dz6

2citeste mai mult pe www.dozazilnica.ro

fiţi

3

Coperta 1 reproduce o parte din fotografia “Vioara” de Sorin Calin, (www.concurs-foto.ro)

Pascal de Sutter

Pascal de Sutter este profesor la facul-tatea de Psihologie a universităţii Lou-vain-la-Neuve şi cercetator în psihologie aplicată. A trăit 12 ani în Canada, dintre care patru într-o comunitate amerindi-ana. Este specialist în două domenii în acelaş timp îndepartate dar şi uimitor de apropiate: sexologia clinică şi psiholo-gia politică. Predă cursuri la Academia de Poliţie din Bruxelles şi este expert al NATO.

A publicat mai multe articole şi cărţi, din-tre care şi Ces fous qui nous gouvernent- Les Arènes, 2007. Cartea va apărea şi în România la Târgul de carte Gaudeamus 2008 sub numele Aceşti nebuni care ne guvernează.O altă carte la care este coautor, Les nou-veaux psys : Ce que l’on sait aujourd’hui de l’esprit humain a fost lansată recent, în martie 2008 la aceaşi editura, Les Arènes.

Cartea lui Sutter, Ces fous qui nous gouvernent, este uşor de citit şi explică faptul că femeile şi bărbaţii de stat au nişte caracteristici psihologice ieşite din comun.

Un pasaj foarte interesant din carte vorbeşte despre limbajul nonverbal, mai exact despre detectarea minciunii. Cum să depistezi minciuna unui şef de stat de exemplu, vizionând o înregistrare video cu încetinitorul...

De aproape jumatate de secol, o disciplină, născută în Statele Unite, studiază personalitatea celor care ne guverneaza: psihologia politică. În sânul CIA, în culisele negocierilor internaţionale, şi în echipele preşedinţilor, „profileri politici” urmăresc prin lupă acţiunile liderilor noştri. Le disecă dis-cursurile, le analizează meandrele gesturilor, interoghează colaboratorii şi analizează toate aceste informaţii. Pas-cal de Sutter le iese în întâmpinare (lui Jerry Post, Aubrey Immelman, David Winter). Interoghează totodată şi marii experţi mondiali în psihologie (Antonio Damasio, Paul Ekman). Această carte este prima operă franceză consacrată psihologiei politice. Pascal de Sutter relevă de asemenea profilul psihologic al lui N. Sarkozy, profil realizat împreuna cu o echipa de experţi internaţionali.


Jeff Vandermeer

Veniss Undergroundtraducere de Mircea Pricajean

Editura Tritonic, Bucuresti 2006

Veniss Underground este o poveste plasata intr-un viitor indepartat al omenirii, despre o civilizatie degradata, traind in izolare. Stuart Carter, in recenzia lui, aseamana atmosfera cartii cu aceea a unei povestiri despre lumea de azi spusa cuiva care a trait acum 200 de ani. Este povestea a trei personaje, Nicholas – un artist decazut, pornit in cautarea unui misterios Quin, un fel de doctor Moreau care se ocupa cu crearea animalelor-sclavi, Nicola, sora lui geamana, programatoare, si Shadrach, de care Nicola a fost cindva indragostita, un cunoscator al lumii scunse a orasului Veniss. Unul dupa altul, Nicholas in cautarea lui Quin, si Nicola in cautarea lui Nicholas, dispar in acea lume, iar Shadrach pleaca si el in cautarea lor. Romanul are trei parti, cite una pentru fiecare personaj, in care lucrurile sint povestite prin prisma personajului respectiv. Din cele trei povesti, , orasul Veniss al lui VanderMeer devine unul dintre personajele principale.

Pentru Ann

Capitolul unu

Daţi-mi voie să vă spun de ce am vrut să cumpăr un suricat de la Circul Shanghai1 al lui Quin. Daţi-mi voie să vă vorbesc despre oraş: Oraşul e precis, oraşul e un clişeu făcut din carton şi vopsit în culori vii pentru a-i ascunde mijlocul gol — gaura.(Astea sînt ale mele — cuvintele. Sînt spe-cialist în holo-artă, dar o dată la cîte-o lună chimică îmi place să-mi dau frîu liber pe hîrtie.)Daţi-mi voie să vă spun ce înseamnă pen-tru mine oraşul. Aşa încît să înţelegeţi cum stă treaba cu suri catul, fiindcă e important. Foarte important: în urmă cu un deceniu, cînd domneau planificatorii sociali, îi spu-neam Dayton Central. Apoi, cînd guvernul central s-a năruit din temelii, iar poliţia a luat-o pe cont propriu, am început să-i spunem Veniss — ca sîsîitul unei vipere, mortal şi imprevizibil. Arta a fost Moartă

aici pînă la Veniss. Arta înainte de Veniss n-a fost decît golul din Gaura Tîrfei, mimi stradali cu flexi-feţe şi medii plate.Asta au însemnat pentru mine Revoluţiile Sociale—nu toate acele revolte înflăcărate şi grinzile răsucite şi înfloritoarele pieţe cu comerţ liber şi pancartele publi citare în-alte de o sută de metri ce se iţeau la fie-care colţ de stradă. Nu zonele de depozi-tare a gunoiului, nu dependenţii de ocean, nu loviturile din sub-nivel, nici chiar mirosul stătut şi totuşi înţepător al drogurilor glan-dulare. Nu, Veniss a adus sfîrşitul Vechii Arte, m-a făcut să visez la supt-ces, cu holoviziunea mea omni-pre zentă, omni-orice.Aproape că mi-a adus şi mie sfîrşitul în-tr-o zi, căci, în absenţa acelor elemente poliţieneşti ale societăţii (cu excepţia angajărilor pe speze proprii), doi hoţi mîrşavi— nah, să le spunem pe nume: Coţcari — ei bine, aceşti doi coţcari mi-au furat toate obiectele ceramice în stil vechi şi sculptura în stil nou şi, după ce m-au lo-vit în cap cu o forţă care mi-a împrăştiat toţi creierii pe podea, au tulit-o. Pînă şi

5

prietenul meu, Shadrach Begolem, s-a arătat îngrijorat cînd m-a găsit. (Prietenul meu Begolem e-un om cumpătat: nu tresare, nu se cutre mu ră, nu are ticuri. Totul e-o economie a mişcării, a energiei, a timpului. Într-adevăr, exact opusul meu.) Dar am reuşit să trezim un autodoctor din amorţeala lui antre nantă şi el m-a cîrpăcit. (Măiculiţă, ce-a mai durut asta!)După aceea, am stat singur în aparta-mentul/biroul meu, plîngînd în vreme ce urmăream nuevo-western-uri pe un holo pe care mi-l împrumutase Shadrach. Toată munca mea pierise! Feţele oraşului, scenele oraşului care-şi croiseră drum cu forţa din mintea mea spre holo, erau pe veci pierdute — nici măcar nu le expus-esem într-o galerie, nu c-ar fi fost posibil să le expun vreodată. Veniss, hă! Vipera fără colţi. Şarpele care se tîrăşte, care pleacă. Cînd i-a păsat vreodată cuiva de adevăraţii artişti pînă după moartea lor? Iar eu mă aflam în apro pierea Morţii la fel de mult cum s-a aflat vreodată un Artist Viu. Nu aveam provizii. Mi se terminaseră toţi banii — şobolani de plastic ce părăsesc o navă de hîrtie. Eram un Muribund la fel ca şi IA-ii pe care-i omorîseră ca să res-taureze Ordinea, toate acele Vise Artistice care pîlpîie sincopat pe-un holo-ecran. (Nu aveţi un pahar de apă la voi, nu-i aşa? Sau o pilulă ori două?)***Cred că-ntotdeauna am avut Vise Ar-tistice.Cînd eram mici, eu şi sora mea gemănă Nicola am făcut nişte creaturi din pînză pe care, pe unele, le-am numit spini reci şi, pentru a echilibra ecuaţia, pe altele pufoşi călduroşi. Atît cît ţineau verile dogoritoare ale inelelor de ozon, ale conservării de apă şi-ale metalului în cins, stăteam în casă, în lumea noastră imaginară a mar ginilor dur-ascuţite şi-a curbelor blînd-difuze, dispreţuind setea savanei şi-a junglei de pe monitoarele video.Amîndurora ne plăcea Arta Vie atunci —

arta pe care o poţi atinge şi strînge şi ţine la piept, nu treaba aceea moartă, lăbărţată pe-un ecran plat. Pseudo-mama şi pseu-do-tata ne credeau duşi cu pluta, dar asta era în ordine, fiindcă ne făceam mereu da-toria în casă şi fiindcă mai tîrziu am aflat că nu erau părinţii noştri adevăraţi. Pe lîngă asta, aveam o morală adevărată, o integritate adevărată. Ştiam cine e rău şi cine e bun. În cele din urmă, pufoşii calzi cîştigau mereu.Mai tîrziu, am făcut trecerea spre lutul genetic, copii-zei dînd naştere la creaturi care se mişcau, res pirau, cereau atenţie cu limbile lor miorlăitoare, ţipă toare. Crea-turi pe care le puteam distruge dacă aşa ne era voia. Nu că vreuna dintre ele ar fi trăit foarte mult.Cînd a crescut în vîrstă, sora mea a aban-donat Arta Vie la fel cum m-a abandonat şi pe mine. Acum pro gramează piaţa liberă.

Aşadar, fiindcă Shadrach cu siguranţă n-ar fi miş cat un deget să ne apere pe mine şi arta mea de spinii reci ai distru-gerii — adică, n-o puteam face singur, am avut o viziune oribilă în care-mi sacrificam obiectele ceramice, aruncîndu-le spre vii-tori Coţcari, fiindcă obiectele holo n-ar fi putut provoca nici o pagubă de natură fizică (ceea ce m-a făcut să-mi spun: hei, poate că şi obiectele holo sînt Artă Moartă, din moment ce nu au nici un impact asupra lu-mii atunci cînd le arunci)— deoarece asta era Ideea Morţii, eram hotărît că merg la Circul Shanghai al lui Quin (oriunde s-ar fi aflat ăsta) şi să-mi „iau un suricat“, cum se spune în acele false nuevo-western-uri. Daţi-mi un suricat, voi spune, să fie cît de înalt poftiţi. Daţi-mi mai bine două. Într-o cuşcă de sticlă murdară. (O, m-aş fi prăpădit de rîs dacă n-ar fi făcut-o deja Coţcarii. Şmecherii, şmecherii de coţcari.)

Dar probabil că vă întrebaţi cum poate un Artist Viu ca mine — un artist sfrijit, relativ necunoscut şi sin gur— să tragă iţele şi să


scuture lanţurile care-ţi aduc o întreve-dere cu misteriosul Quin.Ei bine, recunosc că am legături. Re-cunosc că-l am pe Shadrach. Recunosc că l-am urmărit pe Shadrach jos, în Canal District.Canal District — Shadrach. Sînt nedespărţiţi ca Volodya şi Sirin, ca Ozzie şi Elliot, ca Romeo şi Juliard. Probabil că acolo l-aţi putea găsi pe Shadrach acum, chiar dacă rareori mă mai văd cu el din pricina surorii mele Nicola. Aşa l-am cunoscut pe Shadrach, prin inter mediul Nicolei, cînd împărţeau acelaşi aparta-ment.Vedeţi voi, Shadrach şi-a trăit primii douăzeci şi cinci de ani în sub-nivel, iar cînd a venit la suprafaţă, primul loc unde l-au dus după orientare a fost Canal Dis-trict. „Un zid de lumină“, l-a numit el şi, reliefată pe această lumină, sora mea Ni-cola, care pe atunci era ofiţer în sărcinat cu orientarea pentru oamenii care veneau la suprafaţă. Un zid de lumină şi scumpa mea soră Nicola, iar Shadrach i-a înghiţit pe amîndoi. Închipuiţi-vă: să trăieşti toată viaţa într-o lume a întunericului şi-a neo-nului şi să vii la suprafaţă şi s-o vezi acolo: un înger îmbrăcat în alb care trebuie să te ghideze, să te consoleze. Dacă aţi avea timp, v-aş povesti despre ei, fiindcă dra gostea lor e ceva după care să tînjeşti, ceva de-o fru museţe care să sfideze rec-lamele la cosmetice şi holo-spoturile la lenjerie intimă...În orice caz, de cînd transportoarele spaţiale şi-au încetat zarva prin canalele reci şi adînci, Canal District a devenit cel mai la modă loc din oraş. Duceţi-vă acolo şi gîndiţi-vă la mine, fiindcă eu nu cred că voi mai merge acolo vreodată. Jumătate dintre magazine plutesc pe apă, aşa încît, atunci cînd navele oceanice aduc captu-ra şi descarcă după decon, birturile sînt

primele care aleg. Acolo mănîncă toate Perucile Însemnate. Poţi

c o m a n d a

pseudo-balenă, crab pitic, peşte-lună, tot ce pofteşti. Majoritatea localurilor dau spre apă şi acolo poţi găsi orice — mecanici şi Artă Vie şi plăceri senzuale ce te vor lăsa inconştient şi tremurînd. Totul vopsit într-o paletă de Culori-Sigur-Plăcute-Ochiului. Apusuri de soare oferite prin amabilitatea Holo Ink, aşa încît nu trebuie să vezi strălucirea poluării, ceaţa smog-de şeo-murdăriei. Oricînd eram jos, acolo mer-geam, doar ca să şed şi să-i urmăresc pe Uriaşii Bioindustriei şi ai Artei cum se plimbă, sorbind din carafele cu algool (pentru care nu-i invidiez: poşirca de alge marine nu mi-a fost niciodată pe plac).Aşa că m-am dus jos, foarte jos (mai jos decît acum, cînd stau într-o zonă de depozitare a gunoiului şi vă spun vorbe alese) şi am vrut să vorbesc cu Shadrach, deoarece ştiam că el lucrează pentru Quin şi s-ar fi putut înduioşa, ar fi putut face rabat de la regulă şi mi-ar fi putut spune ceea ce voiam să ştiu.S-a întîmplat să dau peste Shadrach într-un ungher ferit, departe de ochiul chefliu şi atent al Poliţiei Canalului, ai cărei mem-bri sînt experţi în întreţinerea Ordinii, dar nu se pot hotărî niciodată despre ce Or-dine este vorba, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, şi probabil că nu înţelegeţi.Tot nu eram singur, însă — neguţători de piese şi soţii de portari depravate şi împopoţonate şi autodoctori greoi, strălucind cu o urmă de auto-reparare, toţi goneau sau treceau agale pe lîngă noi, toţi preocupaţi de pro priile lor persoane.Shadrach şi-a jucat rolul indiferent, mai indiferent, cel mai indiferent, ascultînd marea din spate, vizibilă printr-o spărtură din zidurile noastre înalte şi precare.— Bună, am spus. Nu te-am mai văzut de cînd şi-au făcut murdara lucrare coţcarii aceia. Mi-ai salvat pielea, asta ai făcut.— Bună, Nick, a răspuns Shadrach, uitîn-du-se în depărtare la canele.(„Bună, Nick“, spune el, după toate compli- şi con di-mentele pe care i le oferisem!)

Shadrach este un om înalt, musculos, cu pielea în chisă la culoare, un nas teşit, moştenire din zilele cînd era curier între oraşele-state — oamenii stranii i-au pricinuit asta — şi o gură severă. Hainele sale sînt toate demodate, încălţările lui exală un miros puter-nic de antichitate. Încă se crede un Om al Secolului XXVII, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, şi, din nou, probabil că nu înţelegeţi. (În definitiv, şi voi staţi aici în zona de depozitare a gunoaielor cu mine.)— Deci, cum îţi merge? am spus, anticipînd că va trebui să-l trag cu forţa spre subiectul discuţiei.— Bine, a spus. Însă tu nu arăţi bine.Nici un zîmbet.Presupun că într-adevăr arătam rău. Presupun că trebuia să arăt rău, aşa cum eram, cu capul banda-jat şi încă umflat în aşa hal, încît un geosurfist şi-ar fi putut manifesta dorinţa să-l călărească.— Mulţumesc, am spus, întrebîndu-mă de ce, o dată înţelept desfăşurate pentru luptă, toate cuvintele mă părăsiseră.— Nici o problemă, a spus.Mi-am dat seama că Shad-rach nu avea chef de ta-clale. Era mai degrabă într-o dispoziţie pentru Artă Moartă, aşa cum stătea şi se uita la canale.Apoi, miracolul: şi-a părăsit contemplarea canalelor

7

Shadrach este un om înalt, musculos, cu pielea în chisă la culoare, un nas teşit, moştenire din zilele cînd era curier între oraşele-state — oamenii stranii i-au pricinuit asta — şi o gură severă. Hainele sale sînt toate demodate, încălţările lui exală un miros puter-nic de antichitate. Încă se crede un Om al Secolului XXVII, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, şi, din nou, probabil că nu înţelegeţi. (În definitiv, şi voi staţi aici în zona de depozitare a gunoaielor cu mine.)— Deci, cum îţi merge? am spus, anticipînd că va trebui să-l trag cu forţa spre subiectul discuţiei.— Bine, a spus. Însă tu nu arăţi bine.Nici un zîmbet.Presupun că într-adevăr arătam rău. Presupun că trebuia să arăt rău, aşa cum eram, cu capul banda-jat şi încă umflat în aşa hal, încît un geosurfist şi-ar fi putut manifesta dorinţa să-l călărească.— Mulţumesc, am spus, întrebîndu-mă de ce, o dată înţelept desfăşurate pentru luptă, toate cuvintele mă părăsiseră.— Nici o problemă, a spus.Mi-am dat seama că Shad-rach nu avea chef de ta-clale. Era mai degrabă într-o dispoziţie pentru Artă Moartă, aşa cum stătea şi se uita la canale.Apoi, miracolul: şi-a părăsit contemplarea canalelor

destul cît să spună: „Am reuşit să-ţi fac rost de pro tecţie“, în tot acest timp uitîndu-se ţintă la mine de parcă aş fi fost un om mort, adică este exact căutătura pe care o are mereu. Dar aceasta era şansa mea.— Ce fel de protecţie, farso-rule? am spus. O întreagă unitate de poliţie afurisită, îmbibată pînă la refuz în algool şi doldora de noi, minte?A ridicat din umeri şi a spus:— Încerc să-ţi fiu de ajutor. Peştii mici au nevoie de-un cîrlig mare ca să prindă peşti mai mari.— Asta-i o expresie chiar bună, am spus, minţind. Te inspiri uitîndu-te în apă toată ziua? Ce-mi trebuie mie este Quin.Shadrach a pufnit şi a spus:— Chiar că eşti disperat. O invitaţie la Quin?N-a vrut să-mi întîlnească privirea direct, dar s-a fîstîcit s-o facă, i-a dat tîrcoale.— Poate că într-un milion de ani vei reuşi să-ţi apropii suficiente persoane de contact — a spus — suficienţi bani şi influenţă.M-am întors cu spatele, fiindcă asta m-a durut. Mă durea jaful, mă durea faptul că nu-mi puteam vinde arta. Viaţa mă durea. Şi puţea.— Uşor pentru tine, Shadrach, am spus. Tu nu eşti un Artist Viu. N-am nevoie de o invitaţie. Dă-mi doar adresa şi mă voi duce singur să cer cu smerenie un suri-cat. Tot ce-i pe deasupra fac singur.Shadrach, încruntat, a spus:— Nu ştii ce-mi ceri, Nicholas.Mi s-a părut că văd teamă în el — teamă şi un licăr neaşteptat de compasiune.— Te vei simţi rănit. Te cunosc — şi-l cunosc şi pe Quin. Pe Quin nu-l


interesează Arta Vie. Se ocupă de ea din cu totul alte motive. Lucruri pe care nici eu nu le cunosc.Începusem de-acum să transpir şi-n gît mi se acu mula o căldură jilavă şi, hei, poate că mă dădusem prea mult pe droguri cînd coborîsem, aşa că mi-am pus mîna pe bra ţul lui, ca să-mi menţin echilibrul, dacă nu pentru altceva.— Fă-o pentru un prieten, am spus. Fă-o pentru Nicola. Am nevoie de-o izbîndă, dacă nu... va trebui să merg în sub-nivel şi să-mi duc restul zilelor într-o zonă de de-pozitare a gunoaielor.(Şi uite unde sînt astăzi! Într-o zonă de de-pozitare a gunoaielor. Vorbindu-vă vouă.)S-o aduc în discuţie pe sora mea a fost un lucru josnic— mai ales fiindcă îi datoram atît de mulţi bani— dar a aduce în discuţie sub-nivelul a fost şi mai josnic. Shadrach încă mai avea coşmaruri că trăieşte sub pămînt alături de mutanţi şi de oamenii ciudaţi şi de pic-pic-pic-ul apei care se in-filtra necontenit în sistem.S-a uitat fix la mine, cu încheieturile degetelor care strîngeau balustrada pierzîndu-şi culoarea. Vedea oare în mine, m-am întrebat, destul din sora mea?Dar nu sînt un om lipsit de suflet — cînd l-am văzut în starea aceea, durerea citin-du-i-se pe faţă de parcă s-ar fi despărţit de ea cu o zi în urmă, am dat îndărăt. Am spus:— Las-o baltă, prietene. Las-o baltă. O să găsesc eu altceva. Mă cunoşti. E floare la ureche.Shadrach m-a mai ţintuit un moment cu ochii săi cafenii, neînduplecaţi, după care a suspinat şi a exa lat, aşa încît umerii i s-au pleoştit şi bărbia i-a coborît în piept. Şi-a examinat încălţările cu seriozitatea unui podiatrist.— Dacă vrei să-l vezi pe Quin, a spus, trebuie mai întîi să-mi promiţi că ăsta va rămîne secretul nostru — toată viaţa, Domnul fie cu tine. Dacă se aude că Quin se întîlneşte cu cineva ca tine, o grămadă

de ţăcăniţi vor începe să sape prin oraş ca să-l găsească.Cineva ca tine m-a durut, dar n-am spus decît:— Cui să-i suflu vorba? Eu care întotdeau-na mă împrumut pentru următorul holo? Oamenii mă evită. Sînt singur pe lume. Circul lui Quin m-ar putea aduce aproape de oameni.— Ştiu, a spus cu puţină tristeţe parcă.— Aşa că zi-mi, am spus. Unde este?— Trebuie să-i spui lui Quin că te-am trimis eu, a zis şi a arătat cu degetul spre mine, şi că nu vrei decît să cumperi un suricat.— Chiar aşa mare amic eşti cu Quin? am spus in credul — şi puţin prea tare, aşa încît o scoabă de poliţist al Canalului mi-a aruncat o privire de parcă eu eram ţăcănitul.— Nu ridica vocea, a spus Shadrach. Apoi: coboară spre vest cu scările rulante din partea canalului pînă ce vezi felinarul stradal de la Mercado. Chiar înainte de el se deschide o alee. Du-te de-a lungul ei. La capăt pare înfundată din pricina tomberoanelor de gunoi şi a altor reziduuri adunate în ultimele zece secole. Dar nu te lăsa păcălit. Închide doar ochii — este un holo, iar cînd ai trecut de el, chiar în faţa ta se află Circul lui Quin. Mergi drept înăuntru.— Mulţumesc, Shadrach, am spus cu ini-ma bătîn du-mi de trei ori mai repede. Am să-i spun Nicolei c-o saluţi.S-a holbat la mine şi privirea i s-a luminat, iar pe buze i-a tremurat un zîmbet, dar s-a şters repede. Însă eu ştiam, iar el ştia că ştiu.— Ai grijă, a spus cu o voce atît de stranie, încît m-au trecut fiorii pe şira spinării.Mi-a scuturat mîna.— Circul lui Quin e puţin... ciudat, a spus. Cînd termini, vino să mă vezi. Şi ţine mine, Nicholas: pentru nimic în lume să nu te tîrguieşti cu el în privinţa preţului.Apoi a plecat, îndepărtîndu-se de mine cu paşi mari, grăbiţi, mergînd de-a lungul do-


curilor, fără a-şi lua mă car rămas bun sau a-mi da ocazia să-i mulţumesc, de parcă eu aş fi fost cumva pătat, cumva vinovat. Asta m-a înfuriat. Fiindcă eu întotdeauna am spus că Shadrach este Decuplat, chiar şi atunci cînd se vedea cu Nicola.Shadrach şi Nicola. Am avut eu relaţii sen-timentale, dar n-am avut-o niciodată pe Cea Mare. Cei cărora le plac tinerii amor-ezi ce se preumblă prin zonele libere de droguri, acele cupluri care se acuplează în umbrele canalelor, aceia nu ştiu cum e să fii îndrăgostit cu disperare şi poate că nici Nicola nu ştia. Dar am crezut că Shadrach va muri atunci cînd l-a părăsit. Am crezut că se va face mic şi va muri. Şi chiar ar fi murit dacă nu l-ar fi găsit pe Quin care l-a ridicat cumva din morţi.

Capitolul doi

Cu ce se ocupă Quin, mă întrebaţi? (De parcă voi aveţi dreptul să puneţi întrebări, voi care sînteţi în gropaţi pînă la genunchi în gunoi. Dar aţi întrebat, aşa că vă voi răspunde.) Quin face creaturi. Face crea-turi care au existat cîndva şi acum nu mai există (tigri, oi, lilieci, elefanţi, delfini, albatroşi, pescăruşi, tatu, vrăbii vesperale) sau creaturi care n-au existat niciodată decît în mitologie, medii plate sau holo-uri (trăncănitoare, grinci, ganeşi, păpuşari, hapforne, şerpini) sau crea turi care pur şi simplu n-au existat niciodată pînă să le creeze Quin (gîzviermi, ţapari, maimuţo-cămile).Dar cel mai bun lucru pe care-l face — Arta cea mai Vie dintre toate, în ceea ce mă priveşte pe mine — este să perfecţioneze creaturile deja existente. Cum ar fi suri-catele cu degete opozabile. Suricatele sînt ca foarte vechile viori Stradi-varii, fiecare

perfectă şi fiecare perfect diferită. Numai cei bogaţi

şi le puteau procura, apelînd cel mai ad-esea la influenţa lor, nu la bani, deoa rece Quin nu lucra pentru bani, aşa se spunea, ci pentru favoruri. Chiar dacă nimeni nu-şi dădea seama despre ce fel de favoruri era vorba şi la ce preţ. Umbla zvonul cum că Quin începuse, înainte de căderea gu-ver nului, prin a asista la inseminările arti-ficiale finanţate de stat, dar nimeni nu ştia nimic concret despre trecutul lui Quin.Aşa că, după ce Shadrach m-a lăsat sin-gur, am visat cu ochii deschişi la suricate. Mi-am imaginat suricate minunate, înalte de un metru douăzeci, cu ochi stră luci-tori ca nişte nasturi şi nasuri ţuguiate ca un morcov şi mişcări bipede calculate şi zîmbete a pot-să-te-ajut-cu-ceva. Su-ricate care să se priceapă la munca în bu cătărie şi să tundă atrofigazonul din grădina preferată din centru. Chiar să spele haine. Sau, cel mai important, să poată fierbe fără apă un coţcar şi să-i rupă cu dinţii puţişoara scofîlcită.Aceasta e imaginea primordială a răzbunării pe care mi-o sădisem în minte cu aproape aceeaşi violenţă ca acele nuevo-western-uri îngrozitoare care, aşa cum fără îndoială aţi ghicit, sînt slăbiciunea mea. „A, da, dom’le Bob, am să-mi agăţ un suricat chiar după ce-o să apăr onoarea domniţei mele şi-o să mă iau la trîntă cu ursu’ ăsta polar.“ Adică, să fim serioşi! Nu-i de mirare că-mi era atît de greu să-mi vînd holoarta înainte să mi-o fure coţcarii.Dar, pe cînd înaintam de-a lungul aleii, care părea cît se poate de înfundată în seara aceea tîrzie — după ce tocmai avusesem o partidă de aproape-pal-mopumni (mai mult palme decît pumni) cu un proprietar de bar din Canal District — mi-am recunoscut nervozitatea. Am recunoscut că transpiram şi că-mi tremu-rau pal mele. Noaptea era mai întunecată ca întunericul — staţi puţin, ascultaţi aici: sfîrşitul lumii este noaptea; asta-mi aparţine, e-un haiku unicelular — iar su-

11

netele din îndepărtatele străzi lumi-nate reverberau doar vag în clădirile străveziu-moarte. (Simţeam şi o putoare de varză, cam ca-n locul acesta.)Cînd am păşit prin hologramă — o transpunere perfectă, care m-a speriat bine de tot — şi am ajuns sub „I“-urile vigilente din firma ce lumina purpuriu, CIR CUL SHANG-HAI AL LUI QUIN, am interpretat scena „fiorului pe spinare“. Mi-a amintit de perioada copilăriei (din nou) şi am văzut un circ în toată reg-ula, cu vrăbii adevărate ce făceau giumbuşlucuri pe-un fir întins, pînă şi un cîine normal împopoţonat de la un capăt la altul cu funde. Mi-am amintit că l-am făcut de ruşine pe tata arătînd cu degetul cînd s-a aşezat cîinele în arena circului şi spunînd: „Uite, tată, uite! Îi iese ceva pe fund!“ Un fel de premiu, poate? Doar atîta ştiam. (La naiba, nu ştiam nici măcar că tatăl meu nu era real.) Pînă şi jucăriile genetice cu care mă jucam — Cocoşul Ruff, cu ochii reci care mi se părea că se holbează răuvoitor la mine în timpul nopţii; Popîndăul Goof care spu-nea cele mai idioate poveşti despre bunii săi prieteni, echino derme le — toate produceau dejecţii în bucăţi solide, precise, prin buric.Dar m-am lăsat dus cu gîndul, cum ar spune Shadrach, şi-am căzut în moftalgie, iar asta nu-i de dorit.

Aşadar: de-ndată ce am păşit în în-tunericul de ca tifea albastră, după ce s-au închis uşile cu un fîşîit în urma mea, senzaţia de furnicături din coloana ver tebrală s-a intensifi-cat şi toate sunetele din alee, toate odorurile şi gusturile de gunoi au fost înlocuite de zumzetul aparate-lor de aer condiţionat, de duhoarea

sterilităţii. Era ceva de calitate superioară. Era ceva atmosferic.Era exact ceea ce mă aşteptasem de la Quin.Pe ambele laturi, cuşti de sticlă încastrate în pereţi străluceau cu o lumină de smarald, ilu-minînd o adu nătură stranie de creaturi: arătări fără ochi, arătări cu prea mulţi ochi, arătări cu prea multe picioare, arătări cu prea mulţi dinţi, arătări cu prea multe lu-cruri. Acum puteam desluşi o miasmă, doar parţial ascunsă de curăţenie: miasma circului pe care-l văzusem în copi lărie — combinaţia dulce-amăruie de urină şi paie, mirosul ca de mosc al transpiraţiei animalelor, al prezenţei animalelor.Cuştile, mirosul, nu m-au făcut cîtuşi de puţin curios— m-au făcut să mă uit drept în faţă, spre capătul încăperii, la depărtare de vreo douăzeci şi şapte de metri, unde mă aştepta Quin.Quin trebuia să fie. Dacă nu era el, Quin nu puteafi.Stătea în spatele unei tejghele-vitrină: o nerozie dreptunghiulară asemănătoare cu un pupitru în care erau introduse două cuşti de sticlă, al căror conţinut nu l-am putut identifica. Scăfîrlia lui Quin era jumătate în întuneric, jumătate în lumina unui bec ce atîr-na din tavan, dar semi-întu-


nericul dimprejur era atît de adînc, încît nu aveam altceva de ales decît să merg înainte, şi numai ca să-l văd pe Quin în carne şi oase, în toată măreţia lui.Cînd am fost destul de aproape să-i pot scuipa în faţă, am înghiţit ca un peşte pe uscat, fiindcă atunci mi-am dat seama că Quin nu făcea doar să se aplece în tejghea, el chiar era tejgheaua. M-am oprit şi m-am uitat cu ochi holbaţi ca ai peştelui mai sus amintit. Auzisem de Autoportretul al lui Don Daly, Medii Amestecate pe As-falt — care consta din rămăşiţele stropşite ale lui Darling Dan — însă Quin adoptase o variantă complet diferită, care duhnea a geniu. (Duhnea de asemenea a pitici pe creier, dar şi ce dacă?)Portret al Artistului sub forma unei felii de carne. Tejgheaua însăşi avea o nuanţă gălbui-închisă, ca un transplant de piele înainte să se vindece, şi era înţesată cu ochi — ochi ce clipeau şi ochi ce n-o făceau, ochi ce trăgeau cu ochiul, toţi uitîndu-se la mine, uitîndu-se la ei.Din cînd în cînd, jur pe mormîntul graiului meu argotic, tejgheaua se ondula, parcă respirînd. Era înaltă de vreo trei metri şi lungă de douăzeci, lată de cinci. În mijloc, carnea se depărta pentru a îngloba cele două cuşti de sticlă. Înăuntrul acestora stăteau doi oran gu tani gemeni, micuţi dar perfect formaţi, care se lingeau singuri în vîrful unor bonsai. Amîndoi aveau faţă de femeie, cu pomeţi reliefaţi şi ochi din care se scurgea disperare şi deznădejde.Deasupra tejghelei, ca un trunchi de co-pac ce se iscă din pămînt, se ridica bustul lui Quin, urmat de gît şi de capul îngust, cumva şerpuit. Faţa sa părea aproape orientală, cu pomeţi ascuţiţi şi tăioşi, cu gura mică, cu ochi fără pleoape.Mirosul de animal de mosc, dulce-amărui, venea dinspre Quin, căci simţeam cum îl emană, înţepător şi proaspăt. Se afla oare în putrefacţie? Putrezea oare Prinţul

Recreării Genetice?Ochii —

de-un albastru intens fără speranţă de lu-ciu— se uitau ţintă în jos la mîini; filamente ce ieşeau din fiecare cele douăsprezece degete legănau păianjeni pe tejghea. Aceştia scînteiau în lumina slabă ca nişte bijuterii purpurii. Quin îi făcea să execute dansuri on dulatorii pe suprafaţa tejghelei care era poala sa, doi sprezece păianjeni dispuşi în rînd punînd în practică un număr de cabaret antic. O nouă manifestare a Artei Vii. În pofida ghemului de teamă din adîncul stoma cului, chiar am bătut din palme văzînd asta. Teama mă lăsase fără graiul argotic, îmi dăduse graiul normal, ca să spun aşa, astfel încît mi s-a părut că-mi fusese smulsă limba din gură.Cînd s-a auzit pocnetul palmelor — un sunet des puiat în locul acela — capul său s-a îndreptat iute spre mine şi un zîmbet i-a frînt faţa în două. Cu o zvîc-nire din încheietura mîinii, păianjenii i s-au înfăşurat în jurul braţului. Şi-a unit mîinile ca într-o rugăciune.— Bună, domnule, a spus pe o voce melodioasă, ciu dat-glacială.— Am venit după un suricat, am spus, pro-pria-mi voce fiind mai înaltă cu o octavă ca de obicei. M-a trimis Shadrach.— Ai venit singur? a întrebat Quin, ochii săi albaştri sfredelindu-mi fiinţa.Mi se uscase gura. Mă durea cînd înghiţeam.— Da, am spus şi, o dată cu rostirea aces-tui cuvînt— acest singur, minuscul cuvînt înlăuntrul căruia stăteau încovrigate lumi întregi de încuviinţare — am auzit cum se deschid în spatele meu cuştile de sticlă, am auzit sunetul multor picioare păşind, am simţit îndărătul meu prezenţa a sute de sute de creaturi. Am simţit mirosul de urină şi fîn, închegat în nările mele, făcîn du-mă să tuşesc.Ce altceva puteam face dacă nu să sar în faţă?— Am venit după un suricat, am spus. Am venit să lucrez pentru tine. Sînt un artist holo. Îl cunosc pe Shadrach.

13

Ochii se uitau leneşi, sticloşi, şi am auzit corul din spatele meu, un cor de voci joase şi înalte, voci ca nişte trestii şi voci ca nişte cuţite:— Ai venit singur.Şi mi-am spus atunci: atotputer-nice Yahweh, atot puternice Allah, atotputernice Dumnezeu, şi mi-am amintit de pufoşii calzi şi de spinii reci din copilărie, şi mi-am spus că mă lăsasem biruit de spinii reci şi că nu mai puteam fi omnipotent acum, nu cu Cea mai Vie dintre Artele Vii.Şi fiindcă eram disperat şi fiindcă eram nesăbuit şi, mai mult ca orice, fiindcă eram un artist mediocru al artei holo, am spus din nou:— Vreau să lucrez cu tine.În faţa mea Quin rămăsese fără viaţă ca o marionetă, în aceeaşi măsură în care şi păianjenii de pe degetele sale fuseseră marionete. În spatele meu, creaturile înaintau pe copite despicate, pe picioare ţintuite, pe gheare ascuţite, aducînd un miros copleşitor. Am închis ochii ca să nu le simt labele, mîinile — cleioase şi moi, necruţătoare şi calde — atunci cînd m-au doborît şi m-au ţinut la pămînt. Cînd mi-au intrat ácele în braţe, în picioare şi m-au umplut cu moartea mică a somnului, mi-amintesc că i-am văzut pe orangutani stînd pe cren-gile de bonsai şi lăcrimînd, şi că m-am întrebat de ce lăcrimau pen-tru mine.***Daţi-mi voie să vă vorbesc despre oraş, domnule. E ca sărutul unei vi-pere, precis şi mortal. E important. Foarte important. Daţi-mi voie să vă vorbesc despre Quin şi suricatele lui. Acum lucrez pentru Quin, iar asta-i o treabă urîtă. M-am descur-cat îngrozitor. Am făcut lucruri în-

grozitoare — cele mai moarte şi mortale dintre Artele Moarte, spinii reci ai sufletu-lui. Am ucis Arta Vie. Am ucis ce este viu. Şi ştiu. Ştiu asta. Doar. Doar carnea pleacă de pe mine, şi carnea se duce ca un rînd nou de haine. Doar acul intră şi doar acul iese, iar mie nu-mi pasă, chiar dacă încerc din toate puterile să mă gîndesc la Shadrach şi la Nicola.

Dar acul intră şi...

Daţi-mi voie să vă vorbesc de-spre oraş...

- Sfîrşitul fragemntului -


Prezentare carte

Aceşti nebuni care ne guvernează

Pascal de SutterColecţia: Sens

De aproape jumătate de secol, o disciplină, nascută în Statele Unite, studiază personalitatea celor care ne guvernează: psihologia politică. În sânul CIA, în culisele negocierilor internaţionale şi în echipele preşedinţilor, „profileri politici” urmăresc prin lupă acţiunile liderilor noştri. Le disecă dis-cursurile, le analizează meandrele gesturilor, interoghează colaboratorii şi analizează toate aceste informaţii. Pas-cal de Sutter le iese în întâmpinare (lui Jerry Post, Aubrey Immelman, David Winter). Interoghează totodată şi marii experţi mondiali în psihologie (Antonio Damasio, Paul Ekman). Această carte este prima operă franceză consacrata psihologiei politice. Pascal de Sutter relevă de asemenea profilul psihologic al lui N. Sarkozy, profil realizat împreună cu o echipă de experţi internaţionali.


Continuare din numarul 5

CINCISPREZECE

Dimineaţă devreme. Este răcoare şi un vînt molcom pătrunde prin geamurile de-schise. Etajul şase al unei clădiri de sfîrşit de secol XIX. Prin ferestrele înguste şi înalte, se vede Sena care curge liniştită. Turnul Eiffel îşi plimbă turiştii şi undeva departe, de pe colina Montmartre, Cat-edrala albă Sacre Coeur veghează pan-orama Parisului.O sală de consiliu. Cafele amare, ceaiuri aromate, croissante calde, pain au choco-lat şi dulceaţă de prune. O masă lungă din lemn maro-cărămiziu, scaune mari, cu spătare înalte şi pluş vişiniu. Ceşti de porţelan, perdele fine şi peste toată această atmosferă aristocratică şi conser-vatoare, cîteva laptopuri, telefoane mobile şi alte aparate moderne.Stelian se smulge din contemplaţie. Nici nu visa să ajungă la Paris. Se tastează la

calculatoare, se citesc rapoarte, se bea cafea şi se mănîncă în linişte. Munteanu are o acută senzaţie de greaţă, nu poate mînca dulce dimineaţa. O omletă ar fi fost de preferat, rîde în sine, gîndindu-se la bri-tanicul „ham and eggs”. Ia totuşi un crois-sant şi o cafea fără zahăr.A trecut o zi. O zi tristă. Au fost anunţaţi că Puşkin a fost victima unui atac la 80 km vest de Strasbourg. Au părăsit Viena pentru Paris: Theodopoulos, Eleni Papas-tergiu şi Munteanu. Anton Demetriade a însoţit-o pe Nora Popescu în România. Jacques Sardi face tot ce poate pentru a gestiona criza. Un atac atît de brutal nu a mai avut loc în Franţa de pe vremea lui de Gaulle. Dar tizul lui, Jacques Colbert, ca şi românul Popescu, nu sînt de găsit. Cum, de altfel, nici despre diamante nu ştie nimeni cînd au fost înlocuite în nasturii hainei şi unde se află acum.- Domnilor, vă solicit un moment de atenţie.

Bogdan HribFiliera greceasca (partea a sasea)

Bogdan Hrib (1966) este jurnalist si editor. A publicat fotoreportaje si anchete la inceputul anilor 90, apoi in 1993 a fondat Editura Tritonic. A tinut prelegeri despre fotojurnalism si despre editarea de carte. Stelian Munteanu, personajul principal al romanului, este ca si el un fost jurnalist fortat sa se adapteze unor situatii noi.


Pe lîngă cei trei străini se mai află în ţară şi cîţiva detectivi francezi în civil. Sardi continuă:- Voi încerca să sintetizez situaţia în care ne aflăm. Jacques Colbert şi Mircea Popescu nu sînt de găsit. Sînt înarmaţi şi au suficiente posibilităţi financiare. Acum opt zile, Colbert a vîndut acţiuni în valoare de 120.000 euro. Cu siguranţă, au şi alte sume rezultate din vîn-zarea a cel puţin zece diamante anul trecut şi probabil că au reuşit să intre în posesia celor şase pietre care ar fi trebuit să se afle în haina de blană care a declanşat toată această tevatură.Se opreşte o clipă.- Mă scuzaţi pentru exprimare. Nimeni nu comentează.- Bănuim că au mai multe vehicule înma-triculate de alte persoane reale sau fic-tive. Cele două maşini care îi aparţin lui Colbert sînt şi acum parcate în subsolul reşedinţei sale din Paris. Un Renault Es-pace, care conţinea un lansator antitanc românesc tip AG 7, a fost găsit abandonat la nici cincizeci de kilometri de locul atac-ului. Cu siguranţă că cel care l-a condus a fost aşteptat de un complice. Vehiculul este înmatriculat la o firmă din Strasbourg şi a fost furat cu cîteva ore în urmă. Evi-dent, nu există nici un fel de urme. Sînt supravegheate şi celelalte proprietăţi ale lui Colbert sau locuri în care se ştie că a mai locuit. Din nefericire, e o persoană foarte retrasă, circulă mult, are puţini pri-eteni sau cunoştinţe.Se opreşte încă o dată şi bea o gură de cafea.- Singurul indiciu pe care îl avem se referă la un imobil pe care îl deţine în propri-etate, aflat în Rouen, în piaţa gării. Este o clădire de început de secol XX, cu parter şi cinci etaje. Colbert doreşte să o ren-oveze şi în acest scop a adus muncitori din

România. Avem motive să credem că în acest imobil are o

ascunzătoare. În acest moment, acolo lucrează opt persoane, conduse de un meşter francez. Nu am intervenit spre a-i legitima, pentru a nu lăsa să se vadă că ne interesează clădirea. Avem cinci puncte de supraveghere non-stop. Cam atît. Vă mulţumesc.- Şi ce intenţionaţi să faceţi? se interesează Mun-teanu.- In principiu, să aşteptăm. Deşi nu cred că timpul lucrează în favoarea noastră.- Cei opt muncitori sînt înregistraţi la poliţie?- Evident, monsieur Munteanu.- Aveţi şi fotografiile lor?- Bineînţeles. Au primit permise de lucru emise de Ministerul de Interne.- Puteţi să cereţi să le vedem şi noi?- Desigur. Voi solicita acest lucru.- Şi încă ceva. Despre meşterul francez care îi coordonează, ce ştiţi?- Avem numele lui şi celelalte date de identificare. Are contract de muncă la o firmă franceză de construcţii civile. O firmă importantă şi respectabilă.- Fotografie?- Nu, dar cred că putem să găsim. Pentru ce vă trebuie?- Am o presimţire. Unul dintre muncitori ar putea fi chiar Popescu, iar meşterul francez — Colbert. In acest fel, ar fi foarte uşor să se ascundă în clădire chiar pe ter-men lung, în plus ar putea să amenajeze ascunzători şi tuneluri secrete pentru ca-zuri de urgenţă.Sardi începe să rîdă în hohote.- Monsieur Munteanu, cred că aţi citit prea multe despre „Misterele Parisului”! Chiar atît de malefici să fie aceşti indivizi? Să nu exagerăm!- Pînă una, alta, nu aţi reuşit să-i găsiţi! Theodopulous intervine:- Domnilor, nu este nici locul, nici mo-mentul unei discuţii în contradictoriu. Să încercăm să fim mai concreţi. Domnule inspector, cereţi fotografiile şi verificaţi dacă astăzi au venit toţi la lucru.

19

In piaţa gării din Rouen începe să crească agitaţia. Salariaţi cu genţi şi costume în grabă spre locurile de muncă, turişti abia coborîţi din tren, cu bagaje şi aparate de fotografiat, tarabe cu flori, chioşcuri de presă, cafenele cu mesele aşezate afară, pînă lîngă carosabil.Clădirea cenuşie aflată în rea-menajare are schele pe toată înălţimea. Ii lipseşte o parte din acoperişul cu ţiglă, care o fost în-locuit cu folii de plastic. La ultimele două etaje lipseşte şi tîmplăria fer-estrelor. Şantierul este împrejmuit cu panouri. La intrare, mai multe bi-doane mari, metalice pe care scrie Inflamabil. Pe uşa de lemn, veche şi cojită, tronează un lacăt enorm şi, deasupra, o foaie de hîrtie albă, cu scris mărunt, lipită neglijent.Un bărbat în haine de lucru bleu-marin, şapcă pe cap şi o servietă obosită în mîna stîngă, se opreşte în faţa intrării, scoate un inel de chei, descuie lacătul, pare să arunce o privire spre foaia de hîrtie, deschide larg uşa şi intră. Se întoarce după cîteva clipe cu un cărucior pe care încarcă unul dintre bidoanele metalice. După aproximativ zece minute, revine şi repetă exact operaţiunea: încarcă alt butoi şi intră.La şaptezeci, optzeci de metri, după un chioş de flori, într-o camionetă pe care scrie Gas de France, doi bărbaţi îl urmăresc atenţi. Unul dintre ei fotografiază cu un teleo-biectiv de 800 mm, încercînd să-i surprindă faţa. Pe măsură ce fo-tografiile se stochează în aparat, celălalt le trimite la Paris prin inter-net.

In Paralia, la sediul poliţiei, toţi au uitat de crimă, doar lipsa lui

Theodopoulos îi încurcă pe colegii obligaţi să intre de serviciu ceva mai des.La Bucureşti, Anton Demetriade a încer-cat fără succes să-i ia o declaraţie Norei Popescu. Incă sub stare de şoc, a fost dusă de la aeroport direct la Spitalul de Urgenţă. Avocaţii au in-tervenit imediat. Doar fratele ei, Daniel Manole, s-a apro-piat de ea, dar fără a reuşi să o facă să spună vreun cuvînt. Medicii au hotărît să rămînă sub supraveghere permanentă, întrucît şocul i-ar putea declanşa gînduri sinucigaşe. Presa românească, în lipsă de alte sub-iecte de sfîrşit de sezon (Pînă la începerea anului şcolar mai sînt puţine zile!), a început brusc să dezbată cazul, avînd, după orien-tarea fiecărei publicaţii, comentarii politice pro sau contra. Două tele-viziuni au încercat să-l invite pe Daniel la talk-show-uri, dar acesta, sfătuit de avocaţi, a refuzat orice declaraţii sau întîlniri cu presa. Poliţia română a hotărît şi ea să aplice „silenzio stampa”, invocînd motive legate de ne-finalizarea anchetei. La clubul Montmartre viaţa continuă la fel, iar Galia, după vreo trei interviuri, este din ce în ce mai asaltată cu propuneri de apariţii în spoturi publicitare şi mai ales cu cereri în căsătorie. Dar nu a vizitat Parisul...


Încă nu-i tîrziu!

Stelian discută în şoaptă cu Eleni. Au de-scoperit pasiuni comune: numismatica şi fotografia. Pe scaunele din faţă, Sardi la volan şi Theodopoulos în dreapta, trec încă o dată în revistă fotografiile luate de echipa de supraveghere pe timpul zilei. Astăzi a venit pe şantier un singur muncitor, cel care a cărat înăuntru bido-anele metalice. Nici meşterul francez nu a trecut pe acolo. Dar fotografiile nu sînt foarte concludente. Muncitorul a avut faţa acoperită cu cozorocul şepcii, iar poza de pe permisul de muncă este a unui bărbat cu barbă. Şi-a făcut de lucru vreo două ore cu bidoanele şi cu cîteva elemente metalice ale schelei, apoi a plecat.— Domnul meu, mi-e teamă că singura soluţie este să mergem înăuntru.- Monsieur Sardi, mă îndoiesc că la această oră puteţi face rost de un mandat de pecheziţie, răspunde Theodopoulos.- Să zicem că mergem într-o vizită particulară.- Cum doriţi. Vă însoţesc.- Vă rog. Mulţumesc.Ceasul arată 23.20. In piaţă agitaţia s-a mai domolit. Doar clienţii cafenelelor şi cu-plurile de îndrăgostiţi. Cei patru au parcat pe o străduţă laterală, la o sută de metri de intrarea în clădire. Sardi ridică binoclul şi mai cercetează o dată fiecare fereastră a imobilului, apoi uşa de la intrare.- E linişte. Lacătul e pus. Tare aş fi curios să citesc ce scrie pe hîrtia lipită de uşă.- Să mergem să vedem. Veniţi şi voi?Cei doi din spate nu răspund. Discută în engleză despre expunerea imaginilor de noapte. Trepiede, aparate digitale sau clasicele filme.- Sînt prea adînciţi în discuţie, să mergem noi, monsieur Sardi.Francezul îşi verifică arma.- Sînteţi înarmat, domnule Theodopou-

los?

- Da, şi extrage pînă la jumătate un pistol Smith & Wesson de calibrul 45.- Să mergem.Deschid simultan uşile maşinii. Stelian tresare.- Unde vă duceţi?- Facem o verificare. Dacă nu revenim în zece minute, chemaţi ajutoare. Cod 110 pe panoul de la emiţător.- E în regulă. Succes.Cei doi bărbaţi se îndepărtează. Stelian şi Eleni ră-mîn în tăcere. Muntenu pipăie la centură patul Berettei. Ultima oară cînd l-a atins, era tot lîngă o femeie frumoasă. Eleni îi zîmbeşte în semiîntuneric şi el întinde mîna să o mîngîie pe păr.In aceeaşi clipă se aude o bubuitură şi, în clădirea pe care o urmăresc, se aprind cîteva lumini la etajele I şi II. Pe stradă nimeni nu observă nimic.

ŞAISPREZECE

Bărbatul tresare. A devenit foarte sen-sibil. Il cam lasă nervii. Şi el se află în Piaţa Gării, într-un Renault Twingo vechi, de o culoare incertă, ascuns după o camionetă. A tresărit cînd a auzit poc-netul şi s-au aprins luminile.Pe scaunul din dreapta se află mai multe arme. Un cuţit cu lama subţire, pe care îl introduce într-o teacă în gheata stîngă şi două pistoale, un revolver compact de la Smith & Wesson pe care îl ascunde la spate, înfipt în centură, iar celălalt — Glock-ul de 10 mm în tocul de la subraţ. Este îmbrăcat în negru de sus pînă jos, singurele puncte luminoase sînt lim-bile fosforescente ale ceasului Sector. Le acoperă cu helanca şi deschide cu atenţie, fără zgomot, portiera. Dar nu coboară.- S-a întîmplat ceva! exclamă Eleni.- Cu siguranţă!

- Să chemăm

21

ajutoare!- Ar putea fi prea tîrziu. Mă duc să văd. Şi scoate arma din toc.- Vin şi eu.- E prea primejdios.Eleni zîmbeşte şi îl sărută în fugă.- Am zis că vin şi eu!Sărutul l-a luat prin surprindere. Ezită o clipă. Zîm-beşte şi el.- OK, mergem!Coboară amîndoi. Intr-o alergare uşoară, ajung lîngă clădire. Uşa este întredeschisă. Lacătul este forţat şi pe biletul de pe uşă scrie:Lucrări întrerupte 48 de ore. Nec-esar aprovizionare.- Din acest motiv n-au venit la lu-cru.- Şi totuşi, unul a venit!- Poate era tocmai responsabilul cu aprovizionarea.Imping încet uşa care scîrflîie scurt şi rămîne deschisă. Un hol plin de moloz şi gunoaie. Nişte salopete pe un cuier improvizat. Scara pen-tru accesul la etaje. Liftul este la parter, fără uşă. Fire colorate cu capătul neizolat atîrnă din tabloul de comandă. Totul este luminat de un bec chior, spînzurat de tav-an. Două uşi în stînga şi dreapta intrării, care duc la apartamentele de la parter. Incearcă clanţele. Sînt încuiate.- Să urcăm la etaj, şopteşte Munte-anu. Evident, scările vechi scîrflîie şi ele. La primul etaj,una dintre uşile apartament-elor este întredeschisă. Se vede lumină înăuntru. Se apropie să vadă mai bine. Din întuneric ţeava unei arme îl împunge în şale şi o voce cunoscută îi şopteşte în româneşte.- Ne întîlnim din nou, domnule purtător de cuvînt. Lăsaţi jucăria pe jos şi să intrăm.

Eleni încearcă să fugă, dar bărbatul îi blochează drumul.- E valabil şi pen-tru dumneavoastră, doamnă. Pătrund în camera luminată, împinşi de la spate debărbatul înarmat. Incăperea este mare şi sumar mobilată. O masă de lemn şi patru scaune. Intr-un colţ, două bidoane metalice. Pe două scaune, legaţi cu cătuşe şi scotch lat pe gură, Jacques Sardi şi The-odopoulos. Grecul are mîneca dreaptă plină de sînge care se prelinge pe mînă în jos şi picură pe pardoseala prăfuită.- Nu vă îngrijoraţi pentru el. Nu este rănit grav şi oricum, nu mai contează.Un fior îi străbate şira spinării. De ce nu mai contează? Intr-o secundă, Munteanu îşi retrăieşte viaţa, se opreşte o fracţiune la sărutul de acum cîteva minute. Parcă a fost un vis.- Vă credeam un îmbogăţit de după război, domnule Popescu, nu un bandit ordinar.- Folosiţi cuvinte grele, dom-nule Munteanu, dar v-am spus, acum nu mai contează.Le pune cătuşele la mîini şi la picioare.- Şi scotch pe gură, nu?- Poate vreau să mai vorbesc cu d u m n e a v o s t r ă , domnule ziarist. Mai sînt cîteva lucruri de clar if i -


aşa? Popescu rînjeşte.- Aţi aflat şi asta?!

- Nu era prea greu. In Franţa doar Colbert şi niciodată Popescu, în România doar Popescu, iar pe Colbert nu l-a văzut ni-meni niciodată. O identitate dublă foarte convenabilă.- Nu mai are importanţă. In cîteva ore voi fi departe. Imi pare rău doar de cele şase diamante. Ar fi întregit colecţia.Eleni trage cu degetele lemnul. Sardi a reuşit să desfacă încuietoarea. Iannis Theodopoulos se balansează. Popescu rînjeşte din nou, sare în picioare şi face un pas înapoi, exact cînd scaunul gre-

cului loveşte cu forţă masa, Eleni apucă lemnul, iar Sardi se aruncă cu un salt în faţă. Dar e prea tîrziu. Popescu a ieşit din încăpere şi a încuiat uşa. Se aude un ţiuit şi un led roşu clipeşte pe o cutie neagră de mărimea unui pachet de ţigări aflată pe unul dintre butoaie.- Repede, să o aruncăm afară! se agită Sardi.

Sfîrşitul parţii a şasea. Va urma.

23

cat.- Cu siguranţă. Nici pentru mine nu sînt clare.- Băşcălia nu are nici un rost, domnule jurnalist. Eu vreau doar să-mi găsesc dia-mantele.Smulge scotch-ul şi de pe gurile celor doi legaţi la început. Continuă în franceză.- Repet, aş vrea să ştiu ce aţi făcut cu dia-mantele mele!Cei patru se privesc nedumeriţi.- Nu înţelegeţi? E simplu! Diamantele din blana Taniei. In seara aceea nu am avut timp să verific la Paralia. Şi nici pe drum. Abia la Bucureşti am constatat că diamantele fuseseră scoase şi înlocuite cu sîmburi de vişină. Asta înseamnă că poliţia franceză iese din discuţie. Rămîne cea greacă şi cea română. Vă ascult, domnilor!- E o prostie ce spui, Popescule. Cine putea să scoată diamantele, dacă nu a avut blana? Unde ai ţinut blana în noaptea aceea?- După discuţia cu Tania, am...- Adică după ce ai otrăvit-o!- Ştia prea multe şi mă şantaja, a vrut să se retragă din combinaţie şi îl vrăjise pe cumnatu-meu! Nu sînt adeptul violenţei, dar nu am avut altă soluţie. Am luat blana şi am aruncat-o în portbagajul maşinii. Dimineaţa devreme, am ascuns-o în gea-mantan printre haine.- Nimeni dintre noi nu ar fi putut face nimic. La acea oră nu se ştia nimic despre crimă.- Crimă?! Ce cumplit sună! Prefer să-i spun instinct de conservare. Tania cunoştea exact în ce se bagă atunci cînd a acceptat misiunea. Haina a stat o zi într-un geamantan dintr-o cameră de la hotel Themis. Abia în noaptea următoare am plecat. Atunci ar fi putut fi înlocuite. Cam-era a fost destul timp goală.- Dar, domnule Popescu, ancheta nu ajunsese încă la diamante. Abia se căuta un mobil al crimei. Daniel Manole era

reţinut, precizează Iannis Theodopoulos în timp ce picioarele i se strîng încet-încet sub scaun.Eleni îi urmăreşte mişcarea cu coada ochiului. Lîngă scaunul ei, aşezată pe un radiator, se află o coadă de lopată. Fără să participe la discuţie, încearcă să împingă scaunul înapoi pentru ca mîinile încătuşate să poată ajunge lemnul. Loco-tenentul grec balansează uşor scaunul. Lovind masa din faţa lui, l-ar putea arunca jos pe Popescu, aflat vizavi. Munteanu ştie că trebuie să îl ţină cu atenţia ocupată. Sardi îşi încordează muşchii şi Stelian observă cum de sub cureaua ceasului de mînă extrage o agrafă scurtă pe care o in-troduce în orificiul broaştei de la cătuşe. Lumina e slabă şi Popescu prea obosit ca să mai sesizeze ce se pregăteşte. Stelian zîmbeşte.- Ce vă amuză, domnule Munteanu?! Pes-te zece minute voi declanşa un sistem ex-ploziv cu întîrziere. Nu va fi o explozie prea mare, dar va fi suficientă pentru a aprinde butoaiele cu lac inflamabil din această cameră. Mai sînt încă două deasupra, la doi. Va ieşi un incendiu pe cinste. Pînă vor veni pompierii, veţi fi scrum cu toţii!Un fior îi străbate şira spinării. Gîn-dul că într-adevăr ar putea să moară îl îngrozeşte. Şi nici măcar nu şi-a terminat ultimul concediu. Eleni a ajuns la cîţiva centimetri de coada de lopată. Toţi patru sînt încordaţi.Popescu rîde şi el. Cam forţat.- Chiar dacă încercaţi ceva, un glonţ din pistolul ăsta pleacă mult mai repede decît puteţi voi să vă mişcaţi. N-aveţi nici o teamă. Sau poate dacă imi daţi diaman-tele.- Eşti prost rău, amice, ştii bine că nu sînt la noi, se enervează Munteanu. Singurul om care ştia totul şi acţionează în tăcere este Mişa Puşkin, dar tu sau celălalt, Col-bert, l-aţi terminat cu o rachetă antitanc. Abia acum, Sardi deschide şi el gura:- De fapt, nu există nici un Colbert, nu-i


Claire MessudNăscuta la Toulon, Franţa, la fel ca şi sora ei, Claire Messud a crescut în Statele Unite, Australia şi Canada, întorcându-se în SUA la vârsta adolescenţei. Mama ei este canadiancă iar tatăl francez de orig-ine algeriană (din fosta Algerie franceză). După ce a urmat cursurile Academiei Mil-ton şi Universitatea Yale, s-a mutat în An-glia pentru a studia la Cambridge- loc în care şi-a cunoscut şi soţul, criticul britanic James Wood. A urmat de asemenea un scurt program MFA la Universitatea Syra-cuse.În prezent locuieşte alături de soţul său şi cei doi copii, Olivia şi Lucian, în Somer-ville, Massachusetts, aproape de Har-vard.A predat un curs de scriere creativă la colegiile Kenyon şi Amherst, şi în cadrul unui program pentru scriitori al Colegiu-lui Warren Wilson MFA din Carolina de Nord. De asemenea a profesat în cadrul programului pentru scriitori absolvenţi de la Universitatea Johns Hopkins şi la Universitatea Sudului din Sewanee, Ten-nesse.

Opera literară

La vârsta de 10 ani, Messud îşi imagina scrisul ca pe o călătorie. A scris o pov-este care îşi imagina că într-o bună zi va

deveni autobiografia ei.Romanul său

de debut, “When the World Was Steady” (1995), apărut la editura Vintage a fost nominalizat pentru premiile PEN/Faulkner.În 1992 a publicat cea de-a doua carte, “The Last Life” (editura Harvest Book) despre cele trei generaţii ale unei familii franco-algeriene. Opera sa din 2001 este un volum care reuneşte două nuvele de ficţiune: “A sim-ple tale” şi “The Hunters”.În 1999 Messud a declarat într-un interviu că acţiunea următorului său roman va fi plasată în New York. Nu scrisese până în acel moment despre America, aceasta urmând să fie prima carte despre ameri-cani. A început să scrie cartea înainte de 9/11 2001, iar după atentat a vrut sa renunţe. Simţea că nu poate să mai sc-rie despre asta, a încercat altceva, dar a revenit asupra romanului iniţial în 2003.Aşa a luat naştere cel mai recent roman al sau, “The Emperor’s Children” (editura Vintage), carte care va apărea la Târgul Gaudeamus din noiembrie 2008 sub tit-lul de “Copiii împăratului”. Romanul a fost nominalizat în 2006 pentru premiul “Man Booker” şi este prima ei carte scrisă de-sprea americani in America, o carte cu o capacitate de influenţă uimitoare. A scris

25

vacest roman în timpul unui program la “Radcliffe Institute for Advanced Study”, în perioada 2004-2005.

Premii

Academia Americana de Litere si Arte i-a recunoscut talentul prin doua premii: premiul Addison Met-calf si premiul Strauss Living. In 2003, numele sau a aparut pe lista celor mai buni tineri scriitorui de ro-mane din Marea Britanie, desi nici-unul dintre cele trei pasapoarte ale ei nu este britanic.

Copiii Împăratului

Colecţia Tritonic Premium

“Copiii împăratului” este o poveste captivantă despre ambiţii zdrobite şi devotament compromis, despre relaţia de iubire şi ură dintre cel put-ernic şi cel slab. Acţiunea începe să se desfăşoare înainte de atacul terorist din 11 septembrie 2001. In roman, Messud satirizînd valorile observate referitoare la cultură, clasă şi mobilitate socială. Spre deosebire de multe alte romane contemporane, „Copiii împăratului” pune accent pe ideile aflate dincolo de suprafaţa frivolă a vieţii urbane, apropiindu-se din multe puncte de vedere de romanele lui Jane Aus-ten.


SIMPLIFICĂG Î N D I T S Ă Ţ I N Ă PA S U L C U A FAC E R E A TA

Dell, the Dell logo, Vostro, TrueLife are trademarks of Dell Inc. Intel, the Intel logo, Centrino, Centrino Inside, Intel Core and Core Inside are trademarks of Intel Corporation in the U.S. and other countries. Windows Vista is a registered trademark of Microsoft Corporation. Other trademarks and trade names may be used in this document to refer to either entities claiming the marks and names of their products. Dell disclaims proprietary interest in the names and marks of others. Copyright 2007 Dell Inc. All rights reserved. Reproduction or distribution in any manner whatsoever without the express written permission of Dell Inc. is strictly forbidden.

www.system-plus.ro Principalul partener Dell în România

Tehnologia procesor Intel® Centrino®

cu procesor Intel® CoreTM2 Duo

Ecran 15.4" widescreen anti-glare cu tehnologie TrueLife™

O greutate de 2.87kg

Tastatură Full-size

Patru porturi USB pentu o conectivitate

sporită

VOSTRO 1510 GATA DE LUCRU DIN

PRIMA CLIPĂ

721 $fără TVA şi taxa de timbru verde

începînd de la

Dell recomandă Windows Vista® Business

dz6

Documents

Transcript of dz6