilepotrivite biografiei doamnei Elena. Iubeşte şi limba română, iubeştepoezia şi scrisul frumos şi deseori, în întâlnirile noastre, fără să-şi deaseama, mă uimea cu pledoaria sa pentru lectură şi cultură. A avutnorocul de a cunoaşte mulţi oameni de seamă, români adevăraţi;chiar dacă erau simpli ţărani sau profesori universitari sau poeţi saurapsozi. Deşi pare demodat, îi plac patrioţii, ceea ce poetic am puteaspune – „lumina de om şi de neam românesc”; despre dăruireaacestora afirmă că este ceva ce nu încape în cuvinte. Merge des labiserica din satul nostru natal, Griviţa; şi-i place să prelungeascătrăirea din acest lăcaş sfânt în viata cotidiană. Cu-atât mai mult, cucât „trăim o perioadă de schilodire sufletească” (sensibil adevărprezentat de Dan Puric în superba sa carte – „Despre oameni”). Caspiritualitate, m-au influenţat puternic: în lumea artelor – doamnaElena, în lumea cărţilor – Dan Puric. Multe din concepţiile despreviaţă şi despre oameni ale doamnei se regăsesc şi în paginile acestuimare scriitor contemporan. Acesta afirmă că a cunoscut „oameni alecăror fapte sunt o dovada că nesimţirea le-a luat şi ultima celulă dincreier”. Am râs copios şi mai râd şi acum când recitesc aceastăasociere literară“. Ce mai scrie Dan Puric: „nu ne mai înţelegem înromâneşte; ne trebuie dicţionar român-român”; „poţi vorbi tăcând”;„cunoaştem multe, totul, fără să înţelegem nimic”; „credinţa e ca opasăre cu două aripi: eu sunt o aripă, tu eşti o aripă; ne rugăm şizboară”. Triada aceasta de potrivire în idei şi sentimente o iubim: eu,Dan Puric, doamna Elena. Ştim să spunem frumos lucruri neplăcute,sfidăm monotonia, condimentăm viaţa cu multă atitudine, avemdorinţa de a ne reinventa, ştim preţul înţelepciunii şi constatăm cutristeţe un omniprezent „dezmăţ care poartă numele de libertate” (pecare fiecare o înţelege şi o practică aşa cum vrea). Este o trudăonorabilă să simţi toate acestea; fie că eşti părinte-părinte, părinte-artistic, părinte-cărturar, părinte-spiritual, părinte-educaţional. Cinevaspunea: „suntem stăpânii vorbelor pe care nu le-am spus şi sclaviivorbelor deja rostite”. Îmi sunt tare dragi toate aceste vorbe adunateîntr-o monografie sentimentală. Şi dacă voi scrie vreodată o carte –sinteză de amintiri, doamna Elena nu va fi nici la început, nici lafinal, ci în prefaţă, ca un model frumos de luat în viaţă. DoamnaElena nu cred că s-a gândit vreodată că eu aş putea-o asemăna cuunica Coloană a lui Brâncuşi. În grădina folclorului ialomiţean, este

37

un „albastru vertical”, un „verde orizontal”. Kant afirma: „importante să ştii ce face omul atunci când nu îl vede nimeni”. Mi-ar plăcea săo văd pe doamna în căsuţa de la ţară; probabil… simplitate, covoraşe,muşcate, busuioc cu noroc, ulcele la grindă, preşuri până-n tindă,marame şi ii, bundiţă şi cojocel şi mult, mult cântecel. Monografiesentimentala la final… „Nu-mi pare bine că s-a terminat, ci-mi parebine că s-a petrecut”.

Versuri din cântecele doamnei Garbacia Elena:

“Care-i locul cel mai sfânt –Satu-n care m-am născutŞi-n care-am copilăritDe-al meu sat ce drag mi-e mie.

M-am întors la mine-n sat Să-ntâlnesc pe cin’ mi-e drag În sătucul cu salcâmi Unde-s părinţii mei buni.”

“Foaie verde lin, pelinRău e, Doamne, prin străiniCa desculţ prin mărăcini. Când eram la tatăl meu Tot bine eram şi eu. Chiar de făceam cât de rău Tot zicea „copilul meu”.

Înv. ARON VIORICA MAURAGrup Şcolar „Areta Teodorescu” Griviţa

38

O LACRIMĂ PENTRU UN EROU

Să deschidem o pagina a istoriei neamului românesc printânărul erou al Griviţei, Areta Teodorescu.

La 24 octombrie 1894 s-a născut în comuna Griviţa, judeţulIalomiţa, cel care, student în anul III al Şcolii Superioare deSilvicultură Bucureşti – Băneasa, devenit sublocotenent, a fost parteactivă la sângeroasele confruntări din Cadrilater, în primul războimondial, unde simţământul său de român l-a purtat spre supremulsacrificiu pentru apărarea pământului strămoşesc.

Era fiul cel mai mare dintre cei patru copii – doi băieţi şidouă fete – ai familiei preotului din comuna Griviţa, Teodorescu Ioanşi Ştefania - născută Săvulescu. Pentru el nimic nu era mai de mareinteres decât cartea şi instruirea spre folosul propriu, dar şi al celordin jurul său. Cei ai familiei şi prietenii îi spuneau Haret, însă numelesău de botez era Areta, numele Sfântului Mucenic. Şcoala primară –

39

cinci clase – a frecventat-o în comuna natală, absolvind în anul 1906,cu premiul I în toţi anii. Capacitatea de înţelegere şi dorinţa de apătrunde în tainele ştiinţelor, pe care primii ani de învăţătura i le-autrecut succint prin sfera percepţiei, au determinat familia să-l sprijineîn aspiraţiile sale şi, astfel, în septembrie 1906, reuşeşte la examenulde admitere, devenind elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” dinBrăila. Elev sârguincios, s-a remarcat în studiul matematicii, dar şi alştiinţelor naturii. Cu o deosebită dragoste se apleca asupra studiuluiistoriei. A încheiat cu succes cei opt ani de studiu liceal, ca absolvental secţiei reale.

În vara anului 1914 a susţinut examenul de admitere laŞcoala Superioară de Silvicultură, devenind student. Bucureştiul l-apus în contact cu o lume nouă. Este prezent în toate câte i-au apărutîn cale ca emulaţie intelectuală, consecvent simţămintelor lui de fiual unui popor care nu a ştiut ce-i liniştea şi prosperitatea şi faţă decare se considera dator. Finele anului 1914 îl găseşte membrudeosebit de activ al „Ligii Culturale”, sub auspiciile profesoruluiNicolae Iorga. În vara anului următor este prezent la cursurile„Universităţii populare de la Vălenii de Munte, unde profesorulIorga, cu vervă şi erudiţie, susţinea neîntrecutele prelegeri despreistoria, latinitatea şi fiinţa poporului român. Primul an de studenţieşi-l cârmuieşte cu chibzuinţă, fiind prezent şi la prelegerile altorpersonalităţi ale acelor timpuri, printre care A. D. Xenopol şi BogdanDuică. Împreună cu colegii şi prietenii săi, animaţi de aceleaşisimţăminte, îşi petrecea duminicile prin diferite localităţi rurale,sădind în sufletul celor mulţi sămânţa dragostei de neam şi de ţară, pecare o preluase de la titanul istoriei, neobositul Nicolae Iorga. Princare sate şi-a purtat cuvintele e greu de menţionat; cert este că în varaanului 1916 trecuse şi prin satul Tigveni din Oltenia. Bruma de banice-i agonisea, uneori din chetă publică, era investită în cărţi; aşa areuşit să înfiinţeze Biblioteca sătească a comunei natale.

Dar anii tinereţii lui au fost perioada de vremuri tulburi, dealtfel ca şi a multor generaţii din trecut, obligându-l în vara anului1915 la satisfacerea stagiului militar. Cu termen redus, a absolvitŞcoala de ofiţeri în rezervă, eliberându-se cu gradul desublocotenent. În anul 1916 nu se mai poate înscrie în anul III defacultate, fiind concentrat. Devine combatant al regimentului 23 deInfanterie Călăraşi, aflat în dispozitivul de apărare a graniţei dinCadrilater; aici îl găseşte începutul războiului. Participă la

40

sângeroasele confruntări de la Turcucaia şi apoi la cele de la Aidemirdin 5-6 septembrie 1916, unde a căzut la datorie. Care au fostîmprejurările în care s-a sfârşit nu sunt cunoscute, pentru că, însălbăticia lor, atât războinicii bulgari cât şi populaţia civilă auexterminat răniţii şi prizonierii, înlăturând şi rămăşitele pământeştiale acestora. Tatăl său a căutat zadarnic vreo urmă, nefiind chip săgăsească loc de cruce şi mormânt. Acasă nu a mai ajuns decât lada sade campanie. Documentele oficiale l-au înregistrat ca dispărut înluptele de la Aidemir, ca şi pe alţii dintre cei 800.000 care şi-au datviaţa înfăptuind România Mare.

A fost unul dintre aceia care n-a avut parte de creştinesculloc de odihnă. Consătenii săi şi cei care l-au cunoscut şi-l aminteaucu multă consideraţie, admiraţia şi dragostea lor concentrându-se înexpresia ”ce băiat bun era bietul Haret”.

Membrii cercului de istorie Naparis- Griviţa

41

FIUL SATULUI, ŞTEFAN BĂNULESCU

Un sat este o aşezare umană specifică mediului rural. Deobicei, acest tip de a ezare este mai mare decât un ș cătun i mai micășdecât un oraș. După o altă defini ie, satul este o a ezare umană maiț șpu in dezvoltată din punct de vedere edilitar gospodăresc, a căreițpopula ie se ocupă în deosebi cu agricultura, constituind o categoriețsocial - teritorială complexă; este alcătuită dintr-o aglomerare de casei construc ii gospodăre ti anexe într-un teritoriu cu specific rural. ș ț ș

Satele erau cea mai răspândită formă de comunitate până laînceputul Revolu iei industrialeț , care a dat startul procesului deurbanizare. În vechime, casele erau situate unele lângă altele pentruapărare (cuvântul „sat" provine de la latinescul fossatum, careînsemna fortifica ieț ), iar zona dimprejur era cultivată. Termenafectuos cu care se adresează cineva mai în vârstă unei persoanemai tinere de sex bărbătesc. 2. Fig. Cetă eanț , membru al uneicolectivită iț (de care acesta se simte foarte ata atș ). - Lat. filius.

tefan BănulescuȘ , romancier i scriitor român, s-a născutșpe 8 septembrie 1926 în comuna Făcăeni, jude ul Ialomi a, şi aț ț

42

decedat pe 25 mai 1998. A fost al optulea fiu dintre cei unsprezece aiplugarilor Ion i Elena Bănulescu. Între anii 1938 - 1945 urmează iș șabsolvă Liceul Teoretic tirbey-Vodă din Ș Călăra iș , sec ia limbațlatină. Mai târziu, în 1948 – 1952, urmează i absolvă Facultatea deșFilologie din Bucure tiș , având ca profesori pe George Călinescu,Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur.

Harta numită „opera lui Ştefan Bănulescu” cuprindeurmătoarele scrieri ale autorului: Iarna bărbaţilor şi o creaţie similară– Condrat – publicată recent în „Viaţa Româneasca”; poemele dinCântece de câmpie; eseurile reunite sub titlul Scrisori din provinciade Sud-Est sau o bătălie cu povestiri; romanul Cartea de la Metopolisşi bucăţile din proiectatul roman Metopolis, texte memorialistice dinpostumele Elegii la sfârşit de secol, fragmente memorialistice(Locuri misterioase, lepul, Troienii sau troienile, Moară lui Fuierea,Tabără) publicate sub titlul Din „Memoriile unui om tânăr” în 1988,în paginile „Vieţii Romaneşti” şi reproduse în volumul al doilea al„Operelor”.

Satul reprezintă toposul originilor fiecăruia dintre noi.Această aşezare omenească poate fi asociată cu sintagma „Et inArcadia ego”. Este un fel de Eldorado din care majoritatea scriitorilors-au inspirat.

Cu toţii suntem fii ai satului pentru că rădăcinile noastre îşiau rizomii în pământul strămoşesc.

Făcăeni este unul dintre satele care a dat literaturii un fiuimportant, care s-a individualizat prin opera sa. Astfel că prinnuvelele cuprinse în volumul Iarna bărbaţilor evidenţiază satul cutoată agitaţia specifică, cu problemele fiecărui anotimp,îndeletnicirile specifice oamenilor. Iarna bărbaţilor pare a fi variantaliterară a satului cu scenele surprinse cu un aparat de filmat careînregistrează întâmplările cu încetinitorul, şi uneori parcă surprindecâte un instantaneu al unei întâmplări. Atmosfera cuprinsă în paginilenuvelelor este un tensionată, cu oscilaţii, cu accelerări sau cupoticniri în derularea întâmplărilor.

Prin clasa a zecea am citit pentru prima dată o nuvelă deŞtefan Bănulescu. În timpul lecturii, parcă ceva din mine îmi spuneacă întâmplările s-au petrecut undeva atât de aproape. Menţionez cănu citisem biografia autorului şi nu ştiam că s-a născut în Făcăeni.Mai târziu, destinul a făcut ca într-o zi să obţin postul de profesoară

43

de limba română la şcoala din Făcăeni. În momentul în care am păşitpe pământul acestui sat, am simţit că ceea ce scrisese ŞtefanBănulescu trebuia să se fi întâmplat aici. Tot satul respira paginilenuvelelor din Iarna bărbaţilor. Parcă şi eu am început să împrumutdin accentele acestei lumi pestriţe. Aceste structuri epice dezvoltămitul, oniricul, fantasticul, arhetipul. Din acest punct de vedere,putem regăsi în cazul scriiturii asocieri cu Vasile Voiculescu sau cuMircea Eliade.

Opera lui Ştefan Bănulescu creionează şi accentuează acelsentiment al locului, folosind un mozaic în straturi al geografieispaţiului. Lumea scrierilor lui Bănulescu este una arhetipală, culegile ei, condusă de timp, care poate fi ostilă sau nu, având parcănişte ziduri asemenea Hanului Ancuţei. În acest corpus de opere sepoate observa că natură este stăpâna omului şi că acesta încearcă săsupravieţuiască adaptându-se ei.

Acest fiu al satului Făcăeni, Ştefan Bănulescu, a văzut înpropria-i viaţă, dar şi în a consătenilor lui, mitul, legenda, fabulosul.Fantasticul lui Bănulescu nu este unul absurd, extremizat, ci straniu,şi ezitările realului fac să existe scăpări care îşi au obârşia în legendeşi credinţe populare. Această lume este condusă de propriile legi,astfel că lemnul, peştele, apele, agricultura, pădurea, apicultura,natura dezlănţuită, natura, sursa de trăi, femeile, copiii, bărbaţii,bătrânii, flăcăii, nebunii satului, brigadierii, pădurarii, pescarii,mistreţii, culesul viilor, toate acestea sunt asemenea planetelor cegravitează în jurul unui singur scop, cel al supravieţuirii. Fantasticulde tip folcloric inundă toate straturile existenţei.

A recunoaşte pe cineva drept fiu al satului înseamnă a îlvedea emblemă a comunităţii, un glas al mulţimii, cel în care s-aconcentrat satul cu specificul lui.

Microcosmosul numit sat reprezintă nucleul evoluţieiomului. Deşi oraşul rămâne ceva, acolo, depeizarea te face să înţelegiimportanţa satului în viaţa copilului şi a viitorului adult. Descrierea şiconturarea copilăriei se găseşte în ciclul memorialistic Elegii lasfârşit de secol (în prozele Locuri misterioase, lepulȘ , Troienele,Moara lui Fuierea, Tabăra, din capitolul Călăre ul de argintț ).

Copilăria oraşului o reprezintă satul, care formează valorilespirituale şi te determină să îţi recunoşti originile. Fiii satului care audat valoare literaturii, muzicii, picturii, sculpturii, dansului popularsunt glasurile strămoşilor care s-au propagat precum ecoul şi au

44

transmis suflul specific românesc. Deşi opera lui Ştefan Bănulescueste foarte importantă pentru regiunea noastră, nu este atât decunoscută de către locuitorii acestui judeţ sau poate nici demajoritatea locuitorilor din Făcăeni.

Ar fi necesar ca în şcoală să se realizeze diferite activităţicare să cuprindă momente de omagiere a scriitorului, de prezentare aoperelor acestuia şi de lecturare a acestora.

O mai bună cunoaştere a creaţiilor autorului ar puteadezvolta elevilor sentimentul apartenenţei la un grup social din cares-au evidenţiat personalităţi care au marcat un anumit domeniu lanivel naţional. Recunoaşterea operei în domeniul literaturii şipremierea ei de către specialişti arată originalitatea sursei, anucleului, a perspectivei, a ipostazierii umanului şi importanta satuluică topos.

Profesor Comanici VasilicaVioleta

GSA Făcăeni

45

Aron Emilia, clasa I, Milo e tiș ș

SATUL – ÎN ELEPCIUNE I AUTENTICITATEȚ Ș

Satul e vatrã a unui echilibru spiritual, a unei lumi trecute şiprezente, care pune în valoare locurile şi alcătuieşte scara timpului.Memoria unor vremuri trece exclusiv prin vocile lumii satului, care,în călătoria ei de aici spre dincolo, plânge, se bucură ori cautăunduirile doinelor şi ale baladelor. Caută poezia vieţii purtătoare deadevăruri, poezia rostirilor strămoşeşti, călăuzitoare prin mrejeleexistenţei ce identificã rosturile unor vremi şi ale unei lumi careveşniceşte în aceste originale alcătuiri, în aceste configuraţii rurale ceconstituie zăgazuri împotriva uitării. Prezenţa sacrului în inimaacestei lumi are şi ea atributele veşniciei, sacru însemnând tot ceputem dărui din sufletul şi din avutul nostru pentru a crea veşnicie.

46

În satul nostru, în mijlocul Bărăganului, lângă vechiul drumal poştei de la Bucureşti spre Moldova, se află moşia lui BarbuCatargiu, încă de la 1800. Barbu Catargiu, întâiul prim-ministru alRomâniei Unite, a marcat viaţa celor din Maia. Aici a avut mai întâiconac şi apoi a făcut un castel. Pe vârful dealului din margineasatului, a ridicat un castel cu 52 de camere, cu lampadare din argintmasiv, cu podele de lemn ca o tablă de şah. Aici opreau boierii săpună la cale treburi politice şi tot aici se întâlneau la baluri ce ţineaupână în zori. Erau şiruri nesfârşite de trăsuri şi rochii strălucitoare,parfumuri fran uzeşti se ridicau în aerul încins al câmpiei. Pe-atunci,țBărăganul nu era ceea ce vedem astăzi. Era locul de promenadă almarilor boieri din Muntenia, grădina lor. Castelul de la Maia nu eraînconjurat de câmp gol. Celebrul arhitect peisagist Wilhelm Mayer,cel care a făcut şi Parcul Cişmigiu din Bucureşti, ridicase în jurul luio grădină englezească fabuloasă. Cu fântâni şi alei, cu plante şi floriexotice, cu păuni ce călcau trufaş. Castelul era legat de drumulprincipal cu o alee lungă de aproape un kilometru, ce avea de-o parteşi de alta, pe toată lungimea sa, arbori exotici. Astăzi, au maisupravieţuit numai doi. Se află în curtea bisericii. Sunt singurii arboriSofora din România şi sunt declaraţi monumente ale naturii.

Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, Bucureşti – d. 8iunie 1862, Bucureşti), a fost om politic, lider al partideiconservatoare şi strălucit orator. La 22 ianuarie 1862 devine întâiulprim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline aPrincipatelor. Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862, cândeste asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei. Această „crimăpolitică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul StelianNeagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care aufost speculate de-a lungul timpului i a cărui enigmă nu a fostșelucidată nici până în zilele noastre. Catargiu îşi are originile într-ofamilie boierească din Muntenia, părin ii săi fiind marele vornicțŞtefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica banului Barbu Văcărescu.Studiile elementare le urmează în Bucureşti, la Şcoala grecească dela Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris. Aurmat studii de litere, drept, istorie, filosofie i economie politică. Oșlegendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primuluiministru spunea că o faimoasă ghicitoare din Paris, madameLenormande, i-ar fi prezis destinul tragic.

47

În 1834, tânărul Catargiu revine în ară i se face remarcat înț șcercurile „Societă ii Filarmonice”, iar din 1837 devine membru înțAdunarea Ob tească a ării Române ti. Pe 20 decembrie 1842, esteș Ț șnumit director al Departamentului Dreptă ii, iar pe 23 aprilie 1843țeste ridicat la rangul de clucer i trecut în arhondologie (cronicașrangurilor domne ti). În această perioadă, Barbu Catargiu s-așcăsătorit cu Ecaterina Parravicini, de origine rusă. Cei doi au avut unsingur copil, pe Mariţa.

În contextul interna ional favorabil Unirii Principatelor,țBarbu Catargiu desfă oară importante activită i unioniste, fiind unulș țdintre liderii grupării de ideologie conservatoare din Muntenia.Fondează Comitetul Conservator al celor nouă, un organism politiccare a redactat i a dat publicită ii la 19 martie 1859 cele opt puncteș țfundamentale destinate dezbaterilor i hotărârilor Divanului ad-hoc.șTotu i, Catargiu nu reu e te să fie ales pentru Divanul ad-hoc dinș ș șcauza intrigilor liberale şi atacurilor adversarilor politici. În primulguvern numit de Cuza în Muntenia, Catargiu primeşte portofoliulFinanţelor, în această perioadă activând şi ca membru în ComisiaCentrală de la Focşani. Ulterior, între 30 aprilie – 12 mai 1861,liderul conservator devine preşedinte al Consiliului de miniştrimuntean. Catargiu era ataşat ideii de consolidare a statului român,afirmând în Adunarea Deputaţilor că „nu este destul unirea întreţările surori”, în opinia sa fiind necesară „unirea între fiii ei”, prilejcu care el lansa un dicton pe care dorea a-l înscrie pe steag: „Totulpentru ară, nimic pentru noi”. În primii ani de după Unire,țconservatorii reprezentau cel mai puternic grup politic din cele douăPrincipate. Catargiu s-a afirmat ca lider incontestabil al acesteigrupări, reuşind să ralieze în jurul aceluiaşi program diferitelefacţiuni conservatoare. Cum gruparea conservatoare deţineamajoritatea atât la Bucureşti, cât i la Ia i, cel desemnat la 22 ianuarieș ș1862 să prezideze primul guvern unic a fost Barbu Catargiu.

Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu senumără legea vânzării sării i legea urmăririi veniturilor statului.șAtacat de presa de opozi ie deoarece nu dorea lărgirea drepturilorțelectorale, Catargiu răspunde printr-o lege a presei (23 martie),potrivit căreia poli ia presei supraveghea imprimatele „rău famate” iț școntrola activitatea proprietarilor de chio curi. După problemașelectorală, cea mai intensă temă dezbătută i o importantă sursă deșconflict între grupările politice era reforma agrară. Proiectul a fost

48

combătut intens de opozi ie. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectulțnu inea cont de prevederile Conven iei de la Paris, singura prevedereț țfiind aceea că „ ăranul e stăpân pe munca lui, iar proprietarul pețmo ia lui”. Având majoritatea în Cameră, era evident că executivulșî i va impune voin a. Pentru a împiedica acest fapt, radicalii apeleazăș țla mase i convoacă pe 11 iunie o mare adunare pe Câmpia Libertă iiș țdin Dealul Filaretului. Motiva ia era aniversarea revolu iei de laț ț1848, însă scopul real era exercitarea unei puternici presiuni popularecare să ducă la căderea guvernului. Pe 8 iunie, primul ministrusus ine în Cameră un discurs virulent împotriva acestei manifestări:ț„trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cu itele, ciomegele i chiarț șpu tile, care s-au găsit asupra ăranilor aresta i la Văcăre ti [...] voiș ț ț șprefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreunadin institu iile ării”.ț ț

Asasinarea pe Dealul Mitropoliei. Barbu Catargiu nu- ișdădea seama că anticipa exact soarta ce îl a tepta. După încheiereașalocu iunii virulente, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce lațsediul Consiliului de mini tri. În acel moment observă că trăsura îișlipse te, astfel că prefectul poli iei Capitalei, Nicolae Bibescu, îlș ținvită la el în trăsură pentru a-l înso i. În momentul când trăsurațajunge sub clopotni a de la Mitropolie se aud două focuri de armă.țDin cauza împu căturilor, caii s-au speriat, astfel că trăsura a putut fișoprită după câteva sute de pa i. Primul ministru fusese împu cat înș șspate, la baza craniului. Vestea asasinării a fost răspândită în întregora ul i a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unuiș șînalt demnitar al statului. După cercetări amănun ite, cercul dețsuspec i este restrâns la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescuțşi Gheorghe Bogati, dar nici unul nu a putut fi audiat, căci to i erauțdispăru i fără urmă. Misterul din jurul acestei odioase crime nu a fostțelucidat nici până astăzi. Cercetările au fost sistate din ordinuldomnitorului Cuza, iar ulterior dosarul a dispărut.

Barbu Catargiu a încetat din via ă la vârsta de 54 de ani,țfiind înmormântat la conacul de la mo ia din Maia, conformștestamentului său.

Mormântul lui Barbu Catargiu se află la Biserica“Adormirea Maicii Domnului", care a fost ctitorită de GrigoreFilipescu, terminată în anul 1778 de fiul său, Pană Filipescu. Moşiafamiliei Filipescu, împreună cu reşedinţa boierească, alcătuită din

49

conac, parc şi biserică, au fost ulterior cumpărate de familia Catargiu.În 1862, Ecaterina Barbu Catargiu a restaurat biserica în memoriasoţului ei. Biserica este înconjurată pe trei laturi de un zid vechi decărămidă, iar pe a patra latură, de un gard de fier forjat. Biserica decărămidă, în forma de navă, are la intrare, un pridvor închis.Ancadramentele de piatră la ferestre sunt prevăzute cu grătare de fier,lucrate manual. Catapeteasma de lemn de stejar sculptat datează din1862. În partea dreaptă a pronaosului se află monumentul funerar, demarmură albă, al lui Barbu Catargiu, iar în partea stânga, prin gârlici,se coboară în subsol, unde se găseşte cavoul fostului prim-ministru ișal familiei. Într-un mic hol se află o cruce de lemn, despre care sespune că a fost trăsnită şi năruită de pe biserică de o furtună cu tunetei fulgere, izbucnită chiar în ziua asasinării. În aceeaşi încăpere, peș

un soclu de marmură, unde este gravată data de 8 iunie 1862, se aflăun sicriu în miniatură, de sticlă, care conţine îmbrăcămintea luiBarbu Catargiu

Inscripţia funerară a lui Barbu Catargiu – placă de marmurăalbă inscripţionată şi fixată în dreptul compartimentului cu rămăşiţelepământeşti, la subsolul bisericii “Adormirea Maicii Domnului”:

1862 IUNIE 8. ACI ZACU RESTURILE MORTALE ALEPREA-IUBITULUI MEU SOŢ BARBU KATARGI, DEPUSE ÎNACEASTĂ CRIPTĂ ZIDITĂ SPRE ACEST SFÂRŞIT DE MINE,DEVOTATA ŞI UMILITA SA VĂDUVĂ, ECATERINAKATARGI.

Inscripţie legată de moartea lui Barbu Catargiu – placă debronz cu litere inscripţionate, fixate sub un fragment de cruce dinlemn, la capătul scărilor care coboară la subsolul bisericii AdormireaMaicii Domnului:

ACEASTĂ SFÂNTĂ CRUCE/ FU SMULSĂ DINVÂRFUL BISERICII/ DE O VIJELIE ÎNGROZITOARE/ ÎNACEEAŞI ZI, ORA ŞI MINUTU/, 8 IUNIE 1862, LA 5 ½ ORED.A./, CÂND FU ASASINAT ÎN BUCUREŞTI BARBUCATARGIU,/ LA EŞIREA DIN ADUNAREA ŢERREI,/ ÎNPOARTA MITROPOLIEI.

În acela i parc, preotul paroh ș Alexandru Marinescu arealizat un muzeu, care împreună cu biserica i ultimele ruine aleșconacului alcătuiesc “A ezământul de artă i cultură religioasă de laș șMaia-Catargi“, unde se păstrează o colec ie de documente i obiecteț șcu valoare istorică i artistică. Printre cele mai semnificative piese aleș

50

colec iei se remarcă seria de icoane. Într-un număr de aproximativ oțsută de icoane întâlnim cele mai diverse tehnici de realizăriiconografice: pictură pe lemn, metal, sticlă, goblen, ferecăturile demetal nobil, medalionul în diferite combina ii, cromolitografia. Dețasemenea, aflăm cele mai diferite tipuri canonice de icoane:împărăte ti, de praznic, de casă. De i cele mai vechi sunt icoanele dinș șsec. XVIII, totu i câteva exemplare par să fie mult mai vechi. Un altșmerit al colec iei este acela de a grupa icoane nu numai dințMuntenia, ci i din Moldova i Basarabia, icoane ce au fostș șrecuperate în timpul războiului de la refugia i.ț

Ai zice la început că nu e nimic altceva decât o câmpieuria ă, întinsă i plată ca o tipsie. Dar când începi să îl străba i,ș ș țBărăganul devine un labirint plin de ascunzi uri nebănuite. Cu văi iș șvâlcele, cu dealuri ce răsar pe nea teptate, pentru ca apoi să disparășbrusc, cu păduri ce freamătă, cu ochiuri de apă înconjurate destufări . Deodată se zăre te casa preotului Marinescu. Seamănă cu unș șlabirint. Camere încurcate, holuri tot mai întunecate, până văd o linieverticală de lumină gălbuie. U a e întredeschisă. O împing u or iș ș ștresar de uimire. Într-o odai ă mobilată simplu, cu un pat, o masă iț șun dulap, părintele mă a teaptă! Mâinile i se odihnesc pe bra ele unuiș țfotoliu. E vechi, foarte vechi, dar atitudinea părintelui îl face să parăun jil regal. Stă drept, e îmbrăcat cu haina preotească, severă, dințcare răsare gulerul alb al cămă ii încheiate până la ultimul nasture.șPielea mâinilor e fină i alburie, o albea ă care i-a cuprins obrajii iș ț șpărul, creându- i senza ia că te afli în fa a unui personaj spiritualizatț ț țpână la transparen ă. De sub sprâncenele albe, abia trasate, mățfixează o privire blândă i cercetătoare.ș

Părintele Alexandru Marinescu a sosit în Maia în 1937,după ce i-a terminat studiile la Bucure ti, unde a cunoscut multe dinș șpersonalită ile timpului, de la Enescu la Dimitrie Gusti. De-atunci, dețapte decenii, nu a încetat să fie con tiin a i duhovnicul satului,ș ș ț ș

sprijinul i salvarea fiecărui ăran în parte, indiferent de necazul său.ș țLa rândul lor, ăranii au făcut zid în jurul părintelui. Intermediar întreței i eternitate, îl consideră sfânt...ș

Fereastra camerei are jaluzelele trase. Nici o rază de luminănu pătrunde în interior. Se aude doar focul mocnind în sobă i amșimpresia că sunt undeva, suspendată în timp. Fără zi, fără noapte,doar cu jarul trosnind. L-am întrebat ce anume l-a inut legat de acestț

51

sat, întrebare le care mi-a răspuns a a: “ – Ce m-a inut pe mine aici...ș țăranii au o filosofie a lor, ancestrală. Oamenii ă tia sunt aici deȚ ș

câteva mii de ani. Ei nu se trezesc după ceas. Se scoală după mersulplanetelor. Diminea a, se uita unde e Sirius. Î i mulg animalele iț ș șmuncesc câmpul tot privind cerul. Există o via ă specială, la masă, lațîmbrăcăminte, la vorbă. Aici e o via ă specială. Cineva a avutțviziunea de a muta satul la ora . Sunt parcuri minunate, sunt muzeeșdeosebite, dar nu e acela i lucru. Ruralul este mult mai puternic i vaș șînvinge. Migra ia aceasta e o boală ca toate boalele. Ca un microbțcare a devenit epidemie. Cu to ii, grămadă la ora . Dar nu po i lua oț ș țpiesă de aici ca să o montezi în altă parte. Nu po i lua ăranul de aiciț ți să îl mu i la ora . Degeaba îi dai cinematograf, teatru sau baie i totș ț ș ș

confortul. Lui îi va lipsi întotdeauna ceva ce doar aici are. Ceea ce ela sat nu se poate înlocui cu nimic din ceea ce este la ora . Suntșlegături cu pământul ăsta de mii de ani. Nu le po i schimba de la o zițla alta.” A mai fi avut nenumărate întrebări pentru părinteleșMarinescu... Despre cultul mor ilor, atât de puternic în satele dințcâmpie, despre zecile de castele presărate prin Bărăgan sau despreeroii ale căror cruci le-a adunat în curtea bisericii. Eroii ărani, căzu iț țla datorie, în războaie, cărora le face i azi parastase, strigându-leșnumele în fa a satului... Părintele se învăluie însă în tăcere. Îl lasțalături de îngerul său păzitor.

În martie 2009, Părintele Alexandru Marinescu s-a mutat laDomnul, săvâr ind călătoria sa pământească pe care a parcurs-o cușatâta vrednicie, ca un adevărat fiu al satului.

Profesor : Mihalcea LilianaScoala cu clasele I-VIII “Barbu Catargiu” Maia

52

Vasiliu Andreea Geanina, clasa a VII-a, Maia

VEŞNICIA S-A NǍSCUT LA SAT

Motto: "Suntem i vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinulș

nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aurcurat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul i păstrătorulș

culturii populare, centru generator, binecuvântat i rodnic"ș (Lucian Blaga).

53

,,Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,i inima-ţi zvâcneşte mai rar,ș

ca i cum nu ţi-ar bate în piept,șci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuirei dacă ţi-ai sângerat picioarelește aşezi pe un podmol de lut.”

Când poetul şi filosoful Lucian Blaga afirma că „veşnicia s-a născut la sat”, se referea la trăinicia şi frumuseţea artei popularenăscute din sufletul ţăranului român, din imaginaţia lui atât deoriginală şi, fără îndoială, din puritatea fiinţei sale. Din punct devedere socio-cultural, prin caracterul lui de model general valabil şiprin capacitatea sa de conservare a etnicului, satul a constituit bazaetnogenezei neamului. Ca formă tradiţională de locuire, acesta este oentitate cu anumite reguli riguroase, ce nu se mai regăsesc în nouarealitate. Satul, pe parcursul mai multor secole, ne apare ca ununivers în sine, acelaşi în timp şi spaţiu. Nici o lege din afară, atâtatimp cât a fost considerat drept unicul izvor spiritual al societăţii, nui-a putut afecta destinul.

Pentru mine, satul este situat în centrul lumii şi se revarsă înmit, este integrat într-un destin cosmic, dincolo de al cărui orizontnu mai există nimic.

Indiferent de vremurile care au fost şi vor veni pe acestemeleaguri, Borduşaniul a fost şi va rămâne o sursă inepuizabilă decreare a unor figuri ilustre, datorită, în primul rând, minunaţiloroameni care au trăit şi trăiesc pe aceste locuri, încercând să pună înpractică ceea ce au învăţat sau au văzut că se întâmplă în lumea bunăa oraşelor.

În cele câteva pagini voi încerca sa fac o scurtă caracterizarea doar câtorva locuitori ai comunei noastre al căror aport ladezvoltarea culturală a satului este incontestabil.

Un loc aparte îl ocupă un fost mare dascăl, Vlad Vasilica.Viaţa doamnei Vlad se identifică cu istoria învăţământului dinlocalitate. A instruit şi educat zeci de generaţii de copii care aufrecventat Şcoala din Borduşani. O foarte bună învăţătoare, aintrodus în şcoală ordinea, disciplina, curăţenia, dragostea de muncă.

54

A fost şi a rămas o mândrie să spui că ai avut învăţător pe“domnişoara Vasilica”, aşa cum îi spuneau copiii, dar şi localnicii.Şi-a dedicat întreaga carieră sădirii în sufletele celor mici a dragosteifaţă de carte, a dorinţei de a cunoaşte şi de a dezvălui oameniadevăraţi. După pensionare, a continuat să formeze generaţii. Arămas în conştiinţa tuturor ca un om sobru, aspru, dar corect. Adovedit o deosebită pregătire profesională, fiind stimată de colegi,părinţi şi de toţi cei care au cunoscut-o. În toată cariera a ştiut sădespartă binele de rău, s-a comportat cu demnitate. Toţi cei care i-aufost elevi îi vor purta o veşnică amintire.

Profesorul Dinu Gheorghi ăț , fiu al localităţii, născut la 8ianuarie 1941, absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrulUniversităţii din Bucureşti, se reîntoarce în satul natal, unde slujeştemai bine de 30 de ani şcoala din Borduşani, alături de soţia sa,Nedelea Maria, o tânără absolventă a Facultăţii de Medicină dinBucureşti – secţia pediatrie, detaşată în anii 1969 ca medic ladispensarul din localitate, unde aduce servicii locuitorilor datorităpriceperii sale în acest domeniu al medicinei, muncind din greu înlipsa unei amenajări şi dotări a unităţii sanitare. În activitateaprofesională, domnul Dinu a obţinut toate gradele didactice, unprofesor evidenţiat prin numeroase publicaţii în revista “Magazinulistoric”, cu numeroase participări la olimpiade – faza naţională. Dinlipsă de fonduri, nu a putut edita un manual de istorie la care a depusmultă dăruire. Timp de 4 ani (1970-1974) a deţinut funcţia deInspector Şcolar. În perioada directoratului a făcut multe lucrurifrumoase, printre care şi echipa de baschet “Divizia Şcolară”, dar celmai de preţ obiectiv rămâne reabilitarea şcolii, înfiinţarea cabinetelorde chimie şi biologie. Un om cu o deosebită capacitate intelectuală,om de omenie, gata oricând să ajute şi să dea un sfat. Cinstit şi drept,un adversar de mare valoare care aparţine generaţiei oamenilorconştienţi de ceea ce fac. Suflet nobil, ştia să capteze atenţia claselor.Nici nu ştiai când treceau orele, dar acasă constatai că eşti mai bogat,că ştii, doreşti să afli mai multe şi aşteptai cu nerăbdare întâlnirea cu“domnul”. Şi-a respectat colegii de şcoală. Se adresa elevilor cumnumai domnia sa ştia s-o facă. Avea o ţinută sobră, care impunearespect. A fost cunoscut ca un director ”dur„, dar în sensul bun,pentru că dorea ca şcoala pe care o conducea să fie cea mai bună.Promoţiile anilor 1981-1985 îl păstrează în memorie şi ca director şica profesor de istorie – disciplină ce a predat-o cu pasiune deosebită.

55

Orele de istorie se derulau asemenea unui spectacol fascinant,întrerupt doar de sunetul clopoţelului, care destrăma visul regizoral alfiecărui elev. Reuşea să insufle copiilor dorinţa de competiţie, de ademonstra că pot fi cei mai buni, că nu există obstacole de neînvins.Acesta a fost dascălul care a condus destinele multor copii, omul carea pus suflet şi pasiune, omul care cu căldura inimii a transmistinerelor generaţii dorinţa de a se pregăti pentru a-şi copia dascălul.Din anii 1990 a fost titular la Şcoala 7 din Feteşti, dar a fost detaşatîn interesul învăţământului la Borduşani, unde a continuat cu acelaşidevotament. După pensionare, a predat din nou la Şcoala nr. 7 dinFeteşti, rămânând un profesor la fel de exigent şi pretenţios la clasă.A plecat prematur dintre noi, la 4 august 2006, în urma unor marisuferinţe cauzate de o boală nemiloasă, mai având încă multe defăcut. Cu greu va putea fi uitat un asemenea om de către cei care l-aucunoscut la adevărata valoare. Un om despre care trebuie să neaducem aminte din când în când.

Profesorul Stoicescu Cornelia, absolventă a InstitutuluiAgronomic “Nicolae Bălcescu” din Bucureşti în 1977, îşi începeactivitatea la I.A.S. Borduşani. Până în 1981 lucrează în aceastămeserie alături de soţ sau singură. Din 1981, îmbrăţişează meseria dedascăl, în care cu profesionalism continuă şi astăzi să îndrume paşii asute de copii. În toată această perioadă a fost prezentă acolo unde eramai greu. A fost o perioadă de muncă şi afirmare, în care îşiaprofundează studiile postuniversitare în Educaţie Tehnologică. Îiplace să fie considerată un dascăl modern, atât prin stilul şi metodelepe care le foloseşte la clasă, dar şi prin felul în care promulgărelaţiile profesor – elev şi în afara şcolii. Nu a putut niciodată să parăun profesor dur, pentru că frumuseţea fizică, dar şi cea sufletească, otrădează întotdeauna, un bun camarad pentru colegi, au fost calităţicare i-au făcut pe mulţi s-o aleagă directorul şcolii în 2002, funcţie pecare a deţinut-o până în 2005, ceea ce a însemnat un câştig pentruşcoală şi pentru localnici. Cu o delicateţe rară şi cu grijă părinteascăse apleacă asupra fiecărui copil, făcându-l să se simtă la şcoală caacasă şi totodată angrenându-i pe elevi în diverse activităţi. Şcoala îidatorează numai ceea ce omul potrivit la locul potrivit îi poate oferi.

Doctorul Lungu Tache Ionel, născut la data de 16 mai1963 în Feteşti, face şcoala primară în localitatea natală şi apoiLiceul Sanitar la Bucureşti, pe care l-a absolvit în anul 1981.Perioada care urmează îl găseşte ca asistent medical în spitalul

56

Fierbinţi, Ialomiţa. După satisfacerea stagiului militar se reîntoarce înlocalitate, unde profesează până în 1990 ca asistent medical. Băiatdornic de carte, urmează în continuare Şcoala Tehnică Sanitară cuspecializarea Balneo-fizioterapie, kineto-terapie şi recuperaremedicală, iar spre finalul acesteia începe Facultatea de Medicină –secţia Medicină Generală din Cadrul Universităţii “Ovidius” dinConstanţa. După absolvirea facultăţii, în 1998, este repartizat camedic stagiar la Spitalul Clinic Judeţean Constanţa. În ianuarie 2000capătă dreptul de liberă practică prin absolvirea trunchiului comundin cadrul examenului de rezidenţiat susţinut de I.P.P.M.F.Bucureşti, iar în 2007 susţine examenul de rezidenţiat. Depune sufletşi pasiune în meseria pe care o profesează. Nu s-a plâns niciodată deneajunsurile pe care le-a întâlnit de-a lungul carierei sale. Un om de omare nobleţe sufletească. Întotdeauna alături de tratamentul prescrisştie să pună şi o vorbă bună. Participă activ în teren la campania devaccinare, la acţiuni de combatere a unor epidemii şi multe altele,prezent la capătul suferindului. Îşi iubeşte atât de mult meseria pecare şi-a ales-o, încât în anul 2005 obţine competenţă înapifitoterapie, iar în 2009 competenţe în ecografie generală, aducândtotodată şi o îmbunătaţire a condiţiilor sanitare, contribuind prinacestea la stabilirea diagnosticului corect şi a terapieicorespunzătoare. În 1998 îi apare lucrarea ştiinţifică “Imunologia înuvete”, în cadrul Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice Constanţa.

Doctorandul Parnic Valentin are o mare pasiune pentruarheologie, ce se reflectă în activitatea sa zilnică şi în lucrărilepublicate. Este un tânăr care provine dintr-o familie modestă, dar cuaspiraţii mari; termină Facultatea de Ştiinţe Umaniste din cadrulUniversităţii “Ovidius” din Constanţa în 1988, iar în 2010 î i obţineșdoctoratul în arheologie la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan dincadrul Academiei Române. Membru al Societaţii Profesionale”Asociaţia Română de Arhelogie”, în prezent deţine funcţia deDirector Adjunct, Şef Serviciu Arhelogie în cadrul MuzeuluiDunărea de Jos. Dintre abilită ile acestui tânăr ambiţios menţionăm:ț

2005 - Cursul Basic principles of aerial survey, organizat deCIMEC Bucureşti cu sprijinul The EPOCH Network of Excellence înICT Applications for Cultural Heritage (FP6), în cadrul programuluiCulura 2000;

2005 - Cursul Basic principles of Geographic InformationSystems in Sites and Landscapes Survey, organizat de CIMEC

57

Bucureşti cu sprijinul The EPOCH Network of Excellence in ICTApplications for Cultural Heritage (FP6), în cadrul programuluiCulura 2000.

Organizarea a peste 50 expoziţii de arheologie, artăplastică, etnografie (ca responsabil sau colaborator)

Membru în colectivele de cercetare ale şantierelorarheologice Grădiştea Coslogeni, Gălăţui Movila Berzei (2000,2001), Sultana Malu Roşu (2001), Măriuţa, Bucşani (2000 – 2002),Hârşova tell, Borduşani Popina.

Coordonarea activităţilor în cadrul Serviciului Arheologie.Iniţiator al cercetărilor de teren efectuate de MDJ.Coautor la cercetările sistematice efectuate de MDJ.Redactor al publicaţiei ştiinţifice Cultură şi Civilizaţie la

Dunărea de Jos, vol XVI-XVII, vol.XVIII, XXI, XXII, XXIII,XXIV, XXV, XXVI, XXVII.

Membru în :Şantierul arheologic Grădiştea Coslogeni, jud. Călăraşi.Şantierul arheologic Gălăţui – Movila Berzei, jud. Călăraşi.Şantierul Arheologic Sultana – Malu Roşu. Jud. Călăraşi.Şantierul Arheologic Bucşani – la Pod, jud.

Publicaţii:Descoperiri Cernavodă III, în judeţul Călăraşi, în Lucrările

Simpozionului Cernavodă III – Boleraz, Mangalia 1999Grădiştea, Comuna Grădiştea, jud Călăraşi. Raport

Arheologic, Deva 2000 (coautor)Cultura Gumelniţa pe valea Mostiştei, O civilizaţie

necunoscută Gumelniţa, 2000Aşezarea eneolitică de la Măriuţa (L'habitat énéolithique de

Măriuţa). In: CCDJ, 2001, 16-17, p.199-206.Contribuţii la repertoriul arheologic al judeţului Călăraşi.

Descoperiri gumelniţene pe valea Mostiştei (Contributions aurépértoire archéologique du département de Călăraşi. Découvertesgumélnittiennes de la vallé de Mostiştea). In: S Pre., 2001, 1, p.193-207.

Aspecte ale eneoliticului din SE Câmpiei Române. Aşezareade la Seinoiu (Aspects de l'énéolithique de SE de la PlaineRoumaine. L'habitat de Seinoiu). În: CCDJ, 2001, 16-17, p.223-233.

58

Cercetări arheologice pe valea Neajlovului. Consideraţiigenerale asupra microzonei Bucşani (Recherches archéologiques surla vallée de Neajlov. Considérations générales sur la microzone deBucşani). In: S P., 2001, 1, p.131-145. (coautor)

Despre un atelier de prelucrare a osului şi cornului, înaşezarea eneolitică de la Măriuţa, Ialomiţa IV, 2005.

Plastica antropomorfă gumelniţeană de la Măriuţa – LaMovilă, în CCDJ XXII, Călăraşi 2005.

Ground penetrating radar prospections in Romania. măriuţa-la movilă necropolis, a case study, în MAA, 2010.

Dr. Vlad Florin, cu un stil original, căruia îi place să sesimtă “mâna lui”, este o figură marcantă a vremurilor noastre, careiubeşte nespus de mult aceste locuri, atât de mult, încât şi-a dedicatîntreaga activitate studierii acestora. În prezent director al MuzeuluiJudeţean Ialomiţa, Vlad Florin s-a născut în localitatea Borduşani,unde urmează şi şcoala primară, liceul, iar mai târziu Facultatea deIstorie din cadrul Universitaţii “Ovidius” din Constanţa. Fascinat deaceastă latură a activităţii sale, face sacrificii pentru prezentareaacesteia la un înalt nivel calitativ. A obţinut doctoratul în domeniu, afăcut numeroase descoperiri arheologice pe numeroase şantiere,printre care şantierul arheologic Popina Borduşani, unde este şicoordonator. Ne oferă lecţii despre vechimea locuirii oamenilor înaceste locuri ridicând ciob după ciob din pământul natal. Organizatora numeroase expoziţii de arheologie, etnografie, membru în colectivede cercetare, coordonator al activităţilor în cadrul serviciuluiarheologic, iniţiator al cercetărilor de teren efectuate de MDJ, autor şicoautor la cercetările tematice efectuate, redactor al unor publicaţiiştiinţifice; acest om pare a fi hărăzit de Dumnezeu pentru acest lucru.În câţiva ani a făcut din această instituţie una dintre cele mairenumite din ţară. Mărturie stau numeroasele expoziţii din cadrulmuzeului cărora meticulozitatea şi rigurozitatea caracteristică le-a datviaţă.

Aduc încă o dată mulţumiri celor pe care i-am numit înpaginile precedente, celor care au pus o piatră de temelie la istoriasatului nostru. Aduc mulţumiri şi celor al căror nume a rămas undevaîn umbră şi numai din necunoştinţă de cauză, cele mai frumoasegânduri acestor oameni care au rămas în umbra interesului. Forţa şicurajul nu se concretizează întotdeauna în fapte răsunătoare şievidente. Aceste calităţi ascunse în gesturi mărunte, în vorbele

59

simple şi în ochii înţelegători, existenţa acestor oameni au dus lafrumuseţea acestui sat de câmpie.

Pentru mine, satul este o hrană incomensurabilă, cu onatură mai primitoare ca niciodată, un dătător de viaţă. Este oîmpărăţie a muncii; nu numai pentru că m-am născut la sat suntmândră, ci şi pentru că aici am plâns de fericire, am simţit pulsulvieţii, trăiri incendiare, amintiri copleşitoare. Toate alcătuiesc acesttablou al satului în care îmi duc existenţa, ,,un sat mare şi vesel”, satpentru eternitate.

Prof. Cogean Mihaela; Grup Şcolar Borduşani

60

În memoria rapsodului popular din co

muna GRIVI A - MARIAN BABUS-Ț

Tradi ii pierdute,țVe nice însă în amintirea noastră, a celor ce i-amș

cunoscut pe purtătorii lor

În ar i a Bărăganului ialomi ean, l-am întâlnit întâmplător,ș ț țun chip ars de soare, împovărat de griji, dar cu ochii plini deneastâmpărul celui ce, trecut prin via ă, vroia parcă să spună fărățcuvinte via a însă i. Mi-a re inut privirea pălăria făcută din paie, cuț ș țdiametrul destul de mare, unică în felul ei, ce m-a dus cu gândul laăranii picta i de Nicolae Grigorescu i la frumuse ea lanului de grâuț ț ș ț

legănat u or de boarea vântului. S-a prezentat scurt i foarteș șrespectuos: ” ti i, eu sunt Ș ț Nicolae Babus. Îmi cresc cu mare dragnepotul, pe Marian. Cu el cânt pe scenă. Îmi place să lucrez ișgrădina, am ni te ardei, o frumuse e... Să veni i să ne vede i laș ț ț țcămin.”

L-am revăzut după ceva timp cântând pe scena căminuluicultural din sat, în costum popular, alături de mâdria i bucuria sa,șMarian, nepotul care învă ase de la bunicul său maestria cântatului lațfluier, caval, cimpoi, muzicuţă, drâmbă, iteră. Era cunoscut de săteniți ca priceput meşter popular în confecţionarea instrumentelor laș

care- i interpreta cântecele.șCântecul ciocârliei în dimine ile de vară, voios, trist,ț

împovărat, cântecul vesel al nun ilor din câmpie, cântecul drăgăstosțal mamei ce- i adoarme pruncul, cântecul însingurat al fecioruluiș

61

plecat la cătănie... acesta era cântecul drâmbei pe care eu îl auzeampentru prima dată. Să-l mai ascultăm i astăzi, din păcate, nu mai esteșposibil. După pierderea nea teptată i grea a nepotului pe care îlș șînvă ase me te ugul cântatului, rapsodul popular Nicolae Babusț ș ștrăie te în lumea lui, învăluită poate în cântecele tânguitoare aleșdrâmbei i cimpoiului. ș

Cu obrajii ro ii ca macii din lanul de grâu, cu capul plecatșdin cauza emo iilor, cu sufletul alături de bunicul său, Marianținterpreta cântecele populare cu măiestrie, cu dragoste pentru tot ceînsemna folclor. Era nelipsit de la serbările colare ca interpret saușacompaniind forma iile de dansuri populare. Mărturia talentului stățîn diplomele păstrate cu grijă de bunică i preluate cu dor de so ie,ș țcare, la vremea potrivită, le va arăta celor doi copii ce- i a teaptăș ștatăl, neîn elegând de ce i-a lăsat singuri. Speran a bunicii esteț țstrănepotul, care cu siguran ă va îmbrăca costumul popular mo tenitț șdin bătrâni i va continua cântecul întrerupt prea devreme al tatăluișsău.

Să scormonim trecutul, a a cum ei, păstrători ai tradi iilorș țpopulare au scormonit pământul, lucrându-l cu gândul că atât le-amai rămas, că nimeni nu poate să-i audă i să-i privească cușindiferen ă ca atunci când, fiind pe scenă, doreau cu ardoare să nețarate că suntem români i trebuie să ne păstrăm rădăcinile. Noi,șspectatorii de ieri, prea tineri i regretabil de indiferen i, ajun i astăziș ț șsă pre uim tradi iile satului românesc, trebuie să reînviem ceea ce eț țal nostru, să păstrăm ve nicia aici unde-i este locul.ș

Astăzi, rădăcinile dor, dar nu s-au uscat, încercăm să leredăm seva cu ajutorul copiilor; numai ei pot reînvia tradi iilețpierdute sub îndrumarea tinerilor de ieri, care au fost umilitor deîndoctrina i, incon tient de indiferen i i nefiresc de dezinteresa i deț ș ț ș țpăstrarea tradi iilor i obiceiurilor satului din Bărăganul ialomi ean.ț ș ț

Profesor inv.prescolar, Stroe Rodica

62

Câmpia SoareluiEt in Arcadia ego!

Oamenilor acestor locuri, care de la începutulveacurilor i până acum:ș

“ Enigmatici şi cumin iț Se întorc la locul lor…”

( A.Păunescu)

Exclama ia orgolios-nostalgică a unui bun cunoscător iț ștrăitor al neamului românesc, Alexandru Odobescu, avea să devină,în timp, pecetea care va esen ializa imaginea unui pământ românescțstrăvechi, dar dominat de primitivitate i de straniu. Arcadia luișOdobescu era un Bărăgan cutreierat de turme de oi, de vânători i deșdropii, i unde „…pe răzoare mai stăruiesc tufe de măcie i, de prunș șsălbatec i de porumbari ghimpo i cu fructe care- i încre esc gura.ș ș ț țPrin an uri se mai îndeasă scaie i cu cârlige i cu flori violeteș ț ț șparfumate, lumânărelele lânoase ca un postav, cu flori de aur, mai

63

înalte decât omul, pelinul cu frunza catifelată i amară, colilia cu firulșuscat, acoperit de peri mătăso i ca o pană de pasăre rară. În malulșIalomi ei mai găse ti sute de cuiburi de rândunele, vizuini de iepuri,ț șde vulpi; animale care au învă at pe om să- i construiascâ bordeiul”.ț ș

Dar, cea mai pre ioasă comoară a acestui col de ară auț ț țreprezentat-o dintotdeauna oamenii, fiii unei câmpii cu greuîmblânzite (“bărăgan” însemnând în limba unei semin ii care ațbântuit sute de ani pe aici “vijelie, vifor”), care au luptat i cu climașaspră a verilor i a iernilor, dar i cu vicisitudinile istoriei. Înș șBărăganul ialomi ean a existat încă din timpurile preistorice oțpopula ie autohtonă, sedentară, stabilită în acele “vetre originare”,țatestate de izvoarele scrise şi arheologice, uneori vie uind alături dețpopula iile migratoare, fiind acea parte primordială care va definițspa iul carpato-danubiano-pontic, leagănul teritorial al devenirii iț șevolu iei poporului român. Este atestată istoric o via ă social-ț țeconomică în special de-a lungul principalelor repere geografice caredefinesc această regiune: valea Ialomi ei i Dunărea cu băl ile ei.ț ș țPunerea în valoare istorică i social-economică a acestor axe spa ial-ș țtemporale concretizează ideea de primordialitate i permanen ăș țculturală într-un mediu destul de controversat.

Harta istorică a Bărăganului Ialomi ean cuprinde: - sta iuniț țarheologice antice (Boian-Grădi tea-Ulmilor, Piscul Crăsani,șCoslogeni, Popina Bordu ani etc., vetre neolitice fiind atestate i peș șraza comunei noastre, Făcăeni); - centre de proieminen a istorică dințepoca feudală (Păcuiul lui Soare, Ora ul de Floci, Bărăgan-MihaișViteazul etc.); - schele economice: Călăra i, Piua Petrii, Făcăeni,șGura Ialomitei, Stelnica etc.); - drumuri comerciale si târguriperiodice (Calara i, Fete ti, Tăndărei, Slobozia, Urziceni); - vaduri şiș școmunită i cu topice străvechi (Chiciu, Vadu Oii, Bora etc.); - a ezăriț șcu o veche atestare documentară (Crăsani, Făcăeni, Vlădeni,Bordu ani, Stelnica, Luciu, Crun i etc.). Având un relief tipic deș țcâmpie, Bărăganul Ialomi ean va avea în via a economică aț țRomâniei rolul unui important centru de produc ie agricolă şi dețcre tere a animalelor. Amplasarea sa în apropierea fluviului Dunăreașşi în apropierea capitalei ării a făcut ca această zonă să constituie de-ța lungul timpului principala sursă de aprovizionare cu cerealenecesare consumului popula iei, dar şi pentru practicarea unui comerț țînfloritor. Popula ia î i diversifică ocupa iile tradi ionale, ocupându-ț ș ț țse tot mai intens cu comer ul, dar şi cu practicarea de diferite meseriiț

64

adiacente acestuia (transport, prelucrat produsele animaliere, fierărie,dulgherie, tâmplărie etc.)

Referindu-ne la problema continuită ii ocupa ionale, dar şiț țculturale în Ialomi a, trebuie eviden iat rolul bă ilor, adică zonaț ț țcuprinsă între fluviul Dunărea şi bra ul său, Borcea, de la Călara iț șpână la Hâr ova (comuna Făcăeni fiind a ezată pe malul stâng alș șacestui bra ), această pozi ionare oferind dintotdeauna posibilită iț ț țremarcabile pentru cre tera animalelor, pescuit şi cultivareașplantelor, dar şi condi ii de apărare i ascundere. ț ș

Bogă ia pământului, locurile prielnice cre terii animalelor,ț șîn special a oilor, au atras aici un mare număr de locuitori din altezone române ti, de peste Dunăre, şi mai ales din Transilvania, care seșvor statornici definitiv pe aceste meleaguri. Hrisoavele domne tișemise de domnii Ţării Române ti între secolele al XV-lea şi alșXVIII-lea au dus la înfiin area unor importante a ezări în aceastăț șzonă, care cu timpul au devenit puternice centre de comer , mai alesțpentru schimburile de animale şi centre de colectare a dărilor cătredomnie. Astfel, apare şi atestarea documentară a localită ii noastrețîntr-un hrisov domnesc, emis la 15 ianuarie 1467, prin caredomnitorul Radu cel Frumos întăre te mănăstirii Cozia băl ile de laș țSăpatul şi gura Ialomiţei, stabilindu-le hotarul în prezen a unorțmartori din Făcăeni, Drăgoi şi Goe, Fră ileşti şi Ora ul de Floci, iarț șîn locurile de încărcare a pe telui de la Steanca, Bordu ani, Făcăeni,ș șVlădeni, Blagode ti şi Corneni au dreptul la vamă doar călugăriișmănăstirii.

A adar, Bărăganul ialomi ean s-a înscris în civiliza ia ăriiș ț ț țca un centru de via ă economică, politică şi spirituală, începând celțpu in din secolul al XIII-lea. Totu i, lipsa unor cercetări sistematiceț șîn trecut asupra culturii populare din Ialomi a a generat prejudecă i ceț țvehiculau un “bărăgan” şi în tradi ii şi specific folcloric, lăsând locțunor specula ii pe marginea teoriei tutelei unei popula ii imigranteț țcare, la venirea în câmpie, a dezorganizat tiparele ”unei palide vie ițlocale”, într-o vreme când această regiune culturală însemna pentrumul i (idee la fel de eronată) o câmpie neîmblânzită, tolerândțmarginal şi fără ospitalitate însemnele civiliza iei, doar un inut „alț țcirezilor sau tamazlâcurilor de vite mari, a hergheliilor şi preucilor decai şi a vânatului de tot felul, de la dropie până la lup”. Cercetărileulterioare au eviden iat aspecte ale culturii populare: a ezări,ț șlocuin e, gospodării, ocupa ii, me te uguri, obiceiuri, crea ieț ț ș ș ț

65

folclorică şi artistică, tradi ii şi cutume, vestimenta ie şi port specificț țetc., care, atent eviden iate, analizate şi corelate, reliefează osaturațproblemei regente a regiunii cultural ialomi ene: rezultantățdeterminată de îmbinarea elementelor locale străvechi cu celeprovenite pe calea pătrunderii din diverse zone (ambele versante aleCarpa ilor Meridionali, dreapta Dunării, centrul şi vestul Munteniei).țÎn acest context, trebuie eviden iat şi rolul valurilor de mocanițtranshuman i stabiliza i în Bărăganul ialomi ean: ” În fiecare secoleț ț țgloate mari de Români, ca roiurile de albine au venit dinspre mun ițde au populat adesea câmpiile noastre, pustiite de hoardele păgâne.Oameni de biserică, de sabie, de carte, au venit să întărească sateleromâne dela Dunăre; a fost de secole o mi care continuă de Români,șîntre ambele coaste ale Carpa ilor; niciodată această comunica ie n-aț țfost întreruptă, ideea română pururi a însufle it pe cei ce veneau lațnoi şi pe cei ce mergeau la ei. Mocanii bârsani, element admirabil deunitate şi expansiune na ională, economică, chiar şi în afară dețpământul nostru etnic, au contribuit la sus inerea zilnică ațraporturilor între Români şi cei subjuga i sau liberi ce- i păzeau oileț șlor în Bărăganul mai vast şi mai pustiit decât cel de astăzi. Încă de pela anul 1358, mocanii bârsani au fost descălecători de ară până înțpragul mării”.

Până în pragul epocii moderne, multisecularul drum al oilorşi al sării (actualmente denumit şi drumul oierilor şi al crucilor depiatră, încă străbătut de turmele mocanilor vrânceni), a constituitprincipala cale de legătură din Transilvania şi până în Dobrogea.Locurile sedentizării acestora au fixat în Bărăgan a ezări ale acestuișitinerar legendar şi al stabilirii pe aceste meleaguri. Ace ti mocani,șcare vor deveni în două-trei genera ii agricultori, au introdus înțaceste a ezări elemente de ordine şi civilizaţie. Acum, acest itinerar așrămas marcat de numeroase cruci de piatră, care străjuiesc, solitare,câmpia. Aceste cruci au înso it drumul oierilor prin Bărăgan, întruțamintirea mo ilor şi strămo ilor care s-au săvâr it lângă târla şi turmaș ș șlor şi le-au scris în piatră cu litere chirilice numele şi istoria.

“Ialomi a, vechea, tradi ionala şi tulburătoarea vatră deț țpâine a ării… câmpia soarelui” (după poeta Floren a Albu, născutăț țpe aceste meleaguri), nu a fost, deci, un loc sterp de cultură şi spirit,mărturie stând complexa hartă istorică şi culturală (prezentată maiînainte).

66

Referindu-ne la crea ia folclorică a acestei zone, se poatețobserva şi acum că în fostele a ezări mo nene ti de pe Ialomi a şi dinș ș ș țBalta Ialomi ei s-a conservat o crea ie folclorică ce surprinde prinț țautenticitate, originalitate şi arhaism. Se întâlnesc şi trăsături artisticede dincolo de Carpa i, dar şi unele cu caracteristici evident locale.țColindele, mai ales, impresionează prin arhaismul lor, prin fondul lorprecre tin, prin valoarea artistică a textului. Sate ca Vlădeni, Colilia,șchiar şi Făcăeni, păstrează forme autentice, nealterate ale acestuidepozit artistic local. Foarte vechi este obiceiul din Ialomi a alțcaloianului sau scaloianului, legat de ciclul muncilor agricole, obiceiperpetuat din genera ie în genera ie până în prezent şi în localitateaț țnoastră. A fost reconstituit şi omologat un costum popularialomi ean, esăturile decorative de interior au şi ele o linie proprie,ț țiar me terii locali şi-au dovedit priceperea prin modul în care şi-aușîmpodobit fa adele de lemn ale caselor.ț

Obiceiurile din timpul anului, „lăsata de sec”, „ulalia”,„datul oilor de picior”, „răvă itul oilor” la sfâr it de sezon pastoralș șsunt încă actuale, iar jocurile populare, acelea i cam peste tot,șdezvăluie uneori şi locurile de origine ale ialomi enilor. Se joacă horaț(la noi în comună se joacă hora lui Stan Panghe cu un pas specific),sârba, brâul, brâul greu, cântecele specifice nun ilor: cântecul mireluițla bărbierit, hora nunilor, dezlegatul miresei la sfâr itul nun ii etc.,ș țPerini a, Geamparalele, Ariciul, Chilabaua, Căzăceasca, dar şițRomanul, arina, Fedele ul etc., iar la noi în sat se joacă un joc local,Ț ș

chioapa. Există în majoritatea localită ilor ansambluri artistice şiȘ țrapsozi populari cu repertoriu de vechime şi autenticitate confirmate.

Deci fondul obiceiurilor de veche origine este suficient deîntins şi dens pentru a atesta existen a unui spa iu cultural bine definitț țîn timp. Legenda unui teritoriu bun doar pentru exploatare agrară seestompează. Oamenii locului sunt din ce în ce mai con tien i şi maiș țmândri de personalită ile pe care Bărăganul ialomi ean le-a datț țculturii româneşti: Ionel Perlea, celebru dirijor şi muzician, marelebariton George Folescu, unul din întemeietorii Operei Române,marii actori Iancu Brezeanu şi Ion Tîlvan, arheologi ca RaduVulpe şi Panait I. Panait, sculptorul George Teodorescu,pedagogul Apostol D. Culea, academicianul Nicolae Porfiri. irulȘscriitorilor şi poe ilor începe cu ț Grandea şi continuă azi cuConstantin oiuȚ , Paul Georgescu, Nicolae Stan, erban CodrinȘ ,Gheorghe Dobre, Costel Bunoaica etc.

67

Din Făcăeni s-au ridicat oameni de cultură de primă mărimeca: scriitorul tefan BănulescuȘ , poe ii ț Gabriel Georgescu, TănaseSerea, pictorul Tănase Mocănescu, avocatul de maximă notorietateşi om politic interbelic Aurelian Bentoiu, cu un „destin zbuciumat şiîncheiat în cea mai afundată prăpastie a iadului pământesc –închisorile politice ale regimului comunist”.

Străvechi pământ civilizator, Bărăganul ialomi ean a generatțoamenilor care l-au locuit un profund sentiment al istoriei, al uneiistorii multimilenare. Prin oamenii acestor locuri, aceste evenimenteistorice pot deveni nemuritoare! O cultură apusă poate visa în mareanemăsurată a mileniilor şi a amintirilor. Ea poate fi îngropată,acoperită sub greutatea apăsătoare a pietrei, a pământului şi atimpului! Şi totu i ea se află în noi, chiar dacă vestigiile ei materialeșsunt încă nedescoperite şi stau ascunse undeva, departe.

Toate culturile de odinioară pot prinde via ă în noi, oțamintire, o descoperire, o legendă ne fac să resim im brusc prezen aț țlor ancestrală…

Să ne apropiem întotdeauna cu evlavie şi respect deînainta ii no tri, care au tiut mai întotdeauna să învingă greută ile şiș ș ș țsă fie deasupra vremurilor.

Sunt locuri care lasă urme în sufletul oamenilor şi oamenicare lasă urme locurilor. Este o rela ie de contopire şi de identificarețce s-a născut mai întâi ca o necesitate a existen ei, apoi ca o luptățcare, asumată în timp, a devenit construc ie, memorie, deci, existen ăț țşi dăinuire comună. Despre astfel de oameni şi locuri neobi nuiteșprin for a lor de suprema ie, stă mărturie poate mai mult decât în alteț țpăr i, destinul Bărăganului ialomi ean şi al Băl ii Ialomi ei, care oferăț ț ț țcelui interesat să cunoască vestigiile trecutului, succesiuneaciviliza iilor, care pot fi urmărite din cele mai vechi timpuri şi pânățîn zilele noastre, şi, odată cu acestea, întărirea sentimentului depermanen ă al neamului nostru.ț

… i poate se va găsi cineva, cândva, care să ducă maiȘdeparte această trudă a noastră, de a da vălul uitării la o parte,îmbogă ind ceea ce am spus noi…ț

Inv. Popa T. tefan, G.S.A.Ș

Făcăeni

68

Cuprins:

• Argument / pag. 3• Crucile câmpiei, Cociorva Ion / pag. 4• Căma a de inș , Barbu Dorel / pag. 8• Recuno tin ă i dragosteș ț ș , Argatu-Zaharia Anca

Teodora / pag. 13• Satul cu fiii lui, Mirea Claudia Adina / pag. 17• Întoarcere la rădăcini, Dăscăli a Elena / pag. 20ț• Fiii satului de ieri i de azi din comuna Ogradaș ,

Dănescu Luciana, Mihai Daciana, Mladin Alina,Zaharescu Elena / pag. 27

• Monografie sentimentală, Aron Viorica Maura /pag. 30

• O lacrimă pentru un erou, membrii cenaclului deistorie Naparis / pag. 38

• Fiul satului - tefan BănulescuȘ , ComaniciVasilica Violeta / pag. 41

• Satul – în elepciune i autenticitateț ș , MihalceaLiliana / pag. 45

• Ve nicia s-a născut la satș , Cogean Mihaela / pag.52

• Tradi ii pierduteț , Stroe Rodica / pag. 59• Câmpia Soarelui, Popa tefan / pag. 61Ș

69

”În elep ii satului”, Neme tefania, clasa a VI-a, Movilaț ț ș Ș

70

”În elep ii satului”, Andrei Georgiana, clasa a VIII-a, Movilaț ț

”Obiceiuri din satul meu”, erban Răzvan, clasa a VIII-a, MovilaȘ

71

”Obiceiuri i tradi ii”, Babii tefan, clasa a VIII-a, Movilaș ț Ș

Datcu Teodora, clasa a IV-a, Movila

72

Baciu Ana-Maria, clasa a IV-a, Movila

Iosif Octavia, clasa a IV-a, Movila

73

Ni u Alina, clasa a III-a, Bordu aniț ș

Manole Camelia, clasa a II-a B, Bordu aniș

74

”Familia mea”, Scoar ă Mădălina, clasa a VI-a, Movilaț

Pantazi Ana-Maria, clasa a VI-a, Maia

75

Nicolae Marius, clasa a III-a, Milo e tiș ș

Iosif Andrei, clasa I, Milo e tiș ș

76

”Paparudele”, Aron Iuliana, clasa a III-a, Grivi aț

Tache Andreea, clasa I, Maia

77

Vasiliu Valentina Adriana, clasa a VII-a, Maia

78