Volumul vesnicia s-a nascut la sat 2014

„Veşnicia s-a născut la sat” 2014

Ministerul Educa iei Naţionaleț

Inspectoratul colar Jude ean Ialomi aȘ ț ț

Casa Corpului Didactic Ialomi aț

Liceul Pedagogic „Matei Basarab” Slobozia

Ve nicia s-a născut la satș

- eseuri -

Edi ia a V-aț

2014

Coordonatori:

Director, prof. Adriana Dumitru

Prof. Silvia-Ioana Sofineti

Prof. Theodora Vild

1


Coperta: Mircea Gabriel Nistorescu

Redactor: Silvia-Ioana Sofineti

Lector: Adriana Dumitru

ISBN 978-606-8171-34-0

2


Cuvânt înainte

Miturile vechi, zeii vechi, eroii vechi, nu au muritniciodată. Ei doar dorm în profunzimea minţii noastre,

aşteptând să-i chemăm.Noi avem nevoie de ei. Eireprezintă înţelepciunea speciei noastre.(Stanley Kunitz)

Vechi i nou.... tradi ie i modernitate înș ț șvalorificarea tradi iei... esen ă i spirit... valoare iț ț ș șautenticitate... sunt doar câteva dintre cuvintele caredescriu ceea ce ve i descoperi în paginile volumului dețeseuri ale celei de-a V-a edi ii a festivalului – concursț„Ve nicia s-a născut la sat”.ș

Talentul i for a expresivă cu care profesori iș ț școpii de pe diferite meleaguri ale ării reu esc să redeaț șprin cuvânt sau imagine me te uguri populare, precumș șprelucrarea artistică a lemnului, esutul popularțdecorativ, pregătirea pâinii etc., ne conving încă o datăcă ăranul român, prin esen a lui liber, suveran, esteț țadevăratul creator de cultură i artă specific românească. ș

Nume de referin ă ale artei tradi ionale dintr-oț țanumită regiune sau oameni simpli, dar la fel de valoro iși autentici în exprimarea talentului lor, to i vă suntș ț

înfă i a i în sublimul expresiei lor spirituale de condeieț ș țiscusite în a vă smulge, în acela i timp, un zîmbet i oș șlacrimă, un tremur interior i un strigăt entuziast... Eișsunt eroii... zeii... care nu au murit i nu vor murișniciodată în noi.

Director, prof. Dumitru Adriana

3


Amintiri cu oameni şiflori

Nu e nimic mai interesant decât să te întorci într-unloc care a rămas neschimbat, ca să î i dai seama cât de multț

te-ai schimbat tu (Nelson Mandela)

Zorii dimine ii se strecoară prin fereastrațapartamentului meu. Mă dau jos din pat şi deschidfereastra. Prin ea pătrunde în cameră, ca în fiecare zi,zgomotul asurzitor al maşinilor. A început o altă zi înoraş. Privesc cerul şi observ că soarele este acoperit denori grei de fum, iar cerul şi-a pierdut de mult culoareasa albastră. Deschid dulapul să-mi caut haine potrivitevremii răcoroase. Nimic nu mi se mai pare potrivit. Decând am venit la oraş simt că ceva îmi lipseşte. Mă ridicîn vârfurile picioarelor ca să ajung la raftul de sus. Iaucâteva haine de acolo şi cu ele trag din greşeală un albumvechi. Îl iau în mâna şi îl privesc cu atenţie. Deodată, măcuprinde o emoţie familiară. Deschid albumul, iar în faţăîmi apare, mai tânăr ca niciodată, bunicul, în cămaşa luidin borangic alb. Întâlnind privirea lui blajină, tresar. Înînfăţişarea şi portul lui popular găsesc ceva ce îmi aducepace. Uimită de această linişte care-mi cuprinde sufletul,în acel moment îmi vine în minte un singur drum: casa

4


bunicilor. Voiam ca acel fior neînţeles să nu sesfârşească. Imediat mă îmbrac şi iau primul tren sprecasă. Privind pe coridorul vagonului în timp cemergeam, puteam vedea cu uşurinţă viaţa oamenilor dela oraş, în privirile şi gesturile lor. Citeam o tristămonotonie în ochii lor şi singuranţa dată de cunoaştereadrumului pe care-l aveau de parcurs. Eu nu eram aşa.Aveam un dor necunoscut ce trebuia stins. Aş fi vrut săînţeleg cu ce mă confrunt. Tot ce ştiam era că trebuieneapărat să ajung acasă la bunici. Şi am ajuns. Drumulnu mi s-a părut lung. Mai târziu, m-am trezit ca dintr-olungă cugetare în faţa casei lor. Am atins cu sfială,asemenea unei icoane, poarta din lemn de stejar făcutăde mâna harnică a bunicului, am deschis-o, iar drumul dela poartă până la uşă l-am parcurs cu paşi repezi şi uşori.Am intrat în casă şi parcă o mâna nevăzută m-a împinsîntr-o cameră încăpătoare. Pereţii sunt acoperiţi decarpete scorţeşti ţesute în zeci de culori şi motive. Dintr-un colţ al camerei, un pat mă primeşte mândru împodobitcu aşternuturi albe şi cuverturi de lână, luminate demicile raze care inundă camera. Privesc în jur: totul arămas la fel ca altădată. Parcă timpul ar fi decis ca măcaro dată să se oprească şi să păstreze intact acest tablouîncununat de tradiţiile populare. Câte momente ampetrecut în camera aceasta! Războiul de ţesut! Cum aşputea uita de el? Mereu o priveam pe bunica ţesând. Măîndrept către dulapul din cameră. Mă cuprinde acelaşifior dulce. Deschid cu un gest familiar uşile şi din el măîntâmpină cu nişte culori binecunoscute cămaşa deborangic cu broderie a bunicului. Ca şi odinioară, atinguşor mâneca ei în semn de preţuire şi respect pentrumunca bunicii. Această cămaşă era cea mai frumoasă pe

5


care o avea bunicul. Bunica mea nu era dintr-o familieînstărită, de aceea nici zestrea ei nu a fost bogată. Ea adăruit bunicului această cămaşă din pânză albă deborangic cusută cu broderii la gât şi la mâneci cu mătasegalbenă. Ea a fost semnul dragostei ce i-o purta bunica.Nu pot uita momentele când bunicul mă lua în braţe, măprivea adânc în ochi şi mă săruta părinteşte pe frunte.Atunci eu mă uitam cu atenţie să văd dacă recunosc pe elhaina bunicii. Fără ca eu să îi zic un cuvânt, buniculprivea cerul cu nostalgie şi începea să spună câte opoveste, iar vorbele lui curgeau lin ca apa unui râu,pierzându-se în văzduhul luminos. Avea mereu să-mispună o altă istorisire şi parcă fiecare cuvânt rostit de elîl regăseam apoi ţesut în vreo floare roşie sau albastră depe cămăşile lui.

Când bunicul a plecat în lumea îngerilor, bunica aînceput să ţeasă tot mai des. Făcea mereu dimie şicămaşă pentru bunicul, pe lângă multe alte ţesături –covoare şi cuverturi. Astfel, se simţea mai legată de el şiera mai împăcată sufleteşte. Îmi plăcea nespus de mult săprivesc priceperea cu care lucra. Bunica punea sulul cuurzeala pe sulul din spatele războiului, trecea firele priniţe, prin spată şi toate le lega pe sulul din faţă. Prinsuveică introducea un tub cu materialul necesar, iar subrăzboi erau doi potnogi, pe care bunica îi apăsa cupiciorul pentru a despărţi firele de urzeală. Dorea dintoată inima să ţină amintirea bunicului vie, păstrândsufletul lui imprimat în minunea ţesăturii de lână şibumbac.

Privind această cameră bogată în clipe de neuitat,am zărit pe un perete o fotografie veche cu nişte prieteni

6


de-ai bunicului din tinereţe. Atunci am revăzut portulpopular. Florile ţesute pe cămăşile lor redau într-un modatât de frumos simplitatea oamenilor de la ţară. Îmiamintesc cât mă minunam privindu-i cu câtă mândrie lepurtau. Pe cămăşile lor erau reprezentate în numeroaseculori bucuria din ochii ţăranului când păşea în curteabisericii de sărbători, cu sufletul curat, împăcat şi plin depace, după zilele de muncă. Armonia culorilor exprimastrânsa legătură a oamenilor cu natura, cu absolut tot ceîi înconjura. Am văzut înaintea ochilor momentele cândintram în casele vecinilor şi priveam formele unice de pecarpetele scorţeşti ce te îndemnau prin varietateafrumuseţii lor să intri cu voie bună în orice casă.Diferitele lor culori aprinse te mustrau cu blândeţe cândte supărai, aducându-ţi aminte de bogăţia nepreţuită anaturii şi de dragostea dintre oameni.

Deodată aud paşi în spatele meu. Mă întorcrepede, iar în faţă îmi apare chipul blând al bunicii, ca untablou vechi pictat de un artist celebru. Nu-mi potstăpâni mirarea! Anii şi-au continuat drumul lor etern şitotuşi bunica rămăsese aceeaşi. Nu ştiu ce să-i spun. Măîmpiedic în cuvinte complicate încercând s-o salut. Ce aşputea să-i zic acum? Că o dorinţa ascunsă născută demult în sufletul meu mi-a purtat paşii în locurilecopilăriei? Că o iubesc atât de mult şi aş vrea măcar odată să o mai văd ţesând la război? Că după atâţia ani dela plecarea bunicului la cer încă mi-e dor de el şi simt căam nevoie să îi revăd cămaşa şi locul unde a trăit? Nu.N-aş putea. Îi privesc chipul încercând să găsesc o urmăde frustrare în ochii ei, dar nimic. Ochii ei rămân senini.Se apropie de mine şi mă priveşte adânc. Îmi trece mâna

7


prin păr şi-mi răspunde încet:”Să trăieşti”. Mă prindeuşor de mână, mă duce în camera ei şi, ca şi când mi-arcunoaşte gândurile, îmi spune să stau jos, iar ea se ducerepede la război şi începe încet a ţese. N-am mai scosniciun cuvânt. N-am mai putut. Tot ce voiam era ca acestmoment să nu se încheie. Bunica îşi ţesea gândurile într-un covor de lână. Va spune o altă poveste despre viaţă şioameni decât au spus pânzele ţesute ani la rând întinereţea ei.

Mai târziu, peste luni de zile, isprăvind covorul,bunica mi-l oferi şi-mi spuse să-l păstrez şi să-lpreţuiesc. L-am pipăit, l-am mirosit şi am simţit căneliniştile mele au luat sfârşit. Privindu-l cu atenţie, amremarcat armonia formelor şi culorilor aşternute în el şitoate stările mele nedesluşite în trecut s-au limpezit. Amînţeles că în casa bunicii sălăşluia, printre aromeletrecutului din lucrurile vechi şi preţioase, liniştea divină.Bunica mă cunoştea atât de bine şi eu o iubeam atât demult doar pentru că mă aflăm în casa ei împreună cu eaşi cu comorile ei din lada de zestre sau din odăile mici şiprimitoare.

Ionescu Iuliana,

clasa a VIII a,

coala gimnazială GrinduȘ

8


Meşterul careschimbă faţa lemnului

Aş dori să vorbesc despre unul dintre cei maiapreciaţi meşteri ai Bucovinei, domnul Florin Cramariuc,cel care a dus faima lemnului cioplit şi înnobilat desculptură în toate colţurile ţării şi nu numai.

S-a născut la Breaza, localitate reprezentativă înţinutul Obcinilor Bucovinei, învăţând de la bunicul său,Constantin Cramariuc, tot ceea ce înseamnă lemn: de larecunoaşterea arborilor în mediul lor natural, cu esenţeleşi fibrele lor, până la tăiat, cioplit, sculptat, încleiat şi aşamai departe. Bunicul său construia case, la fel de binecum confecţiona uneltele agricole sau obiectele de uzcasnic.

De câte ori este întrebat, Florin Cramariuc, nicinu-şi mai aduce aminte la ce vârstă a pus prima oarămâna pe uneltele bunicului, probabil că aşa s-a născut:cu dragostea meşteşugului în inimă. Am auzit şi eupovestea pe care o spune deseori, că în pragul caseibunicilor încă există cuiele bătute de el de pe vremea

9


când avea doi ani. Probabil că de atunci a început şi nu s-a mai putut opri. A învăţat de la lemn, de la bunic şi mai

târziu de la şcoală, căci aurmat cursurile Liceului dePrelucrare a Lemnului dinSuceava, cum să schimbefaţa lemnului şi cum să-lrecreeze. Tot ceea ce aînvăţat i-a prins bine, însăceea ce a descoperit singurlucrând cu lemnul l-a bucuratşi mai mult. Despre toateacestea vrea să povestească şicelorlalţi, de aceea lucreazăla o carte complexă din care

să aflăm unele din secretele sale, care se confundă încet-încet cu secretele lemnului. Cei peste 50 de ani deexperienţă în acest domeniu se regăsesc în obiectele pecare mâinile neobosite ale meşterului le creează. Suntlucruri simple, trainice şi nespus de frumoase. Şi cândeste întrebat care lemn este mai bun pentru cioplit sausculptat, domnul Cramariuc are o vorbă: „Dumnezeu n-afăcut lemn bun şi lemn prost, doar meşterii pot să fiebuni sau proşti” şi are dreptate, că mi-a spus mie inimacă are! Mie îmi plac toate obiectele pe care le expune defiecare dată când se organizează un târg de meşteri.Întotdeauna la astfel de târguri este prezent şi nu oricum:ci îmbrăcat frumos, în costum popular autentic, ca unmândru reprezentant al dacilor, din care cu siguranţă setrage. Mă uit în egală măsură la obiectele lucrate de el caşi la costumul pe care-l poartă. Nici nu ştiu care-i maifrumos!

10


Domnului Florin Cramariuc cel mai mult îi placpolonicele şi vă rog să mă credeţi că nu are două la fel.Însă nici sutele de linguri ale sale nu suntidentice şi nici restul obiectelor: bolurile,blidarele, furculiţele, măştile, cutiile, crucileşi piesele de mobilier: scăunele, măsuţe, lăzide zestre şi toate celelalte; sunt unice, practiceşi elegante, în ciuda faptului că sunt din lemncioplit rustic, cu toporul sau cu dalta.

Din schiţele sale, pregătite pentrutipărit, a dus şi copiilor care participă întaberele de vară organizate în fiecare an înincinta Muzeului Satului Bucovinean. Şi euam participat anul trecut, însă la icoane pesticlă. Pentru sculptură eram prea mic. Doarfratele meu mai mare, Cristian, care este înclasa a VII-a, este de câţiva ani uceniculmeşterului lemnar şi a învăţat deja să facă dinlemn lucruri minunate.

Poveştile lui şi ale domnului FlorinCramariuc mă pasionează şi îmi deschid poftapentru sculptură. Însă anul acesta nu mă mai las! Îl voiruga pe domnul Cramariuc să mă primească şi pe mine,în ciuda celor 10 ani ai mei.

Constandache Ştefan, clasa a III-a A

Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu”Suceava

Îndrumător, înv. Paula Şalar

11


Cuptorul de pâine

MOTTO:„Pâinea noastrăcea spre fiinţă, dă-ne-o nouă în fiecare zi.”

Satul e o minune, aici locuiesc, aici timpul s-aoprit pe loc şi n-are puterea să şteargă amintireastrămoşilor noştri, a tradiţiilor noastre. Satul nereprezintă, e ceea ce suntem noi, ce simţim, iubim,iertăm, suferim. Eu cred şi simt că veşnicia s-a născut lasat, deoarece satul e inima şi sufletul poporului, iarsufletul e veşnic, martor al nemuririi, culoarea curată avieţii. Un vechi proverb spune „dacă nu ai un bătrân, să-lcumperi”. De ce? ar spune unii. Pentru că ei reprezintăatât trecutul, cât şi prezentul nostru. Ei au muncit ca săne bucurăm noi azi de realizările lor, ei au trecut prinviaţă şi experienţa lor ne-o pot împărtăşi pentru a nurepeta greşelile lor şi a putea progresa. Ei şi-au ajutat,după puteri, părinţii, copiii şi nepoţii.

În zilele de iarnă, când lemnele trosneau în sobă,iar vântul urla înspăimântător pe la fereastră, mergeam labunica mea în odaie. Camera bunicii te întâmpina cu un

12


miros nostalgic, inundată de multă lumină şi culoare. Astrâns ani de-a rândul lucruri cu valoare sentimentală,simbolică, obiecte tradiţionale. Farfuriile pictate agăţateîmpreună cu prosoapele tradiţionale pe pereţi, patul încare doarme acoperit cu cuvertură ţesută de mâna ei suntparcă piese dintr-un muzeu. Acolo miroase a pâine caldă,a mere coapte pe brâul sobei, care au gust divin, a gutuişi a scorţişoară. Mirosul acesta nu-mi va fi uitatniciodată! Vara, bunica ne făcea pâinea în cuptorul delut, aşa cum făcea de şaptezeci de ani, după o reţeta de lamama ei.

După ce îmi alegeam ceaşcă preferată din dulapulbunicii, ea îmi turna ceaiul de sunătoare cu lămâie şi măaşezăm cu capul în poala ei, la gura sobei, unde îşiîncepea istoria … iar fulgii de zăpadă parcă se opreau şiei din valsat şi se lipeau de fereastră, ascultândneclintiţi... Totul începe din lanurile de grâu… grâul secultivă şi creşte cu drag pe câmpiile sărutate de soareleBărăganului. Apoi se duce la măcinat la moara din sat,unde făină rămâne fină cum e mătasea. Se spune că pevremuri, prin părţile astea, din prima făină sosită de lamoară se cocea o turtă care se împărţea copiilor, ca să fiegrâul curat cum e sufletul lor. Povestea bobului de grâutot de la bunica am auzit-o. Se spune că tare demult, pecând oamenii cu greu reuşeau să-şi ducă viaţă de pe o zipe alta, ei nu ştiau să cultive pământul sau să creascăanimale pe lângă casă. Se mulţumeau doar cu ce ledădeau pădurile, câmpiile, râurile. Trăiau în grupuri şi totîn grupuri se duceau la vânat, pentru că armele lor erauprimitive, iar nu de puţine ori unii dintre ei se întorceau

13


răniţi de fiarele pădurii. Vânau doar atât cât le trebuiapentru a-şi potoli foamea. Duceau o viaţă aspră şi luptaupentru fiecare bucăţică de mâncare pe care o aduceau lacolibele lor sărăcăcioase. Într-una din zile, întreg satulplecase la vânătoare. Rămăsese acasă doar o copilăbălaie, care, stând lângă foc, a auzit ţipetele disperate aleunei păsări. Copila se îndreptă spre locul de unde veneaustrigătele. Acolo văzu un şarpe uriaş, care se încolăcisepe trunchiul unui copac şi vroia să mănânce puii uneimierle ce îşi avea cuibul într-o mică scorbură acopacului. Atunci, fetiţa îşi luă inima în dinţi, luă un băţaprins şi cu dibăcie îl îndreptă spre capul şarpelui. Dreptmulţumire, pasărea îi dărui fetei un spic galben. Acestasemăna cu spicul ierbii, dar avea boabele mai mari decâtcele ale firelor de iarbă. Aceasta o sfătui să pună boabeleîn pământ, să le înmulţească şi, astfel, tot neamul ei nuva mai suferi de foame. După câţiva ani, colibele erauînconjurate de lanuri unduioase cu boabe dulci. Oameniiau învăţat să facă din aceste boabe făină, iar din făină,gustoasa pâine. Seara, pe lângă vetre, se simţea mirosulde pâine caldă, iar oamenii lăudau pământul care hrăneagrâul, ploaia care îl udă, soarele care îl cocea, dar şimintea omului, care reuşise să transforme micuţeleboabe în hrană lor de toate zilele.

Sunt o norocoasă pentru că am cunoscut gustulinegalabil al pâinii adevărate, făcute în casă, care nucunoaşte în aluatul ei decât făina albă, drojdia, apă, sareaşi mâinile bunicii. Frământat cu grijă în copaia de lemndupă ce i se făcea semnul crucii deasupra, aluatul eraînvelit cu un prosop curat şi uşor, iar apoi era ţinut lacăldură pentru a creşte. În cuptorul de lut, primenit din

14


vreme, se cocea o pâine cu gust pe care nu pot să îldescriu în cuvinte. Abia aşteptam să scoată primul cuptorşi stăteam nemişcată până îmi primeam bucata ruptă ceaburea în mâinile obosite şi muncite ale bunicii. Pe ea nuo frigea pâinea fierbinte, iubea mâinile ei unice... Pot să spun cu mâna pe inimă că nu există pe lumeaaceasta mâncare mai bună decât pâinea caldă şi aş lăsaorice pentru ea. Nu numai că are gustul bun, sănătos, darpâinea singură, fără o altă mâncare, poate ţine în viaţămult timp un om. Poate pentru că pâinea a fost aleasă carod de jertfă a omului către Dumnezeu. Pâinea adună însine o sumă de calităţi hrănitoare, dar este şi un simbol.Nu numai foamea fizică îl mână pe om spre bucată depâine. Ţăranii noştri şi oamenii cu frică de Dumnezeu, îngeneral, se tem să arunce la gunoi pâinea. Au o sfialăcare vine din respectul pentru ce ar putea fi aceasta, darşi pentru ceea ce este de fapt.

Ţăranul român e harnic şi primitor. Munceşte cao albină pe câmp, iar seara vine acasă asudat, darbucuros, cu faţa arsă de soare. Aşa mi-o amintesc şi pebunica mea, alături de bunicul, muncind de dimineaţapână seara, când erau mai tineri. Semnele muncii dintinereţe se văd acum pe mâinile lor brăzdate adânc. Amaflat pe propria-mi piele că pâinea vindecă răni şi umplesufletul de speranţă şi fericire. Că, trăind în ritmulaluatului, îmbătrâneşti mai frumos şi devii un om maibun. Însă cea care mi-a fost călăuză în copilărie, atuncicând mama era ocupată cu alte treburi, a plecat să se facăînger. Aşa ne poate cuprinde şi ocroti pe toţi între aripilesale. Sunt sigură că toţi aveţi amintiri frumoase legate debunici... chiar dacă ale unora sunt ascunse sub multe

15


straturi de timp ce a trecut. Sunt sigură că vi-i amintiţi cudrag. Faceţi un mic efort şi înviaţi bunicii sau, dacă suntaici „pe pământ, nu în gând", sigur s-ar bucura să se ştieeroii din poveştile nepoţilor. Iubiţi-vă bunicii cât încăsunt lângă voi şi vă poartă de grijă, iar dacă nu mai suntaici pe pământ să îi purtaţi în gând şi în suflet ca şi cumn-ar fi plecat niciodată.

Oare, acolo unde e, mai ştie bunica să mai facăpâine? Pâinea este vie, plină de sănătate şi bucurie! Săajungă şi pe masă ta, cititorule, ca un dar strămoşesc alsoarelui, al pământului şi al muncii!

Busuioc Alina AndreeaClasa a VII a A

Profesor indrumator –Cociorva Ion Scoala gimnaziala Grindu

16


Elegie de seară

Tot ce este măreţ îşi are izvorul în durere şi în luptă(Donatello)

Ea a fost în tinereţe o fată frumoasă, cu cosiţeblonde, fericită că poate iubi, că există flori pe câmpurişi îngeri înaripaţi în poveşti. El era băiatul cu braţeputernice, înalt şi subţire, care a purtat-o pe fata blondăla horă în duminicile de vară, fericit că pe lume există ofată frumoasă, un câmp ce trebuie lucrat, nişte caifrumoşi pe care-i încăleca uneori în nopţile tainice, că săfure un sărut şi mângâierea şoaptelor spuse de frumoasalui fecioară. Era făcut să-şi apese hotărât braţele pecoarnele plugului şi să iubească.

Şi între ei a fost o lume plină de iubire şipasiune, apoi nişte copii zburdalnici care au crescut şi auplecat la rostul lor, apoi Dumnezeu spre care au ridicatnu o dată mâinile crispate de fericire ori de disperare. Aumai fost şi nişte câmpuri aspre pe care au trudit amândoică să le îmblânzească, căutăndu-le profunzimile, şizbuciumul, şi armoniile ce răzbat în unduirea lanurilorde grâu ori în foşnetul tainic al miriştilor îmbrumate întoamnele târzii. Aici au găsit forţă şi sfială, iubire şidurere, aici au învăţat să fie câştigători, aici au cunoscut

17


pasul lui Dumnezeu prin ierburile stepei, printre rarişti,în răbdarea veşniciei. Au trăit, au muncit şi, când auostenit, au îngenuncheat cu gravitate şi cu fericirereţinută, cu linişte victorioasă.

Nea Ilie şi tanti Tincuţa nu vin din timpurimistice, ei sunt nişte ţărani dintr-un sat din stepaBărăganului, unde au trăit înflăcărarea vieţii, voluptateavisului şi vigoarea tinereţii. Aici au gustat din freamătulaşteptării şi al împlinirii.

I-am vizitat într-o seară de iunie care răsuceaultime raze de soare printre arbori că pe nişte poememisterioase. Am regăsit aceeaşi casă cum o ştiam, cuprispă în faţă şi cu coloane arcuite ca un templu bizantin,am văzut în faţa casei aceeaşi grădină cu garoafeparfumate. Grădina, aceeaşi că în trecut, unde culorile şiumbrele fac să tremure amintirile, străbătută cu patimăblândă de poezia luminii arămii a asfinţitului. Dincolo degrădina cu flori – un şopron în faţă căruia torcea dinfurcă pe o lespede, tanti Tincuţa. Toată vara torcea firsubţire de lână. Iarna ţesea lâna toarsă. Niciodată, decând se măritase, nu scosese războiul de ţesut din casă.Ţesea pânză, ţesea stofă, cuverturi ori covoare pentru eaşi pentru săteni. Era căutată de femeile din sat pentrupricepere şi calm. Ţesăturile ei au gătit oameni şi case,au dat orgoliu şi profunzime satului şi oamenilor lui. Apus în urzeala ţesăturilor ei neantul culorii şi asentimentelor inepuizabile pe care un neam îl posedă îneternitatea lui, tresăririle de elegie, delicateţe şi lumină.A pus în ţesăturile ei ţărăneşti flori de câmp ori sânge demartiri ori păsările cerului şi şi-a iubit lucrările ca penişte făpturi vii, căci toate formele şi curbele colorate din

18


covoare însufleţeau şi purificau, povesteau şi cadenţauviaţa simplă a ţăranului. În punctele cusute pe pânzăţărănească de in sau borangic vedeai lesne sclipirile debucurie ori lacrimile plânsului străvechi, era acolo înprosoapele ei de nuntă drama desfăşurată patetic înculoare şi formă, îmblânzită de fantezia frenetică afemeii românce.

Surprinşi că mă văd, cei doi bătrâni deveniserăvorbăreţi şi mă copleşeau cu o bucurie exuberantă.Bătrâna mă pofti în casă să mă servească „ştii tu… cu ce-ţi place ţie”. Am intrat în casa lui nea Ilie de nenumărateori, că tovarăş de joacă al copiilor lui, ori mai târziu camusafir dornic să-mi împrospătez imaginea obârşiilormele străvechi într-un loc care cheamă miturileneguroase ale trecutului. În acea seară de iunie am intratiarăşi, – a câta oară? – în simfonia populară a ţesăturilordin odăile casei ţărăneşti. Dintr-o vechime impenetrabilă,întunecată şi înfricoşător de îndepărtată, răzbăteau subochii mei culorile şi formele, apele din ţesăturile de in,borangic sau lână, cu treceri discrete în chenarearmonioase pline de abstracţiuni prin care se înălţautainic lumina şi gesturile îndrăzneţe ale istoriei. Culorivii, ca o explozie sentimentală, amestec de visare, mister,viaţă şi moarte, de iluzii şi sfinţenie, de iubire şi curaj.Câtă poezie, câtă nobleţe a lăsat sufletul românului îndesenul covorului de lână! Parcă istoria toată apământului românesc s-a aşternut între chenarelecovorului ţărănesc trudit de femeia de la ţară în războiulde lemn. Tanti Tincuţa se bucura să-i admir odăile caseişi să-mi arate ultimele ei proiecte. Şi, în răcoarea blândă

19


a unei odăi, mă servi cu dulceţuri de toate soiurile, cuşerbet şi cu apă rece, „ca pe vremea ei”.

Seara se lăsa ostenită peste sat. Am intrat apoi înşopronul lui nea Ilie să-i admir colecţia de hamuri şi totfelul de scule ingenioase pe care n-aş fi ştiut să lenumesc, toate meşterite de el, ca să le folosească apoi încroiala şi coaserea pielii tăbăcite. Bătrânul îmi povestiseviaţa sa de multe ori. Lui îi făcea plăcere să-şi repeteistorisirile, mie îmi făcea mereu plăcere să le ascult.Prietenia noastră se dezvoltase şi din aceste istorisirirepetate. Mi-a mai depănat încă o dată amintirile tinereţiisale, cu linişte, cu pasiune, cu durere, cu limpezime, cusinceritate, cu înverşunare. Ştia ca nimeni altul sădesprindă din larma trecutului toată strălucirea reală atinereţii, ca pe un repertoriu învăluit în emoţii şisperanţe. Parcă mereu alte emoţii şi alte speranţe…Tanti Tincuţa se aşezase cu furca ei în acelaşi loc, pelespedea din faţa şopronului, iar eu îl ascultam pebătrânul meşter povestind, şi-l priveam cum croiacurelele, cum îşi trăgea din resturi de piele tăbăcită firesubţiri cu care cosea, cum împletea curelele în trei, înşase, în nouă, cum fixa cataramele. Toate mişcărilebătrânului păreau nişte şoapte şi le făcea cu răbdaretăcută, cu o lucire a chipului ce se pierdea înîncrengătura de curele mai late sau mai înguste, mailungi ori mai scurte. Am văzut cum se încropea subşopronul vechi poemul libertăţii extatice şi al fericiriieterne. Croiala lui în piele dantela amintirile, punea încusătura de piele amănuntul simplu şi răbdător, făcând,dacă nu o opera de artă, atunci cel puţin o operă deutilitate, de muncă, de conştiinţă, un poem al pasiunii

20


fără fantezii, dar cu răsfrângerile blânde ale vreuneidureri rămase în adâncul sufletului sau încă din tinereţe.Căci, hamurile de piele, lustruite, albe sau vopsite,cusute cu artă, păreau a fi o confesiune a meşterului.Hamuri noi sau vechi, toate nefolosite, păreau a tăinui opoveste, un mister al trecutului, vreo patimă înflorită saumistuită de vreo flacără necruţătoare.

…Obrajii vioi ai fetei blonde şi chipul uşorîncruntat al flăcăului traversau bucuriile şi îndoielilelumii de la ţară, fără şovăire, fără crispare. Ea îl iubea.El alerga prin pacea câmpurilor în fiecare sâmbătă pânăla Valea Gropilor, la o margine a satului cu lizieră desalcâmi, să o întâlnească. Galopul armăsarului săuacoperea lătratul câinilor cu răpăitul înfundat alcopitelor. Când se apropia de locul întâlnirii, îşi stăpâneacu greu emoţia, iar când se despărţea de fată şi-o imaginadivina lui mireasă albă, şi-l inundau fiorii unei simfoniisentimentale a victoriei. Armăsarul său, Vultur, aşteptacuminte cât tânărul stăpân sorbea puţinele clipe dedragoste cu viitoarea lui mireasă. Apoi, curând a fost şinuntă, când a purtat-o pe Tincuţa lui pe coamasprintenului Vultur.

Dar, lumea satului avea să fie crucificată,zdrobindu-i-se voinţa şi rigoarea. Lumea se schimbavijelios, un tăvălug al absurdului se rostogolea apăsatpeste oameni şi conştiinţe. I l-au luat pe Vultur. S-aluptat pentru calul lui, hotărât şi necruţător, dar n-a pututizbândi. L-au arestat şi l-au bătut crunt la Miliţie, apoi acedat. Tânăra sa nevasta, cu intuiţie de femeie, l-acondus încet spre resemnare. „Lasă-i în pace, că altfel nute lasă ei pe tine” – îi spusese ea.

21


- A fost bolnav aproape vreun an… nu vorbea…nu mânca… nu dormea… Nu ştiam ce să mai fac să-laduc la un rost…, povesteşte tanti Tincuţa, urmărind cuochii firul de lână care se desprindea subţire din furcă şise răsucea cu mişcarea fusului. Of, Doamne, ce necaz amai fost!... ofta bătrâna dând încet din cap.

Parfumul mistic al iubirii urcă deseori cu umbrestranii pe chipurile neliniştite. Aşa urcase în acea searăde iunie si pe chipul lui nea Ilie. Pe chipul lui îmbătrânitse aşezase deşertăciunea vremurilor, mândria incurabilăa bărbatului nesupus de circumstanţe, tristeţea deprizonier al tinereţii în care sufletul îi vălurise cu pasiuneîntre fata iubită şi calul său, Vultur. De atunci, de când sedespărţise de calul lui, începuse să croiască hamuri. Aşaa strâns an de an colecţia sa de sub şopronul vechi.Migălea curelele ca şi când le-ar fi pregătit pentru Vultural lui. Şi, poate, uneori, pierdut în adâncul pasiunii,auzea dintr-o frântură a amintirii nechezatul armăsaruluisău drag.

Nea Ilie n-a ieşit vlăguit din tumultul tinereţii, civictorios cavaler al durerii şi inocenţei, maestru altriumfului. De aceea îmi plăcea să-l ascult repetându-şipovestea: în ea era durerea şi triumful unui bărbat tânărcare iubise cu pasiune în alte vremuri.

-Oho, băieţii mei – obişnuia să ne spună când nestrângeam sub şopronul lui – să ştiţi voi că eu, când eramflăcăiaş, ia aşa de vreo şaişpe sau saptispe ani, puneamhamurile pe Vultur al meu şi-l dichiseam aşa uşor, cugrijă, îl mângâiam cu ele… şi el străfiga cu năriledeschise şi bătea din picior… Eram mândru şi mă

22


credeam cel mai puternic băiat din lume, ştiţi voi… uite-aşa… parcă nu-mi putea sta lumea în cale, cât era ea demare…

În rătăcirea visării lui, bătrânul ostenit de ani şiviaţă se vedea poate iar flăcăul de odinioară, călare pearmăsarul său roib, lovindu-i coapsele cu călcâiele,gonind peste câmpuri albe, răscolind depărtările curopotul apăsat al galopului şi pierzându-se în luminainfinită de dincolo de lume… în ceţuri istorice şi încâmpuri cu muzici diafane… în durere şi în lut…

Seara se aşternea letargică peste grădina cugaroafe parfumate şi peste chipurile celor doi bătrâni.Lumina care agoniza dinspre asfinţit mângâia cuunduirea ei mătăsoasă chipurile lor brăzdate de vreme şide multă iubire… Şi de multă iubire…

Prof. Cociorva Ion

Şcoala gimnazială Grindu

23


Parfumul amintirilor

Veşnicia s-a născut la sat! Spaţiu românesc încare încă se mai păstrează culorile dulci şi curate alevieţii şi înţelepciunii. Aici şi verdele parcă este mai verdeşi oamenii sunt mai buni, mai generoşi, mai calzi.Trebuie să recunoaştem că, pentru cei ce ne-am născut la„ţară”, satul ne reprezintă; îl luăm cu noi, în amintiri şi însimţiri, oriunde ne-am afla în lume. Şi orice am face,orice am fi, orice am avea, îi ducem dorul. Îl revedem desărbători, când inima ne este plină de dor. Reîntâlniriledevin mai rare şi mai scurte atunci când casa părinteascărămâne pustie… cei care odinioară ne deschideau poartasau ne aşteptau în prag au plecat în călătoria veşnică, fărăîntoarcere şi fără de dor. Şi totuşi… sinceritate, cât demult te preţuim! Oricât de mult ne-ar durea, trebuie sărecunoaştem şi să spunem că satul nu mai este ce a fostodată. Frumuseţea lui venea din simplitatea oamenilor,din simplitatea locurilor, a stilului de viaţă; şi chiar dacămergeam desculţi prin praf ori iarbă, obrajii ne vibrau defericire… O fericire simplă şi curată pe care astăzi, oricâtne-am chinui, nu o putem aduce în viata copiilor noştri.Trăiam simplu, dar eram cu adevărat fericiţi şi aveamtimp pentru toate; să mirosim o floare, să citim o carte,

24


să ne ajutăm părinţii în ogradă, să visăm, să fim curaţi…de la lumina ochilor, până în adâncul sufletului. Nu evocea unui pesimist, ci a unui optimist realist! Aşa încât,în amintirea locurilor noastre dragi şi ca semn de preţuireşi de iubire pentru ai noştri părinţi, se cuvine să ne răpimdin timpul care parcă nu ne mai ajunge şi să lucrăm lareînvierea tradiţiilor de odinioară. Fiecare după mintea şisimţirea sa, ca o modalitate de supravieţuire sau de iubiresau de modernizare sau dintr-o mare şi frumoasăpasiune. Este păcat să cunoşti lumea satului şi să nu laşieternităţii picături de românism adevărat, regăsite întradiţii şi obiceiuri, în vechi şi mai noi meşteşuguri.Orice veche casă de la ţară este un muzeu în miniatură,în care meşteşugurile vorbesc despre vremuri apuse;vremea copilăriei mele, vremea mamei mele, vremeabunicii mele. Aici multe lucruri păstrează cu sfinţeniespecificul nostru naţional. Noi le spunem lucruri vechi,valoroase prin originalitate şi autenticitate. Iubesc acestelucruri pe care le adun, de ani, din case şi ogrăzi pustii;prin recondiţionare, le redau parfumul lor de altădată,pentru că prin ele a trecut copilăria atâtor generaţii.Lucrurile vechi ne reamintesc că am fost şi noi cândvacopii! Nu e casă de la ţară fără preşuri şi covoare, fărămacaturi şi cuverturi ţesute la război de lemn, fărăştergare de pânză sau borangic la icoane, fără feţe demasă şi mileuri cusute în punct românesc. Le păstrăm casuveniruri de familie, deşi unii, uneori, din prea multgust pentru modernitate, încearcă să facă curăţenie încasă, lipsindu-se de ele. Să nu uităm că plăcerea de a fiacasă este mai dulce în compania unor vechi şi totusifrumoase obiecte! Diversitatea de modele şi culoricuminţi dau confort şi personalizează orice odăiţă de la

25


ţară. Este o bucurie să vezi teancuri de perne frumoscusute, adevărate colecţii pe care poate nimeni, niciodatănu a pus capul să doarmă; pentru că mamele şi bunicilenoastre aveau o mare bucurie în a-şi umple paturile cuperne de toate mărimile şi toate formele. În preajmasărbătorilor, în aşteptarea unor oaspeţi sau când veneapopa cu Botezul, ele, pernele, deveneau o colectie pentruadmirat. Şi cum preabunele noastre mame şi bunici nuştiau ce înseamnă Feng Shui, nu ştiau să utilizeze celecinci elemente – foc, pământ, metal, lemn, apă… Şi, cutoate acestea, în casa lor, întotdeauna era frumos şi bine!Pentru că focul îl regăseai în roşul prosoapelor deartizanat, aruncate frumos la icoane, pe mese, dulăpioare,coşuri împletite, cu care duceai coliva la biserică.Pământul şi astăzi îl regăseşti în ghivecele cu muşcate;ele iernează la ferestre şi, când vine primăvara, ies şi elela soare, să se bucure de verdele crud şi bănuţii depăpădii. Metalul?!... Şi el este la mare preţ în casele de laţară. Îl regăseşti în felinare care luminau odată, înclopoţei legaţi de grindă, în fiare de călcat încărcate cubusuioc sau cu spice de grâu sau cu flori nemuritoare, înpotcoave prinse de scândurile gardului, în pluguri trasecândva de vaci şi de boi, în vechi ceasuri pentru caretimpul de mult s-a oprit… Iar lemnul, această simplăminune a lumii, este unde nici nu poţi gândi, în locuri şiforme miraculos meşteşugite: copaie de frământatcozonaci, putinei pentru unt sau acrit borşul, fund pentrurăsturnat mămăliguţa (tăiată mai apoi cu aţa), război deţesut preafrumoase cuverturi, lăzi şi lădiţe de păstrat înele zestrea fetei, cufere cu amintiri, hambare cu miresmede făină şi mălai proaspăt măcinat, dulapuri şi dulăpioarecu miros de levănţică şi busuioc, etajere şi suporturi

26


pentru flori, legănuţ pentru pruncuţ, scaune şi canapelepentru duminici de vară la poartă, făcăleţe şi plăcintarepentru întins foi de tăiţei, linguri şi liguroaie aduse de lamunte, căsuţe şi butoiaşe în miniatură, cuiere montate înfel şi chip, zăcătoare sau tocitoare pentru strugurii copţişi brumaţi, rame pentru fotografii cu parfum de amintiri.Şi unde mai e lemnul?! La porţi, la ferestre, la spătarelescauneleor şi sus, sus, la streaşina casei, în frumoase şisimple sculpturi, străvechi broderii din lemn. Iar apa… teminunezi când tu o vezi că rămâne neschimbată însticlele cu aiazmă sau aghiazmă adusă, în zile desărbătoare, de la sfânta biserică din sat.

O, Doamne, frumoase case româneşti aveamodată… cu toată simplitatea şi modestia lor… Sunt toateacestea lucruri la care eu ţin cu adevărat. Astăzi ele poateşi-au mai pierdut din strălucire; dar astăzi, mai frumoaseşi mai interesante sunt poveştile din spatele acestorcreaţii de meşteşug românesc străvechi. Te invit să trecipragul unei vechi case româneşti! Nu vei avea confortulcivilizaţiei de astăzi, dar vei trăi clipe unice în viaţă. Şicum perfecţiunea este plictisitoare, nimic din ceea ce poţivedea aici nu îţi va tăia elanul; nici chiar crăpăturile dinpereţii alb văruiţi… pentru că aşa-i la ţară… Oameniiîmbătrânesc, casele îmbătrânesc; să le facem bătrâneţileuşoare şi, dacă se poate, să le prelungim şi viaţa, atât câtputem noi, ca simpli oameni şi pământeni.

Arta populară are farmecul ei, atât prinsimplitatea meşteşugului, cât şi prin ideile ingenioase deexprimare. Arta populară are valoare, atât prinautenticitate, cât şi odată cu trecerea anilor. În case vechidin satele ialomiţene poţi admira uneori şi cusături

27


simple, în urma acului, pe pânză albă, îngălbenită devremuri. Firul de aţă, colorat în verde, roşu, albastru,galben, a dat viaţă unor simple scene de familie; iardanteluţa şi ciucureii de pe margini atrag emoţii pe carele trăieşti numai şi numai aici. Prinse pe perete, ele îţiatrag atenţia şi prin vorbele cusute, uneori adevăratedeclaraţii de dragoste: „Bucate bune am gătit/ Pentrusoţul meu iubit”. Cusăturile pe pânză albă sau colorată semai regăsesc şi pe feţe de pernă, feţe de masă, şorţuri,ştergare, batistuţe. Cusute cu migală, ele completaudeseori zestrea fetelor de măritat; le regăseai apoi înşifoniere şi dupaluri, rătăcite printre uriaşele cuverturi delână. Şi, peste toate, stăpân era doar mirosulinconfundabil al foilor de tutun uscat, puse strategic laîndemnul mamelor şi bunicilor, pentru a gonistricătoarele molii.

Dar preşurile vărgate, adunate în valuri, le-aţiadmirat vreodată?! Ştiti voi, oare, povestea presului?!Eu, da, pentru că, în copilărie, am contribuit la ea: sespală frumos toate lucrurile din casă care nu-ţi maitrebuie, se întind frumuşel pe culme, se lasă la zvântat şi-n ceas de seară se strâng pentru a fi adunate grămadă;când ai timp liber, se ia încetinel câte una şi cu o foarfecăbine ascuţită se taie în fâşii cât poţi tu de lungi, delăţimea degetului mare; apoi le coţi una de alta, pamblicăcu pamblică, le faci ghem; ai grijă cum rânduieşticulorile, să ai într-un ghem toate culorile pământului saupoţi să faci gheme pe culori. Mai apoi, dacă nu ai războide ţesut sau nu ştii să ţeşi, te duci frumusel în sat, la tantiVasilica (mătuşa mea) sau la tuşa Sora (vecina mea) şivorbeşti cu ele de câţi coţi de preşuri ai tu gheme. Dacă

28


nu e prea ocupată, te aşteaptă a doua zi cu gheme, aţă denăvădit şi cu timp şi poftă de vorbă, pentru că, sigur, veista la sfat mai mult în poartă decât în casă. Aşa suntfemeile de la ţară; când se întâlnesc, mult se mai grăbesc,dar de vorbit, vorbesc… mai uită şi ele de griji, că doarnu sunt făcute numai pentru treabă şi iar treabă.Întâlnirile lor sunt prilej de bucurie, bucurie simplă de laţară…

Închei acest exerciţiu de admiraţie pentruveşnicia satului românesc, de oriunde ar fi el, spunând căam ajuns să gândesc ceea ce gândesc, să simt ceea cesimt şi pentru că m-am născut la ţară (ţara mea senumeşte Griviţa) şi pentru că am vârsta potrivită de aspune sincer ceea ce iubesc, ceea ce îmi place. Şi, pentrucă vorbim de meşteşuguri, o amintire din copilărie măamuză ori de câte ori o reinviu: eram elevă în claselemici, ai mei îmi făcuseră cadou un ceas auriu, mic şidelicat; aveam pe atunci o bluză albă din dantelă, pe careo luam duminicile sau în zile de sărbătoare; şi bluza aveamâneci lungi care ascundeau mica mea comoară. Aşa că,într-o zi, m-am apucat de meşteşug: am tăiat cu foarfecamânecile până la jumătate, ca să mi se vadă şi mie ceasulpe care îl purtam pe mână. Ei, ăsta da meşteşug! Nu maiştiu ce o fi zis mama, dar eu trăiam o mare dublăbucurie: aveam ceas pe care acum putea să mi-l vadătoată lumea şi care făcea pereche potrivită cu bluza albădin dantelă. Vedeţi, arta mărturisirilor nu stă neapărat înexcelenţa vorbelor alese, ci în sinceritatea de a spunelucruri simple pe care le-ai trăit şi le-ai simţit. Multeasemenea lucruri s-au petrecut şi încă se mai petrec laţară. Eu pot spune despre mine că sunt îndrăgostită de

29


modalităţile de expresie artistică populară, de la ţară.Sunt la modă acum obiectele vechi, am putea spune căeste o goană de modernitate, prin simplitate. De obicei,aceste obiecte sunt amintiri de familie şi, cum amintirileaparţin timpului, ar fi prea frumos să le păstrăm cusfinţenie. Ele ne aduc bucuria care vine din lucrurimărunte; este cea mai sinceră şi statornică bucurie pecare, uneori, o însoţim cu un suspin. Suspinul… curatărugă către Dumnezeu. El a făcut adesea ca „din cătuneleuitate să iasă oameni cu multă carte”.

Acest eseu a fost o bucurie

Şi eu aşa am vrut să fie.

Am adunat din amintiri

Frumoase, dulci destăinuiri.

Cu meşteşuguri de-admirat…

Căci veşnicia s-a născut la sat.

Prof. Aron Viorica (Maura)

Liceul Tehnologic „Areta Teodorescu” Griviţa

30


Meşterul lemnar

Din cele mai vechi timpuri, arta de a prelucralemnul şi de a-l modela este realizată de maeştriilemnari. Aceştia au nevoie de o îndemânare foarte finăpentru a putea într-adevăr să sculpteze lemnul ales. Deobicei, această meserie este moştenită din tată în fiu,fiecare conţinând tainele ascunse ale îndemânării.

Cioplitul lemnului este o artă veche ca şi omul.Meşterul îşi alege cu grijă lemnul, îl pipăie cu atenţie,vorbeşte în şoaptă cu el, iar apoi începe să-i dea viaţăsculptându-l sau prelucrându-l aşa cum este scris. Cuajutorul ustensilelor, din mâna lemnarului ies adevăratecapodopere: instrumente muzicale, mobilier clasic,modern, sculpturi fine şi artizanale, toate fiind apreciateşi cumpărate de către oameni interesaţi.

Pentru orice meşter lemnar, această meseriereprezintă o mare pasiune, mai exact o artă, care îlînvăluie încet-încet până la sfârşitul zilelor. Toate acesteaau loc în atelierele făurite de el însuşi, burduşite cuutilaje mecanice (circular, abric, gater) şi unelte specificeprelucrării lemnului (ciocan, teslă, fierăstrău, pană,

31


daltă). Aici, de dimineaţa până seara, lemnarii îşi petrectimpul cu aceste unelte, folosindu-le pentru a letransforma visurile în realităţi fermecătoare. Cu mâinilecrăpate şi trecute de vreme, ei depun multă migală şimăiestrie, când şi când stergându-şi sudoarea frunţii cumâneca cămăşii de bumbac ţesute la război. Când olucrare este finalizată cu succes, bucuria sufletescă estemare, lemnarul având mai mult curaj şi încredere pentrua începe un nou proiect. Când este învăluit de tristeţe şisupărat de problemele zilnice, lemnul este cel care îlmângâie şi îi alină suferinţele, aşa încât totul se uită şiparfumul de răşină îl trezeşte la viaţă, îl încarcă cuenergii.

De pe urma acestei meserii el îşi câştigăexistenţa, bani ce sunt necesari pentru nevoile personaleşi pentru a-şi întreţine în siguranţă întreaga familie.

În ziua de astăzi, această meserie, din păcate, sepractică tot mai rar în satele de la câmpie, uneori maimult în satele de munte, unde lemnul se găseşte maimult. Meşterii lemnari sunt în vârstă, ei având ucenici înpreajmă pe care îi ajută să înţeleagă şi să înveţemeşteşugul, aşa încât tradiţia să nu se piardă. Lemnuleste pretutindeni, în leagănul copilului, în masa pe careaburesc bucatele, în toiagul bătrânului, în sicriu şi încruce.

La noi în sat, locuieşte un bătrân lemnar, neaMarin, cel care a sculptat porţile bisericii şi a făurit multetroiţe. Casa lui este un adevărat muzeu. Totul este făuritde mâinile lui, începând cu porţile de la intrare, locuinţacu mobilier, până la tacâmurile sculptate cu multă

32


migală. Deseori îl vizităm şi ne povesteşte cu nostalgiedespre anii tinereţii, atunci când era în putere şi sculptalemnul moale de plop cântând din gură doine bătrâneşti.

Această meserie este încă imprimată în tradiţiaromânească, în sufletul românului şi trebuie să sperăm lafaptul că ea va exista şi peste veacuri, peste multeveacuri, până în veşnicie.

Stănescu Gabriel,clasa a VII a, Şcoala gimnazială Grindu

33


Mineritul țărănesc înMunții Apuseni

Strălucirea aurului românesc din ara Mo ilor aȚ țatras aten ia multor căutători de comori din Antichitate iț șpână în prezent. Arie ul este unul dintre pu inele râuri aleș țlumii care poartă în valurile sale cristaline firicele de aur,depunând în nisipuri renumitul metal. Aur se găse te iș șîn subsol, acolo unde este cel mai mult i a fost exploatatșprin săpare de galerii, învingând tăria stâncilor ișîntunericul adâncimilor. Cetatea romană de la Ro iașMontană este poate cel mai autentic document deilustrare a activită ii minere ti de la începuturi i până înț ș șprezent în Mun ii Apuseni. Aici sunt galerii i lucrăriț șminiere caracterisitce tuturor timpurilor.

Celebră i zguduitor de impresionantă, „cetateașromană” de la Ro ia Montană, cu galeriile ei artistice iș șînfiorătoare în acela i timp, formează dovada cea maișstrălucită a geniului tehnic roman, care de aproape 2000de ani stoarce admira ia tuturor vizitatorilor. Aurul a fostțexploatat aici atât din adâncuri, cât i prin spălare dinșaluviunile Arie ului.ș

În lumea multor preocupări minere ti, de lașnisipul rece i greu la întunericul strâmtelor galerii, înș

34


această muncă istovitoare plină de sacrificii, care demulte ori a costat vie i, s-a realizat, din imagina ia iț ț șspiritul iscoditor al căutătorilor de aur, o spiritualitateadecvată, oglindă vie, fidelă a acestei preocupări. Astfel,în timpurile cele mai îndepărtate, fiii i stăpânii acestuișpământ i-au format diferite credin e care explică prinș țceea ce se mai găse te de odinioară, au fost credin ele înș țvâlve. „Singura credin ă rămasă până azi în Mun iiț țAbrudului asupra acestei pre ioase zeită i este credin a înț ț ța a numita „vâlva băilor” care, zic localnicii, aratășcâteodată proprietarilor i lucrătorilor de mine, dupășfaptele lor bune, unde anume să lucreze pentru a ob inețun minereu mai bogat în aur. Această „vâlvă a băilor”arată uneori sub forma unei stafii”. (Rodica andău-Ț„Me te ugurile la geto-daci”, ed. Meridiane, Buc. 1942,ș șcit. pag. 22). Nenumărate sunt legendele i povestirileșminere ti despre diferite întâmplări de bine i rău aleș șminerilor.

Zăcămintele i mineraliza iile aurifereș țreprezentate sub formă de filioane i volburi, suntșlocalizate în roci eruptive i mai rar sedimentare. În toateșzăcămintele aurul liber predomină. Aurulul din nisipurilealuvionare s-a extras încă din timpul agatâr ilor, dacilorși romanilor. Spălarea nisipurilor aluvionare aurifere, seș

făcea cu ajutorul hurcei, dar mai ales a hârloastei.Cheltuielile acestor mici producători sunt aproapeneglijabile, deoarece tot inventarul lor se compunea dinhurcă sau hârloste, aitroc, dârg (cri ană), troc, sapă,ș șciubăr, donicu ă i pânzele de ceoarec. Ace tia erauț ș șmul umi i dacă într-o zi scoteau aur, care valora cu sumaț țce ar fi primit-o pentru o zi lucrată la o asocia ie minieră.ț

35


Cu sapa se trăgeau nisipurile în troc, după care seridica i se golea în partea superioară a hârlostei. Pesteșacestea, cu donicu a se golea apă în jos, în sus, carețantrena nisipurile spre capătul de jos, iar pe pănura delână rămâneau firicelele de aur, care, fiind mai grele, nuerau duse de apă. Din când în când, aceste pânze sespălau în ciubăr, iar din materialul depozitat se alegeaaurul liber cu aitrocul. De multe ori, aceste pânze seșspălau direct în aitroc. Aurul astfel ob inut se puneaș țîntr-un corn de vită sau într-o pânză, ducându-se acasă.

Urmărind originea aluviunilor aurifiere, omul, încăutarea de noi bogă ii, a ajuns la zăcămintele aurifere.țApele pâraielor i ale râurilor, chiar fără aluviuni, au fostșde folos.

În mina statului sau la celelalte asoci ii miniere,țlucrau bărba i ce aveau împlini i 18 ani. La mineleț țparticulare nu era o limită de vârstă de la care se putealucra. Băie i i fete, începând de la 8-10 ani, dupăț șdezvoltarea fizică i averea părintească, erau folosi i laș țdiferite munci mai u oare. A a s-a format mineritulș șaurifer tradi ional, transmis din tată în fiu, în decursulțmileniilor.

Minerii pentru mină se îmbrăcau cu o haină,pantaloni i cioareci, vestă sau mânecar, peste care luaușo haină mai lungă din piele sau pănură. Pe cap purtaupălării, iar în picioare cizme sau bocanci cu tureci depiele sau ciorapi din lână trei sferturi i opinci. Într-oșmână aveau bastonul (bâta, cioaca), iar în alta, lampa deminer. Pe spate duceau traista cu merinde, explozivi,pu ca i carbid într-o cutie metalică. Pe tureacul de laș șcizmă, aveau duda cu trestii, când pu ca func iona cuș țpulbere neagră. Bâta o foloseau în timpul mersului până

36


la locul de muncă pentru a se sprijini. Minerii, astfelechipat plecau la mină.

În drum spre mină, minerii intrau pe la fierari, deunde î i luau uneltele de lucru gata ascu ite. Minaș țstatului i unele asocia ii mari aveau fierarii lor. ș ț

Minerii de la mina statului sau de la alte asocia iițaveau o oră fixă de intrare i ie ire din mină, timpul deș șlucru fiind de opt ore. În minele particulare, mineriiintrau după cum aveau interesul, timpul de lucru fiindnelimitat. Când minerii erau strân i în sălile de apel saușla gurile de mină, înainte de apelul pentru intarea înmină, se făcea rugăciunea. Cu capul descoperit, îngenunchi sau în picioare, ziceau încet rugăciunea, dupăcare se făcea apelul. Înainte de a intra în mină î ișaprindeau lămpile de miner. La multe guri de mină erauconstruc ii simple numite „cramuri”, unde se strângeauțminerii, stătea paznicul (straja) i în care se păstraușdiferite unelte de lucru în mină.

Legăturile dintre galeriile ce se săpau înadâncime se făceau prin pu uri sau suitori, verticali sauțînclina i. La deschiderea filoanelor aurifere, romanii auțfolosit i sistemul pu urilor înclinate cu trepte săpate înș țtalpă. Un alt mijloc, foarte des utilizat în subteran, pentrucircula ia la locurile de muncă, folosit de romani iț ștransmis până în zilele noastre, au fost “scările romane”.Urcarea se făcea mult mai u or decât coborârea, seșfolosea o rudă de brad (sulău), pe care se lăsau minerii.

Găurile de mină bătute i cură ate de praf seș țîmpu cau cu pulbere neagră. Pentru aceasta se maișfolosea: un ac de aramă, fuituitor de lemn sau de fier,fi e-garul, un lemn rotund cu diametrul mai mic decâtșgaura, hârtie văntălăul, trestii care se duceau într-o

37


bucată de lemn scobită în interior numită “dudă” iștalplăul (iască de scăpărat). Minerul făcea din hârtie cufi egarul- fi aguri, pe care le umplea cu pulbere neagră.ș șAstfel, fi agurile făcute, unul sau mai multe, seșintroduceau în gaura cu material mărunt cu fuituitorul ișvăntălăul până la gură. Se scoatea acul de aramă i înșlocul acestuia se introducea trestia, în capătul căreia sepunea taplăul de formă triunghiulară. Cu o altă bucată detaplău aprins se dădea foc la găuri, minerul plecândimediat într-un loc adăpostit.

Din mină la suprafa ă, minereul aurifer se scotea,țîn foarte multe cazuri, în co uri de nuiele, purtate peșspate de copii, slab îmbrăca i, care umblau prin locurițprimejdioase până ce ajungeau la lumina zilei. Minereulde la mină la teampuri se transporta în corfe pe cai, înșcăru e trase de cai sau boi, opera ie ce purta denumireaț țde “mânatul minereului la treampuri”. Marea parte așproprietarilor de mine i de treampuri, după posibilită i,ș ș țaveau mijloace proprii de transport. Erau o serie deproprietari, de fapt agricultori, care, în perioadele în carenu erau ocupa i în gospodăria proprie, se ocupau cuțcărău itul minereului sau a chicului (concentrat piritos)ș șla topitoarele de la Zlatna, întregindu- i în acest felșvenitul în gospodărie. La transportul minereului sefoloseau cel mai mult copiii sau femeile, care cu sapa ișcu trocul încărcau minereul în co urile de pe cai,șdescărcându-le în vatra etampuluiș

Când la mină se lucra individual, minereul erascos i descărcat pe vatra băii, lângă linia ferată saușrudele de lemn, în locuri destinate în acest scop, numite“vetre” (vatra lui Iancu etc.) sau “ tiur uri”. Dacă seș țlucra în comun, atunci minereul se scotea afară pe o

38


vatră comună, unde era de obicei un miner bătrân, caresepara minereul în trei clase: măruntă, duraiul ișbolovanii. Acest miner spărgea bolovanii i separașfilonul de steril, fiind numit “fistăua ”, după unealta deșlucru. La sfâr itul fiecărei săptămâni, în special vinerea,șse împăr ea minereul în păr i egale cu ireadea (targă)ț ț șdupă munca depusă de fiecare miner. Dacă la sfâr itulșîmpăr irii minereului mai rămânea o cantitate ce nu sețputea împăr i la to i, se vindea, iar cu banii se cumpăraț țvinars ( uică) care se bea împreună cu to i minerii.ț ț

Din cele mai îndepărtate timpuri, apa a fostfolosită la zdrobirea, separarea i concentrarea aurului. Înștimpul anului, cursurile de apă aveau debite reduse ișinconstante, fapt ce a determinat constituirea de lacuri deacumulare (tăuri) pentru rezerve de apă, încă dinperioada daco-romană i care, în secolele al XVII-lea –șal XVIII-lea, au fost refăcute i modernizate, multe dinșacestea folosindu-se până în zilele noastre.

Pe teritoriul Ro iei Montane s-au descoperitșvestitele table cerate, urne pline de cenu ă, scheleteșumane, unelte de minerit, mojere de piatră, inscrip ii cuțcaracter religios, monumente cu caracter votiv i funerar,șsculpturi funerare cu figuride lei, cărămizi, igle, clădiri,țprofane sau religioase, lucrări miniere etc., ceea ce atestăprezen a i activitatea daco-romană în această zonă,ț șpăstrate până în zilele noastre.

În concluzie, mineritul este o artă popular, acestanu se înscrie în artele clasice sau moderne, ci este inclusăîn produc ia me te ugărească tradi ională sau casnică.ț ș ș țMineritul este un me te ug de originie anonimă, deoreceș șcei care exploatau aurul din mine într-o muncă grea nuau absolvit studii în acest sens. Din acest punct de

39


vedere, el s-a produs cu dispari ia treptată a acestuițfenomen datorită societă ii europene în plin proces dețindustrializare.

Bulea Adina Ramona, clasa a XI-a A, Colegiul Economic “Dionisie Pop Mar ian”ț

Alba Iulia

40


Portret de pe vremuri

Ea ţesea istoria... Cu fiecare trecere a aculuiobosit prin pânza albă părea că scrie neîncetat într-ocarte de mult începută. Câte poveşti pe care nu oricine leaflă au trecut prin urechea acelui instrument aparte descris? Oare cine era ea? A cui istorie o ilustra cu atâtatrudă pe un material vechi, peste care a nins cu ani?

Bunica mea mereu povesteşte cu pasiune, dar şicu nostalgie, despre această femeie. De când am căpătatpuţină putere de înţelegere, dânsa m-a încântat cu acesteistorisiri ale căror sensuri nu reuşeam să le desluşesc, darcare mă atrăgeau şi care îmi stârneau curiozitatea.Acestea au fost cuvintele cu care a început primapoveste. Nu le-am uitat, mi s-au întipărit în minte,momentul în care le-am auzit mi s-a părut un vis. În acelvis, un râu de vorbe alese curgea alene pe lângă mine, iaracel moment se va păstra mereu viu. După multăstrădanie, după ce mi-am reamintit de nenumărate oripoveştile bunicii, o sclipire mi-a apărut printre gânduri,iar odată cu ea şi femeia despre care ştiu atât de multe,dar pe care nu o cunosc. Era străbunica, mama atâtorgeneraţii, care este pomenită şi admirată de nepoţi şistrănepoţi, de atâţia oameni cărora le-a insuflat, printr-o

41


simplă pânză, multe principii sănătoase, multă bunătateşi credinţă. Nu am apucat să o cunosc, iar chipul dânseise zăreşte ca printr-o negură groasă de ianuarie în vechiletablouri pierdute în casa bătrânească. Cu toate acestea,vorbele calde ale bunicii mi-au ilustrat-o mai bine decâtaş fi putut-o eu vedea. Prin străbunica vedeamautenticitatea ţăranilor români, vedeam din dibăcia,răbdarea şi plăcerea de a duce un lucru bun şi frumos lasfârşit, calităţi care acum mai rar se găsesc, ele fiindîngropate sub pătura vremurilor ce s-au scurs. Dorescadesea să merg în trecut şi să trăiesc clipe unice pe carebunica le retrăieşte acum. Imaginaţia mea se afundă dinzi în zi tot mai aproape de profunzimea timpurilor apuse.Curiozitatea şi dorinţa de a cunoaşte lumea de demultcare mă stăpânesc sunt mai puternice decât realitatea încare trăiesc astăzi. Ele mă captivează, mă leagă deoamenii din alte vremuri şi mă închid, parcă, într-omaşină a timplului. Prin această stare am trecut şi decurând, dar ceva a fost diferit şi m-a marcat mai adâncdecât de obicei.

Stăteam într-o duminică sub caisul înflorit dinfaţa casei. Acea zi era însorită şi liniştită, tulburată doarde glasurile delicate ale unor păsărele. Vântul adia cublândeţe, purtând cu el parfumuri care mai de care maiîmbietoare. Acest cadru era perfect pentru visare, pentrua te închide în interiorul tău, pentru a te consola singur.Astfel, profitând de vremea generoasă, mă gândeam dece este nevoie pentru a ţese viaţa. De talent, răbdare,îndemânare, sau timp? Bunica mă privea fără ca eu să-midau seama şi, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, a spus:"Este nevoie de iubire pentru a lucra şi de respect pentru

42


tradiţie". O adiere a înfiorat frunzele copacilor din jur.Atât de parfumată, de blândă şi, totuşi, atât de fermă atresărit acea adiere în jurul meu, încât mi-a dat un impulsde a alerga spre necunoscut. Ca o forţă mai puternicădecât voinţa mea, ceva m-a împins spre o ladă veche dincamera bunicii. Ajunsă în faţa ei, m-am oprit răsuflândde emoţie, de parcă eram pe punctul de a descoperi ocomoară. Am ridicat cu o anume teamă clapa lăzii şi amgăsit o varietate de materiale diafane, ţesute cu diversemodele unice, speciale, care valorau enorm. Eraucomorile străbunicii, ale acelei femei care a fost unexemplu pentru tot satul meu, care a apreciat tradiţia prinmânuirea unui ac, mai profund decât ar face-o vreodatăîntreaga lume. Am trecut uşor mâna peste pânzapreţioasă şi am simţit un fior aparte, ca atunci când ai înposesie un lucru sacru. Încet, neliniştea mea a dispărut,fiind înlocuită de uimire. Ochii îmi străluceau în faţalăzii cu poveşti. Am luat, pe rând, fiecare crâmpei dinţesuturile trecutului şi le-am analizat cu atenţie. Atâteaculori, modele şi întâmplări se destrămau şi se uneau dinnou, asemenea unui izvor nesecat de cuvinte. În minteamea se înşirau întâmplări atât de captivante, simţeam căsunt părtaşă la un basm ale cărui personaje erau bătrâniifamiliei mele, ai satului, ai intregii ţării. Se terminau şiiar începeau poveşti din care se desprindeau mereu altelecţii, sfaturi, reguli, obiceiuri care fac viaţa să fie maibună şi mai simplă. Nu credeam vreodată că esenţacopilăriei mele va fi formată din povestea străbunicii şidin toate lucrurile minunate pe care dânsa ni le-a lăsatdrept moştenire. De asemenea, nu mi-am imaginat că potspune celor din jurul meu cu atâta mândrie că străbunafamiliei mele a ţesut fir de istorie şi că am putut face ca

43


din adâncul vremurilor trecute să se adune poveştimiraculoase.

Iacob Cristina Rodica

Şcoala gimnazială Grindu

44


Nicolae M. Nica

Marele artist popular

al judeţului Olt

Creator al unei arte de o mare bogăţie şioriginalitate, poporul român a făurit valori artistice plinede fantezie în domeniul sculpturii în lemn şi os. Cuunelte simple ca securea, ferăstrăul, tesla, horjul, scoaba,cu itul, dalta, compasul, potricala, ghinul, tiparul dețpirogravat au fost create de-a lungul timpului forme şifiguri diferite de la o zonă la alta a ării, dar unite toatețpe pământ românesc. Experien a milenară în artațlemnului a învă at me terii întrebuin area adecvată aț ș țfiecărei esen e lemnoase: bradul şi stejarul – lațconstruc ii; fagul – pentru lăzi de zestere; cornul şițalunul pentru bâte ciobăne ti şi codiri ti de bici; frasinulș ș– pentru cadre de u i i ferestre; paltinul şi teiul – pentruș șfurci de tors, linguri, plo ti şi casete. Me te ugariiș ș șromâni au sim it întotdeauna nevoia să înfrumuse ezeț țobiectele produse de ei.

În arta românească a prelucrării lemnului şiosului, stilul ornamental predominant este cel geometric,

45


dar în decorul obiectelor din lemn sunt răspândite şimotive florale, zoomorfe şi antropomorfe. În diferiteregiuni ale ării, pornind de la stâlpii casei, care pot fițstâlpi cu măr, stâlpi rotunzi, în formă de cruce, stâlpierpuiti, s-au diferen iat diverse terminologii decorative:ș ț

măr, roata, brâu, creste în cruci, scara mâţei, erpi,șzim uri, stea, pară, chip de om etc. Aceste forme,țgenerale sau particulare, sunt folosite de to i me teriiț șpopulari din România chiar i în ziua de astăzi. Ei vorșlăsa mo tenirea strămo ească către cei tineri, care va fiș șdusă mai departe, căci, până la urmă, arta tradiţionalăînseamnă continuitate şi evolu ie.ț

În jude ul Olt, comuna Făge elu, satul Chilia,ț țtrăieşte un artist popular care i-a dedicat via a artei,ș țcontemporanilor şi, mai ales, urma ilor. Pentru ace tia aș șmilitat întreaga sa viată, cu gândul de a constitui ișasigura func ionarea unui muzeu. Muzeul există iț șadăposte te o operă de o valoare remarcabilă, care faceșcinste jude ului, chiar şi ării.ț ț

Nicolae M. Nica, căci despre el este vorba, s-anăscut la 7 februarie 1917 în satul Chilia, din Făge elulțOltului, într-o familie de ărani harnici. A luat parte la celțde-al Doilea Război Mondial, având gradul sergent,distingându-se prin curaj şi fermitate în îndeplinireaordinelor de luptă. Luptător pe Frontul de Est, în Caucaz,la 24 noiembrie 1943, cu ocazia luptelor de la Melitopol,este dat dispărut, însă, în realitate, cade prizonier derăzboi. Următorii 5 ani i i-a petrecut într-un lagăr deșprizonieri de război din localitatea rusească Armavir,unde a cunoscut tragediile şi ororile lagărelor ruse ti. Laș25 mai 1948 este eliberat din prizonierat şi revine în ară.țÎntre anii 1959 i 1962 urmează cursurile colii Populareș Ș

46


de Artă din Pite ti, specializarea sculptură, pe care așabsolvit-o în 1963. După 1965 se dedică activită ii dețcercetare si colec ionare a unor vestigii istorice din satulțnatal, fiind cel care a înfiintat la 1 iunie 1979 MuzeulSătesc din Chilia, contribuind în mod direct la salvareapatrimoniului istoric şi etnografic din nordul jude uluițOlt. Nicolae M. Nica a realizat lucrări de sculptură dinlemn de diferite esen e sau os, gravuri cu inser ii din osț țsau din metal, obiecte de podoabă şi lucrărimonumentale.

Nica M. Nicolae – un dacliber coborât în via a noastrățde pe Columna lui Traian.

Nica M. Nicolae este unăran autentic, un artistț

desăvâr it în me tesugul cioplirii lemnului şi al intarsieiș șîn os, opera sa fiind remarcată de speciali ti cașîncadrându-se în segmentul artei naive. Lucrările sale auca tematică lumea satului tradi ional românesc, ăranulț țcu orizontul său inefabil, intact, cu talent şi voca iețautentică, iar me te ugul îl transmite mai departe tinereiș șgenera ii, cu harul şi smerenia ăranului român. Esteț țfondatorul Funda iei Culturale ,,Nicolae M. Nica”,țorganism ce s-a preocupat de înfiin area unei bibliotecițcolare şi organizarea unor cursuri de arte şi meseriiș

47


(sculptură în lemn, esut-cusut) pentru tineri, în comunațFăge elu, jude ul Olt. Prietenii îi spun Sfinxul de laț țChilia. Pentru în elepciunea lui, pentru me teşugul lui,ț șpentru dragostea de ară şi pentru păstrarea şițpromovarea valorilor autentice românesti merită pe dreptcuvânt să fie numit astfel. Povestea lemnului, instinctulprelucrării acestuia îl păstrează intact, cu talent şi voca iețautentică, iar me teşugul îl transmite mai departe tinereișgenera ii. Ce-i place? Tot ce este frumos. Iube te arta şi,ț șcum găse te pu in timp liber, se apucă de sculptat, lucruș țcare îl relaxează, îl face să se simtă mai bine. Ce nu-iplace? Nu suportă oamenii răi, neserio i i pe cei careș șpromit ceva şi nu se in de cuvânt. Nu-i place să steațdegeaba, toată via a a făcut ceva i-i îndeamnă pe to iț ș țoamenii să facă i ei ceva. Care-i este tema de suflet?șLumea satului, cu me tesugurile şi tradi iile ei. Uneleș țlucrări redau hora, sârba, joiana, brâul şi unirea. Oameniiau nevoie de ele pentru că ei au primit alte influen ețstrăine care vor trece a a, ca apa peste pietre şi vorșrămâne aceste autentice hore. De ce nu vinde lucrările?Nu s-a coborât la bani, pentru că nu au valoare fa ă dețlucrările sale. Ele reprezintă ceva care dă căldurăsim ului uman, dă viaţa pentru care trăie te ăranul. Esteț ș țunul dintre acei oameni înţelep i i de viaţă, nu plictisi i.ț ț țî i găse te bucuria existen ei în modelarea lemnului i înș ș ț șiubirea de ţară. Nea Nica a visat toată via a sa sățdeschidă un muzeu în satul său. Să lase un dargenera iilor care vor veni, spre aducere aminte. Ideeațmuzeului l-a inut în putere i atunci când a fost în războiț și atunci când a stat prizonier în lagărele ruse ti.ș ș

48


Meşterul popular Nica M. Nicolae, sculptor înlemn şi os, creator popular de excep ie, înfiin ează la 1ț țiunie 1979 Muzeul sătesc de istorie şi artă populară dinlocalitatea Chilia- Făge elu, devenit între timp sec ie aț țMuzeului Jude ean Olt. În perioada 1994-2003, NicolaețNica i-a desfă urat activitatea în cadrul Muzeuluiș șJude ean Olt, îndeplinind func ia de custode al sec iei deț ț țla Chilia-Făge elu. Atelierul său de lucru se află în cadrulțmuzeului, în sălile căruia sunt expuse lucrările dincolec iile de artă tradi ională realizate de el. Muzeul de laț țFăge elu are peste 2000 de exponate în trei săli. Fiecarețsală de expozi ie are un specific: me te uguri, etnografieț ș și artă. Colec ia muzeului cuprinde atât lucrări realizateș ț

de artist, dar i diverse piese adunate de-a lungulștimpului: porturi populare, un război de esut, un car dețlemn, unelte din fier i lemn, pe care le-a păstrat pentru așle lăsa urma ilor. Tot în muzeu se află i o bibliotecă deș șcăr i, colec ionate de ,,Sfinxul de la Chilia”. Printreț țacestea, Nea Nica a păstrat i una dintre primele saleșlucrări, realizate pe vremea când era tânăr fecior. Estevorba despre un butoia de lemn, pe care îl ine la loc deș țcinste într-o cameră despre care spune el că ,,miroase amamă”.Înainte ca artistul popular să doneze muzeulînfiin at de el Muzeului Jude ean Olt, a primit mai multeț țoferte de vânzare a lucrărilor sale i a exponatelor. Nicișun pre însă nu l-a clintit pe bătrân. Printre poten ialiiț țcumpărători s-a numărat i poetul Adrian Păunescu. ,,N-șam vândut la nimeni nimic. N-are valoare materială arta.Muzeul să rămână pentru posteritate’’, a spus NicolaeNica.

Artistul Nicolae M. Nica trăieste i acumșnostalgia vârstei copilăriei, în care respectul fa ă deț

49


părin i era o credin ă, iar cultul tradi iei – lege. Poate căț ț țde aceea, de cum intri în curtea muzeului din Chilia-Făge elu, te întâmpină o parte din ultimele sale lucrărițcioplite în lemn: două grupuri statuare cu titluri i mesajeșsimbolice. Primul se nume te ,,Respect” i reprezintă doiș școpii stând în fa a părin ilor, iar cel de-al doilea grupț țstatuar poartă numele atitudinii celei mai propriiăranului român, ,,Omenie”. Gestul său artistic a fostț

explicat astfel ,,Am vrut ca prin sculptură nu numai săbucur ochii si sim ul artistic, dar să i educ. Avem nevoieț șde educa ie i cultură mai multă sau, cel pu in a a arț ș ț ștrebui. Copiii în fa a părin ilor trebuie să stea smeri i, săț ț țfie respectuo i fa ă de ei”. Cealaltă lucrare care teș țîntâmpină de cum intri pe poarta muzeului senume te ,,Omenie” i reprezintă o femeie cu pâinea iș ș șsarea, un bărbat cu plosca de vin sau uică şi o feti ă cuț țflori în mâini, a a cum tie poporul român să- iș ș șîntâmpine oaspe ii.ț

Lucrarea- ,,Vatra”

,,Veni i, veni i, ne cheamă ț țnemurirea!”

(Nicolae M. Nica)

Nicolae M. Nica este un creator cu totul specialîn lumea satului oltean, care, prin lucrările sale, cât ișprin întreaga sa activitate în domeniul culturii populare,i-a depă it cu mult condi ia de simplu artizan în artaș ș ț

50


tradi ională, în cazul său reprezentând doar punctul dețplecare în realizarea unor lucrări încărcate de mesaje sausimboluri filozofice.

Centrul Judeţean pentru Conservarea ișPromovarea Culturii Tradi ionale şi Cultural Olt înțcolaborare cu Muzeul Jude ean Olt au tipărit memoriilețme terului popular într-un volum numit ,,Ciochiașfermecată”, carte apărută la editura tradi iioltene.ro. Totțcele două institu ii jude ene i-au editat i tipărit cartea cuț ț știtlul ,,Cum se na te un muzeu”. ș

La împlinirea vârstei de 90 de ani, pe 7 februarie2007, Centrul Jude ean Olt pentru Conservarea CulturiițTradi ionale şi Cultural Olt, în sedin a festivă aț țConsiliului, i-a acordat Titlul de Cetă ean de Onoare alțjudeţului Olt, cu această ocazie fiind organizată oexpozi ie sub genericul „Tezaure umane vii: Nicolae M.țNica – un apostol dincolo de veac” i tipărirea lucrăriiș„O cronică prin tăcere: Osul”, autor Nicolae M. Nica.

Cartea ,,Cioplitorul de gânduri”, scrisă de NicaM. Nicolae, cuprinde confesiunile autorului, sculptor înlemn, în os, i… în propriul destin. O carte despre viatășîn toate sensurile, despre trecut şi actualitate, despreproiecte îndrăzne e pe care autorul lor le gânde te înț șuniversul său din satul Chilia. O carte de autor, pentru căautorul însu i este Nica M. Nicolae, cioplitor, de astășdată în gânduri i cuvinte.ș

„Cioplitorul de gânduri” este o carte cu mesaj: eatrebuie în eleasă ,,în cheia” filozofiei de via ă a autorului,ț ța voca iei sale artistice; este o carte de învă ătură careț țstrăbate timpul i prin care autorul ei „fără de voie” seșdescoperă pe sine, povestind, iar povestirea îi descoperă

51


crezul într-o lume, aceea ărănească, autentică, în care elțîntrezăre te nemurirea.ș

Măiestria artistului popular din Olt ne-a făcutcinste în marile capitale ale Europei. El a dat dovadă deun înalt patriotism, prin arta lui deosebită, care reliefeazătradi iile i me te ugurile populare ale Olteniei noastreț ș ș șprofunde.

A participat de-a lungul timpului la numeroasemanifestări cultural-artistice (expoziţii personale sau degrup, simpozioane, colocvii, târguri ale me terilorșpopulari) jude ene, na ionale i interna ionale, de fiecareț ț ș țdată reprezentând cu bucurie jude ul Olt. Premiilețob inute, originalitatea i valoarea crea iei sale artisticeț ș țau determinat alegerea sa ca membru de onoare alAcademiei de Arte Tradi ionale „Astra” din Sibiu.ț

Având în vedere întreaga sa activitate artistică,contribu ia majoră la cunoa terea i tezaurizareaț ș șciviliza iilor populare române ti, i s-a acordat Titlul deț șCetă ean de Onoare al jude ului Olt i a fost nominalizatț ț șdrept subiect al documentarului artistic de etnografie şiantropologie culturală ăranească „Zestrea Românilor”,țcare a cuprins 12 episoade i a fost realizat în jude ul Oltș țîn perioada 18 septembrie 2006 – 18 septembrie 2007.

Povestea vie ii lui nea Nica, fapte de via ă i deț ț șmoarte, împănată cu aventura învă ării diverselorțme te uguri, pe care el a reu it de-a lungul vie ii să leș ș ș țstăpânească pentru a- i croi, după cum spune el, un rostșîn viaţă, se constituie într-o adevărată carte de învă ăturățpentru oricine mai crede în patriotism, în autenticitate, îndăruire, în altruism, în dragoste. Nea Nica s-a regăsit, defiecare dată, după fiecare lovitură a vie ii, numai şiț

52


numai datorită muncii, me te ugurilor învă ate pe care,ș ș țîn timp, s-a străduit să le ridice la rang de artă.

Nica M. Nicolae, un om dăruit de Dumnezeu cuhar, este unul dintre oamenii care, prin dăruirea cu care acreat arta autentică, te face să fii mândru că eşti român.

Se cuvine să aducem firească cinstire artistuluipopular Nicolae M. Nica, cel care, la cei 97 de ani ai săi,este unul dintre robii frumosului i, cu siguran ă, cel maiș țdesavâr it dintre în elep ii Oltului. ș ț ț

Misiunea sa pe această lume este aceea de alefui metafore în lemn i os, de a consemna în cronicaș ș

timpului frumuse ea neasemuită a satului românesc,țnepervertită de uniformizare şi modernism.

Prof. înv. primar Stan Marin

coala Gimnazială Coteana, OltȘ

Arta copilăriei

53


„Meşteşuguri vechi şi noi”, Constandache Cristian, cls a VII-a,Colegiul de Artă „C. Porumbescu”, Suceava

„Primăvara în Bucovina”, Constandache Emilia, cls I,Colegiul de Artă „C. Porumbescu”, Suceava

54


Stanciu Theodora, grupa mare 1, Grădiniţa cu program prelungit„Electromagnetica” Bucureşti

Stanciu Theodora, grupa mare 1, Grădiniţa cu program prelungit„Electromagnetica” Bucureşti

Stanciu Eva, grupa mijlocie 2, Grădiniţa cu program prelungit„Electromagnetica” Bucureşti

55


„Tâmplarul iscusit” - Andrei Nicoleta, cls a VIII-a, Şcoalagimnazială Grindu

„Cu fuiorul” – Ionescu Iuliana, cls a VIII-a, Şcoala gimnazilăGrindu

56


„Agricultori harnici” – Iacob Cristina, clasa a VIII-a, Şcoalagimnazială Grindu

„Bunica ţese” – Busuioc Alina Andreea, cls. a VII-a, Şcoalagimnazială Grindu

57


„Tradiţie în satul meu” – Ionescu Mihai, cls a VIII-a, Şcoalagimnazială Grindu

„Linguri şi culori”, Bucur Lucică, cls a II-a, Griviţa

58


„Româneşte”, Jica Carmen, cls a II-a, Griviţa

„Paşte românesc”, Bucur Lucică, cls a II-a, Griviţa

59


„Trăistuţă de Paşte”, Nica Mihai, cls a II-a, Griviţa

„Bucurii de Paşte”, Jica Carmen, cls a II-a, Griviţa

60


„Ouă încondeiate”, Grigore Daniela, cls a II-a, Griviţa

„În odaia bunicii”, Costache Ionuţ, cls a II-a, Griviţa

61


„Paner cu ouă”, Grigore Ionuţ, cls a II-a, Griviţa

„Ceramică”, Alexandrescu Raluca Daria, cls a VII-a, Liceul de Artă„Ionel Perlea”, Slobozia

62


„Trecut vs prezent”, Antoneac Oana, cls a VIII-a, Liceul de Artă„Ionel Perlea”, Slobozia

„Încondeiatul ouălor”, Arsene Ana Maria, cls a VII-a, Liceul de Artă„Ionel Perlea”, Slobozia

63


„Interior”, Baicu Carmen, cls a VIII-a, Liceul de Artă „IonelPerlea”, Slobozia

„Interior de cameră”, Bondoc Catinca, cls a VI-a, Liceul de Artă„Ionel Perlea”, Slobozia

64


„Trecut vs prezent”, Bucur Oana, cls a VI-a, Liceul de Artă „IonelPerlea”, Slobozia

„Depănarea amintirilor”, Busuioc Oana, cls a VIII-a, Liceul de Artă„Ionel Perlea”, Slobozia

65


„Trecut şi viitor”, Dobre Anca, cls a VI-a, Liceul de Artă „IonelPerlea”, Slobozia

„Brutăria”, Drăgan Andreea, cls a VI-a, Liceul de Artă „IonelPerlea”, Slobozia

66


„Fierar”, Drăghici Narcis, cls a III-a, Liceul de Artă „Ionel Perlea”,Slobozia

„Interior”, Dumitru Alexandra, cls a VI-a, Liceul de Artă „IonelPerlea”, Slobozia

67


„Oglinda timpului”, Duţă Alexandra, cls a VI-a, Liceul de Artă„Ionel Perlea”, Slobozia

„Un lucru deosebit, un om simplu”, Găzdaru Iulia, cls a III-a Liceulde Artă „Ionel Perlea” Slobozia

68


„Camera cu meşteşuguri”, Ghiţă Diana Maria, cls a VI-a, Liceul deArtă „Ionel Perlea”, Slobozia

„Atelier de prelucrare a lemnului”, Gligore Radu, cls a VI-a, Liceulde Artă „Ionel Perlea”, Slobozia

69


„Împletitul paielor de grâu”, Grădinaru Aurelia, cls a VI-a, Liceul deArtă „Ionel Perlea”, Slobozia

„Cusutul iilor”, Mitu Ruxandra, cls a VI-a, Liceul de Artă „Ionel Perlea”, Slobozia

70


„Atelier de fierărie”, Neagu Bogdan Constantin, cls a VI-a, Liceulde Artă „Ionel Perlea”, Slobozia

„Meşteşuguri vechi şi noi”, Nistor Andreea, cls a VI-a, Liceul deArtă „Ionel Perlea”

71


„Meşteşuguri vechi şi noi”, Popa Georgiana, cls a VIII-a, Liceul deArtă „Ionel Perlea”, Slobozia

„Expoziţia de covoare ialomiţene”, Surugiu Mariana, cls a VI-a,Liceul de Artă „Ionel Perlea”, Slobozia

72


73


74


75


76


„Naşterea Domnului”, Popa Elena Adriana, cls a X-a,

Colegiul Naţional „Sf. Sava”, Bucureşti

77


În loc de încheiere

Trecutul, prezentul i viitorul se află în mânașcelui care le face perpetuu prezente pe toate trei, prinmuncă, prin dăruire, prin păstrarea tradi iei, prin iubireațfa ă de neamul său i fa ă de tezaurul obiceiurilor,ț ș țnăscute din pământul pe care au călcat străbunii lui i dinșcare trăie te.ș

Când istoria pare să se retragă în străfunduriletimpului, apelăm la con tiin a na ională să o aducă înș ț țfa a contemporanilor, ca exemplu viu de vie uireț țautentică, viabilă i durabilă. Iar una dintre ș dovezi ar fime te ugul tradi ional, care, în România, îşi areș ș țrădăcinile în trecutul îndepărtat şi tumultuos. Aflându-sela intersecţia marilor civilizaţii istorice (greacă, romană,bizantină), orientală şi occidentală, elementele acestorcivilizaţii au fost absorbite de locuitorii acestei regiuni,dând naştere unei viziuni originale care se regăseştetocmai în arta populară, meşteşugurile poporului român.Aceste me te uguri au dat na tere unor adevărate opereș ș șde artă, au men inut viu spiritul românesc i au dat unț ș

78


rost existen ei celor care le-au practicat, unii devenindțnemuritori prin însă i munca lor (Brâncu i). ș ș

Majoritatea me te ugurilor aduceau ”faimă”,ș șme terul cu pricina fiind căutat pentru precizie, măiestrieși seriozitate. Aprecierea pentru muncă este exprimată înș

chipul cel mai direct prin proverbe: „Dă din mâini dacăvrei să ieşi la lumină!” sau „Munca e blagoslovită, /Cândte ţii de ea, ai pită!” sau „Munca e comoara omului”. Nue de mirare, deci, că românul manifestă sentimente deadmira ie faţă de muncă, de meşteşuguri, ca unele cețsunt expresia tipică a muncii inteligente şi disciplinate.De aceea, zice în proverbele sale: „Orice fel demeserie /Nu e rău omul să ştie” i „nici un meşteşug nușe rău, numai oamenii sunt răi”. Aşadar, cine vrea săpregătească un viitor sigur copilului său, să-l dea lameşteşug, pentru că va fi tiut de toată lumea: „Omul cușmeşteşug nu piere”, căci „Dintr-o meserie cât demică, /Dacă nu curge, tot pică!”. Ba există o serie deproverbe, care exprimă un optimism cu mult mai larg înce priveşte lucrativitatea meseriilor şi bunăstarea pe careele o pot oferi omului: „Omul cu meşteşug /Trăieşte dinbelşug”, dar şi mai evocativ sună proverbul: „Omeserie /Plăteşte cât o moşie”.

Izvorâtă din vatra satului, arta meşterilorpopulari, în care utilul intră într-o comuniune intimă cufrumosul, stă mărturie pentru continuitatea noastră peaceste meleaguri. E drept, funcţia ei ritualică, simbolică,

79


s-a pierdut în timp, cea utilitară, în bună măsură, şi ea.Este de la sine înţeles că meşteşugurile, indiferent denatura lor, sunt o sinteză a spiritului practic cu arta, omodelare a vocaţiei creatoare a poporului român.

Să nu lăsăm să piară această voca ie! Să o ducemțmai departe prin copiii no tri, prin elevii no tri, prin to iș ș țcei care încă mai iubesc tradi ia, obiceiurile, dar iț șidentitatea noastră na ională.ț

Prof. Vild Theodora

Insp. ed. permanentă Cote Nicoletaș

80


Cuprins

Cuvânt înainte, Dumitru Adriana

Amintiri cu oameni şi flori, Ionescu Iuliana

Meşterul care schimbă faţa lemnului, Constandache Ştefan

Cuptorul de pâine, Busuioc Alina Andreea

Elegie de seară, Cociorva Ion

Parfumul amintirilor, Aron Viorica (Maura)

Meşterul lemnar, Stănescu Gabriel

Mineritul ţărănesc în Munţii Apuseni, Bulea Adina Ramona

Portret de pe vremuri, Iacob Cristina Rodica

Nicolae M. Nica, marele artist popular al judeţului Olt, StanMarin

Arta copilăriei

În loc de încheiere, Vild Theodora, Coteş Nicoleta

81

Volumul vesnicia s-a nascut la sat 2014

Education

Transcript of Volumul vesnicia s-a nascut la sat 2014