Ecosistemele forestiere din România

România este situatã în plină zonă a climatului temperat, dar acolo unde longitudinal se produce trecerea de la climatul de pădure, temperat oceanic, la cel stepic, temperat continental, iar latitudinal la limita dintre climatul mai răcoros și mai umed al Europei medii și cel mai cald și uscat al Europei sudice (submediteraneene).

Luând în considerare, corelat, clima precum și vegetația naturală și solurile ca expresie a climei, se poate constata că, în lipsa sistemului muntos-deluros al Carpaților, teritoriul României s-ar situa, în majoritate, în marea zonă a silvostepei europene iar partea de sud-est în zona stepei europene care atinge în România și Bulgaria limita ei vestică. Acest lucru îl atestă desfãșurarea acestor zone pe continentul european.

Prezența sistemului muntos-deluros al Carpaților, în centrul teritoriului, induce importante modificări în clima zonală și în consecință și în vegetația și solurile zonale. Principala modificare, determinată de creșterea altitudinii, este formarea a patru climate altitudinale care se evidențiazã prin patru etaje de vegetație și de soluri.

Dar, existența Carpaților are și un efect perimontan, de creștere a precipitațiilor în teritoriile de câmpie învecinate. În aceste teritorii se formeazã păduri caracteristice zonei pãdurilor temperate și anume, în parte a celor mezofile, medioeuropene, în parte a celor termofile-submezofile, sudeuropene. Ca urmare, în teritoriile situate sub 300–400 m altitudine, din preajma Carpaților, se conturează a treia zonă de vegetație și soluri – zona pădurilor de foioase sau nemorală.

Astfel, în România clima, vegetația și solurile se manifestă prin următoarele unități zonale pe latitudine:

• zona de stepă, în câmpiile și podișurile din sud-estul României, între altitudinile de 0 și 100 m;

• zona de silvostepă, în câmpiile și podișurile din estul, sudul și vestul României, între altitudinile de 50 și 150 m;

1

• zona pădurilor de foioase sau nemorală în câmpiile, piemonturile și podișurile periferice regiunii muntos-deluroase, între altitudinile de 100–300(400) m.

În teritoriul muntos-deluros existã următoarele unități zonale pe altitudine:

• etajul nemoral al pădurilor de foioase (între 300–400 și 1300–1450 m) altitudine;

• etajul boreal al pădurilor de molid (între 1300–1450 și 1750–1850 m);

• etajul subalpin al rariștilor de arbori și tufãrișurilor (între 1750–1850 și 2000–2200 m);

• etajul alpin al tufărișurilor pitice și al pajiștilor scunde (peste 2000–2200 m).

În Dobrogea, silvostepa se situeazã, ca

etaj, deasupra stepei zonale, iar deasupra

silvostepei se dezvoltã încã douã etaje:

• etajul pãdurilor submediteraneene de

stejar pufos (prezent în Dobrogea ºi

posibil în sudul Banatului);

• etajul pãdurilor nemorale, cu subetajul

inferior al pãdurilor de gorun ºi de

amestec cu gorun, dar puternic influenþat

submediteraneean.

În cadrul zonei de stepă, se disting două subzone:

• a stepei cu graminee (foarte restrânsă);

• a stepei cu graminee și dicotiledonate.

În cadrul zonei de silvostepã, se disting douã subzone:

2

• a silvostepei nordice cu stejari mezofili (Quercus robur);

• a silvostepei sudice (submediteraneene)cu stejari xerofili (Quercus pubescens, Q. pedunculiflora);

n cadrul zonei nemorale se disting douã

subzone:

• a pãdurilor de stejari mezofili (Quercus

robur);

• a pãdurilor de stejari termofili-submezofili

(Quercus cerris, Q. frainetto).

În cadrul etajului nemoral se disting două subetaje:

• a pãdurilor de gorun și de amestec cu gorun;

• a pãdurilor de fag și de amestec cu fag.

În cadrul etajului boreal s-ar putea distinge de asemenea două subetaje:

• al pădurilor de molid montane;

• al pãdurilor de molid presubalpine.

În cadrul etajului subalpin se disting două subetaje:

• al rariștilor de molid, zâmbru și al tufãrișurilor de jneapăn;

• al tufãrișurilor de jneapãn și rododendron.

În cadrul etajului alpin se distinge un singur subetaj, inferior, al tufãrișurilor pitice de Salix, Loiseleuria și al pajiștilor de Festuca supina, Carex curvula și Juncus trifidus.

În etajul alpin, din cauza cantitãății reduse

de cãldurã în perioada scurtã de vegetaþie, a solurilor puþin profunde, sãrace în

substanþe nutritive ºi foarte acide, cu multã

apã, în parte însã nedisponibilã din cauza

3

temperaturii scãzute, biocenozele caracteristice sunt cele de tufãriºuri pitice de sãlcii

(Salix herbacea) ºi azalee (Loiseleuria

procumbens), precum ºi pajiºtile scunde

de Carex curvula, Juncus trifidus, Festuca

supina. Pe calcare, pe stânci, pe grohotiºuri se dezvoltã biocenoze deosebite.

Productivitatea habitatelor alpine este

foarte scãzutã, de cca. 0,8t/an/ha.

În etajul subalpin cantitatea de cãldurã

este încã redusã deºi perioada de vegetaþie este mai lungã, solurile sunt încã puþin

profunde, sãrace ºi foarte acide, cu apã

multã. Biocenozele zonale sunt compuse

din tufãriºuri mai înalte de Pinus mugo,

Rhododendron myrtifolium, Juniperus sibirica, Alnus viridis, iar în partea inferioarã

a etajului ºi din rariºti de arbori de Picea

abies, Pinus cembra, local Larix decidua.

În locul tufãriºurilor ºi rariºtilor defriºate

se dezvoltã pajiºti secundare cu Festuca

supina, Nardus stricta. Productivitatea habitatelor subalpine este ceva mai ridicatã,

de cca 2-6 t/an/ha.

În etajul boreal cantitatea de cãldurã este

mai mare dar clima are încã un caracter

rece, solurile, mai profunde, sunt încã

4

sãrace în elemente nutritive, în parte foarte

acide, în parte acide, cu apã multã, în

întregime disponibilã. Biocenozele sunt

edificate de Picea abies, la care, numai

în partea inferioarã a etajului, se asociazã

Abies alba ºi Fagus sylvatica. Flora acestor

pãduri este în general acidofilã, mezofilã-

higrofilã, mezotrofã-oligotrofã. Briofitele

au aici frecvenþa maximã. În acest etaj,

pe locul pãdurilor defriºate, se formeazã

pajiºti secundare edificate de Festuca

rubra ºi alte specii mezo-oligoterme, mezofile, mezotrofe. În subetajul superior, încã

foarte rece, productivitatea biocenozelor

este scãzutã, de cca. 6t/an/ha, crescând

însã pe mãsura descreºterii altitudinii ºi

a profunzimii ºi conþinutului de substanþe

nutritive din soluri pânã la cca. 8t/an/ha.

În etajul nemoral regimul termic al aerului

ºi solului este ºi mai favorabil, devenind

optim pentru habitatele cu Fagus sylvatica

ºi Abies alba, în subetajul superior, ºi pentru

cele cu Quercus petraea, în subetajul inferior. Soluri de profunzime mare, în general,

dar pe suprafeþe întinse ºi medie sau

5

micã, cu conþinut variabil de schelet, au apã

suficientã mai ales în subetajul superior,

sunt mai bogate în substanþe nutritive ºi,

în general, acide pânã la slab acide. Pe

soluri fertile Quercus petraea se asociazã

cu multe specii de amestec (Tilia cordata,

T. tomentosa, T. platyphyllos, Fraxinus

excelsior, Carpinus betulus, C. orientalis în

Dobrogea, Acer platanoides, A. campestre,

Sorbus torminalis, Ulmus minor etc.). Flora

acestor pãduri este foarte variatã, întâlnindu-se specii acidofile dar ºi neutrofile,

mezofile, de la mezotrofe la eutrofe. Prezenþa muºchilor este tot mai redusã pe

mãsura creºterii temperaturilor ºi a reducerii umiditãþii. Productivitatea pãdurilor este

maximã în subetajul superior (11 t/an/ha),

ceva mai redusã, dar încã mare în subetajul

inferior (9–10 t/an/ha).

Pe locul pãdurilor defriºate se formeazã

pajiºti secundare foarte productive din

Festuca rubra ºi numeroase alte specii în

subetajul superior ºi din Agrostis capillaris

în subetajul inferior. Productivitatea acestora

este de cca. 4t/an/ha.

În zona nemoralã cantitatea de cãldurã

este mare, dar începe sã se resimtã insuficienþa periodicã a apei. Solurile, foarte

6

profunde, sunt, în general, bogate în

substanþe nutritive ºi slab acide pânã la

acide. În solurile din sudul ºi vestul þãrii,

mai argiloase, umiditatea este alternantã

(în exces primãvara ºi deficitarã vara).

În subzona pãdurilor de stejari mezofili,

principala specie edificatoare a pãdurilor

este Quercus robur, care pe soluri fertile se

asociazã cu multe specii de amestec din

cele menþionate mai sus. Flora pãdurilor

este foarte bogatã. Productivitatea pãdurilor din aceastã subzonã este în general

ridicatã (11 t/an/ha).

În subzona pãdurilor de stejari termofilisubmezofili, principalele specii edificatoare sunt Quercus cerris ºi Q. frainetto

(ultima specie pe soluri foarte argiloase).

Flora acestor pãduri este mai sãracã, apar

multe specii submediteraneene mai rezistente la secetã. Productivitatea acestor

pãduri este mai redusã, de cca. 9 t/an/ha.

În aceastã zonã, pãdurile au fost defri-

ºate pe mari suprafeþe care sunt destinate folosinþei agricole, mai ales. Pajiºtile

secundare, pãstrate pe suprafeþe mici,

sunt edificate fie de Festuca rupicola în

subzona pãdurilor de Quercus robur, fie

de Poa angustifolia în cealaltã subzonã.

Productivitatea pajiºtilor este medie-redusã

7

(cca. 2 t/an/ha).

În zona de silvostepã cantitatea de cãldurã

este mare, solurile, foarte profunde, bogate

în substanþe nutritive ºi în humus, au însã

frecvent deficite de apã din cauza precipitaþiilor reduse.

În subzona cu pãduri ºi rariºti de stejari

mezofili, rolul edificator îl are Quercus

robur ca ºi tufãriºurile de Prunus spinosa

ºi alþi arbuºti. Productivitatea este redusã

(2 t/an/ha).

În subzona cu pãduri ºi rariºti de stejari

termofili-xerofili, rolul edificator revine lui

Quercus pedunculiflora, pe soluri profunde,

cu mai multã apã, ºi lui Q. pubescens, pe

soluri medii-superficiale, cu apã mai puþinã.

Productivitatea este redusã (2 t/an/ha).

În peisajul natural al silvostepei, în alternanþã cu pãdurile ºi rariºtile, suprafeþe mari

erau acoperite de pajiºti stepice, bogate

în dicotiledonate. Acestea au fost defri-

ºate în totalitate, vestigii fiind pãstrate

doar în poienile pãdurilor. Productivitatea

acestor pajiºti era destul de ridicatã.

În zona de stepã cantitatea de cãldurã

este mare, solurile sunt profunde, foarte

8

bogate în substanþe nutritive, în humus ºi

în calciu, dar cu deficite de apã, pe perioade lungi. Existã ºi soluri salinizate pe

suprafeþe destul de mari. Tipice pentru

zona de stepã au fost pajiºtile edificate de

graminee (Stipa sp., Festuca valesiaca,

Agropyrum cristatum, etc.). Acestea au fost

defriºate aproape în totalitate, pãstrându-se

pe mici suprafeþe ca pãºuni puternic degradate (cu Poa bulbosa, Artemisia austriaca,

Euphorbia stepposa, etc.).

Pe solurile salinizate se dezvoltã vegetaþie halofilã edificatã de specii de

Salicornia, Suaeda, Halimion, Puccinellia,

Limonium, etc.

Pe nisipurile marine din stepã, ca ºi pe

cele continentale din stepã ºi silvostepã,

se dezvoltã psamosoluri în general uscate

ºi, în parte, salinizate.

9